Cele două idei care trebuie să ne conducă de-a lungul labirintului fenomenelor lumii sunt aceea de viață și aceea de formă. Viața se metamorfozează neîncetat în mii și mii de forme. Această viață se exprimă în întruchipările ei atât de variate. Ea nu s-ar revela nicidecum în afară, n-ar avea nici o posibilitate de a se manifesta în lume, dacă n-ar apărea mereu în noi și noi forme. Forma e modalitatea de a se revela a vieții. Dar totul ar pieri în încremenirea formei, orice viață ar trebui să dispară, dacă forma nu s-ar reînnoi neîncetat în viață, dacă nu ar redeveni iarăși și iarăși germene, pentru a plăsmui din vechile forme altele noi. Așa se întâmplă peste tot în natură, și exact la fel e și cu viața spirituală a omului. Și în viața spirituală a omului și a omenirii formele se schimbă mereu, iar viața se păstrează de-a lungul celor mai diverse forme. Dar viața ar încremeni, dacă formele nu s-ar reînnoi în permanență, dacă o nouă viață n-ar izvorî, ca germene, din vechile forme. Observând cum se schimbă epocile în decursul istoriei omenirii, vedem cum viața se schimbă sub formele cele mai variate și în cadrul marii istorii. În conferința «Teosofia și Darwin» am văzut în ce forme variate s-au exprimat civilizațiile omenirii și ceea ce numim istorie. Am văzut unele dintre aceste forme în vechea cultură vedică a Indiei. Am văzut în ce fel s-au schimbat aceste forme de-a lungul civilizațiilor: veche persană, chaldeo-asiro-babiloniano-egipteană, urmate de civilizația greco-romană și, în sfârșit, de-a lungul civilizației creștine și până azi, în epoca noastră. Dar ceea ce e atât de important în evoluția spirituală a epocii noastre e tocmai faptul că aceeași viață se revarsă din ce în ce mai mult în exterior, în forme, și chiar putem numi epoca noastră o epocă a formelor, o epocă în care omul e învățat să se manifeste în toate direcțiile prin mijlocirea formei.
Oriîncotro ne-am uita, pretutindeni vedem domnia formei. Darwin ne oferă exemplul cel mai strălucit. Ce a cercetat Darwin și ce a lăsat el moștenire omenirii, prin teoria sa? Nașterea și metamorfozarea formelor animale și a celor vegetale în cadrul luptei pentru existență. Aceasta e o dovadă a faptului că știința noastră e orientată spre studierea formei exterioare. Și ce a declarat Darwin în modul cel mai deschis? V-am arătat deja: el a subliniat cu hotărâre că plantele și animalele apar în formele cele mai variate, dar că, după cum e convins, au existat niște forme cărora viața le-a fost insuflată de către un Creator plăsmuitor al lumii. Aceasta e afirmația proprie a lui Darwin. Privirea lui Darwin e îndreptată spre evoluția formei, spre evoluția înfățișării ei exterioare, și el însuși simte că îi este imposibil să pătrundă în ceea ce dă viață acestor forme. Această viață el o ia ca pe un dat, el nu-și propune s-o explice. El nici nu-și îndreaptă atenția asupra ei, ci, mai degrabă, singura problemă care-l preocupă este aceea a formelor sub care se manifestă viața.
Să privim cum se manifestă viața pe un alt tărâm, pe tărâmul artei. Vreau să mă refer numai la un fenomen caracteristic al vieții noastre artistice. Și aș vrea să pun în lumină această viață, sub forma ei cea mai radicală de manifestare, tocmai în acest context. Cât praf n-a stârnit, tocmai în anii ’70 și ‘80, sloganul de naturalism – nu în accepția rea a cuvântului! Și acest slogan al naturalismului corespunde întru totul caracterului epocii noastre. Acest naturalism și-a găsit expresia cea mai radicală la francezul Zola. Cât de impresionant zugrăvește el viața omenească! Dar privirea lui nu e îndreptată direct spre viața omenească, ci spre formele în care se manifestă ea. Formele în care apare ea în mine, în fabrici, în suburbiile orașelor, acolo unde omul se prăbușește în imoralitate etc., toate aceste diferite feluri de a se manifesta ale vieții le zugrăvește Zola și, în principiu, tot pe acestea le zugrăvesc toți naturaliștii. Ei nu-și îndreaptă privirile spre viață, ci spre formele în care se manifestă viața. – Și gândiți-vă apoi la sociologii noștri, care au sarcina de a furniza datele referitoare la felul cum s-a organizat viața și la felul cum urmează să se organizeze ea în viitor. Sloganul concepției materialiste despre istorie și al materialismului istoric a dat prilej la multă vorbă. Cum privesc însă sociologii această problemă? Ei nu-și îndreaptă atenția asupra sufletului uman, spre partea lăuntrică a spiritului uman. Ei studiază viața exterioară, așa cum ni se înfățișează ea în viața economică actuală, faptul că în cutare sau în cutare ținut comerțul și industria prosperă, și caută să arate cum trebuie să trăiască omul, ca urmare a acestei forme exterioare pe care a luat-o viața. În acest fel studiază sociologii viața. Ei spun: Ce ne pasă nouă de etică și de ideea de moralitate! Creați pentru oameni forme exterioare mai bune, condiții exterioare mai bune, și se va înnobila. – Da, sub forma marxismului, sociologia modernă a afișat afirmația că nu forțele etice sunt principalul în viața umană, ci formele exterioare ale vieții economice.
Toate acestea vă arată că noi am intrat într-o fază a evoluției în care privirea omului e îndreptată în special spre forma existenței exterioare. Dacă vă gândiți la cel mai mare scriitor al epocii contemporane, veți vedea că privirea lui e îndreptată spre această formă a existenței și că, deoarece el e plin, totodată, de cel mai cald sentiment de iubire pentru viața sufletului, pentru o viață liberă, a ajuns de-a dreptul la disperare, ca să zicem așa, din cauza aspectului pe care l-au luat aceste forme. E vorba de Henrik Ibsen. El e acela care ne înfățișează viața sub cele mai diferite forme, care ne arată că viața face ca în formă să se nască mereu noi contradicții, că sufletele se prăbușesc și se chircesc din cauza formelor pe care le ia viața. Felul cum și-a conceput finalul dramei sale «Când noi, morții, vom învia», e de-a dreptul un simbol al faptul că sufletesc-spiritualul a fost dat uitării, e ca și cum el ar fi vrut să spună: Noi, oamenii moderni ai culturii contemporane, suntem atât de încarcerați în forma exterioară de viață, pe care atât de bine am stăpânit-o adeseori... și când ne vom trezi, în ce fel se va înfățișa privirilor noastre viața sufletească, în formele rigide ale organizării sociale și ale concepțiilor apusene? – Aceasta e tendința fundamentală din dramele lui Ibsen, care-și găsește expresia și în testamentul său de dramaturg.
Am proiectat astfel câteva fascicole de lumină asupra culturii bazată pe forme a Apusului. Când ne-am ocupat de darwinism, am văzut că această cultură a formelor este orientată spre viața mecanică exterioară a naturii, și că sufletul nostru e închis în forme de viață și sociale rigid delimitate. Am văzut că a cincea rasă, ariană, rasa noastră, pornind de la spiritul vechii culturi vedice, care-și reprezenta viața prin percepții nemijlocite ca pe ceva înzestrat cu suflet, această rasă a cincea s-a dezvoltat de-a lungul culturilor persană, chaldeo-asiro-babiloniano-egipteană, trecând mai apoi prin cultura greco-romană, cu concepția ei, că întreaga natură e impregnată de suflet. La greci, chiar și filosofii își imaginează că întreaga natură e impregnată cu suflet. A venit apoi secolul al XVI-lea – Giordano Bruno, care, în întreg Universul, în întreaga lume mare a stelelor, mai găsește încă viața. Într-o epocă și mai târzie, viața a coborât până la starea de împletire totală cu forma exterioară. Acesta e punctul cel mai de jos. Nu spun aceasta cu dispreț, pentru că fiecare punct al evoluției este necesar. Ceea ce face ca planta să fie frumoasă e forma exterioară, e ceea ce iese afară din germene. Viața noastră culturală a devenit exterioară în cele mai diverse chipuri, a dobândit înfățișarea exteriorizată sub cele mai diferite forme. Și așa trebuie să fie. Cel mai puțin s-ar cuveni să critice teosofii acest lucru. Exact așa cum odinioară a fost necesară cultura plină de spirit și de viață, în epoca noastră e necesară cultura formei. În știință avem concepția darwinistă, în artă, concepția naturalistă, și avem o cultură a formei și în sociologie.
E necesar să ne oprim în mijlocul acestei expuneri și să ne întrebăm: Ce trebuie să se întâmple, în sensul nostru spiritual-științific – în «Noțiuni fundamentale ale teosofiei» ne vom mai referi la problema cotiturii necesare pe care trebuie s-o facă spiritul uman – ce trebuie să se întâmple, deci, acum, când forma a ajuns să se exprime? Ea trebuie să se reînnoiască, forma trebuie să se umple iarăși de o viață embrionară nouă!
Cine-l observă cu atenție și fără prejudecăți pe contemporanul lui Zola, pe Tolstoi [Nota 20] – în primă instanță, pe artistul Tolstoi – de pe pozițiile punctului de vedere pe care tocmai l-am prezentat, va afla, fără îndoială, că la acest artist, la acest observator al diferitelor tipuri din sânul poporului rus, al tipului soldatului, să zicem, al tipului omului războinic, așa cum l-a descris el în «Război și pace», și mai apoi în «Anna Karenina», domină un cu totul alt ton fundamental decât cel din naturalismul apusean. Pretutindeni, Tolstoi caută altceva. El poate să-l descrie foarte bine pe soldat, pe funcționar, pe omul aparținând unei clase sociale oarecare, îl poate descrie pe om în cadrul unui neam sau al unei rase..., pretutindeni el caută sufletul, sufletul viu, care-și găsește o formă de exprimare în fiecare din ei, deși nu în același fel. El descrie liniile simple, drepte ale sufletului – dar pe cele mai diferite trepte și în cele mai diferite forme ale vieții. Ce este viața în diferitele ei forme, în diversitatea ei cu mii de înfățișări, ce este acea viață unică, aceeași în toate? – Această întrebare fundamentală străbate toate operele lui Tolstoi. Pornind de aici, el găsește apoi posibilitatea de a înțelege viața și acolo unde aparent ea se autodesființează, acolo unde această viață trece în moarte. Moartea este, fără îndoială, marea piatră de încercare a concepției materialiste despre lume. Cum ar putea el înțelege moartea acela care nu recunoaște decât existența lumii materiale exterioare, cum ar putea el, în sfârșit, rezolva problema vieții, de vreme ce moartea stă ca o poartă ce se închide la sfârșitul acestei vieți, umplându-l de îngrijorare și groază? Ca artist, Tolstoi a depășit deja acest punct de vedere al materialismului. Încă din nuvela «Moartea lui Ivan Ilici» puteți vedea că aspectele cele mai materiale sunt depășite prin artă, vedem că în această figură a lui Ivan se stabilește o armonie perfectă în viața sa cea mai adânc-lăuntrică. Avem în fața noastră un om bolnav, nu bolnav cu trupul, ci un om bolnav cu sufletul. Din toate cuvintele pe care ni le spune Tolstoi auzim și vedem că el nu e de părere că în trup locuiește un suflet care nu are nimic comun cu trupul; ci din cuvintele sale ne dăm seama că în forma corporală el vede o formă de manifestare a sufletului, că sufletul e acela care face ca trupul să fie bolnav, atunci când el însuși e bolnav, că sufletul e acela care se revarsă prin toate arterele trupului. Vedem din această formă de exprimare artistică în ce fel se găsește viața pe sine însăși. Și ne întâmpină aici un fel deosebit de a concepe moartea, nu ca teorie, nu ca dogmă, ci ca sentiment. Această idee ne dă posibilitatea certă de a înțelege moartea nu ca pe un sfârșit, ci ca pe o revărsare a personalității în Univers, ca pe o pierdere în infinit și regăsire în marele Spirit Originar al lumii. Aici problema morții e rezolvată, pe cale artistică, în modul cel mai minunat. Moartea s-a transformat într-un moment de fericire al vieții. Muribundul simte cum se metamorfozează, trecând de la o formă de viață la alta.
Iată, deci, cine a fost Lev Tolstoi, artist contemporan cu naturaliștii: un căutător al vieții, un om care și-a pus problema enigmei vieții în diferitele ei forme. Și nu se putea, în acest caz, ca această enigmă a vieții să nu apară și în punctul central al sufletului său, al gândirii și simțirii sale, sub aspectul său științific și religios. El a căutat să cerceteze această enigmă a vieții, el a căutat, în afară de formă, și viața, oriunde o întâlnea. De aceea, el a devenit profetul unei epoci noi, care trebuie să ia locul epocii noastre, o epocă în care, spre deosebire de forma pe care au luat-o acum științele naturii, omul va simți și cunoaște din nou viața. În întreaga critică pe care Tolstoi o face culturii apusene noi nu vedem altceva decât o expresie a acelui spirit care reprezintă o viață tânără, proaspătă, de copil, și care vrea să o reverse în omenirea în curs de dezvoltare, a acelui spirit care nu se poate declara mulțumit cu o cultură, ce-i drept, coaptă, matură, ba chiar răscoaptă, care a ajuns să se exprime prin intermediul formei exterioare. Aceasta e poziția diametral opusă pe care o are Tolstoi față de cultura Apusului. De pe aceste poziții critică el formele de organizare ale societății și formele de viață ale Apusului – totul! Acesta e punctul de vedere din care face el critica sa.
Am văzut, în cazul darwinismului, că știința Apusului a ajuns să înțeleagă formele vieții, dar că Darwin și-a declarat neputința de a înțelege ceva despre viața însăși, pe care o ia ca realitate dată. Întreaga cultură a Apusului se întemeiază pe cercetarea formelor. Studiind evoluția pietrei, a plantei, a animalului, a omului, noi studiem, de fapt, forma exterioară a acestora. – Deschideți orice carte de știință occidentală, pretutindeni veți găsi în centrul atenției forma. Să ne amintim încă o dată un lucru la care am mai reflectat deja: și anume, faptul că tocmai savanții Occidentului recunosc că stau în fața enigmei vieții și nu sunt în stare să o pătrundă. Cuvintele: „Ignorabimus, ignorabimus” ne întâmpină ori de câte ori e vorba ca știința să ne spună ceva despre viața ca atare. Despre felul cum se materializează viața sub diferite forme, da, despre aceasta știința știe să spună câte ceva. Dar despre ce e și cum acționează această viață însăși, despre aceasta ea nu știe nimic. Ea ajunge la disperare în fața sarcinii de a dezlega această enigmă și nu spune decât: Ignorabimus. Și iată că Tolstoi a găsit cuvântul just, principiul just al felului cum trebuie cercetată viața însăși. Aș vrea să vă citez un pasaj de importanță capitală, de unde veți vedea că el susține punctul de vedere al vieții, în opoziție cu tot ceea ce e știință a formelor:
„Falsa cunoaștere a epocii noastre (a Occidentului) presupune că noi știm ceea ce nu putem ști și că nu putem ști ceea ce știm, de fapt. Omului care posedă o falsă cunoaștere i se pare că el cunoaște tot ceea ce i se înfățișează în timp și în spațiu și că nu cunoaște ceea ce-i este cunoscut prin intermediul conștienței lui înzestrate cu rațiune.
Unui asemenea om i se pare că binele în general și binele său personal constituie obiectul cel mai imposibil de cercetat. Aproape la fel de imposibil de cunoscut îi pare intelectului său conștiența sa înzestrată cu rațiune; ceva mai ușor de cunoscut i se pare că este el însuși, în măsura în care este animal; și mai ușor de cunoscut îi par animalele și plantele, și cel mai ușor de cunoscut, materia moartă, infinită.
Ceva similar se întâmplă cu văzul omului. Omul își îndreaptă privirea mereu, în mod inconștient, spre obiectele cele mai îndepărtate și care, din această cauză, îi par a fi, judecând după culoare și contururi, cele mai simple: spre cer, spre orizont, spre pădurile și câmpiile îndepărtate. Aceste obiecte îi par a fi cu atât mai precis determinate și mai simple, cu cât sunt mai departe de el, și, dimpotrivă, cu cât obiectul e mai aproape, cu atât contururile și culorile lui par mai variate.” – „Oare nu acest lucru se întâmplă și cu falsa cunoaștere a omului? Ceea ce, în mod neîndoielnic, îi este cunoscut – conștiența lui gânditoare –, îi pare greu de cunoscut, pentru că nu e ceva simplu, dar ceea ce-i este inaccesibil – materia nelimitată, veșnică – îi pare lesne de cunoscut, pentru că-i apare în depărtare.
Și totuși, lucrurile stau exact invers.”
Omul de știință occidental consideră că factorul primar, stabil, e materia lipsită de viață. Apoi, el vede că din ea se formează plantele, animalele și oamenii, prin acțiunea forțelor chimice și fizice; vede că materia lipsită de viață începe să miște, ia treptat forma unei sfere și, în cele din urmă, dă naștere mișcării care are loc în creier. Dar el nu poate înțelege cum se naște viața: fiindcă ceea ce cercetează el nu e decât forma vieții. Tolstoi spune: Viața ne este cel mai aproape, căci în sânul ei ne aflăm, căci viața suntem chiar noi; firește, dacă vrem să înțelegem viața observând și cercetând forma ei, n-o vom înțelege niciodată. Nu trebuie decât s-o privim în noi înșine, nu trebuie decât s-o trăim, și atunci știm ce e viața. Aceia care cred că n-o pot pricepe cu mintea, aceia nu înțeleg viața deloc. – Aici își începe Tolstoi cercetarea asupra vieții și caută să afle ce anume poate percepe omul drept viață a sa, chiar dacă gândirea rafinată, hipermatură, n-o poate cuprinde în marile linii ale gândirii simple: Dacă vrei să înțelegi cu adevărat forma, trebuie să privești în intimitatea celor lăuntrice. Dacă vrei să cercetezi numai legile formale ale naturii, cum vrei să-ți dai seama în ce fel se deosebește o viață plină de sens de o viață lipsită de sens? Organismele sunt sănătoase și se îmbolnăvesc conform acelorași legi superioare; omul se îmbolnăvește exact conform acelorași legi datorită cărora el e și sănătos. – Și tot cu mult tâlc spune Tolstoi în tratatul său «Despre viață» [Nota 21]:
„Oricât de iuți și de puternice ar fi mișcările unui om în stare de nebunie, de delir sau agonie, în stare de beție sau chiar într-o stare de patimă dezlănțuită, noi nu spunem despre acel om că trăiește, nu-l tratăm ca pe un om care trăiește, ci admitem doar că în el există posibilitatea vieții. Dar oricât de slab și de imobil ar fi un om – dacă vedem că personalitatea lui animalică s-a supus rațiunii, recunoaștem în el un om viu și-l tratăm ca atare.”
Tolstoi vrea să spună că forma exterioară dobândește sens pentru noi numai dacă n-o studiem din punct de vedere pur exterior, ci dacă sesizăm în mod nemijlocit ceea ce nu e formă, ceea ce e numai spirit, partea lăuntrică, esențialul. Nu vom putea ajunge niciodată până la viața adevărată dacă încercăm să înțelegem numai forma; dar vom înțelege formele dacă, pornind de la viața însăși, vom trece la studiul formei.
Dar Tolstoi nu își abordează problema numai în acest mod științific, ci și din perspectiva moralei. Cum ajungem noi, în forma noastră umană, până la această viață propriu-zisă, până la ceea ce e legitate, până în interiorul formei exterioare? Tolstoi s-a lămurit asupra acestui lucru atunci când și-a pus întrebarea: Cum îmi satisfac eu – cum își satisfac semenii mei propria lor nevoie de fericire? Cum ajung eu la satisfacție față de propria mea viață personală? Pornind de la formele pe care le ia viața animală, omul nu-și pune altă întrebarea decât: Cum satisfac nevoile formei exterioare de viață? – Aceasta e o poziție foarte joasă de pe care pot fi privite lucrurile. Ceva mai sus se situează aceia care spun: Nu omul individual trebuie să găsească satisfacerea nevoilor sale, ci el trebuie să se încadreze în binele general al omenirii, trebuie să se încadreze într-o comunitate umană și să nu se preocupe numai de ceea ce aduce satisfacție propriei sale vieți personale în forma ei, ci el trebuie să-și găsească mulțumirea în toate ființele. Trebuie să ne încadrăm în comunitatea umană și să ne subordonăm intereselor societății. Acesta e idealul pentru numeroase personalități, pentru numeroși moraliști și sociologi din istoria civilizației occidentale: A subordona cerințele individuale cerințelor comunității. Dar – spune Tolstoi – acesta nu e nivelul cel mai înalt care trebuie atins, fiindcă ce altceva am în vedere, în acest caz, decât forma exterioară? Felul cum trăiește omul în societate, felul cum se încadrează în ea, toate acestea nu se referă decât la forma exterioară. Iar aceste forme exterioare se schimbă necontenit. Și dacă viața mea individuală, personală, nu trebuie să fie scop în sine, de ce oare să fie scop în sine viața celor mulți? Dacă bunăstarea personală a formei unei vieți umane individuale nu e un ideal, înseamnă că nici prin însumarea multor asemenea forme individuale nu poate lua naștere un ideal al binelui general. Nu bunăstarea individului, nu bunăstarea tuturor indivizilor poate fi idealul spre care să tindem: aceasta se referă numai la formele în care viața trăiește, în primă instanță. Unde cunoaștem viața? Cărui țel să ne subordonăm, dacă nu nevoilor dictate de natura noastră interioară, dacă nu aceluia care ne recomandă să tindem spre o bunăstare generală sau spre umanitarism?
Acel ceva care, în omul individual, ca și în omenirea luată în ansamblul ei, dorește cu putere bunăstarea și fericirea, acest ceva este, în formele cele mai variate, viața însăși. Să nu ne concepem, deci, idealul nostru moral, idealul nostru cel mai lăuntric în funcție de formele exterioare, ci în funcție de ceea ce se impune sufletului însuși, de ceea ce-i înfățișează drept ideal sufletului, în lăuntrul său, Dumnezeul care trăiește în el. Iată din ce cauză Tolstoi se întoarce la un fel de creștinism superior, în care el vede adevăratul creștinism: Nu căutați împărăția lui Dumnezeu în gesturi exterioare – în forme –, ci îndreptați-vă căutările înspre interiorul vostru. Și atunci vi se va arăta care vă e datoria, când veți sesiza și înțelege viața sufletului, când vă veți lăsa inspirați de Dumnezeul din voi, când veți asculta spre ceea ce vă vorbește propriul suflet. Nu vă uniți cu formele, nu vă pierdeți în forme, oricât de mari și puternice ar fi ele! Întoarceți-vă la viața originară, unică, la viața divină din voi înșivă. Când omul nu-și mai ia din exterior idealurile morale, idealurile culturale, ci lasă să țâșnească afară din sufletul său ceea ce răsare în inima sa, ceea ce Dumnezeu a semănat în sufletul său, atunci el a încetat să trăiască numai în formă, și atunci el are, într-adevăr, un caracter moral. Aceasta se cheamă moralitate lăuntrică și inspirație lăuntrică.
De pe această poziție el caută o reînnoire fundamentală a întregii concepții despre viață și lume, sub forma a ceea ce el numește creștinismul său originar. După cum crede Tolstoi, creștinismul a devenit ceva exterior, el s-a adaptat diferitelor forme ale vieții, care s-au născut din cultura diferitelor secole. Și el așteaptă să vină o epocă nouă, în care în formă să pulseze o nouă viață lăuntrică, în care viața să fie iarăși percepută în mod nemijlocit. De aceea, el nu obosește să spună, în forme noi și mereu altele, că e necesar să sesizăm ceea ce e simplu, sufletescul, nu viața cea complicată, care vrea să aibă mereu alte și alte experiențe. Nu! Ci inocența sufletului trebuie să afle ce e bine și ce e rău, trebuie ca, mai întâi, ceea ce e aducător de confuzie în știința exterioară, în reprezentarea artistică exterioară, ceea ce e luxuriant în viața modernă, să fie unit cu ceea ce e direct și simplu și care așteaptă să țâșnească din sufletul fiecărui om, indiferent cărei forme de viață sau societate îi aparține el: acesta e idealul pe care-l propune Tolstoi. Și așa devine el un critic sever al științei occidentale. El declară că această știință a încremenit treptat sub formă de dogme, ca și teologia, și că savanții Occidentului par asemănători cu dogmaticii veritabili, plini de un spirit fals. Și el face un aspru rechizitoriu al acestor savanți. În primul rând, idealului spre care se tinde prin aceste forme științifice, și acelora care caută „ridicarea și înălțarea”, spre care tind toate eforturile noastre, în bunăstarea concret materială. De-a lungul secolelor, omenirea s-a străduit mereu să aducă formele pe treapta lor cea mai înaltă de dezvoltare, și a crezut că avuția exterioară, bunăstarea exterioară, constituie fericirea supremă. Iar acuma ar fi venit vremea – știm că nu trebuie să criticăm acest lucru, ci să-l cercetăm, ca pe un dat necesar – ca bunăstarea să nu mai fie apanajul câtorva clase și pături sociale, ci ca de ea să aibă parte toți oamenii. Firește, împotriva acestei afirmații nu se poate obiecta nimic, dar Tolstoi se ridică împotriva formei prin care sociologia occidentală și socialismul occidental încearcă să realizeze acest lucru. Ce spune socialismul? El pornește de la premisa că trebuie să schimbe formele exterioare ale vieții. Forma îmbunătățită a civilizației materiale îl va face pe om să ajungă, pasă-mi-te, la un nivel superior de viață, la un mod superior de a trăi. Și se mai crede că cei cărora le va merge bine, care vor prospera din punct de vedere exterior, vor avea și o ținută morală superioară. Toate străduințele de natură morală ale socializării au drept scop înfăptuirea unei revoluții în ceea ce privește formele exterioare.
Împotriva acestor tendințe se ridică Tolstoi. Fiindcă aici e problema: tocmai progresul civilizației a făcut să apară cele mai diverse deosebiri de clasă și de stare socială. Credeți că dacă veți dezvolta la maximum această civilizație a formelor, veți atinge cu adevărat un ideal mai înalt de civilizație? Voi trebuie să-l sesizați pe om și să-l influențați acolo unde își dă formă el însuși. Trebuie să-i faceți sufletul mai bun, să turnați în sufletul său puteri divin-morale, și atunci el va modifica forma pornind de la factorul prim, viața. Acesta e socialismul lui Tolstoi, și el consideră că nici o schimbare a civilizației formelor occidentale nu va putea să ducă niciodată la înnoirea civilizației morale, ci că această înnoire trebuie să pornească de la înnobilarea sufletului, a vieții lăuntrice. Iată de ce el nu devine predicatorul unor dogme, ci un stimulator al unei transformări totale a sufletului uman. El nu poate spune: viața morală a omului se înnobilează dacă se îmbunătățește condiția exterioară a vieții sale.., ci spune: tocmai pentru că ați pornit de la transformarea formei exterioare, v-a năpădit această întreagă situație întristătoare în care trăiți. Veți putea depăși iarăși această formă de viață numai dacă veți transforma omul dinlăuntru spre afară. Sociologia, ca și gândirea științifică darwinistă, sunt ultimele vestigii ale vechii culturi bazate pe formă. La noi există însă primele semne că apar zorile unei civilizații noi, zorile unei civilizații a vieții. După cum acolo avem linia descendentă, aici, la noi, o avem pe cea ascendentă. Pe cât de puțin e în stare moșneagul care și-a împlinit rostul, care a dat o anumită formă vieții sale, să se reînnoiască total, ci, mai degrabă, noua formă de viață se naște din copilul care acum își deschide ochii în lume, prin vitalizare din interior, din ceea ce e încă nediferențiat și care lasă să țâșnească din el varietatea, tot pe atât de puțin se poate naște în sânul unui popor care are o veche civilizație, noua formă de viață. Iată de ce Tolstoi consideră că tocmai poporul rus e un popor încă neatins de formele civilizației occidentale, și crede că el e poporul în sânul căruia trebuie să înmugurească această viață a viitorului. Tocmai după ce a studiat acest popor slav, care azi încă mai privește cu nepricepută indiferență idealurile culturale europene – atât știința europeană, cât și arta europeană –, Tolstoi afirmă că în acest popor trăiește un spirit nediferențiat, care trebuie să devină purtătorul viitorului ideal al civilizației. El vede aici ceea ce va fi în viitor. Critica lui se întemeiază pe marea lege a evoluției, pe acea lege care ne învață despre schimbările formelor și despre înmugurirea mereu nouă, din germeni, a vieții.
În capitolul X al cărții sale «Despre viață», el scrie:
„Iar legea pe care o cunoaștem în noi înșine ca lege a vieții noastre, este aceeași lege potrivit căreia au loc și toate fenomenele exterioare ale lumii, doar cu deosebirea că în noi înșine cunoaștem această lege ca o lege pe care trebuie s-o realizăm noi înșine – pe când în fenomenele exterioare ca ceva care, dimpotrivă, se petrece după aceste legi fără participarea noastră.”
În acest fel își găsește Tolstoi locul în viața veșnic schimbătoare, supusă evoluției. Noi am fi niște reprezentanți foarte răi ai științei spirituale, dacă n-am putea înțelege în adevărata lumină un asemenea fenomen; am fi niște răi cercetători spirituali, dacă am vrea să predicăm numai un adevăr străvechi. De ce ne însușim noi conținutul străvechii înțelepciuni? Deoarece străvechea înțelepciune ne învață să înțelegem viața în profunzimile ei, deoarece ea ne arată că Divinitatea unică se manifestă iar și iar sub formele cele mai diferite. Un rău reprezentant al științei spirituale ar fi acela care ar deveni dogmatic, acela care ar vrea să predice numai conținuturile înțelepciunii străvechi, fiind însă orb și surd la tot ceea ce se petrece în imediata lui apropiere. Învățătura înțelepciunii ne-a arătat străvechea înțelepciune nu ca s-o repetăm și noi în cuvinte, ci ca s-o trăim și să învățăm să înțelegem ceea ce există în jurul nostru. Evoluția propriei noastre rase, care, de la vechea cultură hindusă și până la cea actuală, a luat diferite forme, această evoluție e descrisă și prefigurată în mod exact în acea străveche înțelepciune. În ea ni se vorbește și despre o evoluție viitoare, despre o evoluție care duce în viitorul imediat. Ni se spune că ne aflăm la începutul unei noi ere cosmice. Rațiunea noastră, inteligența noastră, au dobândit forma lor actuală în urma trecerii lor prin diferite sfere ale existenței. Forțele noastre fizice de înțelegere și-au sărbătorit cele mai mari triumfuri tocmai în cadrul civilizației bazate pe formă a epocii noastre. Rațiunea a pătruns legile naturii care determină formele și a ajuns în stăpânirea legilor naturii care se referă la forme, ea a atins culmile cele mai înalte în marile și grandioasele progrese ale tehnicii, în marile și grandioasele progrese ale vieții noastre. Acum, noi ne aflăm la începutul acelei epoci când în această rațiune trebuie să se reverse ceva, ceva care trebuie să cuprindă omul și să-l modeleze din lăuntru în afară. Iată de ce mișcarea teosofică și-a ales drept deviză și și-a propus drept scop să formeze miezul, germenul unei frățietăți generale a oamenilor. În ea nu trebuie să se facă deosebiri în funcție de opinii, clasă socială, sex sau culoarea pielii, nici în funcție de confesiunea religioasă – ci în toate aceste forme trebuie să fie căutată viața. Ceea ce ne apare drept ideal spiritual al nostru e un ideal al iubirii, pe care – dacă devine conștient de propria lui divinitate – omul îl va resimți drept celălalt element divin, care există în el. Teosofia dă numele de manas civilizației bazate pe intelect, civilizației spiritului; ea folosește numele de buddhi pentru acea entitate interioară care e pătrunsă de iubire, care nu vrea să fie înțeleaptă fără a fi și plină de iubire. Și, după cum rasa noastră a dus, pe baza rațiunii, la dezvoltarea culturii manas-ului, următoarea treaptă va fi aceea pe care va trebui să realizăm individualitatea plină de iubire, când omul acționează din natura lui superioară, lăuntrică, divină, fără a se pierde nici în haosul naturii exterioare, nici în știință, nici în viața socială. Dacă vom concepe idealul spiritual în acest fel, ne vom putea îngădui să spunem că înțelegem acest ideal în mod just, – și atunci nu vom putea ignora o personalitate care trăiește printre noi, care vrea să dea evoluției omenirii noi impulsuri de viață.
Ce frumos și în concordanță cu învățătura noastră este mult din ceea ce spune Tolstoi referitor la concepția despre om în caracterul său nemijlocit. N-aș vrea să mai citez decât un pasaj, care e caracteristic mai cu seamă pentru idealul său moral:
„Întreaga viață a acestor oameni e îndreptată spre mărirea închipuită a bunăstării lor personale. Ei văd bunăstarea personalității numai ca satisfacere a nevoilor lor. Ei numesc nevoi ale personalității toate acele condiții de existență ale personalității spre care și-au îndreptat rațiunea lor. Dar nevoile conștiente – acelea spre care e îndreptată rațiunea lor – cresc mereu, la infinit, din cauză că sunt conștienți de ele. Satisfacerea acestor nevoi crescânde îi oprește să vadă cerințele adevăratei lor vieți.”
Tolstoi spune, așadar: Personalitatea nu include în ea conștiența rațională. Personalitatea e o calitate a animalului și a omului ca animal. Conștiența rațională e o calitate care aparține doar omului. Numai dacă omul trece peste simpla personalitate, dacă devine conștient de prevalența individualității asupra personalității, dacă înțelege să devină impersonal, să lase viața impersonală să conducă în el, atunci el iese din cultura implicată în forma exterioară și intră într-o cultură plină de viață a viitorului.
Chiar dacă nu este ceea ce teosofia recunoaște ca ideal al ei și nu este concluzia pe care o tragem din teosofie, cu toate acestea este un pas înspre ideal, întrucât omul învață să trăiască numai atunci când nu privește asupra personalității, ci asupra a ceea ce este etern și nepieritor.
Acest veșnic, nepieritor, Buddhi, germenul înțelepciunii, care odihnește în suflet, trebuie să ia locul simplei culturii intelectuale. Pentru faptul că teosofia este corectă în această viziune a viitorului evoluției omenirii, există multe dovezi. Cea mai importantă însă este aceea că deja se impun singure în viața forțe similare, pe care acum e necesar să le cuprindem și să le înțelegem cu adevărat, pentru ca apoi noi înșine să ne umplem de idealurile lor.
Aceasta este măreția lui Tolstoi, că el vrea să ridice omul din cercul strâmt al gândurilor sale și să îl adâncească spiritual, că vrea să-i arate că idealurile nu sunt afară, în lumea materială, ci numai din suflet pot izvorî.
Dacă suntem teosofi veritabili, atunci vom recunoaște evoluția, atunci nu vom rămâne orbi și surzi față de ceea ce luminează înspre noi, în sens teosofic, în prezentul nostru, ci vom recunoaște cu adevărat aceste forțe, despre care de obicei în scrierile teosofice se vorbește în mod poetic.
Aceasta trebuie sa fie chiar caracteristica unui teosof, că el a biruit întunericul și eroarea, că el a învățat să evalueze și să recunoască în modul corect viața și lumea.
Un teosof care s-ar retrage, care ar deveni rece și străin față de viață, ar fi un teosof de calitate proastă chiar dacă ar ști foarte mult. Acei teosofi care ne conduc din lumea sensibilă într-una mai înaltă, care privesc ei înșiși în lumile suprasensibile, ei trebuie pe de altă parte să ne învețe de asemenea cum putem observa suprasensibilul pe planul fizic și să nu ne pierdem în sensibil.
Noi cercetăm cauzele care vin din spiritual, pentru a înțelege pe deplin sensibilul, care este efectul spiritualului. Nu înțelegem lumea sensibilă dacă ramanem înăuntrul sensibilului, întrucât cauzele pentru viața sensibilă vin din spiritual.
Teosofia vrea să ne facă clarvăzători în sensibil, de aceea ea vorbește despre înțelepciunea străveche. Ea vrea să transforme omul, astfel încât el să vadă prin clarvedere în tainele înalte suprasensibile ale existenței, dar aceasta nu va fi plătită cu lipsa de înțelegere pentru ceea ce se află nemijlocit împrejurul nostru.
Aceasta ar fi, cum am spus, un clarvăzător mai prost, cel care ar fi orb și surd față de ce se petrece în sensibil, față de ce contemporanii lui sunt în stare să realizeze în ambianța lui nemijlocită, și pe lângă aceasta ar fi un clarvăzător prost dacă nu ar fi în stare să recunoască într-o personalitate prin ce este condus omul în suprasensibil în timpul nostru. La ce ne-ar fi de folos dacă am fi clarvăzători și nu am fi în stare să ne dăm seama de ceea ce se află imediat în fața noastră ca sarcină următoare.
Un teosof nu trebuie să se retragă din viață, el trebuie să știe să aplice direct teosofia în viață. Dacă e ca teosofia să ne conducă în sus spre lumile mai înalte, atunci noi trebuie să aducem jos în lumea noastră fizică cunoștințele suprasensibile. Trebuie să recunoaștem cauzele care se află în spiritual. Teosoful trebuie să stea în viață, să înțeleagă lumea în care trăiesc contemporanii săi, și să-și dea seama de cauzele spirituale din diferitele epoci de dezvoltare.
