Eu am accentuat adesea aici faptul că mișcarea teosofică nu ne poate distrage de la realitatea nemijlocită, de la sarcinile și îndatoririle pe care ni le aduce fiecare zi a timpului nostru actual. Trebuie să se vadă acum dacă această mișcare teosofică va găsi cuvintele potrivite și atunci când se pune problema să ne apropie marii eroi spirituali, care sunt, în fond, creatorii culturii și a procesului nostru educațional. În aceste zile toți aceia care consideră că aparțin culturii germane își vor îndrepta gândurile asupra unuia dintre cei mai mari eroi spirituali ai noștri, asupra lui Friedrich Schiller Wilhelm von Humboldt [Nota 99].
O sută de ani ne despart de la plecarea sa din existența pământeană. Ultima mare aniversare Schiller, care nu s-a desfășurat numai în cadrul Germaniei, ci pretutindeni acolo unde se formează cultura, în Anglia, America, Austria, Rusia, s-au comemorat în anul 1859 o sută de ani de la nașterea lui. Această aniversare a fost legată de festivități impresionante, de cuvinte pline de dăruire relativ la cel mai înalt ideal al lui Schiller. Au fost cuvinte care s-au rostit pe întreg Pământul. Și în zilele acestea se vor desfășura festivități zgomotoase în onoarea marelui nostru erou spiritual. Dar cuvintele ce se vor rosti astăzi despre Schiler nu vor mai fi atât de intime și sincere și oneste pe cât au fost aprecierile rostite în 1859, atât de intime și de pline de dăruire și rostite din tot sufletul. Cultura și concepția națională despre Schiller s-au modificat considerabil în ultimii cincizeci de ani. În prima jumătate a secolului XIX, marile idealuri ale lui Schiller, mărețele descrieri din dramele sale s-au manifestat din plin, încet și treptat, în sufletele oamenilor, și ceea ce s-a revărsat pe atunci în cuvinte entuziaste de pe buzele celor mai buni reprezentanți ai poporului german era un ecou a ceea ce plantase Schiller însuși, un ecou a ceea ce cufundase el în inimi și în suflete. Spiritele cele mai proeminente ale acelui timp au mobilizat pe atunci ce aveau ele mai bun, pentru a spune ceea ce aveau de spus. S-au unit în acest sens frații Ernst și Georg Curtius, esteticianul Viecher, lingvistul Jakob Grimm, Karl Gutzkow și mulți alții. Ei s-au armonizat pe atunci în marele cor al aniversării lui Schiller, și peste tot era ca și cum se auzeau înseși cuvintele lui Schiller și răsuna ceva din ceea ce plantase Schiller însuși.
Trebuie să mărturisim că în ultimele decenii lucrurile s-au schimbat. Interesul nemijlocit față de Schiller a scăzut, deoarece marile idealuri ale lui Schiller nu mai vorbesc contemporanilor noștri la fel de intim și de familiar, și de aceea poate constitui o compensare faptul de a începe o comemorare Schiller din a ne aduce clar și intuitiv în fața sufletelor ceea ce mai poate fi Schiller în prezent, ceea ce poate deveni Schiller pentru viitorul nostru. Pentru teosofi se cuvine în primul rând să lege toate acestea de marile probleme teosofice fundamentale, și să se întrebe dacă Schiller are ceva de a face cu aceste probleme teosofice fundamentale. Sper ca desfășurarea serii de astăzi să demonstreze că nu am realizat o asociere artificială atunci când l-am adus împreună pe Schiller cu mișcarea teosofică, și când noi ca teosofi ne simțim chemați într-un anume fel să cultivăm memoria lui Schiller.
Care este în fond problema noastră fundamentală în acest sens, de care se leagă dorul nostru, pe care o cercetăm și vrem să o întemeiem? Este marea problemă de a găsi calea înspre ceea ce ne înconjoară ca obiect al simțurilor noastre, ca lume sensibilă, și înspre ceea ce se ridică deasupra sensibilului, ca spiritual și suprasensibil, care se află în noi și deasupra noastră. Această preocupare l-a preocupat cândva și pe Schiller. Eu nu pot intra în amănunte astăzi în această privință. Dar aș vrea totuși să arăt că prin întreaga viață și activitate a lui Schiller răzbate această întrebare fundamentală: Cum se raportează fizicul la sufletesc-spiritual, la suprasensibil? – drept sarcina propriu-zisă, problema pe care a voit să o rezolve Schiller de la începutul vieții sale până pe cele mai înalte culmi ale activității sale, și că întreaga sa creație este o expresie artistică și filosofică a acestei probleme. După ce și-a încheiat studiile de medicină, el a scris un tratat. Acest tratat, care este un fel de dizertație Wilhelm von Humboldt [Nota 100], pe care a scris-o la încheierea studiilor sale de medicină, tratează problema: Care este raportul dintre natura sensibilă a omului și natura sa spirituală? – Schiller tratează într-un mod frumos și impresionant în această operă modul în care spiritualul, frumosul, este corelat cu natura fizică a omului. Evoluția spiritului nostru a depășit de mult răspunsul pe care l-a dat Schiller la această întrebare, dar nu asta ne interesează în cazul unui geniu atât de mare cum este Schiller. Se pune problema modului în care s-a cufundat el în aceste lucruri, și care a fost concluzia sa în această privință. Schiller a conceput lucrurile în sensul că nu trebuie să existe nici o sciziune între sensibil și spiritual. Astfel el a căutat să arate în modul cel mai subtil cum acționează spiritul și sufletescul omului în corporalitate, și cum corporalitatea constituie doar un mijloc de expresie a spiritului care locuiește în om. Fiecare gest, fiecare formă și fiecare configurație lingvistică constituie doar o expresie a acestuia. El a cercetat pentru început modul în care se manifestă sufletul în corp, apoi a cercetat modul în care reacționează starea fizică asupra spiritualului. Pe scurt, sensul acestui tratat îl constituie armonia dintre corp și suflet. Încheierea tratatului este grandioasă. Acolo, Schiller vorbește despre moarte ca și cum aceasta nu ar fi încheierea vieții, ci numai un eveniment printre alte evenimente din viață. Pentru el moartea nu constituie o încheiere. El spune acolo, într-un mod deosebit de frumos: Viața implică la un moment dat moartea; dar cu aceasta viața nu se încheie, căci după ce a viețuit evenimentul morții sufletul trece în alte sfere, pentru a contempla de acolo viața dintr-o altă direcție. Dar oare a extras omul în acea clipă într-adevăr toată experiența acumulată în viața sa? Schiller este de părere că s-ar putea foarte bine ca viața sufletului în trup să se manifeste la fel ca atunci când citim o carte pe care o citim până la capăt, o punem deoparte și o reluăm din nou după un timp, pentru a o înțelege mai bine; dar apoi o punem din nou de o parte, pentru a o relua din nou după un timp, ș.a.m.d., pentru a o înțelege tot mai bine. Cu aceasta el ne spune: Sufletul nu trăiește o singură dată în corp, ci așa cum un om reia mereu o carte în mână, la fel se întoarce și sufletul mereu într-un corp, pentru a face în acesta noi experiențe în această lume. Este marea idee a reîntrupării, a reîncarnării, pe care a făcut-o cunoscută Lessing [Nota 101] cu puțin timp înainte în «Educația neamului omenesc», ca într-un testament literar al său, și pe care o exprimă acum și Schiller acolo unde se referă la legătura dintre natura sensibilă și cea spirituală a omului.
Chiar de la început, Schiller consideră viața din cel mai înalt punct de vedere.
Dramele din tinerețe ale lui Schiller acționează cu măreție și putere asupra aceluia care are o inimă sensibilă față de ceea ce este mare în ele. Dacă ne întrebăm de ce marile gânduri ale lui Schiller pătrund atât de direct în inimile noastre, atunci vom primi răspunsul că Schiller atinge în dramele sale lucruri care fac parte din cele mai înalte probleme ale oamenilor. Omul nu trebuie să înțeleagă întotdeauna și să-și clarifice în mod abstract ceea ce se petrece în sufletul poetului atunci când acesta alcătuiește produse ale imaginației. Dar ceea ce trăiește în sufletul poetului atunci când configurează personaje ce apar pe o scenă, îl vedem deja la teatru sau atunci când citim dramele. Atunci, în noi se revarsă ceea ce trăiește în sufletul autorului. Și câte nu trăiau în sufletul lui Schiller atunci când el și-a revărsat acest suflet tineresc în «Hoții», «Fiesco», în «Cabală și iubire»! Noi trebuie să îl extragem din curentele spirituale ale secolului XVIII dacă vrem să îl înțelegem pe deplin.
Pe atunci existau două curente spirituale ce traversau orizontul spiritual al Europei. Unul dintre aceste curente este caracterizat de un cuvânt existent în materialismul francez. Dacă vrem să-l înțelegem, trebuie să privim mai adânc în procesul evolutiv al popoarelor. Ceea ce fermenta în sufletul lui Schiller, și-a avut originea în strădania și sensul secolelor precedente. Cam pe la răscrucea secolelor XV și XVI începe timpul în care oamenii au început să privească altfel la stele. Copernic, Kepler, Galilei, sunt cei care au adus o nouă epocă, o epocă în care lumea este privită altfel decât înainte. Ceva nou se strecura în sufletele omenești, prin faptul că acestea se încredințau simțurilor exterioare. Cel care vrea să compare vechea concepție despre lume din secolele XII și XIII cu ceea ce a apărut la răspântia secolului XVI prin Copernic și mai târziu prin Kepler, va trebuie să compare ceea ce se desfășoară în «Divina comedie» a lui Dante cu concepția despre lume din secolele XVII și XVIII. Împotriva concepției despre lume din Evul Mediu se poate obiecta orice. Ea nu mai poate fi actuala noastră concepție despre lume. Dar ea avea un aspect, pe care secolul XVIII nu îl mai are: ea își reprezenta Universul ca pe o mare armonie, iar omul era încadrat în această ordine cosmică divină drept punctul său central; el însuși aparținea la această mare armonie. Pe atunci, toate lucrurile erau considerate a fi emanație a Divinului, a puterii creatoare care era venerată în credință, anume în creștinism. Supremul era obiectul credinței. El trebuia să mențină și să poarte lumea laolaltă. Iar jos, pe Pământ, el acționa până în plante și minerale. Întreaga lume era cuprinsă într-o mare armonie, iar omul se simțea încadrat în această armonie. El simțea că poate fi eliberat de către Acela de care tânjea să fie eliberat, prin concreșterea și întrețeserea sa cu această armonie. El se odihnea în ceea ce resimțea el drept lume pătrunsă de Dumnezeu, și se simțea mulțumit. Dar aceste lucruri s-au schimbat și ele trebuiau să se schimbe într-o vreme când noua concepție despre lume și-a creat intrarea în oameni, în vremea când lumea a fost pătrunsă de spiritul modern de cercetare. Acum se dobândea o privire de ansamblu asupra substanțialității. Prin cercetarea filosofică și fiziologică s-a dobândit o imagine a lumii sensibile. Iar cele care erau astfel gândite asupra lumii sensibile nu putea fi aduse în acord cu credința. Și-au făcut loc alte concepte și alte concepții. Dar oamenii nu au putut aduce în acord noile lor cuceriri cu ceea ce gândeau, simțeau și presimțeau despre spirit. Acestea nu puteau fi aduse în acord cu ceea ce trebuia crezut despre izvoarele vieții în conformitate cu străvechile tradiții. Astfel, în Revoluția franceză a răzbătut la suprafață o atitudine care poate fi exprimată prin fraza: „Omul este o mașină”. Substanța a fost înțeleasă, dar legătura cu spiritualitatea s-a pierdut. Spiritualul era resimțit în sine, dar nu se mai resimțea modul în care este legată lumea de el; această legătură se pierduse. Materialiștii au creat o nouă imagine despre Univers, în care nu existau, de fapt, decât substanțe. Goethe simțea o repulsie față de un astfel «Systeme de la nature» ca acela al lui Holbach [Nota 102], el îl găsea pustiu și gol. Dar această imagine despre Univers a lui Holbach era extrasă din concepția despre lume natural-științifică. Ea reda realitatea exterioară. Și cum urma să se raporteze la ea omul care pierduse spiritul? El pierduse legătura, el pierduse armonia pe care o simțea omul Evului mediu, armonia dintre suflet și substanța materială. Astfel încât nu se putea altfel, decât ca spiritele cele mai eminente ale acelei vremi să se străduiască să regăsească legătura pierdută, sau ca ele să fie constrânse să aleagă între spirit și materie.
Și după cum am văzut, aceasta a fost problema fundamentală, problema tinereții lui Schiller, aceea de a găsi această legătură dintre ideal și realitate, dintre natură și spirit. Dar curentul timpului săpase o prăpastie adâncă între spiritual și sensibil-senzorial, și apăsa ca un coșmar asupra sufletului său. Cum pot fi din nou conciliate idealul și realitatea, natura și spiritul? – aceasta era întrebarea.
Această prăpastie se accentuase și datorită unui alt curent cultural – cel legat de Jean-Jaques Roussseau [Nota 103]. Rousseau respinsese până la un anumit grad cultura modernă de atunci. El găsea că omul modern se rupsese de natură și se înstrăinase de aceasta datorită culturii moderne. El nu se îndepărtase de natură numai prin concepția despre lume, ci el nu mai putea găsi nici legătura cu sursa de viață. De aceea, el trebuia să tindă din nou să se întoarcă în natură, și așa întemeiază Rousseau principiul că în fond cultura l-a înstrăinat pe om de adevărata armonie a vieții, și că această cultură ar fi un produs de decădere.
Pe atunci, problema spiritualului, a idealurilor, s-a pus într-o nouă formă contemporanilor, și cum era să nu se pună, de vreme ce ei contemplau însăși viața! Pe vremea când idealul de viață era resimțit cu atâta intensitate, sciziunea era dublu resimțită, atunci când se privea adevărata viață, așa cum se dezvoltase ea, și apoi ceea ce se dezvoltase în societatea omenească. Iar tinerețea lui Schiller se desfășoară tocmai în acești ani. Toate s-au adunat, constituind ceea ce Schiller trebuia cu necesitate să resimtă drept dizarmonie. Înapoi la idealuri! Care este conviețuirea socială umană corectă, care ne-a fost prescrisă de ordinea divină a lumii? Acestea erau sentimentele care trăiau în tinerețea lui Schiller, pe care le-a exprimat apoi în dramele sale de tinerețe, anume în «Hoții», dar și în dramele de curte; noi simțim acest lucru dacă lăsăm să acționeze asupra noastră marea dramă «Don Carlos». Am văzut cum și-a pus tânărul medic Schiller problema legăturii dintre sensibil și spiritual, și cum a prezentat-o el, ca poet, contemporanilor săi.
După toate încercările dure pe care i le-au atras dramele sale de tinerețe a fost invitat la părintele poetului libertății, Körner [Nota 104], care făcea tot ce era necesar pentru promovarea vieții spirituale. Subtila formare filosofică a lui Körner l-a adus și pe Schiller la filosofie, și acum s-a pus din nou, din punct de vedere filosofic, pentru spiritul lui Schiller întrebarea: Cum poate fi regăsită legătura sensibilului cu spiritualul? – O redactare a celor rostite pe atunci la Dresda între Schiller și Körner găsim în scrisorile filosofice ale lui Schiller [Nota 105]. E drept că în comparație cu lucrările ulterioare ale lui Schiller, acestea prezintă un anumit grad de imaturitate. Dar ceea ce la Schiller este imatur, este pentru mulți alți oameni de-a dreptul matur, iar pentru noi ele sunt importante, pentru că ne pot arăta cum și-a cucerit Schiller cele mai înalte culmi ale gândirii și fanteziei.
Aceste scrisori filosofice, «Teosofia lui Julius», prezintă un schimb de scrisori între Julius și Raphael; Schiller drept Julius, iar Körner drept Raphael. Din ele ne întâmpină lumea secolului XVIII. În această filosofie se găsesc multe fraze frumoase, asemănătoare acelora pe care le-a rostit Paracelsus [Nota 106] drept concepție despre lume a sa. În sensul lui Paracelsus ni se aduce înaintea ochilor ceea ce a creat puterea divină creatoare în cele mai felurite regnuri ale naturii: minerale, plante, animale cu cele mai variate însușiri sunt răspândite în natură; iar omul este ca un mare rezumat, ca o lume ce repetă, ca o enciclopedie, toate acestea, care sunt risipite în afară. Omul este un microcosmos, o mică lume în marele macrocosm, în lumea cea mare! Schiller spune că ceea ce este conținut în diversele regnuri ale naturii sunt ca niște hieroglife. Omul este ca o culme a naturii, care reunește în sine aducând pe o treaptă mai înaltă de expresie ceea ce se află revărsat în întreaga natură. Paracelsus a exprimat același gând într-o formă frumoasă și măreață: Toate ființele naturii sunt literele din care se constituie un cuvânt, și dacă învățăm să silabisim natura, ea se manifestă în adevărata ei entitate, formând un cuvânt care se exprimă în om. Această realitate este adusă de Schiller într-un mod viu, sensibil, în scrisorile sale filosofice. Totul este atât de viu pentru el, încât hieroglifele naturii vorbesc pentru el un limbaj intuitiv expresiv. Eu văd – spunea Schiller –, afară în natură, pupele, din care se dezvoltă fluturii. Pupa nu se distruge; ea îmi arată că are loc o transformare, și de aceea ea constituie pentru mine chezășia faptului că și sufletul omului se transformă într-un mod asemănător. Astfel, fluturele constituie pentru mine garanția nemuririi sufletului.
În modul cel mai desăvârșit se îmbină astfel gândurile referitoare la spiritul din natură cu gândurile pe care și le formează Schiller ca ființă ce trăiește în sufletul omenesc. Apoi el își cucerește concepția că puterea iubirii nu trăiește numai în om, ci ea se manifestă în anumite trepte în întreaga lume; în mineral, în plantă, în animal, în om. Ea se exprimă în forțele naturii, dar cel mai limpede în om. Schiller exprimă acest lucru într-un mod care îi amintește pe misticii Evului mediu. Iar ceea ce a formulat el astfel, a fost denumit de el «Teosofia lui Julius». De la aceasta a evoluat el la concepțiile sale ulterioare despre viață. Întreaga sa conduită în viață, întreaga sa strădanie nu reprezintă nimic altceva decât o mare autoeducație, iar în acest sens Schiller este, practic, un teosof. Căci, în fond, teosofia nu este altceva decât autoeducația sufletului, o muncă continuă cu propriul suflet, pentru evoluția lui în continuare, pe trepte mai înalte de existență. Teosoful este convins că pe măsură ce evoluează mai mult, el poate vedea lucruri superioare. Cel care s-a obișnuit numai cu aspectul sensibil al lucrurilor, poate vedea numai ceea ce este sensibil; cel care s-a educat în vederea sufletescului și spiritualului, vede în jurul său sufletul și spiritul. Noi trebuie să devenim mai întâi noi înșine spirit și dumnezeire, și atunci putem recunoaște divinul. Așa spuneau și pitagoricienii în școlile lor tainice, și la fel spunea și Goethe în acord cu vechii mistici:
Dar noi trebuie să dezvoltăm mai întâi forțele și capacitățile care se află în noi; noi trebuie să ne educăm facultățile în acest sens. Iar Schiller s-a străduit de-a lungul întregii sale vieți să se autoeduce.
O nouă treaptă în autoeducația sa o constituie scrisorile sale estetice, «Scrisori despre educația estetică a omului». Ele constituie o bijuterie în viața noastră spirituală germană. Și numai acela poate simți și resimți ceea ce se revarsă tainic în afară printre și din cuvintele lui Schiller – și din dramele sale ulterioare –, cel care cunoaște scrisorile sale estetice; ele sunt ca un balsam pentru viață. Cel ce s-a preocupat cât de puțin cu înaltele idealuri spirituale și pedagogice care trăiesc în scrisorile sale estetice, va trebui să spună: Aceste scrisori estetice ar trebui să fie manual educațional al poporului. Abia atunci când în școlile noastre nu se vor studia numai Platon și Cicero, ci se vor aborda în aceeași măsură și scrisorile estetice ale lui Schiller, se va recunoaște caracterul lor specific, genial. Ceea ce trăiește în aceste scrisori estetice va deveni rodnic abia atunci când profesorii universităților noastre se vor fi pătruns de acest sânge spiritual al vieții, atunci când vor lăsa să se reverse în elevii lor câte ceva din cele pe care voia Schiller să le reverse în educație prin aceea că ne-a dăruit această operă minunată. În operele filosofice actuale nu se găsește nici o referire la aceste scrisori estetice. Dar ele sunt cu mult mai importante decât multe opere realizate de filosofii de specialitate, pentru că ele fac apel la lăuntrul omului și vor să înalțe cu o treaptă acest lăuntric.
Și iarăși apare marea întrebare care i s-a impus lui Schiller la începutul secolului XVIII. Acum, el formulează întrebarea astfel: Omul este supus pe de o parte nevoilor senzoriale, poftelor și pasiunilor senzoriale. El este supus acestor necesități, le urmează, este un sclav al impulsurilor, poftelor și pasiunilor sale. Pe de altă parte se află necesitatea logică: Trebuie să gândești într-un anumit fel. – Pe de altă parte, mai există și necesitatea morală: Trebuie să te supui anumitor îndatoriri. – Din punct de vedere logic, necesară este formarea, educația intelectuală. Necesitatea morală necesită altceva, ceva care depășește concepția modernă despre lume. Logica nu ne acordă libertate, noi trebuie să i ne supunem; nici datoria nu ne acordă vreo libertate; și acesteia trebuie să ne supunem. Omul este încadrat la mijloc; el se află între necesitate logică și necesitate naturală. Fie că o urmează pe una sau pe cealaltă, el este neliber, deci un sclav. Dar el trebuie să devină liber.
Problema libertății apare în fața sufletului lui Schiller, și este pusă și prelucrată poate cu mai multă profunzime decât oricând în întreaga viață spirituală germană. Cu puțină vreme înaintea sa, și Kant [Nota 107] ridicase această problemă. Schiller nu a fost niciodată un adept al lui Kant, sau cel puțin s-a ridicat în foarte scurtă vreme deasupra kantianismului. În orice caz, în timpul redactării acestor scrisori el nu se mai situa pe punctul de vedere al lui Kant. Kant vorbește despre datorie în așa fel, încât datoria devine imperativ categoric. „Datorie! Tu, nume mare, sublim, care nu cuprinzi în tine nimic arbitrar, nimic din ce ar fi plăcut sau ar purta în sine lingușirea, ci pretinzi supunerea, tu, care stabilești o lege, în fața căreia orice înclinație tace, chiar dacă în secret se revoltă împotriva ei…”. Kant cere supunere față de imperativul categoric. Dar Schiller s-a desprins de această considerare kantiană a datoriei. El spune [Nota 108]: „Cu drag le slujesc prietenilor, dar din păcate o fac cu simpatie” – și nu cu ceea ce ucide bucuria, și ucide chiar și iubirea. Kant solicită să facem ceea ce trebuie din sentimentul de datorie, din imperativul categoric. Schiller vrea armonie între acestea două, o armonie între înclinație și pasiune, pe de o parte, și datorie și logică, pe de altă parte. Și el află această armonie pentru început, în contemplarea frumosului. Și pentru Schiller acțiunea în numele frumosului devine o mare muzică, o armonie cosmică, relativ la care el s-a exprimat: „Numai prin poarta aurorei frumosului pătrunzi în țara cunoașterii” [Nota 109]. Printr-o operă de artă străbate spiritualul. Astfel, opera de artă nu ne apare ca necesitate de neclintit, ci ca o strălucire care ne exprimă idealul, spiritualul. În Frumos se echilibrează spiritul și sensibilul. Și pentru Schiller, sensibilul și spiritualul trebuie să se echilibreze și în om. Acolo unde omul se află între aceste două stări, acolo unde el nu depinde nici de necesitatea naturală nici de cea logică, ci el trăiește în acea stare pe care Schiller o numește estetică, acolo pasionalitatea este depășită. Omul și-a înălțat spiritul, și-a purificat sensibilitatea prin frumos, și astfel el are impulsul și dorința de a face neconstrâns și de bunăvoie ceea ce îi cere imperativul categoric. Atunci, moralitatea devine în om ceva care i-a intrat în carne și sânge, astfel încât și impulsurile și poftele înseși viețuiesc spiritualul. În felul acesta, spiritul și sensibilitatea s-au întrepătruns în omul estetic, spiritul și sensibilitatea se întrepătrund în om, deoarece el iubește ceea ce trebuie să facă. Trebuie trezit ceea ce dormitează în om. Acesta este idealul lui Schiller. Și sub aspect social omul este constrâns să trăiască urmând legile impuse de necesitate sau de rațiunea de stat. Între acestea se situează societatea estetică, unde se împlinește din iubire ceea ce trebuie împlinit de la un om la altul, și unde fapta este impusă de înclinația cea mai lăuntrică, cea mai ființială. În societatea estetică oamenii acționează liber, acolo nu este nevoie de legi exterioare. Oamenii înșiși sunt expresia legilor după care trebuie să conviețuiască social. Frumos și măreț descrie Schiller această societate în care oamenii viețuiesc în iubire și acceptare reciprocă și îndeplinesc în mod liber, neconstrâns, ceea ce trebuie să facă sau ar trebui să facă.
Eu am putut exprima gândurile lui Schiller din scrisorile sale estetice doar în câteva linii mari. Dar ele acționează asupra sufletelor numai atunci când nu sunt doar citite și studiate în timpul lecturii, ci atunci când îl însoțesc pe om ca scriere de meditat de-a lungul întregii sale vieți, astfel încât el să devină așa cum voia Schiller. Pe atunci încă nu venise vremea. Ea vine abia în ziua de azi, acolo unde se poate observa un perimetru cuprinzător al unei societăți care își stabilește drept prim principiu o legătură între oameni bazată pe iubire [Nota 110]. Pe atunci, Schiller a încercat să pătrundă la o astfel de cunoaștere și o astfel de conviețuire socială prin «Poarta aurorei frumosului». Așa a pre-educat Schiller oamenii, cel puțin prin arta sa, deoarece pe atunci încă nu venise vremea să se creeze oameni liberi într-o societate liberă. Este trist să vezi cât de puțin și-au găsit intrarea tocmai aceste gânduri și sentimente intime ale lui Schiller în viața pedagogică, care ar fi trebuit să fie întru totul pătrunsă de ele, care ar fi trebuit să fie o imagine a acestora.
Modul în care trebuie să-l concepem pe Schiller în prezent l-am descris în conferințele mele despre Schiller pe care le-am ținut la «Școala superioară liberă» [Nota 111]. Acolo am încercat să expun gândurile într-un mod mai cuprinzător și în corelația lor. Unele dintre lucrurile la care pot face doar aluzie astăzi le puteți citi acolo în amănunt. În toate biografiile lui Schiller puteți găsi, în fond, doar prea puțin din aceste intimități ale lui Schiller. Dar a existat un pedagog, un om fin, deosebit, care s-a preocupat cu prelucrarea conținutului scrisorilor estetice ale lui Schiller în niște scrisori frumoase. Omul se numea Deinhardt [Nota 112]. Nu cred să îi mai găsiți cartea prin librării. Pentru că toți profesorii și elevii școlilor superioare au trebuit să-și cumpere cartea. Cred că a fost epuizată. Cel care a scris-o abia dacă putea ocupa un post modest de profesor privat. A avut nenorocul să facă o fractură de picior; medicii consultați au explicat că fractura s-ar putea vindeca, dar omul este subnutrit. Și așa a murit în urma acestui accident. După ce Schiller a parcurs în acest mod o parte din viață, a intervenit pentru el ceva foarte important; ceva care a avut consecințe profunde în viața sa, ca și în viața întregii noastre națiuni. Este un eveniment foarte important, important în special pentru întreaga viață spirituală modernă. Este vorba de legătura de prietenie dintre Schiller și Goethe. Ea a fost întemeiată într-un mod absolut particular. Era întâlnirea «Societății de cercetare a naturii» din Jena. Schiller și Goethe participau la conferința unui renumit cercetător al naturii, Batsch [Nota 113]. S-a întâmplat ca cei doi să plece împreună din sală. Schiller i-a spus lui Goethe: Acesta este un mod atât de îmbucătățit de a considera ființele naturii; lipsește pretutindeni spiritul care viețuiește în întreaga natură. – În felul acesta Schiller i-a pus lui Goethe problema sa fundamentală. Goethe a răspuns: S-ar putea foarte bine să mai existe și un alt mod de a considera natura. El indicase și în «Faust» acest fapt, anume acolo unde spusese că acela care caută, alungând spiritul, având apoi părțile în mână, aceluia „îi lipsește, din păcate, doar spiritul”. Goethe văzuse în toate plantele ceea ce el a numit planta primordială, în toate animalele, ceea ce el a numit animalul primordial. El văzuse ceea ce noi numim trup eteric, și Goethe a desenat acest trup eteric prin câteva linii caracteristice pe o foaie de hârtie în fața lui Schiller. Pentru el era limpede că în fiecare plantă se exprimă ceva cu adevărat viu. Schiller a obiectat: „Da, dar aceasta nu este experiență, aceasta este o idee!” La care Goethe a răspuns: „În acest caz, mi-e foarte plăcut faptul că am idei, fără să știu acest lucru, și că eu văd ideile”. Lui Goethe îi era limpede faptul că acel ceva era însăși ființa plantei.
Sarcina lui Schiller a fost, de atunci înainte, aceea de a se înălța la cuprinzătoarea concepție a lui Goethe. Frumoasă este scrisoarea [Nota 114] pe care am mai menționat-o odată, ea conține cea mai profundă psihologie care există, și care l-a unit pe Schiller cu Goethe prin legătura prieteniei. „De multă vreme am urmărit, deși de la o oarecare depărtare, drumul spiritului dumneavoastră, și am observat, cu o admirație mereu reînnoită, calea pe care ați trasat-o. Dumneavoastră căutați necesitatea în natură, dar o căutați pe calea cea mai grea, de care orice spirit mai firav s-ar feri cu grijă. Dumneavoastră abordați întreaga natură, pentru a arunca lumină asupra părților individuale; dumneavoastră căutați motivele explicative ale individului din totalitatea modurilor de manifestare ale naturii. Dumneavoastră urcați pas cu pas, de la organizația cea mai simplă, până la cea mai complicată, pentru a clădi în final din punct de vedere genetic structura cea mai complexă dintre toate, omul, pe materialele existente în întreaga natură. Iar prin faptul că dumneavoastră îl re-creați oarecum în natură, încercați să pătrundeți în tehnica ei ascunsă. Este o idee măreață și de-a dreptul eroică, ce arată în mod suficient cum reține spiritul dumneavoastră într-o frumoasă unitate bogăția ansamblului reprezentărilor dumneavoastră. Nu puteți spera că vă va ajunge chiar și o viață întreagă pentru parcurgerea acestui drum și împlinirea acestui țel, totuși, faptul de a fi inițiat această cale are mai multă valoare decât parcurgerea până la capăt a oricărei alte căi; căci dumneavoastră ați ales, ca și Achille din Iliada, între Phthia și nemurire. Dacă v-ați fi născut grec sau măcar italian, și ați fi fost înconjurat deja din leagăn de o natură aleasă și o artă idealizată, drumul dumneavoastră ar fi fost infinit mai scurt, sau poate că ar fi fost de-a dreptul nenecesar. Căci atunci ați fi preluat deja de la prima contemplare a lucrurilor forma necesarului, și o dată cu primele dumneavoastră experiențe s-ar fi dezvoltat în dumneavoastră marele stil personal pe care îl aveți. Dar pentru că v-ați născut german, pentru că spiritul dumneavoastră grec a fost azvârlit în această creatură nordică, nu v-au mai rămas alte alternative decât fie să deveniți dumneavoastră înșivă artist nordic, fie să înlocuiți prin imaginația dumneavoastră și cu ajutorul rațiunii ceea ce realitatea vă ascunde, și să faceți astfel să se nască aici, oarecum pe o cale rațională, o nouă Grecie.” Este ceva ce a acționat ca un ecou în sufletul lui Schiller, după cum vom vedea imediat.
Schiller se întoarce înapoi la poezie. Iar ceea ce a rămas în el ca ecou, ne întâmpină în dramele sale. Nu trebuie să credeți că veți găsi ca atare gândurile pe care le revelez eu acum, dacă îi veți citi dramele lui Schiller. Dar ele se află adânc, în lăuntrul acestor drame, așa cum pulsează sângele nostru prin artere, fără ca noi să-l vedem. Ele pulsează ca un sânge vital în dramele lui Schiller. În elementul personal intervine elementul impersonal. Schiller își spunea: Trebuie să existe ceva mai cuprinzător, ceva care să treacă dincolo de naștere și de moarte. El încerca să-și clarifice modul în care intervine marele destin impersonal în elementul personal. Noi am menționat adesea această lege ca fiind legea karmei. El descrie în «Wallenstein» marele destin, care îl înalță sau îl distruge pe om. El încearcă să întemeieze în stele viața lui Wallenstein. Dar apoi îi devine limpede cum acesta este ca tras de firele destinului, că stelele destinului strălucesc în pieptul nostru. Schiller încearcă să realizeze și să justifice în Wallenstein în mod poetic corelația dintre elementul personal și natura sensibil-senzorială și Dumnezeirea. Nu ar fi artistic, dacă noi am vrea să gustăm drama cu aceste gânduri. Dar în mod inconștient, se revarsă în noi marele impuls care pornește din acest context. Suntem ca înălțați și purtați înspre ceea ce pulsează în această dramă. În fiecare dintre dramele următoare Schiller încearcă să atingă o treaptă și mai înaltă, să se educe pe sine însuși și să-i înalțe și pe ceilalți împreună cu sine. – În «Fecioara din Orleans» intră în joc forțe suprapersonale, care intervin în elementul personal. În «Logodnica din Messina» el încearcă să încorporeze ceva similar; acolo încearcă să facă legătura cu vechea dramă grecească. El introduce acolo corul și elementul liric. El nu voia să expună în limbajul obișnuit, ci într-unul elevat, destine care se ridică deasupra elementului pur personal.
De ce s-a legat Schiller de drama grecească? Trebuie să vedem de la ce a plecat însăși drama greacă. Dacă privim la drama greacă de dinainte de Sofocle și Eschil, ajungem la dramele mister grecești, la drama primordială, față de care Eschil, Sofocle și Euripide sunt doar trepte ulterioare de evoluție. În cartea sa «Nașterea tragediei din spiritul muzicii», Nietzsche [Nota 115] încearcă să explice nașterea dramei. În marile tablouri dramatice, grecilor li se prezenta anual ceva care constituia pentru grecii din timpurile vechi totodată religie, artă și știință – adevăr, evlavie și frumusețe. Ce a devenit datorită acestui fapt drama primordială? Această dramă nu era o dramă care să prezinte destine omenești. Ea urma să-l prezinte pe zeul însuși ca reprezentant al omenirii – Dionysos. Zeul care a coborât din sferele înalte, care s-a întrupat în substanțele materiale, care a urcat prin regnul mineral, vegetal și animal până la om, pentru a-și găsi în om eliberarea și învierea. Cea mai frumoasă configurare a acestui mers al Divinității prin lume îl reprezintă ceea ce s-a numit coborârea, învierea și urcarea la Cer a Divinității.
Această dramă s-a manifestat sub numeroase aspecte în fața ochilor privitorilor greci. Acolo grecul vedea ceea ce voia el să știe despre lume, ceea ce voia el să știe ca adevăr despre Univers, învingerea naturalului de către spiritual. Pentru el, ceea ce îi era astfel prezentat în aceste drame era știință, și ele îi erau astfel prezentate, încât prezentarea era legată de evlavie, și putea fi pentru el o imagine-model a ceea ce viețuia omul. În fața privitorilor se împleteau arta, religia și înțelepciunea. Iar cei care le prezentau nu vorbeau în limbajul uzual, obișnuit, ci într-un limbaj elevat, despre coborâre, patimi și învingere, despre înviere spirituală și înălțare la Cer. Iar cele ce se desfășurau acolo erau reluate de către cor, ce reda în muzica simplă a vremurilor de atunci ceea ce se desfășura în mijlocul lor ca dramă divină. Din acest izvor spiritual se revarsă ceea ce cunoaștem noi drept artă, drept știință, care a devenit apoi fizică, și drept religie; toate acestea au provenit din aceste misterii. Privim astfel înapoi la ceva în care arta reunește adevărul cu evlavia religioasă.
Marele gânditor asupra dramelor grecești străvechi, scriitorul francez Edouard Schure [Nota 116] a încercat recent să re-construiască acest tip de dramă. Puteți citi o asemenea re-construcție într-adevăr genială în «Sfânta dramă din Eleusis». Prin adâncirea sa în această dramă, el a ajuns la ideea că ar fi sarcina timpului nostru, de a reînnoi un teatru pentru suflet și pentru Sine. În «Copiii lui Lucifer» [Nota 117] el încearcă să creeze o operă modernă, care să reunească din nou între ele propria contemplare cu frumusețea, forța dramatică cu conținutul de adevăr. Dacă cineva dorește să știe ce trebuie să devină drama în viitor și ce va deveni ea, își poate face o imagine despre aceasta din cele prezentate de Schure în «Copiii lui Lucifer». Iar întreg cercul lui Wagner, înspre ce se străduiește el de fapt, decât spre a prezenta ceva suprapersonal în dramele sale? În dramele lui Richard Wagner avem prezentat mersul de la personal la suprapersonal, la mitic. De aceea a și găsit Nietzsche, atunci când a căutat nașterea tragediei în drama primordială, calea către Wagner. Iar strădania secolului XIX în acest sens este exprimată de Schiller în «Logodnica din Messina», unde spiritualul este prezentat într-un limbaj elevat, unde prin cor ni se expune ecoul faptelor zeilor. Din ce profunzimi a putut el învia pe atunci o nouă Grecie ne arată Cuvântul înainte extraordinar de plin de spirit al lucrării «Despre folosirea corului în tragedie», care constituie la rândul său una dintre cele mai valoroase lucrări ale literaturii și esteticii germane.
Schiller a voit același lucru pe care l-a voit secolul XIX – să pășească prin poarta frumosului în țara cunoașterii și să devină un misionar al adevărului. În drama «Demetrius», pe care nu a putut-o încheia, deoarece moartea l-a răpit mai înainte, în această dramă el a încercat să înțeleagă problema Sinei omenești, și a făcut-o cu o asemenea claritate, putere și măreție, încât nici unul dintre aceia care au încercat să scrie încheierea pentru «Demetrius» nu a putut-o realiza, deoarece marele conținut al ideilor lui Schiller nu putea fi găsit la ei. Cât de profund cuprinde el Sinea omenească ce trăiește în om! Demetrius află în sine din diverse semne, că el ar fi adevăratul urmaș la tronul Rusiei. El face totul pentru a obține ceea ce i se cuvine. Dar în clipa în care se află foarte aproape de a-și atinge țelul, se năruie tot ceea ce a realizat datorită Sinei sale. Acum, el trebuie să fie exclusiv ceea ce a făcut din sine prin forța lăuntrului său. Sinea care i s-a împărtășit, nu mai este; acum trebuie să se nască o Sine care urmează să fie propria sa faptă. Din aceasta trebuie să acționeze Demetrius. Problema personalității omenești este cuprinsă cu o măreție neegalată de un alt autor de drame al lumii. Astfel de lucruri mărețe trăiau în sufletul lui Schiller atunci când moartea l-a răpit de pe Pământ. În această dramă se află ceva care pentru aceia care nu îl pot cuprinde în cuvinte limpezi, va acționa mai degrabă ca ecou. Iar ceea ce a fost clădit în inimile și adâncurile sufletelor omenești, a răzbătut iarăși la suprafață în anul 1859.
Anul 1859 a însemnat o răscruce pentru întreaga educație modernă. Există patru opere care au apărut în jurul acestei date. Ele au dat un ton fundamental pentru procesul nostru educațional. Una dintre ele este lucrarea lui Darwin [Nota 118] «Formarea speciilor prin selecția naturală», pe care a adus-o cu sine o mișcare materialistă. Cea de a doua lucrare este la fel de caracteristică, cel puțin în privința lui Schiller, dacă e să ne amintim cuvintele pe care le-a adresat Schiller unui astronom: „Nu-mi pălăvrăgiți atât despre nebuloase și pete solare! Oare este natura mare, numai pentru că vă dă de numărat? Obiectul vostru este cel mai sublim din spațiu; dar, prieteni, Cel sublim nu locuiește în spațiu!” Dar înțelegerea acestui sublim a fost posibilă tocmai printr-o lucrare care a apărut atunci, a lui Kirchhoff [Nota 119] și Bunsen [Nota 120] despre analiza spectrală. Iar cea de a treia lucrare a fost din nou într-o anumită contradicție cu Schiller. Gustav Theodor Fechner [Nota 121] a scris în spirit idealist «Școala premergătoare esteticii». În conformitate cu părerea lui Fechner, trebuia creată o estetică pornind „de jos”. De sus începuse Schiller să o creeze cu o măreție covârșitoare. Fechner pornea de la simpla senzație sensibilă. Cea de a patra lucrare aducea materialismul în conviețuirea socială. Ceea ce voia să întemeieze Schiller ca societate a fost deplasat sub punctul de vedere al celui mai cras materialism în lucrarea lui Karl Marx «O critică a economiei politice» [Nota 122]. Acestea toate s-au strecurat acolo, înăuntru. Și sunt lucruri care trebuiau să rămână departe de intimitatea nemijlocită pe care Schiller o revărsase în inimi, onest și sincer. Astfel încât aceia asupra cărora se revarsă toate acestea din literatura modernă, nu vor mai putea privi în același mod ideal înspre Schiller. Cu puțin timp în urmă, în ultimul deceniu al secolului XIX, un om temeinic concrescut cu o cultură estetică, a scris o biografie a lui Schiller [Nota 123]. Primele cuvinte de acolo erau: „În tinerețea mea, l-am urât pe Schiller!” Și abia printr-o preocupare savantă cu el, a putut ajunge la o apreciere a măreției lui Schiller.
Acela care poate asculta chiar și numai puțin ceea ce bântuie în timpul nostru, acela va vedea că domnește o anumită constrângere lăuntrică. Timpurile sunt altfel. De aceea se vor mai lega probabil câteva cuvinte mari și entuziaste, și unele festivități frumoase de această aniversare a lui Schiller. Dar cu toate acestea, cel care are un auz și mai sensibil nu va putea totuși detecta ceea ce străbătea spiritele și firile umane cu o jumătate de secol în urmă, pe vremea când Schiller era venerat. Vă rog să înțelegeți bine că în felul acesta nu vreau să fac nici cel mai mic reproș acelora care s-au îndepărtat astăzi întru câtva de Schiller. Dar față de măreția celor create de Schiller, va trebui să fiți de acord că el trebuie să devină din nou o parte componentă a formării noastre spirituale. Prezentul nemijlocit trebuie să se sprijine din nou pe Schiller. Și cum să nu se sprijine pe Schiller o societate care tinde spre aprofundarea spirituală, așa cum este societatea teosofică. Doar ea este prima școală premergătoare pentru autoeducație, dacă vrem să atingem înălțimile spiritului. Vom ajunge altfel la cunoaștere dacă vom trece prin Schiller. Vom deveni spiritualiști dacă trecem prin «Scrisorile estetice» ale sale. Vom considera Societatea teosofică ca o reunire între oameni, fără deosebire de națiune, sex, neam ș.a.m.d., ca reunire realizată exclusiv pe baza iubirii omenești pure. Schiller s-a străduit de-a lungul întregii sale vieți spre înălțimile existenței spirituale, și în fond dramele sale nu sunt nimic altceva decât ceea ce vrea să pătrundă în mod artistic în ținuturile cele mai înalte ale acestei existențe spirituale. Ceea ce a dorit el să obțină pentru sufletul omenesc nu a fost altceva decât de a dezvolta în acest suflet omenesc ceea ce este veșnic și nepieritor în el. Pentru a ne aminti încă o dată pe scurt de Goethe, acesta a desemnat prin cuvântul „entelehie” ceea ce trăiește în suflet ca element nepieritor, pe care și-l elaborează omul în sine, prin experiența sa în domeniul realului, și pe care îl păstrează ca veșnicie a sa. Schiller numește acest element configurația care dă formă. Pentru Schiller, acesta este veșnicul care trăiește în suflet, care configurează continuu sufletul în sine, care crește și conduce în ținuturile nepieritoare. Este o victorie pe care o cucerește această configurație asupra corporalității pieritoare, în care sinea se manifestă doar. Schiller o numește veșnicul din viața sufletului, iar nouă ne este îngăduit, ca și lui Goethe – care a formulat cuvintele după trecerea prin poarta morții a lui Schiller: „El a fost al nostru” –, dacă e să-l cuprindem din nou pe Schiller în spiritul său viu ne este îngăduit să ne pătrundem din nou cu ceea ce trăia în el și care trăiește acum în lumea cealaltă, care a preluat cu dragoste și prietenie ce era mai bun în el; nouă ne este îngăduit să sărbătorim, ca teosofi, acea legătură tainică cu el pe care o putem serba drept aniversare a lui Schiller. Așa cum misticul se unește cu spiritualitatea lumii, la fel se unește omul cu marii eroi spirituali ai omenirii. O astfel de sărbătoare, o „unio mystica”, ar trebui să serbeze pentru sine orice om care tinde spre o concepție spirituală despre lume, alături de marea și zgomotoasa aniversare a lui Schiller. Nu avem nimic de obiectat împotriva acestor mari aniversări. Dar roadele pe care le-a adus Schiller le găsește numai acela care serbează această sărbătoare intimă în inima sa, care îl unește intim cu Schiller al nostru. Vom afla cel mai bine calea înspre spirit dacă vom proceda ca și Schiller, care s-a educat pe sine însuși de-a lungul întregii sale vieți. El a exprimat acest lucru în modul următor, ce răsună ca un moto al concepției teosofice despre lume:
