Mulți dintre acei contemporani ai noștri care s-au ocupat de problemele legate de numele lui Darwin sunt de părere că în ceea ce poartă numele de darwinism a fost găsit un fel de adevăr definitiv; că în raport cu el e depășit tot ceea ce au gândit oamenii mai înainte și că, totodată, aceste adevăruri, în sfârșit descoperite, vor rămâne valabile pentru viitorul cel mai îndepărtat. Mulți oameni nu sunt în stare să înțeleagă că părerile oamenilor sunt supuse schimbării. Ei nu-și pot imagina că noțiunea cea mai importantă pe care o întâlnim tocmai la noțiunea de evoluție poate fi aplicată la fel de bine vieții spirituale, ca și celei naturale și că mai ales părerile oamenilor și adevărurile la care ajung oamenii sunt ele înseși supuse evoluției. Numai dacă veți vrea să priviți o perioadă mai mare din evoluția spiritului uman vă va deveni limpede că adevărurile, cunoștințele și concepțiile unei anumite epoci s-au dezvoltat din vechile puncte de vedere, că ele s-au transformat în unele noi și că în viitor se vor transforma iarăși în altele.
Teosofia și-ar împlini misiunea într-o măsură foarte mică dacă n-ar aplica tocmai această noțiune de evoluție marilor fenomene ale vieții, ale vieții spirituale în primul rând. Să încercăm, deci, astăzi, să examinăm nu din perspectiva îngustă a unui om contemporan, ci dintr-un punct de vedere mai înalt, ceea ce se leagă de numele lui Darwin. Oricum, pentru aceasta va fi necesar să ne întoarcem destul de departe în trecut, fiindcă nimeni nu poate înțelege acele fenomene dacă le privește în mod izolat, și nu în contextul unor alte fenomene similare. Teosofia ne dă posibilitatea de a încadra aceste fenomene în marile corelații respective. Evoluția spiritului uman, dezvoltarea acestui spirit în cadrul diferitelor forme ale existenței, așa cum le-am cunoscut în cursul ultimelor conferințe, constituie obiectul de studiu al teosofiei. Acest spirit uman, acest om, așa cum este el astăzi și cum este de milenii, nu e ceva finit, încheiat. Peste milenii și în vremuri și mai îndepărtate el nu va mai fi ceea ce este astăzi. Pentru a înțelege cum se situează el în lume, în epoca actuală, și cum își privește el, în primă instanță, misiunea pe care o are în lume, trebuie să scoatem în evidență însușirile caracteristice pe care le întâlnim la acest om actual. Dar ca să putem face aceasta, trebuie să ne lărgim mai întâi orizontul prin faptul că nu supraapreciem anumite noțiuni, anumite reprezentări pe care le avem.
Și anume, e vorba de o noțiune pe care omul o supraapreciază azi prea tare: noțiunea de activitate umană conștientă, în sensul în care concepem astăzi conștiența noastră. Ori de câte ori studiază ceva cum e arta, tehnica sau alte lucruri similare, care sunt roade ale activității lui, omul de azi are în minte, în fundal, noțiunea de creație conștientă, de gândire conștientă. El nici nu observă că de jur împrejurul lui se desfășoară în lume activități artistice și tehnice care sunt cel puțin la fel de importante ca și cele umane, dar care se deosebesc de cele umane prin faptul că ceea ce face omul, face în mod conștient, fiindcă omul e activ în lume prin gând. Tot ceea ce întreprinde omul e, în ultimă instanță, un gând uman transpus în realitate. Casa trăiește mai întâi ca gând în spiritul constructorului, și când e gata, ea este un gând care s-a materializat. Dar asemenea gânduri materializate întâlnim în lume și când nu e vorba de om. Încercați să reflectați odată în mod obiectiv – nu privind prin ochelarii concepției actuale despre lume – mișcarea stelelor în ritmicitatea lor, și veți constata că la baza construirii edificiului lumii se află un gând universal, după cum și la baza construirii unei case se află un gând. Cum ar putea omul, ca astronom, să constrângă acest edificiu al lumii să intre în niște legi matematice sau de alt fel, cum ar putea găsi el legile după care e clădită lumea, dacă aceste legi, pe care el le cuprinde în gânduri, n-ar exista mai întâi în acest edificiu însuși? Sau, ca să dăm un alt exemplu, luați construcțiile unui animal cunoscut, castorul. Ele sunt atât de măiestrit făcute, după o asemenea legitate matematică, încât inginerul care le-ar studia ar fi obligat să-și spună: Dacă mi s-ar cere să execut în condițiile din acel loc construcția cea mai funcțională, n-aș putea face, având în vedere cursul apei râului și necesitatea modului de viață al castorului, ceva mai funcțional, mai desăvârșit. Puteți observa astfel întreaga natură – cu condiția s-o urmăriți fără prejudecată – și pretutindeni veți vedea că ceea ce omul săvârșește în mod conștient în gânduri și transpune apoi în realitate există de jur împrejurul nostru și ceea ce există de jur împrejurul nostru sunt gânduri care au fost transpuse în realitate. Noi ne-am obișnuit să spunem că activitatea pe care o îndeplinește castorul e instinctivă. Vom spune, deci, că acea măiestrită construcție a unui castor, construcțiile furnicilor, ale albinelor, sunt roade ale unor activități instinctive. Doar în acest fel vom ajunge să înțelegem că activitatea omului se deosebește de activitatea ce se desfășoară de jur împrejurul nostru, numai prin faptul că omul știe care sunt legile activităților sale, că le cunoaște. Și numim activitate instinctivă acea activitate pe care o desfășoară o ființă care nu e conștientă de legile conform cărora lucrează. Dacă veți reflecta în acest sens la două ființe aflate pe trepte de evoluție foarte îndepărtate una de alta, cum ar fi omul cu activitatea lui conștientă și, de exemplu, castorul sau furnicile, veți remarca marea deosebire care există între activitatea intelectuală conștientă a omului și activitatea inconștientă, instinctivă, a unui animal relativ neevoluat. Între aceste două tipuri de activitate există nenumărate trepte intermediare. Dintre acestea, noi putem descrie și unele pe care omul le-a parcurs într-o epocă trecută, lungă, ce-i drept, dar totuși scurtă în raport cu marele timp cosmic. În cursul acestor conferințe vom ajunge să descriem o perioadă de activitate timpurie, foarte timpurie, a civilizației umane – azi nu pot decât să mă refer în treacăt la ea – vom ajunge să ne ocupăm de strămoșii oamenilor dintr-o epocă de mult apusă, de așa-numiții atlanteeni, a căror civilizație a dispărut de mult și ai cărei urmași au creat civilizația rasei noastre umane din epoca prezentă. Dacă urmărim activitatea spirituală, întregul fel de a acționa în lumea exterioară al acestor atlanteeni, care au fost, în urmă cu multe milenii, strămoșii noștri, și dacă vedem prin ce mijloace cunoaște metoda teosofică de cercetare a lumii activitatea spirituală a strămoșilor noștri, vom afla că, ce-i drept, ea nu e chiar atât de departe de activitatea rațională din vremurile noastre cum e activitatea animalelor, dar că strămoșii noștri atlanteeni erau cu totul altfel decât contemporanii noștri. În nici un caz acești strămoși atlanteeni nu erau incapabili să facă mari construcții, în nici un caz nu erau incapabili să pună natura în slujba lor, numai că activitatea lor era mai instinctivă decât activitatea deplin conștientă a oamenilor din epoca actuală. Ea nu era atât de instinctivă ca aceea a animalelor, dar era mai instinctivă decât aceea a oamenilor înzestrați cu rațiune din zilele noastre.
Istoria vechiului Babilon și a Asiriei ne povestește despre niște construcții executate cu măiestrie și unii arhitecți din zilele noastre, care studiază aceste lucruri, ne încredințează că felul în care au fost create operele de odinioară ale oamenilor era atât de extraordinar, încât activitatea conștientă a arhitectului actual n-a ajuns la un grad de dezvoltare care să-i permită să facă ceea ce era capabil să facă odinioară omul, aflându-se pe niște trepte relativ inconștiente. Nu trebuie să vă împiedicați de cuvântul „instinctiv”. Nu e, de fapt, decât o deosebire infimă între spiritul uman din zilele noastre și cel din vremurile de odinioară. Dacă am urmări activitățile care – ca să mă exprim într-un stil mai popular – trăiesc mai mult în deprinderile omului, în simțirea și intuiția sa, pe care el le face mai mult mecanic și nu propunându-și-le în mod conștient –, dacă am urmări aceste activități în trecut, pe firul istoriei, am ajunge la strămoșii noștri atlanteeni, care acționau în mod instinctiv într-un grad mult mai înalt decât în epocile pe care le putem urmări din punct de vedere istoric. Putem spune astfel că activitatea rațională a omului poate fi urmărită, din punct de vedere istoric, până într-o epocă în care activitatea rațională încă nu era dezvoltată în gradul în care e dezvoltată astăzi, ba chiar, la începutul erei atlanteene nu exista deloc și că, pe de altă parte, trebuie să admitem că în viitor omul se va dezvolta dobândind iarăși niște facultăți spirituale total diferite de rațiunea sa actuală. Iată, deci, că rațiunea noastră de astăzi, care e însușirea cea mai caracteristică, mai definitorie a omului epocii prezente, nu e ceva veșnic sau, cel puțin, imuabil, ci ceva supus evoluției. Ea s-a născut odată și se va dezvolta, luând alte forme, mai înalte.
În ce constă însă activitatea acestei rațiuni? Și la acest lucru ne-am referit deja. Constă în faptul că omul depășește tot mai mult caracterul pur instinctiv al activității sale și știe în mod limpede care sunt legile pe care le aplică în viața exterioară, cunoaște în mod clar și legile care s-au materializat în natură. Dar dacă această rațiune este ea însăși supusă evoluției, atunci e clar că ea a străbătut multe stadii de evoluție; ea s-a înălțat de pe niște trepte relativ imperfecte până pe o treaptă superioară, cea pe care se află în prezent, și în viitor se va înălța pe trepte și mai înalte.
Dacă ne întoarcem privirile spre strămoșii noștri atlanteeni, vedem cum se naște rațiunea, mai întâi ca în lumina difuză a aurorei, vedem zorii ei, pe urmă cum se dezvoltă până la un punct culminant, pentru a fi înlocuită în viitor de o activitate spirituală mai înaltă. Această rațiune nu se poate dezvolta dintr-o dată. Ea trebuie să-și îndeplinească misiunea, ca să zicem așa, pas cu pas. Ea trebuie să treacă din etapă în etapă, dacă vrea să afle ceva despre legile care se află în natura noastră și pe care le transpune ea însăși în realitate. Acest lucru nu poate avea loc decât în stadii succesive. Care e menirea acestei rațiuni? Menirea ei e să înțeleagă lucrurile din jur, să le cunoască. Menirea ei e să replăsmuiască în interiorul ei și să replăsmuiască sub formă de noțiuni ceea ce există afară, în realitate. Ea trebuie să-și însușească această cunoaștere treptat, pas cu pas. Dar această cunoaștere trebuie să corespundă lucrurilor din lumea exterioară. Lucrurile exterioare sunt însă foarte variate. Lucrurile pe care le putem urmări, observând lumea, sunt spiritul, sufletul și realitatea fizică exterioară.
Rațiunea nu s-a dezvoltat în suflet dintr-o dată, pentru a înțelege această natură exterioară în diversitatea ei. Omul a trebuit să cucerească treptat diferitele forme ale realității, spiritualul, sufletescul și fizicul. Și e foarte interesant de urmărit în ce fel le cucerește el. Omul nu e în stare să înțeleagă lucrurile de afară, din lume, înainte de a și le însuși în singurătatea reflecției individuale. Omul n-ar fi în veci în stare să înțeleagă o elipsă, ca orbită a unei stele, dacă nu și-ar însuși mai întâi, în singurătate, legile elipsei, formele acesteia. După ce a găsit noțiunea în interiorul lui, el o vede realizată și în lumea exterioară. Numai după ce a creat mai întâi în interiorul lui cunoașterea unui lucru, omul îl poate găsi apoi materializat în lumea exterioară. Trebuie acuma să ne fie limpede că acest lucru s-a întâmplat pe cele mai diverse trepte din evoluția rațiunii, în decursul evoluției raselor noastre umane. Pentru ca să înțeleagă ceea ce vedea în lumea exterioară, rațiunea umană trebuia să-și facă mai întâi pentru sine o noțiune despre imaginea pe care o poate vedea în lumea exterioară. De regulă, omul cunoaște mai întâi ceea ce trăiește în el însuși. Adică spiritul, sufletul. Și numai treptat ajunge să-și formeze noțiuni despre ceea ce există în jurul său. Puteți observa aceasta la orice copil. La început, el nu are noțiunea de natură lipsită de viață, ci numai pe aceea de suflet. El bate masa de care s-a lovit, crezând că și ea este o ființă ca el. La fel stau lucrurile și în evoluția civilizației umane. Studiind evoluția acestei civilizații, vom observa că a existat o epocă pe care cercetătorii au numit-o animism. Oamenii vedeau în întreaga natură entități vii, în fiecare piatră, în fiecare stâncă, în fiecare izvor, ei vedeau ceva viu pentru că erau ei înșiși vii și pentru că din interiorul lor își puteau forma noțiunea de ființă vie. Tot astfel, niște rase umane mai vechi și-au format mai întâi noțiunea de spirit, apoi pe aceea de suflet-viață, și cel mai târziu și-au însușit noțiunea de mecanism exterior, de entitate lipsită de viață.
Dacă ne întoarcem cu gândul la acea epocă pe care o mai putem urmări din punct de vedere istoric, în epoca vechii Indii, cu Vedele ei și cu filosofia Vedanta, și dacă studiem aceste străvechi concepții despre lume, vom constata că oamenii aveau cea mai cuprinzătoare noțiune despre spiritual. Noțiunea de spiritual e vie în aceste documente vechi, minunate. Dar vechile popoare erau incapabile să înțeleagă noțiunea de spirit individual, de spirit separat. Ele aveau o grandioasă reprezentare despre Spiritul Cosmic atotcuprinzător și despre diferitele metamorfoze prin care trece el în lume, dar a privi în sufletul uman individual, pentru a percepe spiritul din sufletul uman, iată un lucru care încă nu era posibil în această primă epocă. Acești oameni nu aveau nici un fel de noțiune despre ce ar putea fi o psihologie în sensul nostru actual, despre ceea ce numim azi știință reală despre spirit. Ei gândeau spiritul, dar nu înțelegeau spiritul individual. Dacă urmărim începuturile evoluției spirituale până la începuturile antichității grecești, constatăm că până și aceia care-și spuneau filosofi aplicau noțiunea de suflet asupra întregii lumi. Pentru ei totul e reînsuflețit. Dar când e vorba de a înțelege sufletul individual, capacitatea lor de a înțelege se poticnește.
Prin urmare, la început omul și-a format noțiunea generală de spirit și noțiunea generală de suflet. Dar numai într-o epocă ulterioară se apropie cu spiritul său de aceste noțiuni, pentru a le înțelege așa cum trăiesc ele în ființele individuale. Putem vedea că de-a lungul întregului Ev Mediu, omul nu ajunge încă la spiritul individual. Aș vrea să-l amintesc aici numai pe Giordano Bruno. Cine studiază filosofia acestui spirit de prim rang își dă seama că el are noțiunea de Viață Cosmică atotcuprinzătoare, noțiunea de viață în cel mai înalt sens al cuvântului. Întreaga lume e pentru el viață, în orice piatră, în orice stea, el vede viața. Fiecare bucățică a Universului e pentru el o parte, un organ al Universului. El își înalță privirea spre stele ca spre niște ființe însuflețite. Și, în mod consecvent, el îl privește și pe omul individual în același fel. În omul viu el nu vede decât o treaptă din scara vieții sufletești umane generale. El spune că omul care stă fizic în fața noastră e un spirit dilatat în spațiu, viață dilatată în spațiu. Iar moartea el o concepe nici mai mult nici mai puțin decât ca pe o contractare a vieții într-un singur punct. Extindere și contractare – așa i se înfățișează lui Giordano Bruno fenomenul vieții și acela al morții. Viața e veșnică. Viața care ni se înfățișează în lumea fizică e o viață dilatată în spațiu; viața care nu apare în realitățile fizice e o viață concentrată într-un singur punct. În acest fel, viața e în continuă schimbare, prin dilatări și contractări alternative. În afară de aceste două însușiri, prin care Giordano Bruno ne arată ce vastă e noțiunea de viață, aș mai putea aminti, eventual, și noțiunea sa despre cer, o noțiune la care știința n-a ajuns nici pe departe, dar care ar trebui studiată, în care ar trebui să ne adâncim, pentru a ne întoarce iarăși la o noțiune vastă despre cer. Dar ceea ce nici Giordano Bruno n-a putut înțelege încă e ființa vie individuală, ființa izolată. Posibilitatea de a înțelege aceste ființe individuale, separate, vii, se dezvoltă însă tocmai în acea vreme. Pe atunci se fac primele încercări de a se explica, într-un mod accesibil rațiunii, procesele din corpul uman, pe atunci omul începe să înțeleagă cum curge sângele în cap, în ce fel se desfășoară activitățile trupului. Ceea ce noi numim azi fiziologie, abia dacă începea să ia pe atunci niște contururi palpabile. Dacă vă gândiți la naturaliștii acelor vremuri, la Paracelsus, să zicem, vă veți da seama că la ei e absentă o noțiune; etapa de atunci a evoluției civilizației umane nu crease încă acea noțiune care domină azi întreaga noastră concepție despre lume: noțiunea de mecanism. Noțiunea de mecanism a fost înțeleasă cel mai târziu. Ceea ce omul a înțeles cel mai târziu este mașina. De-abia după Giordano Bruno și Paracelsus gândirea științifică începe să dezvolte noțiunea de mașină, noțiunea de mecanism.
Am văzut, așadar, că în decursul diferitelor epoci, rațiunea umană a înțeles treptat, pe măsură ce se dezvolta, noțiunile: spirit, suflet, viață, mecanism. Și acum, în cursul evoluției pe care o parcurge rasa noastră, urmează procesul invers. După ce omul, în dezvoltarea lui, a intrat în posesia noțiunilor, el a început să le aplice lucrurilor exterioare, și prima epocă în acest sens e aceea în care noțiunea de mașină a fost aplicată la realitatea lumii înconjurătoare. Omul nu numai că vrea să înțeleagă ce e mașina, dar el și aplică noțiunea de mașină asupra ființelor individuale. Aplicarea noțiunii de activitate mecanică e semnul caracteristic al acelei epoci din care nu s-au scurs decât câteva secole. Secolul al XVII-lea aparține acestei epoci. Dacă ne întoarcem în trecut până la acest secol, dăm de filosoful Descartes. El aplică noțiunea de mecanism lumii animale. El nu face nici o deosebire între animal și lucrurile lipsite de viață, ci privește întreaga lume animală și vegetală ca pe niște ființe asemănătoare unor automate, ființe a căror viață se reduce la o activitate pur mecanică. Și aceasta se întâmplă numai din cauză că omenirea ajunsese deja în situația de a înțelege noțiunea de mecanism, fără a ști încă să aplice ființei individuale noțiunile de suflet și spirit, știind doar să aplice naturii noțiunea de mecanism. Așa că omul privea, ca să zicem așa, prin plantă, animal și prin sufletul uman, fără a le vedea cu adevărat. El nu putea înțelege nimic din acest domeniu; nu era în stare să vadă în plantă, în animal și om ceva superior. În ceea ce privește forma exterioară, orice ființă e, firește, un mecanism. Pe plan fizic, o ființă este un mecanism. Și, la început, rațiunea înțelege doar această treaptă inferioară. Ea înțelege corpul fizic al diferitelor lucruri din lume și îl concepe, așa cum e în mod natural, drept activitate pur fizică, mecanică. Aceasta a fost epoca înțelegerii mecaniciste a lumii, și în același timp, a cunoașterii a tot ce e mai înalt în lume. Această epocă se întinde până în zilele noastre. Vedem că acum omul se străduiește să aplice asupra lumii exterioare noțiunea de mecanism, vedem că Descartes înțelege planta, animalul și omul în mod mecanic, fiindcă și corpul fizic al omului e un mecanism. De aici și afirmația că omul nu ar fi altceva decât o mașină.
Vine apoi epoca marilor descoperitori și marea activitate tehnică a lumii mecanice, industria. Vedem cum rațiunea și noțiunea de mecanism își sărbătoresc cele mai mari triumfuri. Ea răzbate până sus, în intimitatea ființelor fizico-tehnice, și le înțelege în legătura lor particulară. Ceea ce în secolul al XVIII-lea încă nu fusese posibil, adică înțelegere mecanică a conviețuirii dintre animale și plante, este realizat în secolul al XIX-lea. Nu evoluția este esențialul, ci faptul că între viețuitoare există o înrudire. Nu evoluția e elementul caracteristic, nou, adus de darwinism; căci teoria evoluționistă a existat dintotdeauna. Vă puteți întoarce la Aristotel, ba chiar la filosofia Vedantei – și, de asemenea, la Goethe, veți constata că în toate epocile a existat o teorie evoluționistă. Și în sensul științelor moderne ale naturii există încă la începutul secolului al XIX-lea o teorie evoluționistă, lamarckismul. Teoria lui Lamarck privește lumea animală ca pe ceva care se înalță treptat de la imperfecțiune la perfecțiune, până sus, pe treapta de om fizic. Dar în acea vreme nu era încă posibil ca lamarckismul să devină popular. Lamarck n-a fost înțeles. Numai pe la mijlocul secolului al XIX-lea omul a ajuns atât de matur încât să înțeleagă teoria evoluționistă în sens mecanicist. Acum, experiența pe tărâmul vieții fizice exterioare făcuse progrese destul de mari ca să poată fi construit din mii de bucăți acest minunat sistem pe care l-a alcătuit Darwin și prin care el n-a făcut altceva decât să sistematizeze pe cale mecanicistă ceea ce există în jurul nostru; el a cuprins în gânduri mecaniciste ceea ce există în jurul nostru.
Următorul pas a fost acela că omul a conceput, cel puțin ca ipoteză, ideea înrudirii fizice dintre omul material și celelalte organisme materiale. Acesta a fost finalul, piatra de boltă a edificiului. Și vom afla care este semnificația acestei pietre de boltă atunci când vom vorbi despre filosofia lui Ernst Haeckel.
Dacă aplicăm ideea de evoluție la omul însuși, vom constata că e de înțeles faptul ca o treaptă din evoluția omului spiritual să fie cucerirea gândirii spirituale. Darwinismul și-a cucerit acest tărâm al lumii prin mijlocirea unor cauze pur exterioare, prin mijlocirea legii luptei pentru existență. El reprezintă, de aceea, o fază necesară în evoluția culturii umane, și din necesitatea apariției ei, vom înțelege și de ce ea va trebui să fie depășită. Vom ajunge la o perspectivă mai largă asupra lucrurilor dacă vom concepe darwinismul drept una dintre fazele necesare din evoluția științei. Numai un om plin de prejudecăți poate spune că darwinismul privește lumea, faptele, așa cum sunt ele în realitate. Noi cunoaștem faptele, ele au fost mereu sub ochii noștri, numai felul de a gândi e altul. Dacă citiți articolele adunate în volumul «Istorie a studiilor mele botanice» de Goethe, veți găsi aproape textual ceea ce Darwin descrie în felul lui. Și în «Metamorfoza plantelor» de Goethe găsiți multe. Pe baza acelorași fapte, Goethe construiește o teorie a vieții incomparabil mai vastă, mai înaltă, o teorie din care știința actuală va desprinde o învățătură mult superioară celei care e darwinismul. Și anume, teoria goetheană despre legătura dintre organisme. Dar, așa cum e necesar să fie parcursă fiecare fază a evoluției, a trebuit să fie parcursă și aceea a studierii darwinismului. Întreaga situație de viață de pe la mijlocul secolului al XIX-lea era de așa natură încât numai sub influența ei omenirea s-a maturizat pentru a ajunge în stare să introducă idei mecaniciste în lumile animală și vegetală. Această idee puternică și-a găsit apoi expresia într-o formă absolut precisă pe care o luase viața umană însăși.
Alături de observațiile sale, Darwin a legat de teoria lui Malthus tot ceea ce-i dăduse impulsul cel mai însemnat pentru a-și construi teoria. Teoria referitoare la creșterea populației și a mijloacelor de trai e aceea care l-a îndemnat să prezinte lupta exterioară pentru existență drept principiu al desăvârșirii. Malthus susținea că există o lege conform căreia ritmul de creștere a populației e mai rapid decât acela al posibilităților de procurare a mijloacelor de trai. Mijloacele de trai cresc încet, în progresie aritmetică, așadar, ca 1-2-3-4-etc., populația crește în progresie geometrică, așadar, ca 1-2-4-8-16-etc. Și dacă așa stau lucrurile, e normal ca, în condițiile creșterii inegale a mijloacelor de trai în raport cu creșterea populației, să apară o luptă pentru existență. Aceasta e dezolanta pretinsă lege a lui Malthus. Pe când, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, Malthus a vrut să tragă din această lege numai concluzii logice, care să ducă la găsirea unei modalități de conviețuire, a unei posibilități de a stimula dezvoltarea civilizației, a unei posibilități de a oferi oamenilor o viață mai bună, Darwin și-a spus: Dacă această lege domnește în viața omenirii, atunci cu atât mai sigur că lupta pentru existență se dă pretutindeni. În cazul darwinismului, puteți observa în modul cel mai limpede că omul pornește de la sine însuși; și ceea ce observă la sine însuși, el atribuie apoi naturii exterioare. În teoria darwinistă ne întâmpină din nou legea pur mecanică a luptei tuturor împotriva tuturor, care devenise principiul de organizare a vieții în secolul al XIX-lea. Nu mai vreau să intru în detalii și să spun că cercetările științifice au exclus de multă vreme posibilitatea de a se rămâne la principiul luptei pentru existență, ci vreau numai să subliniez că aplicarea acestui principiu nu e deloc necesară.
Mai trebuie însă să înțelegem și următorul lucru: Dacă omul a ajuns să înțeleagă întreaga lume în mod mecanic, în aceasta nu avem nimic cuprinzător, nimic definitiv. În ființele vii există și altceva decât simplul mecanism. Noi am văzut că mecanismul, forma fizică exterioară, nu e decât o parte, unul dintre elementele din care e alcătuită lumea. Înțelegând fenomenele exterioare, noi nu înțelegem decât partea cea mai de jos a ființelor care există în jurul nostru. Fiecare fază din evoluția civilizației umane își are și partea ei întunecată; fiecare fază își arată aspectul său radical. Cine ar fi putut vedea limpede, în epoca de înflorire a darwinismului, și-ar fi spus: Bineînțeles, e necesar să aibă loc dezvoltarea ideii mecaniciste, dar această idee încă nu e în măsură să înțeleagă viața, sufletul, spiritul din ființa individuală. Trebuie să aplicăm mai întâi ideile despre viața cosmică atotcuprinzătoare ale lui Bruno asupra ființei individuale, separate, care se află în fața noastră. Și atunci vom învăța treptat să înțelegem lumea din jurul nostru, care va deveni transparentă pentru noi, să înțelegem tot ce există, până sus, la spirit. Azi, noi n-am ajuns decât în faza când suntem în stare să aplicăm noțiunea de mecanism asupra ființei individuale. În viitor va trebui să găsim tot în ființele individuale noțiunile de viață, suflet și spirit. Trebuie să ajungem din nou în situația de a nu privi planta numai cu ochii fiziologului care o gândește în mod mecanicist, ci cu noțiunile savantului ce se înalță la stadiile superioare ale vieții. Trebuie să ne înălțăm până la noțiunile de suflet și de spirit. Aceste noțiuni au fost concepute deja în epocile anterioare, dar omenirea actuală trebuie să învețe să le aplice ea însăși. Iată care ar fi fost ideea cuiva care privește lucrurile dintr-o perspectivă generală.
Și mai era o idee, o cauză care împiedica progresul în această direcție. Și anume, tendința omului de a se declara cu ușurință mulțumit de înțelegerea mecanicistă a lumii și de a crede că prin aceasta, adică prin cucerirea punctului de vedere mecanicist, ajunsese la țintă, că mecanismul explică totul. Și astfel de spirite au și existat. Au existat în vremea în care s-a declarat că lumea pur materială este, ea însăși, și numai ea, Universul, în epoca lui Büchner, Vogt și, de asemenea, – în ceea ce privește felul de a gândi, nu cercetările – a lui Haeckel. Aceasta e cealaltă extremă. La mijloc se situau spiritele prudente, care, ce-i drept, nu se puteau înălța la o înțelegere superioară a realităților lumii, dar care aveau un sentiment vag al faptului că nu înțeleseseră decât o parte, că nu posedă decât o parte. Sunt cercetătorii prudenți, care au înțeles lucrurile în mod just: cei care și-au spus că se află pe o treaptă de pe care încă nu pot cerceta totul și care venerau cu smerenie ceea ce nu puteau cunoaște, drept ceva misterios și necunoscut. La acești cercetători, care au avut sentimentul just, ar fi trebuit să se alăture și un alt sentiment, și anume, sentimentul că dincolo de ceea ce ei aflaseră deja se găsește ceva necunoscut, spre care nu sunt chemați să se îndrepte cu gândirea lor mecanicistă.
Întrebându-ne care cercetători au gândit astfel, întâlnim unul, cetățean al acestei epoci, care scrie: „Am convingerea că toate entitățile organice care au trăit vreodată pe acest Pământ își au obârșia într-o formă originară, căreia Creatorul i-a insuflat viață.” E un om de știință prudent, un cercetător care înțelege lumea exterioară în mod mecanicist, care nu poate să ajungă până la înțelegerea vieții și a spiritului; el se oprește la ideea că există un Creator, și îl venerează cu smerenie. Același om de știință poate fi citat și în opoziție cu radicalii care au apărut ca urmași ai lui Darwin. Ei au încercat să explice până și limbajul în mod mecanicist. În cartea «Minunile vieții», Haeckel cere cu hotărâre să se ia seama la faptul că orice limbaj se naște tot din principiul mecanicist. Celălalt om de știință, mai sus amintit, spune, spre deosebire de acesta: Limbajul e o mașină minunată, care redă gânduri prin mijlocirea unui soi de semne și dezvăluie gândurile care nu s-ar fi născut niciodată din senzații fizice și, dacă nu s-ar fi născut, n-ar fi putut să fie dezvoltate mai departe. – Acest cercetător spune în continuare: Ceea ce s-a născut pe cale mecanică, nu ajunge până sus, la limbaj; înțelegerea lui trebuie lăsată în seama vremurilor viitoare. – Din nou avem aici un sentiment de venerație față de ceea ce nu poate fi cunoscut. Și același om de știință spune clar: Un Creator atotștiutor orânduiește fiecare lucru și prevede fiecare întâmplare. – Aveți aici un om de știință al epocii care a cucerit lumea pe calea ideilor mecaniciste și care găsește punctul de vedere just față de lucrurile și fenomenele lumii; care urmărește cu toată modestia ceea ce e în stare să urmărească, și care face semn spre viitoarea epocă de evoluție, face semn înspre ea, spunând: pentru mine există aici o limită.
Ceea ce a spus acest om de știință, pe baza simțirii sale, e punctul de vedere pe care trebuie să se situeze teosoful când e vorba de epoca darwinistă din evoluția spiritului uman. El ne permite să privim dintr-o perspectivă largă evoluția rasei noastre, el ne arată că darwinismul e numai o fază care ne va conduce spre noțiunea de viață, și spre aplicarea noțiunilor de suflet și spirit. După cum azi avem o știință mecanicistă, tot așa, în viitor vom avea o știință a vieții, a sufletului și a spiritului. Acesta e punctul de vedere pe care-l inaugurează teosofia, și ea nu vrea altceva decât să ofere încă de pe acum ceea ce viitorul va trebui să-i dea omenirii. Ea vrea să arate încotro mergem, și trebuie să subliniem în mod deosebit că această concepție teosofică e în perfect acord tocmai cu acei oameni de știință prudenți, care au găsit ei singuri punctul de vedere just. Fiindcă aceste cuvinte n-au fost rostite de un darwinist obscur, care nu s-a putut elibera de niște prejudecăți tradiționale – care ar fi vrut să introducă în darwinismul nostru unele prejudecăți religioase –, nu un astfel de om de știință a rostit aceste cuvinte, ci unul a cărui competență n-o veți pune la îndoială: Charles Darwin însuși!
