Ceea ce îl caracterizează pe om față de celelalte ființe care-l înconjură pe acest Pământ constă, printre alte lucruri, care ne vor preocupa mai puțin astăzi, în faptul că omul nu își organizează viața pur și simplu după imbolduri surde instinctive, ci după idei și gânduri limpezi, care îi conferă putere, tărie și siguranță în activitatea sa, dacă el este capabil să nu privească numai asupra prezentului, ci să își determine singur viitorul prin ideile sau idealurile sale. La aceasta ajunge omul numai dacă este capabil să se uite în jurul său în viață, să privească dincolo de ceea ce constituie clipa prezentă, în trecut și în viitor. Din trecut învățăm; pentru viitor lucrăm cel mai bine prin faptul că anticipăm prin ideile și idealurile noastre ceea ce voim să înfăptuim în viitor.
Foarte ușor poate părea că tema de astăzi „Începutul și sfârșitul Pământului” este mult prea extinsă înspre trecut și înspre viitor, ca și cum am vrea să ne preocupăm cu idei ce plutesc cu mult deasupra existenței noastre cotidiene. Marele filosof german Johann Gottieb Fichte a adresat însă deja cuvintele potrivite acelor oameni care, dintr-o aparentă practică a vieții, se împotrivesc ideilor și idealurilor, deoarece consideră că un om practic nu trebuie să aibă idei și idealuri [Nota 104]. Acestor oameni s-a adresat Johann Gottlieb Fichte pe când a vorbit studenților săi de la Jena despre marile idealuri și despre determinarea omului – așa cum am mai amintit deja într-alt context –, rostind frumoasele cuvinte: Faptul că idealurile nu se pot folosi nemijlocit în viața practică, o știm noi, idealiștii, la fel de bine ca așa-numiții oameni practici, eventual chiar mai bine. Dar dacă aceștia vor să afirme că o viață cu adevărat practică nu trebuie organizată după idei și idealuri, ei ne arată doar că, în devenirea vieții, acestea nu au fost luate în considerare. De aceea, fie ca bunul Dumnezeu să le dea la timpul cuvenit ploaie și soare, alimentele necesare și, dinspre partea mea, dacă este posibil, și gânduri înțelepte.
Pentru noi, în orice caz nu este vorba astăzi despre idealuri, idei și justificarea lor; ci vom atinge doar un punct. Unii pot crede că idealurile și ideile care cuprind spații temporale atât de largi ca începutul și sfârșitul Pământului vor conduce probabil într-o nebuloasă, se vor pierde în nepractic. Dar concepția spirituală despre lume aduce tot mai mult în conștiența omului faptul că, cu cât idealurile au o proveniență mai înaltă, cu atât mai nemijlocit pot fi ele folosite în viață și cu cât pătrundem mai departe cu ideile și idealurile noastre, cu atât acestea vor dezvolta puteri mai mari, nu numai față de lucrurile înconjurătoare din viață, ci și pentru fiecare clipă a vieții cotidiene de dimineața până seara. Idealurile mici ne conferă o putere mai restrânsă, pentru o ocazie sau alta. Idealurile mari ne conferă o plenitudine continuă, ne fortifică și ne dau puteri. Nu este vorba să ne adâncim teoretic în gânduri în asemenea idei și idealuri, ci ca din ele să curgă, să izvorască ceva. Dacă idealurile sunt mari, atunci din ele izvorăsc sentimente vivifiante mai puternice decât din idealurile mărunte. Și aceste sentimente vivifiante puternice ne fortifică spiritual sufletește și trupește, și ele se strecoară neobservate în ceea ce îndeplinim zilnic, și abia ele ne fac posibilă viața într-o manieră demnă de dorit.
Dacă privim astăzi înapoi la devenirea Pământului nostru, a locuinței noastre terestre, atunci omul prezentului se va gândi în mod firesc mai întâi la minunatele, admirabilele cuceriri ale gândirii natural-științifice. Ca și cu alte ocazii, subliniem și acum că nu a fost și nu poate fi niciodată sarcina științei spirituale – dacă se înțelege corect pe sine – să aducă chiar și cea mai mică obiecție constatărilor și rezultatelor îndreptățite ale științei naturale moderne. De aceea, înainte de a aborda această temă cuprinzătoare din punctul de vedere spiritual-științific, permiteți-mi și aici, ca și în cazul altor considerații, o scurtă introducere.
Vom răspunde mai pe scurt și schițat la întrebarea: Ce știe să spună știința actuală despre tema noastră de astăzi? Științele naturii dezvăluie trecutul terestru cu o mare ingeniozitate cuprinzătoare. Din ceea ce este Pământul nostru acum, din ceea ce a fost menținut ca o rămășiță a lumilor și entităților dispărute, știința noastră știe să conchidă cum a arătat Pământul nostru cu milioane de ani în urmă și ce ființe se perindau pe atunci pe el. Știți doar că istoria și documentele istorice ne conduc doar un răstimp scurt înapoi în devenirea Pământului, aproximativ doar câteva mii de ani. Apoi devine, ca să spunem așa, întuneric, dacă vrem să ne bazăm în continuare pe documentele istorice. Pentru o altă perioadă ne conduce înapoi ceea ce nu a putut fi încredințat documentelor istorice și nici altor documente, și anume ceea ce strămoșii noștri au alăturat, ca obiecte ale culturii lor, morților lor în morminte, lucruri care au fost confecționate de către ei și care s-au păstrat ca rămășițe. Însă apoi știința naturii merge și mai departe înapoi. Ea ne arată, prin scheletele oaselor și prin celelalte rămășițe ale plantelor și animalelor străvechi, care sunt conținute în straturile Pământului nostru, ce fel de ființe au trăit succesiv pe acest Pământ. Este ușor de înțeles că ceea ce se află în straturile superioare ale Pământului nostru și-a aflat acolo mormântul într-o perioadă mai recentă, iar ceea ce se află în straturile mai adânci, care au fost acoperite de cele ulterioare, trebuie să conțină rămășițele doveditoare ale timpurilor anterioare. Desigur că nu este simplu să cercetezi în acest mod din punct de vedere natural-științific. Căci geologia sau teoria straturilor rocilor are oarecare dificultăți. Pentru că ceea ce a fost stratificat sub suprafața Pământului, în cea mai mare parte nu a rămas așa cum a fost stratificat inițial. Au avut loc stratificări succesive, răsturnări, toate văluririle posibile ale întregului, astfel încât uneori ceea ce se afla inițial în stratul cel mai de jos a devenit falie superioară. Trebuie de multe ori o mare perspicacitate pentru a-ți face din stratificările Pământului nostru o imagine despre modul în care s-a dezvoltat Pământul.
Nu vrem să intrăm în alte amănunte, decât în măsura în care cercetătorul spiritual este în stare să le justifice. Și nici nu vrem să expunem amănunțit ceea ce ar trebui spus din punct de vedere spiritual. Căci aici mai este destul de corectat, dar nu vrem să ne ocupăm de aceasta acum. Dimpotrivă, vrem să preluăm mai degrabă cu recunoștință, ca o mare cucerire pentru omenire, ceea ce a observat harnica știință a naturii și ceea ce a realizat perspicacitatea natural-științifică în acest domeniu. Ne face plăcere să ne transpunem împreună cu cercetătorul naturii într-o stare anterioară a Pământului nostru, în care Pământul arăta, în cea mai mare parte a sa, altfel decât astăzi, în care pe Pământul nostru trebuie să fi trăit cele mai simple ființe, de la care nu ne-a rămas nici o rămășiță. Urmărim, împreună cu cercetătorul naturii, devenirea Pământului nostru de la straturile inferioare până la straturile cu rămășițe depozitate în partea sa superioară. Găsim animale simple care fac parte dintre vertebrate, printre care unele cu schelet osos. Mergem mai departe și vedem cum s-au dezvoltat treptat diversele clase de animale și de plante așa cum par ele să fi apărut treptat pe Pământul aflat în schimbare. Mergem înapoi cu cercetătorul naturii până în perioada în care au apărut peștii în evoluția Pământului. Mulți au cu totul alte forme decât cele de astăzi. Dacă mergem și mai departe înapoi, ajungem la o fază ciudată de evoluție a Pământului nostru, în care acesta este populat de niște animale monstruoase admirabile, care aparțin parțial clasei amfibiilor și reptilelor. Sunt animale uriașe, ai căror ochi erau probabil la fel de mari ca și capul unui copil, prevăzute cu maxilare gigantice, animale care sunt denumite ihtiozauri și plesiozauri și așa mai departe, și ale căror rămășițe au fost dezgropate în cele mai diferite ținuturi ale Pământului din acele straturi care se consideră că au aparținut cretacicului și jurasicului. Apoi ajungem în timpul în care au apărut formațiuni vegetale mai desăvârșite, într-un răstimp relativ tânăr, deși cuprinde câteva mii de ani. Ajungem apoi acolo unde, după concepția natural-științifică, a apărut omul, unde, ca să spunem așa, conform documentelor conținute în straturile terestre respective el apare pentru prima oară pe Pământul nostru, după ce mamiferele superioare îi precedaseră apariția. Pe scurt, dacă folosim din nou acea imagine pe care am putut-o folosi recent cu alt prilej, atunci când am abordat Soarele, Luna și stelele din punct de vedere spiritual-științific, și ne-am gândi că de undeva din spațiul cosmic cineva ar putea urmări de a lungul milioanelor de ani cum se configurează aici pe Pământ treptat suprafața lui, cum se modifică repartizarea Pământului și a apei, a căldurii și a frigului, cum apar cele mai diferite clase și forme de animale și de ființe, atunci imaginea fizică pentru un asemenea observator ipotetic aflat pe undeva în spațiul cosmic ar fi esențialmente aceeași cu cea pe care o descrie știința naturii. Dar accentuăm din nou că dinspre partea științei spirituale nu putem merge decât până în punctul din care științele naturii înseși vor fi nevoite să corecteze lucrurile în viitor.
Unde există deci un conflict între științele naturii și știința spirituală? Tot mereu se spune dinspre partea științelor naturii că știința spirituală nu se întemeiază pe un teren natural-științific. Cum se poate sta mai mult pe un teren natural-științific decât acceptând că tot ceea ce știu și pot demonstra științele naturii este recunoscut și de noi?
Însă există oameni care spun că ei sunt solid ancorați pe terenul realităților natural-științifice. Aceștia pretind de la cercetătorul spiritual ca el să nu știe altceva decât ceea ce știu ei înșiși. Ei nu solicită pur și simplu ca noi să fim de acord cu ceea ce spun ei, ci pretind ca noi să ne supunem dogmelor lor, ca să nu spunem mai mult decât ceea ce spun ei. Dar acești oameni nu remarcă, cu acest prilej, că o asemenea intoleranță lăuntrică nu a existat niciodată în întreaga evoluție a omenirii, nici măcar în timpurile în care intoleranța exterioară ajunsese foarte departe. Dar, desigur, după cum am spus deja cu prilejul considerațiilor asupra Soarelui, Lunii și stelelor, imaginea exterioară nu constituie un prilej de dispută între știința spirituală și științele naturii. Dar rezultă din această imagine exterioară că dincolo de sensibil, dincolo de lumea fizică, nu există puteri suprasensibile, suprafizice? Am putut descrie ultima oară experiența în care se arată cum se formează un sistem cosmic în mic, dintr-o picătură de ulei, prin învârtirea unei manivele. Dar cu acest prilej, experimentatorul a uitat că el însuși a învârtit manivela! Și nu se are în vedere faptul că lucrurile nu ar fi posibile fără gândurile celui care rotește manivela! Ceea ce se vede cu ochii este expresia exterioară, procesul exterior pentru ceea ce se desfășoară lăuntric-spiritual, și pe care omul nu îl va putea cunoaște niciodată prin faptul că el cunoaște lumea cu ajutorul ochilor și al instrumentelor auxiliare, deci pur și simplu prin instrumente fizice. Dar noi vrem să privim înapoi până la începutul fizic al Universului și să contemplăm ceea ce nu este pur fizic, și de aceea trebuie să aducem mai întâi în fața sufletului adevărata ființă a omului. Pentru cel ce consideră adevărata ființă a omului din punct de vedere spiritual-științific, ființa omenească se alcătuiește, după cum am subliniat adesea, dintr-o serie de componente. Înainte de toate, știința spirituală ne arată că adevăratul motiv al acelor stări alternative dintre veghe și somn, pe care omul îl trăiește în fiecare interval de douăzeci și patru de ore, constă în aceea că o parte a componentelor ființei omenești se desprinde în somn de cealaltă parte. În fiecare noapte, când omul adoarme, cufundându-se într-un somn fără vise, într-un întuneric imprecis, vedem în imagini și impresii grandioase, ceea ce a trăit în suflet de-a lungul zilei. Vedem scufundându-se tot ceea ce viețuiește lăuntric omul ca instincte, impulsuri, pofte și pasiuni, plăcere și neplăcere, bucurie și durere. Tot ceea ce a străbătut sufletul ca trăire sufletească lăuntrică de-a lungul zilei se cufundă prin adormire într-un întuneric imprecis. Pentru cel situat pe terenul științei spirituale, ca și pentru orice om situat pe punctul de vedere al rațiunii umane sănătoase, ar fi desigur absurd să afirme că, prin adormire, purtătorul plăcerii și neplăcerii, al bucuriei și durerii, al impulsurilor, poftelor și pasiunilor ar dispare și că ar reapare dimineața, la trezire. Știința spirituală ne arată că atunci când omul se află cufundat într-un somn fără vise, în pat se află acel element component al omului pe care acesta îl are în comun cu toate ființele lipsite de viață, cu întreaga lume minerală din jurul său, și pe care îl numim trup fizic, și că legat în timpul somnului de trupul fizic este trupul eteric sau al vieții, pe care omul îl are în comun cu plantele, dar pe care mineralele și lumea lipsită de viață nu îl mai au. Iar ridicate afară din om în starea de somn fără vise sunt alte două elemente componente ale entității omenești. Plăcerea și neplăcerea, bucuria și durerea, impulsurile, poftele și pasiunile, toate sentimentele care oscilează în sus și în jos, inundând sufletul, și care tac în timpul nopții, au drept purtător trupul astral și acesta este ridicat în starea de somn fără vise afară din trupurile fizic și eteric, rămase în pat. Trupul astral și Eul sunt ieșite în afară.
Prin ce se diferențiază existența acestui trup astral în timpul nopții de cea din timpul zilei? Ne putem lămuri diferența existentă între trupul astral din răstimpul vieții de peste zi și a celui din timpul nopții dacă aducem în fața sufletelor noastre ceea ce am expus într-o altă serie a acestor conferințe, anume că trupul astral își are realitatea afară, în cealaltă lume, care este de jur-împrejurul său. De ce depinde faptul de a percepe ceva? În jurul dumneavoastră pot exista nenumărate lumi, lumea sunetelor, a luminii, a mirosurilor și gusturilor, și așa mai departe, dar, dacă nu aveți organe de simț pentru ele, aceste lumi nu ar exista pentru dumneavoastră. Este cel mai ilogic lucru ce poate fi înfăptuit, – și cea mai mare parte a oamenilor prezentului o fac în orice caz – anume de a afirma că o lume pe care ei nu o percep nu există. Știința spirituală arată că în timpul nopții, în timpul somnului fără vise, trupul astral al omului este ridicat din trupurile fizic și eteric și se află într-o altă lume; nu într-o lume de dincolo, ascunsă pe undeva, ci într-o lume care ne pătrunde, ne străbate, așa cum lumina și aerul pătrund și străbat spațiul. Pentru observația spiritual-științifică, această lume se diferențiază de cea fizic-sensibilă numai prin faptul că necesită alte organe prin care să poată fi percepută. Acest trup astral al omului se află într-o lume spirituală, aflată în lumea noastră înconjurătoare ca și aerul din jurul nostru. Cel care nu are habar de faptul că în jurul său se află aer spune că în jurul său nu se află nimic. La fel, cel care nu are nici o presimțire a faptului că trăiește neîncetat în spirit, spune că nu ar fi nici un spirit în jurul nostru, că nu ar exista nici o lume spirituală, nici fapte și nici entități spirituale. Trupul astral, purtătorul bucuriei și durerii, se află în această lume în timpul nopții. El nu percepe această lume, deoarece în evoluția prezentă, în prezentul ciclu de evoluție a omului, el încă nu are organe de percepție, nu are instrumente de cunoaștere pentru această lume în care se află.
Acum puteți să acceptați ca pe o ipoteză când spunem că există un trup astral și că omul se află în timpul somnului fără vise afară din trupurile sale fizic și eteric, într-o lume spirituală. Dar făcând abstracție de cel ai cărui ochi spirituali s-au deschis prin inițierea despre care am discutat, și care cunoaște din observație și trăire proprie trupul astral în despărțirea lui de trupul fizic, deci făcând ab-stracție de acela, se poate arăta, să spunem așa, experimental, că un astfel de trup există, chiar dacă nu o facem cu instrumentele obișnuite. Căci singurul instrument care conduce într-adevăr omul în lumea spirituală și îi lămurește tainele lumii suprasensibile este omul însuși, cu entitatea sa deplină. Acest instrument, omul însuși, este susceptibil de o perfecționare infinită, de o desăvârșire infinit de subtilă, și tocmai inițierea este cea care îl perfecționează pe om. Ea furnizează celui ce vrea să o aplice asupra sa, ca să spunem așa, dovada experimentală a faptului că există un trup astral al omului, care poate deveni independent de trupul fizic.
Să ne amintim câteva puncte de vedere pe care le-am discutat la inițiere. Am spus atunci că omul poate face anumite exerciții, poate exersa meditarea, așadar cufundarea lăuntrică, după prescripții absolut metodice prin care își fortifică lumea lăuntrică de gânduri, sentimente și voință, făcând-o mai puternică decât pot fi fortificate gândurile, sentimentele și voința prin orice observații sensibile exterioare. Există asemenea indicații, cum am văzut în conferința despre inițiere, prin care omul poate dobândi mai mult decât prin simpla observare exterioară a realității. Într-un suflet omenesc ce aplică indicațiile asupra sa se întâmplă ceva cu totul deosebit. Și anume, într-adevăr, acelui trup pe care l-am numit trup astral – și pe care îl are și omul actual, care nu are ochi spirituali și urechi spirituale [Nota 105] – îi sunt incorporate plastic, prin munca lăuntrică subtilă a omului, acești ochi spirituali și aceste urechi spirituale. Putem arăta cum cufundarea în gândurile și sentimentele lăuntrice, cufundarea în impulsurile de voință, face mai energice sentimentele și impulsurile de voință. Putem arăta cum acționează acestea asupra trupului astral; după o vreme, dacă omul are suficientă răbdare și perseverență, la întoarcerea de dimineață în trupul fizic și cel eteric, trupul astral arată că și-a cucerit ochii și urechile spirituale și că acum poate trăi ceea ce se numește iluminare. Așadar prin faptul că lucrează în starea de conștiență trează la aprofundarea gândurilor, conform anumitor prescripții metodice, prin faptul că realizează în sine anumite sentimente și anumite impulsuri de voință, omul poate acționa asupra trupului său astral în așa fel încât acesta să devină capabil să acționeze la rândul său asupra noastră. Prin aceasta se dovedește realitatea trupului astral. Noi acționăm asupra lui, iar el asupra noastră. El își manifestă existența prin realitatea inițierii.
La fel cum trupul astral al omului este despărțit în timpul somnului de trupul fizic, tot așa este despărțit de el ceea ce numim purtătorul propriu-zis al omului, conștiența de sine propriu-zis omenească. Și aceasta dispare, la nivelul de dezvoltare al omului actual, într-un întuneric imprecis.
La omul care doarme, avem în pat în fața noastră trupul fizic, pe care omul îl are în comun cu toate mineralele, și trupul eteric, pe care-l are în comun cu toate plantele. Ieșite afară din trupul fizic și cel eteric sunt trupul astral, – pe care omul îl are în comun doar cu animalele, – și Eul, pe care omul, ca încoronare a creațiunii pe Pământ, nu îl are în comun cu nici un alt regn al naturii de pe Pământ. În prezentul ciclu de dezvoltare, în care nu sunt dezvoltate simțuri superioare, „ochi spirituali” și „urechi spirituale”, pentru a vorbi ca Goethe, la adormire, impresiile pe care le are omul în timpul zilei se scufundă și altele nu apar în lumea pentru care el nu are dezvoltate simțurile. De aceea el este înconjurat noaptea de întuneric, lipsă de lumină, tăcere. Dimineața la trezire, omul se cufundă în trupurile eteric și fizic. Acestea sunt prevăzute cu ochi și urechi fizice. Omul spiritual se cufundă în omul fizic sensibil, folosește acolo instrumentele pentru lumea fizic-sensibilă și prin aceasta percepe această lume din jurul său. Ar trebui să înțelegem – și, dacă vrem, putem să o facem – ceea ce a spus Fichte: să nu credeți că ochiul vede, ci omul vede prin ochi, și să nu credeți că urechea aude, ci omul aude prin ureche [Nota 106]. Și tot așa cum este cu ochii și urechile, este și cu simțul mirosului și al gustului. Ele sunt, toate, instrumente pentru omul lăuntric.
În acest om lăuntric spiritual, în acest eu și în acest trup astral, știința spirituală vede și trebuie să vadă elementul originar al omului. Ceea ce este dat în trupul astral și Eu, exista înainte de trupul fizic și cel eteric. Desigur că unii oameni, influențați puternic sugestiv de ideile prezentului, puternic înlănțuite de materie, vor obiecta: vă gândiți voi oare, în știința voastră spirituală fantezistă, că acest spirit, purtător al plăcerii și neplăcerii, al bucuriei și durerii, al impulsurilor, instinctelor, pasiunilor și al conștienței de sine a plutit liber cândva, pe undeva, fără să fie legat de vreun trup fizic? La aceasta, știința spirituală răspunde: Desigur, chiar așa și este! Înainte de elementul fizic și chiar de cel eteric a fost acest trup astral, purtătorul plăcerii și neplăcerii, al bucuriei și al durerii. Viața lăuntrică exista înainte de cea exterioară.
Cu aceasta, ne-am transpune nemijlocit la începutul Pământului. Vă puteți imagina că cineva, chiar căzut pradă puternicelor sugestii materialiste, poate nega întru totul că ar exista ceva care, ca stare spirituală, să se afle la baza a ceea ce s-a concentrat și s-a format abia ulterior? S-a afirmat adesea aici că, pentru știința spirituală, materia este spirit concentrat. Să folosim o comparație, pe care am folosit-o adesea, pentru a arăta ceea ce gândește cercetătorul spiritual despre spirit și materie. Gândiți-vă la faptul că cineva ar avea în față aer transparent, și că în acest aer transparent ar apare o formațiune de nor, ca efect al unei răciri. Ceea ce anterior era transparent, devine opac prin formarea de nori; ceea ce anterior, ca vapori de apă, nu era vizibil, devine acum apă. Se poate merge și mai departe: apa îngheață, formând gheață. Gheața cade, bucățele, în jos. Să acceptăm că poate veni cineva care să spună: este inepție, prostie curată să spui că apa era răspândită anterior în aer. Eu nu am văzut așa ceva! În primul rând a fost ceea ce m-a întâmpinat ca nori. Apoi apare un altul, care nu poate vedea nici norii și care vede ceva abia când se formează gheața. Dacă i se spune acestuia: ceea ce este astăzi gheață aici a existat mai înainte ca apă, el va spune: nu am văzut nimic, gheața e aici și nu în altă parte.
Din asemenea gânduri trebuie preluat răspunsul atunci când cineva vrea să-i reproșeze cercetătorului spiritual că fantazează, când spune că la început omul nu exista din punct de vedere material și nici ca trup eteric, ci că la început existau doar trupul astral și Eul. La începuturile existenței noastre terestre existau trupul astral și Eul. Ba chiar, după cum vom vedea imediat, omul exista ca ființă spirituală pe Pământ, înainte de a exista pe Pământ animalele, plantele și mineralele. La început, Pământul consta dintr-o reunire de astfel de oameni pur spirituali, care constau din Eu și trupul astral. Acesta este începutul Pământului. Apoi, cercetătorul spiritual descrie în continuare: după cum apa ce se află conținută invizibilă în aer se poate condensa formând norii, tot așa s-a condensat odinioară astralul, formând etericul. Pe atunci, în desfășurarea evoluției Pământului existau oameni care aveau un Eu, un trup astral și un trup eteric. La sfârșit s-a format trupul fizic, partea cea mai densă a entități omenești, tot așa cum s-a format gheața din apă și apa din vaporii de apă. Acesta este mersul evoluției Pământului. Mai întâi, omul a fost o ființă spirituală, apoi o ființă eterică și, în fine, spiritualul a cristalizat din sine trupul fizic. Să reținem imaginea vaporilor de apă care se condensează. Acceptați faptul că dispuneți de niște apă. Tratați artificial această apă în așa fel încât o parte din ea să înghețe la mijloc; se formează astfel multe granule de gheață. Și acum se petrece ceva foarte curios: din această apă, gheața se separă ieșind la suprafață, rămânând acoperită numai cu puțină apă, pe când substanța primordială, apa din care s-a format gheața, se retrage. La apa din alte vase, cristalele de gheață rămân înăuntru și apa îngheață mai departe. Tot mai multă apă se transformă în gheață, se formează nuclee mai mari de gheață. La un anumit număr din formațiunile astfel rezultate, nucleele de gheață se ridică la suprafață, păstrând puțină apă, pe când substanța mamă se retrage. Acestea se continuă. Tot mereu se formează bucăți de gheață, ceea ce înseamnă că se constituie tot mai multă gheață din apă. Și tot mereu se formează trepte de gheață pe Pământ, pe când altă apă se transformă mereu în gheață, până când în final totul este transformat în gheață, până când substanța mamă mai este conținută, ca să spunem așa, numai în porii gheții.
Lăsați această imagine să se nască în sufletele dumneavoastră pentru mersul devenirii Pământului, de la începuturile sale până în vremea noastră. Gândiți-vă că, la începuturile existenței noastre terestre, omul exista ca ființă spirituală și numai ca ființă spirituală. Aceasta a început mai întâi să cristalizeze din sine o parte mică, neînsemnată, care a devenit mai densă. Există anumite ființe care rămân, ca bucățile de gheață, pe o treaptă timpurie a evoluției, prin faptul că s-au despărțit de substanța spirituală maternă. Acestea sunt cele mai nedesăvârșite animale, care s-au format odinioară prin faptul că din substanța mamă omenească, din omul astral, doar o parte a devenit materială și s-a densificat. Acestea sunt animalele inferioare. Ceilalți oameni s-au dezvoltat în continuare pe trepte mai înalte. Iarăși s-au desprins din substanța spirituală maternă animale mai desăvârșite. Și astfel, ca și în cazul gheții provenite din apă, în decursul evoluției Pământului s-au dezvoltat creaturi tot mai diferențiate, mai desăvârșite și mai desăvârșit configurate, formațiuni fizice, până la omul actual, care prin constituția sa exterioară este imaginea predispozițiilor și posibilităților spirituale care existau deja inițial în spirit la începutul Pământului, adică erau conținute în trupul astral al omului. Și așa cum bucățelele de gheață ieșite la suprafață reprezintă pentru dumneavoastră etapele devenirii marelui bulgăre de gheață, tot așa toate ființele mai nedesăvârșite decât omul, întregul regn animal și vegetal, reprezintă etapele rămase în urmă ale evoluției omului pe Pământ. Omul este întâiul născut al Pământului ca ființă spirituală și, dacă-mi este îngăduită expresia, ca ființă spirituală el a cristalizat din sine treptat, etapă cu etapă, elementul material. În fiecare etapă au rămas entități subordonate pe diferite trepte de evoluție, astfel încât în întreaga serie a ființelor nedesăvârșite ale Pământului nu trebuie să vedem strămoșii omului, ci, dimpotrivă, descendenții omului spiritual care nu și-au continuat evoluția împreună cu ei. Sunt frații rămași în urmă, entitățile retardate pe treptele premergătoare, care au ajuns la decadență prin faptul că și-au continuat viața până în zilele noastre.
Vedem astfel, atunci când contemplăm șirul evolutiv, că anumite componente s-au desprins din evoluție. Dacă cineva și-ar fi putut pune un scaun în spațiul cosmic de pe care să urmărească omul hiperborean, el ar fi trebuit, dacă premisele științei spirituale sunt corecte, să vadă fizic exterior imaginea pe care o prezintă cercetătorul spiritual: modul în care omul lasă în urma sa mai întâi animalele mai nedesăvârșite, apoi pe cele din ce în ce mai desăvârșite. Într-adevăr, din punct de vedere exterior, omul a apărut cel mai târziu în configurația sa actuală, ca fiind cel mai tânăr dintre creaturi. Dar, din punct de vedere spiritual, el este întâiul născut; spiritual, el precede toate celelalte ființe. Din om s-au format toate celelalte entități care s-au desprins oarecum ca deșeuri pe o treaptă de evoluție nedesăvârșită a omului, care reprezintă cele eliminate din evoluția omenirii. Astfel, între ființele Pământului, tot ceea ce este nedesăvârșit se raportează la ceea ce este superior. Nu înfățișarea noastră fizică reprezintă elementul superior, originar, ci spiritul. Științele naturii de astăzi suferă enorm din cauza întrebării pe care și-o pun mereu și care este atât de strâns legată de tema noastră, a începutului Pământului: cum s-a putut dezvolta viul din elementul lipsit de viață? Dacă pe Pământul nostru nu a fost decât substanță nevie, cum s-a putut dezvolta viul din ea? Singurul răspuns la această întrebare este că ea este greșit pusă. Niciodată nu s-a dezvoltat viul din neviu, dar, dimpotrivă, tot ceea ce este neviu s-a format din viu. Vă puteți clarifica ușor cum provine neviul din viu, dacă priviți ceea ce se extrage și astăzi ca rocă a Pământului sub forma de huilă. Au existat cândva plante de ferigi și coada calului în anumite ținuturi de pe suprafața Pământului, care s-au scufundat în sol și care sunt extrase astăzi după milioane de ani, după ce s-au pietrificat. Pentru cercetătorul spiritual nu numai huila s-a format din plante, ci și întreg solul mineral. Toate substanțele minerale conduc înapoi la un element vegetal originar, chiar dacă, după cum am spus, cercetătorul materialist de astăzi nu-și poate imagina că poate exista un regn vegetal fără o temelie minerală. Un asemenea cercetător nu-și poate imagina nici faptul că procesele dense, grosiere, provin din procese mai subtile.
Există un exemplu în privința modului în care o asemenea concepție materialistă poate șoca rațiunea omenească sănătoasă în privința modului în care materialismul își atinge culminația în anumiți savanți europeni. Există de exemplu teoria materialistă a fenomenelor sufletești de William James [Nota 107], care vrea chiar să fie idealistă, și la care reprezentările materialiste se amestecă în întreg sistemul de gândire. Am expus deja simptomul conținut în afirmația: „Omul nu plânge pentru că este trist, ci este trist pentru că plânge”. Deci autorul presupune că existența acționează material asupra omului. Ea are efect asupra glandelor lacrimale, omul resimte procesul și devine trist. Așa este situația în prezent: inventatorul acestei teorii este consecvent în materialism, chiar și atunci când șochează rațiunea omenească sănătoasă. În realitate, procesele se desfășoară în lumea sufletesc-spirituală, iar procesele materiale reprezintă consecințele lor. Procesele sufletești spirituale sunt cele inițiale. Tot ceea ce este în stare solidă, tot ceea ce este material-mineral în jurul nostru, a provenit la origine, ca și huila, din spiritual. Întrebarea nu este așadar cum s-a format viul din neviu, ci cum s-a format neviul din viu. Dar tot așa cum s-a format neviul din viu, cum a existat viul înaintea neviului, tot așa era și spiritualul înaintea viului. Ne întoarcem astfel la începutul Pământului nostru și vedem că Pământul nostru însuși era o ființă spirituală. El era o ființă spirituală și a configurat succesiv elementul material din sine, în așa fel încât din spiritual a provenit viul și din viu a provenit elementul mort. Elementul mort este cel din urmă produs.
Privim astfel înapoi la începutul Pământului nostru și simțim propria noastră origine la începuturile Pământului, ne simțim ca primii născuți ai lui, punctul spiritual de plecare al evoluției Pământului. Și acum să lăsăm spiritul să privească din acest loc înspre viitor. Cel mai ușor putem înțelege cum creează cercetătorul spiritual o imagine a perspectivei viitorului dacă ne clarificăm ceea ce a reieșit în treacăt și din alte indicații din prezentul ciclu de conferințe, și anume că organele omului de astăzi au valori și calități deosebite. Căci nu este așa cum apare la cercetarea omului prin anatomia materialistă. Pentru anatomistul materialist, toate sunt ca atare, așa cum se prezintă ele în specificul lor. Dar pentru cel care urmărește organele omului cu privirea spirituală, există organe aflate în decadență, în veștejire, în prag de moarte, așa cum se constituie la un copac coaja, scoarța sa, pe când altele, la modul în care arată astăzi, nu se află decât la începutul devenirii lor. Anumite organe inferioare, care servesc astăzi omului la perpetuarea speciei, sunt cuprinse în procesul de pieire. În schimb, avem un organ ce se află la începutul dezvoltării sale, și care va atinge o treaptă de dezvoltare mult mai înaltă în viitor. Acest organ este inima omului. Inima este o minunată perspectivă pentru viitorul nostru, nu numai ca parte spirituală, ci până în fizic. Această inimă este o „cruce” („crux”) pentru anatomiști, deoarece orice organ care realizează o mișcare voluntară, are musculatură striată. Or, inima este un organ care este mișcat involuntar, și totuși ea este alcătuită după legile musculaturii mișcate voluntar. De unde provine aceasta? Anatomia fizică nu o poate explica. Din faptul că această inimă are determinarea ca în viitor să fie un organ superior. Ea are musculatură striată, deoarece în viitor va fi un mușchi mișcat voluntar, așa cum ne mișcăm noi astăzi mușchii de la mână. În viitor, vom însoți ceea ce resimte sufletul ca impuls, cu o mișcare voluntară a inimii. Omul nu își va realiza activitatea numai prin instrumentul mâinilor, ci inima va fi un instrument al sufletului, într-o manieră pe care omul de astăzi nu o poate deloc presimți.
Să luăm acum un alt organ, organul fonator. Ce poate realiza el astăzi? Când vorbesc cu dumneavoastră, ce se întâmplă? Cuvintele pe care vi le adresez trăiesc mai întâi în sufletul meu. Dacă nu le-aș rosti, ele nu ar ajunge în sufletele dumneavoastră. Eu le rostesc, punând instrumentul laringelui meu în mișcare. Datorită acestui fapt, aerul din această încăpere este transpus în mișcare, și la fiecare cuvânt al meu se creează oscilații sonore în această sală, care ajung până la dumneavoastră. Ce este limbajul? Este încorporarea gândurilor în aer. Dacă am exprimat ceva, răsună gândul, el este încorporat în aer, iar cel care ar putea vedea undele de aer din această încăpere ar vedea configurarea corporală a gândurilor mele, vibrând aici în spațiu. Știința spirituală ne arată că omul va ajunge în viitor să formeze nu numai configurații aeriene datorită cuvintelor sale, ci și să creeze o materie mai densă, după imaginea celor ce trăiesc în sufletul său. El va învăța să configureze tot mai dens în viitor prin organul său fonator transformat, astfel încât în viitor omul va ajunge să-și creeze urmașii prin cuvântul său. Dacă omul se dezvoltă în continuare, vor avea loc transformări importante în corporalitatea lui. Anumite organe se desprind și cad, altele se dezvoltă mai departe. Inima va deveni un organ important pentru pornirile sufletești. Organul fonator va deveni organul de reproducere pentru omul viitorului, care-și va putea crea semenii prin gândirea sa. Așa cum astăzi își încorporează gândurile în aer, tot la fel omul se va încorpora pe sine prin organul care este astăzi pe cale să devină organul de reproducere al viitorului. Capul nostru actual este ca o umbră a ceea ce va fi el în viitor. Legătura dintre organul fonator omenesc și organul de reproducere este indicată prin faptul că la pubertate, vocea băieților se schimbă, are loc o modificare a ei.
Fie ca oamenii să ia în seamă cu mai multă atenție astfel de modificări ce ne sunt împărtășite de către știința spirituală! Căci ceea ce ne spune știința spirituală ne indică asupra a ceea ce va duce în viitor la crearea semenilor: cuvântul. Omul va rosti un cuvânt, iar cuvântul va deveni om. Acest lucru va avea loc, dacă omul se va fi spiritualizat tot mai mult. Căci prin faptul că omul își pune organele sale fizice, inima și laringele, după cum am văzut, în serviciul spiritului său, el se spiritualizează pe sine, se întoarce la spirit la sfârșitul evoluției Pământului. La precursorii omului, la creatorii săi, care se aflau la începutul evoluției Pământului acolo unde omul se va afla la sfârșit, era la fel. Iar omul va deveni astfel prin Cuvânt la sfârșitul Pământului; omul va rosti Cuvântul la sfârșitul sfârșitului, iar cuvântul va deveni om. Despre acele ființe spiritual-divine care se aflau deja la începuturile Pământului, înspre care va evolua omul cândva, ni se spune într-unul dintre cele mai profunde documente religioase, în Evanghelia lui Ioan, în mod absolut corect și obiectiv: La început a fost Cuvântul, și Cuvântul era un Dumnezeu, – Așa cum la început era Cuvântul, și Cuvântul era un Dumnezeu, tot așa, la sfârșit va fi Cuvântul un om, iar omul va fi Cuvântul.
Dacă privim acum la început și vedem cum s-a născut omul din spirit și a devenit omul actual în sensul acestei deveniri a Pământului, și dacă privim asupra transformărilor omului pământean, ni se deschide perspectiva acestei deveniri terestre în sensul spiritualizării. Avem spiritul la început și spiritul la sfârșit. Spiritul a fost începutul și spiritul este țelul. Aceasta este taina evoluției Pământului. Și dacă la mijloc vedem materia ce se concentrează tot mai mult, noi știm că această materie este spirit transformat, dacă nu o privim în imaginea ei exterioară, ci pătrundem în esența ei. Ea nu este altceva decât ceva care s-a configurat din spirit și care se va transforma din nou în spirit. Dacă privim înainte, vedem peste tot spirit. După cum a spus Jakob Böhme, noi provenim din spirit și tindem înspre spiritual. Activitatea, ca activitate spirituală, este acea cunoaștere a spiritului care îl înalță realmente pe om, care îl face util, deoarece el devine o ființă capabilă de fapte, o ființă sănătoasă spiritual și fizic, plină de speranță; este cunoașterea faptului că totul provine din spirit și tot ceea ce percepem și vedem în devenirea lumii reprezintă faptele spiritului divin.
