Chiar dacă rămâne ca adevăr veșnic acea chemare, adresată celei mai lăuntrice ființe umane, care era scrisă pe frontispiciul vestitului templu grec: Cunoaște-te pe tine însuți! – chiar dacă acesta trebuie să rămână firul călăuzitor pentru întreaga gândire, cercetare și simțire, omul simte, totuși, curând, dacă privește cu ochi lipsit de prejudecăți spre lume și spre el însuși, că autocunoașterea nu poate fi exclusiv o privire spre lăuntric, o holbare a ochilor spre interiorul propriei sale ființe, o oglindire încântată de sine a acestei ființe proprii, că autocunoașterea adevărată trebuie să-i vină omului prin studierea lumii mari și a entităților ei.
Ceea ce există de jur împrejurul nostru, ceea ce e mai mult sau mai puțin înrudit cu noi, legat de noi, față de care ne simțim mari sau mici –, toate acestea ne dau, dacă le înțelegem în mod just, și cunoașterea de sine justă, în adevăratul sens al cuvântului. De aceea, oamenii au simțit întotdeauna cât de important este pentru cunoașterea omului ca el să știe ce este cu acele creaturi care, pe scara vieții, mergând în jos, sunt cel mai aproape de el: cunoașterea ființei propriu-zise, cunoașterea vieții interioare a animalelor. Dacă omul își plimbă privirile peste întreaga bogăție de forme animale existente, fiecare îi oferă ceva deosebit, plăsmuit ca formă separată. Dacă se privește pe sine, chiar la o privire superficială, el găsește că tot ceea ce vede repartizat la diferitele animale există și în el, dar adus la o anumită armonie. Când privește ceea ce îl înconjoară în regnul animal din lumea exterioară, toate acestea pot să-l zăpăcească, aș zice, astfel încât el e nevoit să facă mai întâi niște delimitări, ca să le pună în ordine. Și poate face acest lucru cel mai bine dacă privește totul în marele cerc al vieții animale. Dar, ca multe alte lucruri din domeniul cunoașterii umane, și concepțiile oamenilor în legătură cu animalele au depins de felul cum simțea omul într-o anumită epocă și în anumite condiții.
Chiar în imediata noastră apropiere constatăm cât de diferit se raportează oamenii la aceste creaturi înrudite cu ei. Vedem cum unul vrea să vadă în animale ceva care e situat, din punct de vedere sufletesc-spiritual, cât se poate de aproape de om. Și vedem cum alții nu obosesc să tot sublinieze marea distanță chiar dintre animalele superioare și om. Vedem cum asemenea deosebiri se exprimă și în comportamentul moral. Vedem cum unul face dintr-un animal sau altul un prieten drag, în cel mai adevărat sens al cuvântului, cum el se comportă față de serviciile aduse de animal aproape ca față de un om, cum îi dăruiește iubire, încredere, prietenie. Și vedem, pe de altă parte, cum anumiți oameni simt o repulsie cu totul deosebită față de unele animale sau față de altele. Vedem cum, parcă dintr-un imbold etic, unul, care se simte mai mult decât numai un cercetător, atrage mereu și mereu atenția asupra asemănării dintre animalele superioare, cu felul lor de a se manifesta, și om. Vedem astfel cum maimuțele fac lucruri ce amintesc de însușirile sufletești și spirituale ale oamenilor. Dar vedem, de asemenea, cum alții văd în animalele situate cel mai sus pe scara viețuitoarelor un fel de caricatură a modului uman de a acționa, văzând cum niște porniri și instincte care în om există sub o formă estompată, într-o măsură mai mare sau mai mică, la aceste animale superioare apar sub o formă brută, nemascată, neînnobilată, astfel că îl copleșește un fel de rușine. Vedem cum simțirea și gândirea materialistă, mai ales în epoca recent încheiată, nu obosesc să sublinieze că tot ceea ce poate exterioriza sufletul uman, toate lucrurile la care se poate înălța sufletul uman, există deja, măcar sub o formă schițată, și la animale, că vedem la ele manifestările vorbirii, râsului, sentimentului, al sentimentului moral. Ba unii mai cred că găsesc schițate la animale, într-un anumit fel, și urme ale simțirii religioase. Astfel, ei afirmă: Toate perfecțiunile pe care omul le posedă s-au dezvoltat cu încetul din diferite însușiri care există deja la animale și care la el numai s-au însumat, astfel că îl putem privi pe om doar ca pe un animal dezvoltat pe treapta cea mai înaltă, evoluat la maximum.
Alte epoci, care aveau o gândire mai puțin materialistă, n-au știut cum să mai scoată în evidență distanța dintre om și animal. Găsim, de exemplu, la Cartesius, care a trăit într-o epocă nu chiar atât de îndepărtată de a noastră, căci el a trăit între 1556-1650 și e considerat adeseori întemeietorul filosofiei moderne, găsim la el o concepție ciudată despre animale [Nota 66]. El neagă că animalele ar avea vreuna dintre însușirile care fac, de fapt, ca omul să fie om: rațiune, intelect, tot ceea ce subsumăm conceptului de suflet rațional. El consideră că animalul e un fel de automat. Diferitele excitații exterioare îl fac să se miște și tot ceea ce apare la animale este o reacție la aceste excitații. Astfel că el privește animalul ca pe ceva nu prea diferit de o mașină vie superioară foarte complicată.
Și, într-adevăr, cine privește cu un ochi netulburat de prejudecăți lumea animalelor de jur împrejurul nostru, acela ușor va putea simți dificultățile legate de aprecierea animalului și va putea privi, ca să zicem așa, în interiorul unei ființe care, ce-i drept, e înrudită cu noi, dar care, dintr-un anumit punct de vedere, e situată, totuși, departe de noi. Dacă nu lăsăm ca privirea să ne fie tulburată de nici o părere preconcepută, vedem că o concepție de felul celei a lui Cartesius nu poate rămâne în picioare. Vedem că, într-adevăr, chiar și pentru o privire superficială, acele manifestări pe care la om le desemnăm drept raționale, inteligente, sufletești, există foarte bine, într-un anumit sens, și la animal. Mulți indică drept caracteristică a animalelor acest lucru: inteligența sa, sufletescul său, sunt, într-un anumit sens, staționare, pe când sufletescul omului e schimbător, în măsura în care pe om îl putem educa. Chiar dacă unii susțin acest lucru, nici el nu poate fi admis fără rezerve, nici măcar la o privire superficială. Dacă studiem animalele din jurul nostru, vedem cât de departe ajung anumite animale, situate aproape de om, în ceea ce privește inteligența, vedem ce memorie fidelă par să aibă câteodată unii câini. Nu e nevoie să intrăm în detaliile mai subtile ale acestor lucruri ce caracterizează sufletul animal, ci doar să atingem în treacăt niște aspecte pe care cei mai mulți dintre dumneavoastră le întâlnesc în viață în mod direct sau indirect. Cine nu știe cât timp țin minte unii câini unde și-au ascuns ceva sau alte lucruri asemănătoare. Cine nu știe că pisicile închise într-o cameră au deschis ele înseși clanța de la ușă, ca să poată ajunge în libertate. Ba chiar nu e deloc neadevărată afirmația că unii cai, după ce au fost duși o dată la potcovar, știu drumul, astfel încât, dacă le cade vreo potcoavă, se duc la potcovar din propriu imbold. Cine observă asemenea lucruri, acela nu poate să nege faptul că în privința anumitor manifestări de inteligență, a anumitor activități sufletești, nu există decât un fel de deosebire calitativă, un fel de intensificare a facultăților sufletești, la oameni, comparativ cu acelea ale animalelor. Un mare număr de oameni va rezolva repede asemenea lucruri, conform unui cuvânt al lui Goethe, pe care nu trebuie să-l modificăm decât puțin, pentru cazul nostru: Acolo unde lipsesc niște concepte serioase în privința regnului animal, se instalează la momentul potrivit cuvântul „instinct” [Nota 67]. – „Instinct” este așa, un nume generic, un adevărat talmeș-balmeș în care intră tot ceea ce nu înțelegem în viața pământească! Bineînțeles, foarte puțini oameni caută să ajungă la o reprezentare clară a acestor instincte mistice – în sensul rău al cuvântului. Dar aceasta ne obligă să pătrundem, totuși, mai adânc în aceste lucruri. Dacă privim cu atenție animalul, vom vedea că anumite însușiri sufletești ale omului, cum sunt invidia, gelozia, iubirea, tendința de a se certa, tot felul de alte însușiri, se întâlnesc și la regnul animal, uneori într-o măsură mai redusă decât la om, alteori într-o măsură mai mare. Dacă studiem acest lucru, el ne obligă să privim problema ceva mai exact. Numai că au fost consemnate deja numeroase observații făcute asupra vieții animale, în cele mai diferite moduri. Ceea ce în vremea lui Cartesius nu putea să-i fie cunoscut încă cercetătorului, este astăzi ușor accesibil, pentru că, în scopul de a se cunoaște natura omului, a fost cercetată în toate direcțiile și lumea animală, în mod științific exact. Ar putea să pară grotesc, dar cine cunoaște animalele nu va găsi că e de mirare dacă, printr-o dresură făcută cu grijă, unii câini au fost aduși până acolo unde, dacă li s-au pus în față niște cărți de joc pe care erau scrise anumite numere și li s-a rostit cuvântul corespunzător unui număr, când s-au amestecat cărțile și iarăși au fost etalate în fața lor și s-a rostit cuvântul respectiv, ei au arătat cartea pe care era scris numărul rostit. Nu vreau să vorbesc despre omul care afirmă că a reușit să ajungă să joace domino în toată regula cu câinii lui; când nu li se potrivea o piatră, ei dădeau din coadă în mod foarte semnificativ. Toate acestea sunt doar o accentuare a ceea ce fiecare dintre dumneavoastră cunoaște.
Mai trebuie să atragem atenția asupra faptului că animalului îi pot fi imprimate niște însușiri atât de adânc, încât ele rămân imprimate nu numai în animalul respectiv, ci și în urmașii lui. Anumite lucruri pe care le-a deprins un câine au fost regăsite la urmașii lui, fără ca acești urmași să fi avut ocazia să învețe aceste lucruri de la propriii lor părinți. Chiar dacă urmașii au fost luați imediat după naștere de la mama lor, însușirile care au fost imprimate primului animal au reapărut la urmași. O însușire exterioară care i-a fost transmisă animalului prin dresură s-a imprimat atât de adânc, încât ea a trecut în principiul ereditar și s-a transmis, pur și simplu, de la înaintași asupra urmașului.
În orice caz, tuturor acestor lucruri, care nu pot fi contestate, li se opun anumiți alți factori, care, iarăși, îl pot pune în încurcătură pe cel ce nu vrea să judece în mod pripit, ci temeinic. Să luăm un alt exemplu, doi câini care se obișnuiseră să plece împreună la vânătoare de șobolani. Cineva a vrut să-i împiedice pe acești doi câini să meargă mereu împreună la vânătoare de șobolani. Ei au fost închiși în două încăperi diferite. Acestea erau despărțite printr-o ușă închisă. S-a constatat că cel mai mic dintre câini s-a anunțat primul, lătrând. Pe urmă, cel mai mare a reușit să deschidă clanța. Acum, ei erau din nou împreună și au putut ieși să vâneze șobolani. S-a mai încercat ceva. Câinii au fost închiși din nou în cele două încăperi, dar clanța de la ușă a fost legată cu o sfoară. Câinii iar au putut să se înțeleagă între ei. Și acum, cel mic a fost și mai îndrăzneț; el și-a dat seama că sfoara poate fi tăiată cu dinții. Și ei iar s-au întâlnit și au plecat la vânătoare.
Acesta este un exemplu care ne poate duce la greșeala de a le atribui celor două animale o activitate a inteligenței care merge foarte departe. Dar ea își are limitele ei. Cei doi câini au fost închiși încă o dată în cele două încăperi. Dar, de data aceasta, clanța de la ușă a fost ascunsă cu ajutorul unei bucăți de stofă, și acum ei n-au mai putut ieși împreună. Așadar, vedem trasată o limită foarte clară. În ultimul caz, ar fi fost necesar ca unul dintre câini să fi tras concluzia că aici trebuie să se găsească o clanță. Dar el nu putea vedea clanța; înainte putuse vedea totul. Dar, pentru că n-a putut-o vedea, el nu și-a dat seama că ea e acolo. Vedem foarte clar limita. Putem să ne luăm aici punctul de pornire și să încercăm să aflăm unde se găsește în acest caz o asemenea limită. Putem admira nespus de mult unele animale inferioare, în privința însușirilor lor sufletești, și putem fi uimiți. Cine are simțul pentru a sesiza legitatea naturii, acela va admira construcția realizată de o furnică, activitatea unei furnici, construcția și activitatea remarcabilă a albinelor, sau, dacă ne ducem la animalele mai evoluate, construcția castorului ș.a.m.d. – Cine nu va admira în mod serios, la animalele mici, ceea ce arată ca o memorie, ca o inteligență, când vede cum unele insecte, furnicile, dacă vreți, sau alte insecte asemănătoare, după ce au găsit un loc unde pot să ia ceva pentru construcția lor, duc ceea ce pot căra la construcția lor și se întorc mereu acolo, ba le mai iau și pe altele, ca să le ajute să care ceea ce mai lipsește. Vedem aici cum activitatea inteligentă a animalelor regăsește locul unde au cules o dată ceva. Vedem o activitate inteligentă, un fel de activitate rațională, în faptul că o furnică o ia pe alta să-i ajute. S-a obiectat că toate acestea nu trebuie să aibă la bază nimic altceva decât un soi de percepere subtilă a ceea ce există în locul respectiv. După ce a perceput o dată lucrurile aflate în locul respectiv, furnica poate să se deplaseze pe distanțe mari și prin organul ei de percepție fin ea e făcută să se întoarcă acolo, deoarece percepe. Anumiți cercetători s-au străduit să elimine din aria cercetărilor asemenea obiecții. Ei au pus furnicile în imposibilitatea de a găsi aceste lucruri, dacă totul ar depinde numai de percepția senzorială, pentru că le-au pus acolo unde vântul bătea din direcția opusă, făcând imposibile percepția și mirosul. Dar animalele au găsit din nou obiectele, astfel că cercetătorii s-au văzut îndreptățiți, după cum li se părea lor, să presupună că, într-adevăr, există un fel de facultate a amintirii, un fel de memorie, care îl mână mereu pe animal spre locul pe care și l-a imprimat în acea memorie.
Dar și aici există unele lucruri care, într-un anumit sens, ne pun în încurcătură. Vedem că animalele au un dar fin, precis conturat, de a face un lucru sau altul. Cine se adâncește în asemenea subtilități, cum sunt cele care apar, să zicem, când o insectă trece în starea de crisalidă, cine vede cum sunt trase firele pe diferitele linii și direcții, cum e trasă aici o direcție după alta, acela poate să recunoască în ceea ce face animalul un fel de geometrie, de aritmetică, la înțelegerea cărora omul se înalță abia după o perioadă de învățare foarte, foarte lungă. Adesea, asemenea lucruri sunt făcute cu atâta măiestrie, încât omul, cu geometria lui, nu e în stare, astăzi, nici pe departe, să le imite. Vedem, de exemplu, căsuța din fagurele de miere, construită după figura hexagonului regulat. Sau chiar atunci când asemenea insecte ajung în situația de a trebui să-și modifice construcția sau, în general, activitatea, din cauză că au survenit niște condiții sau altele, constatăm că ele nu construiesc mai departe, după un șablon adoptat deja, ci se adaptează, adeseori în mod minunat, noilor condiții. Vedem manifestându-se, în fața anumitor moduri de cercetare, un fel de inteligență, când o asemenea insectă, o omidă, se închide sub formă de crisalidă și apoi e tratată într-un anumit fel.
Așa a încercat odată un cercetător [Nota 68] să dea de urmele acestui fenomen și el a observat următoarele: După ce a lăsat omida să toarcă firele pentru coconul ei și ea torsese deja trei fire, a luat-o afară și a pus-o într-o altă plasă, luată de la o altă insectă, care torsese și ea diferite fire. Dar el scosese afară acele fire care existau deja. Animalul a luat-o de la început și a tors iarăși cele trei fire. Când animalul, după ce torsese până la trei fire, a fost luat afară și pus într-o plasă la care fuseseră luate șase fire și existau numai al șaptelea, al optulea și al nouălea, fiind lăsate și primul, al doilea și al treilea, animalul a început să toarcă firul al cincilea, al șaselea și al șaptelea; apoi s-a oprit iar. Remarcabil e însă faptul că animalul, după ce torsese șase fire și fusese pus într-o plasă în care existau primele trei, a început să-l toarcă pe al doilea, apoi pe al treilea, pe al patrulea, al cincilea ș.a.m.d. – El se comportă ca un școlar care a învățat o poezie, care a spus primele trei strofe și acum trebuie s-o spună pe a șaptea. Așa e și cu acest animal. El a văzut că primele trei fire există; dar nu s-a putut lua după acest lucru. Vedem, așadar, că în activitatea animalelor domnește un fel de mecanică.
Putem vedea aceasta și dintr-un alt exemplu semnificativ: Există o insectă, numită viespea de nisip. Ea are o ciudățenie: Iese din ascunzătoare, își caută o insectă oarecare, dar nu o duce direct în ascunzătoare, ci o lasă la intrare. Apoi intră înăuntru și cercetează dacă totul e în ordine; pe urmă se duce să ia insecta și să o pună înăuntru. Putem considera că acesta este un procedeu foarte inteligent. – Dar lucrul poate evolua și în felul următor: Imaginați-vă că aveți față de această viespe obrăznicia de a-i lua prada și de a o depune în afara ascunzătorii; la o distanță mare de ea. Animalul se întoarce, caută prada și o găsește. Acum, iar se duce până la intrarea în ascunzătoare, cercetează interiorul ei încă o dată și abia acum pune acolo prada capturată. Dacă faceți acest lucru în mod și mai amănunțit, luându-i încă o dată insecta, ea o readuce în fața ascunzătorii, intră iar înăuntru ș.a.m.d. – Dacă faceți aceasta de patruzeci de ori, și ea va repeta procedura de patruzeci de ori. Vă dați seama: viespea nu reușește să tragă concluzia că în ascunzătoare totul e în ordine, nu mai e necesar să verific. Am putea da o mie de alte asemenea exemple.
În orice caz, științele naturii au traversat o epocă în care au crezut că o scot la capăt cu acela care le pune asemenea probleme numai rostind cuvintele: luptă pentru existență. Oricât de ciudat ar părea pentru unii gânditori lipsiți de prejudecăți, acești naturaliști își spuneau: Un animal și-a cucerit aceste instincte din anumite motive, înainte animalul nu le avea deloc. Dar poate că o dată un asemenea animal a săvârșit o acțiune care era utilă pentru viața sa. Prin faptul că animalul a săvârșit acea acțiune utilă, el a putut să o includă printre condițiile de viață care îi erau favorabile. Celelalte, care s-au arătat mai puțin utile, au dispărut treptat, treptat. La animalele care săvârșiseră niște acțiuni favorabile, asemenea impulsuri spre acțiune s-au transmis pe cale ereditară, ele au devenit deprinderi, instincte și ceea ce vedem în sfera de viață a instinctelor. Veți admite că dacă aplicăm asupra lumii animale, cu o privire lipsită de prejudecăți, acest principiu, conform căruia în cursul evoluției, în cadrul luptei pentru existență, animalele și-au însușit niște instincte utile, vor reieși unele aspecte. Foarte plauzibil este pentru unii să spună: Strămoșii și-au însușit cândva o deprindere etc.; ea s-a transmis prin ereditate asupra urmașilor. Animalele care au făcut ceva util, au rezistat în lupta pentru existență, celelalte au pierit. De aceea au rămas numai cele înzestrate cu instincte utile.
Dacă aplicăm însă această idee la întreaga natură, vom găsi unele lucruri care nu pot rezista în fața unei asemenea concepții, fiindcă trebuie să ne întrebăm ce formă de utilitate stă la baza instinctelor pe care le au anumite insecte, care, dacă văd o flacără, se aruncă în ea și mor în acest fel. Sau ce formă de adaptare favorabilă în lupta pentru existență stă la baza faptului că anumite animale domestice, de exemplu caii și vitele, se comportă tot așa? Dacă îi scoatem afară din foc, vedem cum se aruncă mereu în el. Putem face și această observație. Acesta e un aspect.
Dar nici cu celălalt aspect nu ajungem foarte departe pe baza acestui principiu al instinctului, dacă scoatem în evidență faptul că animalele au dobândit niște însușiri și le transmit urmașilor, pe cale ereditară. Dacă vrem să aplicăm acest principiu albinelor, de exemplu, atunci trebuie să ne fie clar un lucru. Dumneavoastră știți că aici facem distincție între regină, trântori și albinele lucrătoare. Fiecare categorie are caracteristicile ei, care dă albinelor capacitatea de a-și aduce la îndeplinire misiunea în stup și în cadrul vieții albinelor. De-a lungul multor generații, în viața albinelor apar mereu aceste albine lucrătoare, având anumite caracteristici, pe care trântorii și regina nu le au. Acum se pune întrebarea: Oare aceste însușiri pot fi transmise prin ereditate? Așa ceva e imposibil, fiindcă tocmai albinele lucrătoare sunt sterile. Procesul de reproducere e asigurat de cei ce nu posedă caracteristicile albinelor lucrătoare. Mereu-mereu regina dă naștere unor albine lucrătoare având însușiri pe care regina nu le are. Vedem astfel că simpla teorie materialistă a originii speciilor și teoria care vorbește despre lupta pentru existență se contrazic în cele mai diverse moduri, că ele ajung, inevitabil, să se încâlcească în contradicții. Am putea să înmulțim înmiit aceste câteva exemple din viața animalelor, dar n-o vom face. Ele vorbesc toate – oricât le-ați înmulți – în favoarea unuia și aceluiași lucru.
Acele însușiri pe care le cunoaștem drept însușiri ale sufletului uman le veți găsi întru câtva în sfera lumii animale – sub o formă mai estompată sau mai accentuată, dar aceasta este o altă problemă –, oricum, le regăsim. Găsim, de asemenea, anumite manifestări, care pot fi considerate manifestări ale inteligenței, manifestări ale unei anumite activități raționale. Dar este oare necesar – și aceasta e marea întrebare – să ajungem la explicația materialistă conform căreia tot ceea ce există în om drept conținut al sufletului său nu e altceva decât o metamorfoză, o formă superioară a ceea ce găsim în lumea animală? Oare aceste trăsături înrudite din sufletul animalului și din sufletul omului sunt o dovadă a faptului că omul nu e altceva decât un fel de animal superior? Răspunsul la această întrebare nu poate fi dat decât de către știința spirituală.
Știința spirituală privește cu un ochi netulburat de idei preconcepute toate trăsăturile înrudite care apar la om și în lumea animală, dar, dat fiind faptul că ea nu se oprește la ceea ce oferă lumea simțurilor, ci merge mai departe, până la temelia spirituală a existenței, ea e în măsură să arate prăpastia adâncă existentă între om și animal. Ceea ce îl deosebește pe om de animal a fost subliniat deja, dintr-un anumit punct de vedere, în conferințele precedente, mai ales în ultima. Știința spirituală și-ar închide singură ochii în fața realității, dacă ar vrea să nege că animalul are un suflet. În sensul științei spirituale, animalul are un suflet, ca și omul. Dar el are acest suflet într-un alt mod. Deja în ultima conferință, când, vorbind despre bărbat, femeie și copil, ne-am adus în fața ochilor concepția despre viețile pământești succesive, am avut ocazia să atragem atenția asupra marii deosebiri dintre omul individual și animalul individual. Ca să repetăm pe scurt: Exact acel volum de interes pe care ni-l stârnește o ființă umană individuală, în dezvoltarea sa de la naștere și până la moarte, ni-l stârnește o întreagă specie animală. Omul este, ca individualitate, o specie în sine. Ceea ce avem în cazul leului, să zicem, drept tată, fiu, nepot, strănepot, toate acestea au în comun atât de multe lucruri, încât pe noi ne interesează leul ca gen sau ca specie, ca acest tip anume, exact, numai, în aceeași măsură în care ne interesează individualitatea umană particulară, omul individual. De aceea, numai omul are o biografie în adevăratul sens al cuvântului și această biografie este pentru fiecare om individual exact ceea ce este pentru animal descrierea speciei. Am amintit deja ultima oară că anumiți oameni – „tați ai câinilor” sau „mame ale pisicilor” – au aici ceva de obiectat. Ei spun că ar putea să schițeze o biografie a pisicii lor, a câinelui lor, exact așa cum se scrie biografia unui om. Dar eu am spus deja că un dascăl a cerut copiilor de la școală să scrie biografia tocului lor de scris! Prin comparație, se poate face orice, dar nu aceasta este esențialul. Problema trebuie privită fără idei preconcepute. Și, dacă vă adânciți cu adevărat în această problemă, veți vedea că există întotdeauna anumite detalii, anumite particularități. Și un toc de scris are particularitățile lui, prin care se deosebește de alte tocuri de scris. Dar nu aceasta este esențialul. Esențialul este valoarea lăuntrică a ființei respective, esențialul este că, într-adevăr, ființa individuală, dacă are o natură sănătoasă, ne solicită interesul în același sens ca și o întreagă specie animală.
Aceasta este, în primă instanță, doar o atragere de atenție logică asupra a ceea ce știința spirituală vă indică drept particularitate a așa-numitului suflet animal. În știința spirituală, noi vorbim, în cazul omului, de sufletul individual, iar la animal, despre un suflet-grup, suflet al genului, suflet al speciei sau suflet al tipului. Adică, exact același lucru pe care îl atribuim omului individual, ceea ce e conținut în omul individual, cuprins între limitele date de pielea sa, îl atribuim întregii specii animale, drept suflet. Noi căutăm sufletul omului în el, în om; și, în calitate de cercetători spirituali, noi căutăm sufletul animalului în afara animalului, oricât de grotesc ar părea acest lucru. Tocmai pentru că noi ne adâncim cu exactitate în fenomene, suntem conduși spre contemplarea unor nivele ale existenței superioare nivelului fizic. Eu am atras atenția asupra faptului că, exact la fel cum de jur împrejurul orbului există lumină, culori, strălucire, în jurul omului care nu are decât percepții fizice există o lume spirituală, în care există entități spirituale. În momentul în care sunt deschise organele de percepție sau de cunoaștere spirituală, el vede de jur împrejurul lui o nouă lume de fapte și entități, exact la fel cum orbul din naștere, după ce a fost operat, ajunge să poată vedea, astfel încât lumina, culoarea și strălucirea pe care înainte nu le putea percepe, dar existau, totuși, de jur împrejurul lui, apar pentru el ca lume nouă.
Sufletul individual al omului a coborât dintr-o lume superioară în trupul fizic. El nu e de natură fizică, dar a coborât până în lumea fizică. El pătrunde cu jarul lui trupul fizic și îl spiritualizează. Sufletul animalului, care este un fel de suflet al genului, al tipului sau al speciei, nu poate fi întâlnit ca suflet, în calitate de creatură individuală, în lumea fizică. Dar apoi, după ce ochii spirituali ai omului au fost deschiși, ei dau de sufletul animal. Atunci, ei întâlnesc această creatură rotunjită în sine, la fel cum întâlniți sufletul uman individual în omul individual, când ajungeți să-l cunoașteți pe acel om. Acea lume care se deschide în mod nemijlocit, când se deschid primele organe de cunoaștere, noi o numim lume astrală, și aceasta din motive pe care le vom discuta în cursul conferințelor următoare.
La fel cum în lumea fizică întâlnim individualități umane rotunjite în sine, în lumea astrală întâlnim entități de natură sufletească rotunjite în sine, numai că de aceste suflete-grup țin întregi grupe de animale – grupe de animale de același fel. Dacă e să explic aceasta cu ajutorul unei comparații, vă rog să vă imaginați că eu stau în fața dumneavoastră, dar în fața mea se află un perete, în așa fel încât dumneavoastră nu mă puteți vedea, un perete cu găuri atât de mari încât aș putea să-mi vâr în ele cele zece degete. Atunci, dumneavoastră vedeți cele zece degete, dar pe mine nu mă vedeți. Totuși, din experiență, dumneavoastră știți că pe aici pe undeva trebuie să fie un om, căruia îi aparțin cele zece degete. Dacă străpungeți peretele, îl descoperiți pe omul respectiv. Într-un raport asemănător se află cercetătorul spiritual față de lumea superioară. El vede în lumea fizică niște indivizi animali diferiți, dar alcătuiți în acest fel, de exemplu, lei, tigri, maimuțe ș.a.m.d. Pentru el, acestea sunt niște animale individuale, care nu țin de un trup fizic comun, dar aparțin unei ființe sufletești comune. Peretele care acoperă aceste ființe sufletești este, pur și simplu, peretele care constituie granița dintre lumea fizică și lumea astrală. Indiferent unde se află diverșii lei individuali, indiferent că unul se află în Africa, altul în Europa, în menajeriile europene, nu aceasta este esențialul. Exact la fel cum liniile de unire de la cele zece degete ale mele duc la om, liniile de unire individuale ale animalelor individuale duc la sufletul-grup. Oriunde a existat vreodată o știință spirituală, deosebirea dintre om și animal a fost făcută în sensul că ceea ce pentru animal se mai află încă într-o lume spirituală, într-o lume suprasensibilă, și care, revelându-se, întinde parcă un braț în lumea fizică, la om a intrat în trup. În faptul că omul ia în stăpânire, în individualitatea lui, acest ceva, constă evoluția lui mai înaltă, astfel că nu trebuie să ne mirăm dacă diferitele animale concrete au manifestări de inteligență. La fel cum dumneavoastră vedeți manifestări de inteligență la mâinile mele, dacă eu le întind prin găurile din perete, la fel cum vedeți că ele apucă un obiect sau altul, tot așa puteți vedea cum albinele individuale, animalele individuale, în general, fac un lucru sau altul. Dar factorul propriu-zis activ n-a coborât deloc în lumea fizică. Factorul activ îl folosește pe animal ca pe un organ, ca pe un mădular pe care îl întinde până în lumea fizică.
Dacă punem la bază acest gând, multe lucruri din lume ni se explică. Tocmai cu ocazia unui asemenea lucru puteți vedea mereu: la majoritatea oamenilor din epoca prezentă, ochii spirituali, organele de cunoaștere superioare, încă nu s-au deschis. Prin urmare, ei nu se pot convinge de faptul că în lumea spirituală există suflete animale rotunjite în sine, care își trimit jos, în diferitele animale concrete, organele lor mult mai fine. Dar dumneavoastră vă mai puteți spune încă ceva. Puteți presupune că ideile văzătorului, care par cu totul smintite, sunt adevărate și, dacă le acceptați în mod ipotetic, veți constata că aici, în lume, ceva devine inteligibil pentru noi. Ei bine, hai să studiem unul dintre exemple pe baza acestei premise. Să luăm, de exemplu, viespea de nisip, care, ca organ executor, își ia prada, o pune în fața ascunzătorii, apoi se duce înăuntru și o ia din nou. La baza acestui fapt se află inteligență, chiar dacă nu aceeași inteligență care stă la baza inteligenței degetului arătător. Acum, dacă, într-un caz concret, animalul ar putea greși cu acțiunea lui, ordinea ar putea fi menținută întru câtva de către „autoritatea centrală”, de către sufletul-grup? Nu! Numai datorită faptului că în instanța centrală, în sufletul-grup, există inteligență și că aceasta, în fiecare caz concret, nu e lăsată în seama animalului individual, este posibil ca înțelepciunea să domnească în întregul regn animal. Acolo sus, unde se află sufletul-grup, acolo domnește înțelepciunea. De aceea, noi vedem pretutindeni, acolo unde intră în considerare acest suflet-grup, unde trebuie să apară modificări în raport cu condițiile exterioare, că el chiar intervine. Dacă esențialul este că spiritualul animalului corespunde intențiilor speciei, atunci animalul se află ca într-o masă globală. Dacă dumneavoastră ați lăsa în seama fiecărui soldat ce să facă și ce să nu facă, ar putea lua naștere ceva uimitor, o acțiune unitară. Nu e necesar ca, tocmai din cauza unității, individul să fie nevoit să facă lucruri greșite? Gândiți bine, până la capăt, această idee și veți constata că aparenta contradicție se rezolvă chiar și acolo unde musculița se aruncă în flacără și își găsește moartea. În cazul concret-individual, aceasta duce la moarte, dar în mare, aceasta folosește speciei.
Vedem astfel că asupra animalelor sunt răspândite facultăți și însușiri, înțelepciune și inteligență. Vedem că și la baza ființei umane se află înțelepciune. Și animalul o are. Puneți-vă întrebarea cu privire la memorie: omul o are. Puneți-vă întrebarea în cazul animalului; acum trebuie să inversați situația și să spuneți că memoria „are” animalul, puterea de reprezentare „are” animalul. Animalul e posedat de către puterea de reprezentare, e posedat de către memorie. Animalul este un mădular al unei ființe superioare, care posedă memorie și putere de reprezentare. Animalul este împins de către sufletul-grup, mai înțelept, aflat în dosul lui, care nu se află în interiorul animalului individual. Dar cum stau lucrurile cu domesticirea animalelor ș.a.m.d.? Având la bază aceste premise, vă puteți explica lucrurile foarte bine. Noi ne exersăm o mână drept mână individuală. Exersând-o ca mână individuală, noi trebuie să aducem în scenă anumite activități ale organului nostru central. Dar, pe lângă aceasta, mâna trebuie exersată și, dacă mâna este exersată, atunci exercițiul va rămâne, ca deprindere, legat de mână. Tot astfel, noi știm, în orice caz, dacă îngrijim și educăm un animal concret-individual, că acest animal concret-individual progresează, într-un anumit fel, ca și membrul individual. Dar el își trimite reacția de răspuns spre instanța centrală. Se constată că asemenea influențe pătrund atât de adânc în sufletul-grup, încât însușirile devenite deprinderi reapar de la sine la urmași. La om nu se întâmplă așa. La om, asemenea lucruri izolate nu se transmit de la sine prin ereditate, deoarece la om ceea ce ține de specie este pus în umbră sau, mai bine zis, este pus în lumină, de însușirile individualității.
Abia pornind de la asemenea premise vom putea înțelege foarte bine, în ansamblu, felul cum decurge evoluția umană și cea animală. Oricum, teoria despre originea speciilor a ajuns astăzi în pragul falimentului. Astăzi, cercetătorii serioși pun din nou sub semnul întrebării ceea ce se afirma cu puțin timp înainte, că omul individual se situează cam pe aceeași treaptă cu mamiferele cele mai evoluate. Se spune că e imposibil ca omul să fie un urmaș al maimuțelor. Dar se poate susține și contrariul, fiindcă noi mai avem în comun cu multe maimuțe inferioare anumite facultăți, astfel că unii cercetători sunt de părere că strămoșul originar din care se trage omul nu mai trăiește astăzi. Dar științele naturii nu pot nici până acum să se situeze pe acea poziție care spune că maimuța a involuat, iar omul a evoluat în continuare. Știința spirituală nu doar își reprezintă această descendență, ci știe să o cerceteze raportând-o la sufletele-tip sau sufletele-grup ale animalelor și la sufletele umane individuale. Dacă ne întoarcem în trecut dincolo de mamiferele superioare actuale și de om, ajungem, în orice caz, la un strămoș originar comun. Dar acesta nu era un animal în sensul de astăzi al cuvântului. El se situa mult mai aproape de om decât de un animal. Strămoșii reali pe care trebuie să-i căutăm sunt, într-un anumit sens, pentru om și pentru animale, suflete-grup sau suflete ale tipurilor.
Cine ar nega aceasta, dacă privește viața umană cu o privire netulburată de idei preconcepute? Întoarceți-vă în trecut, mai departe și tot mai departe în evoluția omului, sau cercetați chiar și în ziua de astăzi anumiți oameni, așa-numiții sălbatici, care au rămas pe o treaptă inferioară a evoluției. Nu trebuie să vedem la ei mai multe elemente tipice ale speciei, decât la omul evoluat din regiunile civilizate? Cu cât ne întoarcem mai departe în timp, cu atât mai puțin este omul o ființă individuală. Ei da, partea individuală s-a dezvoltat în om abia cu timpul și noi ne îndreptăm spre niște epoci viitoare în care omul va avea niște trăsături și mai individuale. Omul este pe drumul ce duce de la o ființă ca exemplar al speciei sau al tipului spre o ființă din ce în ce mai individuală și mai individuală. Astăzi, el se află la mijlocul drumului. Dacă ne întoarcem spre perioada originară a neamului omenesc, vom găsi întregi grupări de oameni ai căror membri nu au un sentiment al Eului pronunțat, la care sentimentul tribului, sentimentul familiei, era cu mult mai puternic decât sentimentul de a fi un individ separat de ceilalți. De altfel, individul era sacrificat cu ușurință pentru interesele tribului sau ale seminției, într-un cuvânt, ajungem, și în cazul omului, dacă ne întoarcem tot mai mult și mai mult în trecut, să-i recunoaștem un suflet-grup, astfel că în niște vremuri foarte-foarte vechi, în vremurile trecutului îndepărtat, recunoaștem și sufletul uman drept suflet-grup, la fel cum e sufletul actual al animalelor.
Dar sufletul uman găsise cealaltă posibilitate. Cum a fost găsită această altă posibilitate, pe care sufletul animalelor nu o are? Sufletul animal și-a fixat, și-a densificat mai devreme decât cel uman diferitele caracteristici particulare. Și, după ce le-a densificat, animalele n-au mai fost capabile să evolueze, ele s-au oprit pe vechea treaptă. Dacă ne întoarcem până la maimuță, trebuie să spunem că la baza speciei maimuțelor se află un suflet-grup care și-a turnat prea devreme însușirile în forma solidă. De aceea, ea n-a mai putut să dezvolte în continuare însușirile turnate în forma fizică. Omul era încă, în ceea ce privește trupul fizic, o ființă mai fin modelată, moale, capabilă încă să se transforme. Sufletul-grup al omului și-a păstrat ceea ce mai putea face în sensul capacității de modelare, de transformare. El nu a luat-o atât de devreme în jos, cu dorul său de a-și forma un trup fizic, cum au făcut sufletele-grup ale animalelor de astăzi. Sufletul uman a așteptat până acum, când pe Pământ a devenit posibilă pentru el o viață mai cuprinzătoare. Și astfel, sufletele-grup ale animalelor n-au putut folosi corpurile animalelor pentru a intra în ele așa cum a intrat suflet uman în trupul fizic al omului. Trupului uman i-a fost păstrată facultatea de a deveni mai desăvârșit, în el există posibilitatea de a deveni o locuință, un templu, pentru individualitatea superioară, în care poate trăi atunci și inteligența suprasensibilă.
De aceea, facultăți cum sunt memoria suprasensibilă, puterea de reprezentare și inteligența suprasensibilă, se întâlnesc nu în animale, ci deasupra animalelor. Dar spiritualul îl găsim transpus în om, el a intrat în om. Nu trebuie să ne mirăm, așadar, că, urmărind evoluția lumii în sens invers, dăm de un moment în care deja de mult umblau animale pe suprafața Pământului, în timp ce pe om îl putem urmări înapoi pe firul vremii numai până în terțiar sau în vechiul diluvian. Mai departe, geologia nu poate să meargă. Sufletul uman a așteptat cu încarnarea, după ce animalele luaseră deja formă fizică. Corpul uman s-a cristalizat din spiritual. Corpurile animale s-au densificat mai devreme decât s-au densificat corpurile umane, din sufletul lor de grup. În vremurile vechi, în care s-au densificat deja sufletele-grup ale animalelor, aceste suflete erau încă imperfecte. De aceea, ele nu puteau să plăsmuiască decât niște trepte inferioare. Abia mai târziu a fost individualizat sufletul-grup uman, și pe urmă s-au născut pe Pământul nostru acești indivizi. În felul acesta înțelegem, de asemenea, de ce regnul animal ne apare ca un om descompus în părțile sale. În vremurile vechi, sufletul-grup, care era chemat să se dezvolte, a plăsmuit anumite suflete-grup; a construit forme animale. Și aici n-a mai putut merge mai departe. Alte entități i-au plăsmuit însușirile. Nu avem voie să ne mirăm că ființa care a așteptat cel mai mult, care a coborât cel mai târziu, prezintă cea mai mare complexitate, dar și cea mai mare armonie, reunind în sine ceea ce e răspândit în întreg regnul animal. De aceea Goethe a putut spune atât de frumos: Când omul își îndreaptă privirile în afară, în natură, și percepe ceea ce în natura de afară e îmbucătățit, și le îmbină pe toate la un loc și le prelucrează realizând ceea ce este măsură și ordine în el, e ca și cum natura s-ar afla pe culmea devenirii și s-ar admira ea însăși pe sine [Nota 69].
Astfel că în om regnul animal s-a individualizat, în om însușirile lumii animale sunt reunite într-o unitate. Vedem astfel spiritul divin în succesiunea formelor animale. Fiecare formă animală este o redare unilaterală a spiritului divin. Dar o expresie armonioasă, multilaterală, a acestuia e omul. Paracelsus a putut spune, fiind conștient de aceasta, un lucru care încă e înțeles atât de greu: Dacă privim afară, la lumea animală, fiecare animal este pentru noi ca o literă, iar omul este cuvântul compus din literele izolate [Nota 70]. – Aceasta este o comparație minunată pentru a exprima raportul dintre animal și om. Mult mai temeinic a ajuns Goethe să cunoască diferitele forme animale. El și-a zis: Dacă privim animalul și studiem forma lui, putem vedea că în diversitatea cea mai mare se manifestă, într-o imagine vastă, activitatea creatoare a zeilor; atunci putem vedea ideea originară care, în diferitele ei forme, e ramificată și repartizată la cele mai diferite animale.
Nu e necesar să devii atât de grotesc ca Oken, care a spus că fiecare organ al omului e ca o specie animală în sine și el a atras, într-adevăr, atenția asupra unor organe umane individuale. Astfel, el spune despre sepie că din ea s-a dezvoltat limba [Nota 71]. Aici, el a transpus o presimțire obscură – fiindcă nu era cercetător spiritual – în această formă grotescă. Dar Goethe a descoperit că, așa cum ideea de om e repartizată asupra diferitelor specii, la baza fiecărui animal se află tipul inițial, numai că la animal organul individual, care la om se integrează în organism într-un mod armonios, se plăsmuiește în mod unilateral. Goethe spune: Să luăm un leu și să-l comparăm cu un animal cu două coarne sau care are coarne ramificate [Nota 72]. La bază se află aici aceeași idee originară. Dar leul are o anumită putere, care formează dinți. Aceeași putere care la leu formează dinți, la animalul cu coarne ramificate formează aceste coarne ramificate. De aceea, nici unui animal cu coarne ramificate nu poate să-i crească în maxilarul superior o serie completă de dinți. Astfel, Goethe caută în altă parte, la animal, ceea ce lipsește.
În sânul naturii, animalul însuși e creat perfect. Toate mădularele se ordonează conform unor legi veșnice, și forma respectivă păstrează în taină imaginea originară. Iar imaginea originară, care fusese creată deja în ființa cea mai imperfectă, care reprezintă sufletul în animalul cel mai imperfect, dobândește în om, în purtătorul sufletului individual, forma cea mai perfectă. De aceea, omului nu i s-a dat doar, ca animalelor, forma, ci omul face ca această imagine originară să devină vie, prin gândul creator, în el însuși. În el, gândul se oglindește nu numai după formă și înfățișare, ci așa cum este. Deoarece noi vedem înfățișat în fața noastră acest gând însuși, Goethe spune, urmărind această succesiune spre culmea cea mai înaltă: Bucură-te, supremă creatură a naturii, că poți cuprinde în lăuntricul tău marele gând după care s-a plăsmuit șirul ființelor vii, până sus, la tine [Nota 73].
