Într-o situație la fel de dificilă ca data trecută, când a trebuit să vă vorbesc despre conceptul de „Infern”, mă aflu și astăzi, când trebuie să reunesc diversele considerații și rezultate ale acestui ciclu de conferințe, pe care l-am ținut în această iarnă, într-o considerație asupra temeiurilor conceptului de „Cer”.
Ne aflăm în fața unui concept care, în privința semnificației sale reale, a dispărut în mare parte din credința diverselor atitudini religioase, chiar dacă acestea mențin conceptul dintr-un instinct spiritual absolut corect și potrivit. Dar totodată ne aflăm în fața unui concept care este luat în derâdere și respins în modul cel mai strict de către aceia care nu numai că doresc să dea tonul în curentele spirituale ale prezentului, ci doresc și să fie văzuți de departe drept dătători de ton. În conceptul de „Cer” este cuprins încă pentru un număr extrem de mare de oameni țelul și dorul cel mai profund al inimii; ceea ce constituie baza acestui concept reprezintă conținutul unei credințe plină de dăruire a multor suflete, care le conferă acestora mângâiere și consolare în cele mai grele situații din viață; totodată, acest concept este considerat de mulți oameni drept ceva în care se exprimă cea mai adâncă superstiție și de care se leagă tot ceea ce constituie, în sens larg, obiectul superstiției omenești. Trebuie doar să ne îndreptăm atenția asupra fenomenelor spirituale mult discutate în diverse cercuri, și vom vedea în curând ce piedici uriașe sunt puse înțelegerii omului actual, dacă vrea să ajungă la o cuprindere pură, fără prejudecăți, a ceea ce ne preocupă astăzi.
Nu trebuie să se mire nimeni, și cu atât mai puțin cel care vorbește asupra acestor lucruri, așa cum intenționez eu să o fac astăzi, dacă o mare parte din cele ce vor fi spuse astăzi sunt considerate drept culme a purei fantezii și a visătoriei mistice confuze. Dar, făcând abstracție de acest fapt, tocmai considerațiile de astăzi ne vor arăta cât de imperios necesar este să indicăm cât se poate de accentuat, tocmai în timpul nostru, temeiurile acestor concepte.
Mulți dintre dumneavoastră cunosc probabil un om, de al cărui nume poate că mulți leagă conceptul de „cu adevărat cult”, un om a cărui operă a trezit tocmai în ultimul timp, dar și mai înainte, un respect deosebit în viața spirituală germană. Desigur că nu mă gândesc să minimalizez câtuși de puțin meritele deosebite pe care și le-a dobândit acest om în îngustul său domeniu, al științelor naturii. Căci ați văzut și din conferințele precedente că nu am intenționat niciodată altceva decât să prezint în conferințe cercetările spiritual-științifice în deplină armonie cu rezultatele științelor naturale ale prezentului. În diverse locuri a fost ținută conferința lui August Forel despre „Viață și moarte” [Nota 118], iar cel care vrea să se informeze puțin despre modul cum se poate înțelege fundamental greșit ceea ce poate fi expus de către știința spirituală asupra acestor lucruri nu trebuie decât să studieze temeinic această conferință a lui Forel. Punctele de vedere spiritual-științifice din care ne referim la astfel de fenomene sunt expuse în revista mea „Lucifer-gnosis” [Nota 119], unde se află și câte ceva relativ la raportul dintre știința spirituală și științele naturii. Tocmai ceea ce cuprinde raportul și acordul științei spirituale cu științele naturii și ceea ce pune în lumină în ce măsură știința spirituală clădește pe bazele științelor naturii, conducând la o înțelegere superioară, tocmai acest lucru este expus în acest al treizeci și cincilea caiet al revistei „Lucifer-gnosis”. Întreaga conferință a lui Forel este plină de neacceptare, și anume de respingerea acestui concept care constituie conținutul conferinței noastre de astăzi.
Chiar la începutul conferinței ni se atrage atenția asupra faptului că acela care vrea să-și clădească o concepție despre lume din realitatea pură a științelor naturii trebuie să ajungă la următoarele gânduri, anume: cât de mari și grandioase sunt progresele acestei științe a naturii și cum este ea în stare să clarifice eșafodajul lumii până dincolo de stelele apropiate nouă în spațiu. Cum este această știință a naturii în stare să privească – cel puțin până la un anumit grad – în domeniul celor mai mici părți ale celulelor corpurilor vii. Cum i-a reușit științei naturii să depășească întru câtva, în domeniul tehnicii, spațiul și timpul. Cum realizează ea, prin telegrafia și telefonia fără fir, incredibilul de-a lungul aproape tuturor continentelor. Cum i-a reușit științei naturii să constate elementele componente ale Soarelui, Lunii, stelelor și așa mai departe. Cum i-a reușit să lichefieze aerul. Cum i-a reușit să arate că părțile individuale ale creierului conlucrează atunci când omul gândește, simte și voiește. Toate acestea, desigur, până la un anumit grad, dar acest grad este desemnat pe bună dreptate drept admirabil.
Însă apoi autorul acestei conferințe continuă: Nicăieri însă nu a găsit știința naturală, în ciuda rezultatelor ei remarcabile, ceva din ceea ce este numit „Paradis”, nicăieri nu a descoperit vreo lume spirituală. Științele naturii nu au găsit nimic din ceea ce omenirea, în fantezia ei, își imaginează drept „Cer” și „Iad”, așa ceva nu au găsit pe nicăieri, în ciuda rezultatelor lor remarcabile. Și apoi se trage concluzia temerară, la care aderă mulți în ziua de astăzi, că, deoarece științele naturii nu au găsit nimic din acestea, toate aceste concepte trebuie aruncate peste bord. Trebuie să ne situăm pe terenul – pe care științele naturii îl consideră atât de minunat – că nu poate fi absolut nimic adevărat din cele visate și închipuite în timp atât de îndelungat, cum că ar exista un sâmbure nemuritor al ființei omului care să supraviețuiască descompunerii. Și apoi considerației i se adaugă o efuziune de sentiment cum că ar fi mult mai frumos, mai puternic și mai măreț, să știi că omul, înainte de a veni în această existență individuală personală, a trăit numai în predecesorii săi fizici și că după această existență va mai trăi numai în urmașii săi fizici. Deci că întreaga existență trebuie comasată în lumea fizică. Apoi autorul se dăruie unei adevărate efuziuni a sentimentului: Nu este oare mult mai frumos faptul că ceea a creat omul depinde de predecesorii săi fizici și continuă să acționeze în descendenții săi fizici, decât să acceptăm – lucru despre care se poate numai visa – că ar exista o lume în care s-ar afla tot soiul de ființe cu un grad de evoluție superior omului, o lume în care s-ar putea auzi coruri îngerești și așa mai departe? Se dă de înțeles că un om cu o gândire natural-științifică ar fi nedemn să depindă de o concepție despre lume care ar avea de a face chiar și numai pe departe cu asemenea concepte.
Această conferință ne poate aminti despre ceea ce am auzit cândva, cu mulți ani înainte, într-o conferință ținută de un conducător al mișcării moderne de iluminare. Această personalitate spunea cam următoarele: Oamenii vorbesc despre un oarecare cer suprasensibil, despre ceva care trebuie să fie pe acolo pe sus; și apoi el clarifica faptul că Pământul nostru ar fi o sferă care plutește liber în spațiul cosmic și că tot aceeași este și situația celorlalte planete, așadar că spațiul cosmic este cerul și că sufletul nu are nevoie să se afle într-un alt cer de vreme ce noi suntem deja în cer.
Asemenea oameni nu înțeleg prea mult din ceea ce a adresat Schiller în sentența sa – care explică totul, – „Către astronomi”:
Din toate aceste păreri pentru acela care a preluat doar câte ceva cu întregul său suflet din cele ce s-au discutat aici în cursul acestor conferințe de iarnă poate deveni limpede, ce înțelegere greșită poate sta la baza lucrurilor. Este o înțelegere profund greșită și putem exprima cel mai bine această neînțelegere spunând că, dacă vreodată știința spirituală ar vorbi despre ceea ce acești oameni desemnează drept superstiție, visătorie și fantasmagorie, atunci toți acești oameni ar avea dreptate. Dar realitatea este că știința spirituală în forma ei modernă este relativ recentă, mesajul ei încă nu a ajuns până la cea mai mare parte a oamenilor, și în special nu a ajuns la aceia care vorbesc așa cum este indicat aici. Acești oameni își fac despre lumile suprasensibile reprezentări care nu sunt altceva decât rezultat al fanteziei și visătoriei lor proprii și ei combat aceste configurații ale propriei lor visătorii și fantasmagorii. Și nici nu știu absolut nimic din ceea ce are adevărata știință spirituală de spus despre aceste lucruri. Astfel că lupta care este dusă de o mare parte a acestor oameni culți din ziua de astăzi este o luptă împotriva morilor de vânt create de ei înșiși, este un don quijotte-ism. Iar cel care înțelege temeinic aceste lucruri va găsi, în ceea ce se spune în această direcție, vorbe, nimic altceva decât vorbe, care sunt foarte potrivite pentru combaterea imaginilor obsesive pe care le au tocmai acești oameni. Dar acestea nu au nimic de a face cu ceea ce înțelege știința spirituală prin aceste concepte. Am putut indica o logică ciudată în aceste conferințe, și anume acolo unde, aparent de pe terenul științelor naturii, este respinsă teosofia, deși nu se cunoaște nimic din conținutul ei. Vreau să vă spun doar câte ceva în această privință.
Știți cât de profund apreciez ceea ce a creat Haeckel pentru bazele științelor naturii. Dar ceea ce a expus el pentru combaterea reprezentărilor de Cer și Infern, pe care și le-a imaginat el însuși, se bazează pe o logică șubredă. Această șubrezenie poate fi ușor dovedită. Și e o formulare de-a dreptul drăguță când Haeckel spune: „Există o credință din vremurile vechi care indică în sus, arată cerul și spune: Acolo locuiește Dumnezeu! Cine vorbește astfel nu știe că „susul” este în cu totul altă parte când se rotește Pământul. Și când s-a rotit de tot, ar trebui să se arate în jos, în loc să se arate în sus.” [Nota 120] Dacă însă aprofundați puțin lucrurile din punct de vedere logic, concluzia lui nu vrea să spună altceva decât că cineva afirmă că merge cu capul în jos, și nu în sus, după ce s-a rotit Pământul. Acești domni pornesc de la greșeala de a considera că este vorba de lucruri în spațiu, și nu de a dovedi existența spiritualului față de fizic. Toate acestea trebuie spuse iar și iar, deoarece tocmai obiectul considerațiilor noastre reprezintă desigur ceva deosebit de important.
Putem să ne referim la ceea ce am spus în ultima conferință: Dacă ne putem pătrunde cu atitudinea morală ce izvorăște din această știință spirituală și să ne îndreptăm înspre ceea ce se configurează, se dezvoltă treptat din copilul ce crește în fața noastră, atunci avem sentimentul care se amplifică tot mai mult până la a deveni cunoaștere limpede și luminoasă: anume că în creșterea, transformarea și configurarea trupului copilului se manifestă ceva ce provine din lumile suprasensibile și care își dobândește existența în această lume. Ajungem la ideea care poate fi ridicată prin știința spirituală la o certitudine deplină, anume că miezul ființei omenești care pășește în existență prin concepere și naștere exista înainte de concepere și de naștere, și că ceea ce vedem în trupul fizic reprezintă învelișurile acestui sâmbure spiritual suprasensibil al ființei.
Acum ajungem la întrebarea unde se află ceea ce vine în existența fizică prin concepere și naștere? Am dus gândurile și mai departe, ceea ce ne-a adus în situația de a recunoaște că această existență fizică a omului nu este prima, ci că trebuie să vorbim despre existențe terestre repetate, despre faptul că omul pășește în mod repetat în existența fizică în decursul evoluției Pământului. Și am admis gândul că ceea ce trăiește omul în viața sa, ceea ce trăiește în gândire și simțire, în iubire și bucurie, în voință și acțiune, nu moare, ci că rămân roadele lor, care se continuă, și că următoarea existență pământească preia în sine rodul existențelor anterioare. Când copilul își manifestă treptat predispozițiile, capacitățile și faptele, acestea reprezintă pentru noi rezultatul vieților terestre anterioare. Omul a trecut până acum prin multe stări de existență, iar ceea ce a parcurs în viețile anterioare s-a transformat în germen și a devenit conținut al său, astfel încât noua viață este mai desăvârșită, apare mai desăvârșită decât viața sa precedentă.
Acesta este în principal mersul ascendent al omului. Se vorbește în știința spirituală despre faptul că ceea ce pășește din om prin concepere și naștere în existența fizică, și care părăsește din nou trupul fizic la moarte, se află în răstimpul dintre moarte și o nouă naștere într-o lume spirituală suprasensibilă. Am înfățișat o parte a acestei lumi spirituale suprasensibile în conferința precedentă, sub denumirea de „Infern”. Vom înfățișa astăzi o altă mare parte a ei, prin conceptul de „Cer”. Astfel, în știința spirituală, cerul nu este ceva închipuit, care se află pe undeva, departe, ci este realmente ceva care se află acolo unde suntem și noi. Și acum trebuie să răspundem la întrebarea: Cum poate fi ceea ce denumim cer, existență suprasensibilă acolo unde suntem și noi, dacă oamenii nu îl percep cu ochii lor fizici, și dacă este adevărat că știința fizică, având niște cuceriri atât de mari și de însemnate în urma ei, nu a putut descoperi nicăieri acest Paradis, acest Cer?
Dar am atras adesea atenția și asupra faptului că fiecare om, cu adevărat fiecare om poate ajunge la contemplarea deplină a lumii suprasensibile și a cerului. În lucrarea Cum dobândim cunoașterea lumilor superioare? [Nota 121] s-a atras atenția asupra metodelor prin care omul se poate înălța în lumea suprasensibilă. Astăzi vom mai indica doar pe scurt despre ce este vorba. Trebuie însă să aveți mereu în vedere ceea ce înseamnă perceperea lumii sensibil-fizice din jurul dumneavoastră. Ați citit precis faptul că ceea ce numim ureche omenească pe deplin dezvoltată s-a configurat, ca să folosim expresia lui Goethe, dintr-un organ „indiferent”. Priviți la animale aceste organe în forma lor primitivă, și gândiți-vă ce poate reprezenta pentru aceste animale lumea sunetelor, a armoniilor fizice, a melodiilor și lumea restului sunetelor. Gândiți-vă ce configurare fină a fost necesară pentru a aduce organul omenesc până la perfecțiunea sa actuală, pentru ca omul să se poată încadra în domeniul sunetelor din lumea înconjurătoare lui. În același mod puteți examina și celelalte organe.
Priviți ochiul și modul cum s-a dezvoltat el treptat pentru a ne putea intermedia minunata lume a luminii și culorilor, pe care o preiau o mare parte a oamenilor. Și astfel, în jurul nostru, pentru noi, există cele pentru care avem organe capabile să le percepem. Dacă organele omului s-ar afla pe o treaptă încă imperfectă, – gândiți-vă că organul auzului omenesc s-ar afla pe o treaptă nedesăvârșită, – ce ar fi o lume a sunetelor, a armoniilor și a melodiilor, pentru astfel de ființe cu un auz nedezvoltat? O lume pe care ele nu o pot percepe, o lume de dincolo. Așa cum se raportează această lume la omul sensibil, tot așa se raportează și lumea spirituală la ceea ce se numește în mod obișnuit lume. Și așa cum ființe nedesăvârșite, cu organe de simț nedesăvârșite, s-au putut dezvolta până la o mare perfecțiune, putând percepe în felul acesta noi domenii, tot așa este omul capabil de evoluție, la fel cum a fost omul timpurilor străvechi. Sunt date în toate amănuntele metodele asupra modului în care ceea ce are omul astăzi ca puteri și capacități poate fi ridicat pe o treaptă mai înaltă. Nimănui nu-i trece prin minte să denumească drept „Cer” ceea ce a fost respins de către Forel. Știința spirituală spune: Dacă omul are devotamentul, energia și perseverența de a dezvolta capacitatea care dormitează astăzi în el, care se află în pieptul său, el va percepe lumile spirituale. Prin lumi spirituale se înțelege ceea ce se află în lăuntricul fiecărui om. Dacă își configurează aceste organe, atunci și conținutul respectivei lumi va deveni pentru el tot o lume de percepții, așa cum lumea sunetelor devine o lume a percepțiilor. Și acest lucru se petrece în măsură tot mai mare, cu cât organul fizic se perfecționează mai mult.
Dar nici un om nu trebuie să-și imagineze că dezvoltarea pe care o avem aici în vedere ar fi asemănătoare metodelor prezente de dezvoltare pentru constituirea unui simț fizic. Căci ar fi o înțelegere greșită. Este foarte posibil ca, în calitate de cercetător spiritual, să fii întrebat: Cum se formează acest al șaselea simț? Și oamenii își imaginează că ar trebui să crească ceva, ca un ochi, din organism. Dar simțurile superioare suprasensibile nu sunt așa. Vom caracteriza foarte pe scurt cum se raportează aceste simțuri superioare – cuvântul nu le exprimă prea bine esența, dar nu face nimic – la celelalte simțuri fizice. Modul de dezvoltare prin care se ridică omul în lumea suprasensibilă nu este exterior, turbulent, ci lăuntric, intim. Iar ceea ce trebuie să parcurgă omul, pentru ca lumea spirituală să pătrundă în existența prezentă se desfășoară în toată liniștea și subtilitatea. Există trei puteri fundamentale ale sufletului, care sunt capabile de o adevărată evoluție superioară, puterile fundamentale ale gândirii, simțirii și voinței. Și dacă ne întrebăm pe scurt ce trebuie să facă omul cu gândirea, simțirea și voința dacă vrea să devină cetățean al lumii suprasensibile, al lumii cerești, deja în cadrul acestei existenței, atunci primim răspunsul că este vorba de o muncă subtilă. Puteți citi în revista mea [Nota 122], începând de la caietul cu numărul treisprezece, cum omul crește într-o lume suprasensibilă prin faptul că își cultivă într-un mod deosebit lumea sa de gândire, de simțire și de voință. Să ne amintim de tot ceea ce străbate prin sufletul nostru în condițiile actuale, de dimineața devreme, când ne trezim, și până seara, când conștiența noastră se cufundă într-un întuneric imprecis, și să ne gândim cum lucrurile ar arăta cu totul altfel în sufletele noastre dacă nu am trăi în epoca noastră în acest loc din Europa Centrală, ci cu circa o sută de ani înainte, într-un alt loc de pe Pământul nostru. Atunci am observa cât de multe din cele care ne străbat sufletele de dimineața până seara reprezintă rezultatul pur al lumii exterioare, care se schimbă mereu. Încercați să extrageți o dată, din ceea ce fluctuează astfel în sufletul omenesc, ceea ce depinde de epocă și de locul unde vă aflați, încercați să îndepărtați din suflet toate gândurile care sunt întru câtva legate de timp și de loc, și întrebați-vă ce mai rămâne dintr-un astfel de conținut. Toate gândurile, sentimentele și acțiunile volitive care trec astfel prin suflet și sunt determinate de loc și de timp și care, cu alte cuvinte, se revarsă din afară înspre om în viața zilnică, toate acestea sunt nepotrivite pentru dezvoltarea unei vieți spirituale superioare, pentru trăirea unei lumi suprasensibile. Nu luați lucrurile ca și cum s-ar spune ceva împotriva vieții omului din domeniul în care este el încadrat. Însă el trebuie să găsească atâta timp încât să se poată ridica întru totul, pentru un anumit răstimp, peste ceea ce pășește astăzi în sufletul său din viața cotidiană. El trebuie să se dăruiască chiar și numai pentru câteva minute unor gânduri și sentimente care sunt independente de loc și de timp, care sunt veșnice. Ne sunt indicate asemenea gânduri și sentimente. Ele sunt aici, ele sunt dezvoltate de către cel care a parcurs drumul înspre viața spirituală. Dacă omul lasă să trăiască și să acționeze tot mereu în sufletul său asemenea gânduri veșnice, atunci acestea sunt puteri active în sufletul omenesc, ce trezesc într-adevăr capacitățile adormite.
Și apoi aveți descrise uriașele transformări ce apar dacă omul se dăruie gândurilor veșnice conform metodelor riguros prescrise, dacă înțelege să trăiască în mod subtil cu aceste gânduri veșnice. Acestea sunt descrise la început, pentru viața noastră de gândire. Cine poate nega că există asemenea gânduri? Care este natura deosebită a gândurilor omului, așa cum sunt ele astăzi? Ele au o astfel de natură încât omul trăiește cu ele în modul cel mai intim, căci ce este mai strâns legat de sufletul nostru decât gândurile noastre? Cu ce suntem mai strâns uniți, decât cu gândurile și reprezentările noastre? Dar aceste gânduri și reprezentări, în măsura în care se raportează la lumea din afară, reprezintă elementul cel mai ineficient, cel mai pasiv în raport cu această lume „reală”. Există o adâncă înțelepciune în a exprima, de exemplu, faptul că cineva poate fi foarte atașat de gândurile sale, gânduri care exprimă construcția unui pod; gândurile relative la pod pot fi corecte în toate amănuntele, gândul este corect, dar podul nu există. Gândul este cel mai intim locuitor al sufletului.
Dar în lumea în care ne ducem existența fizică, gândul este cel mai ineficient. El are o existență cu totul și cu totul lăuntrică. Dar în momentul în care omul începe să dedice cel puțin un timp foarte redus din timpul său gândurilor veșnice – el trebuie să înceapă cu răbdare – va afla ceva despre care mai înainte nici nu visa. El cunoaște o lume care, în raport cu gândurile, este altfel decât lumea noastră fizică. Dacă, în lumea noastră fizică, gândul este cel mai intim, dar în același timp cel mai ineficient, cel mai pasiv, printr-o educare în gândurile veșnice, pe care o parcurgem în viața fizică, suntem introduși într-o lume în care gândul însuși este creator. Acesta este esențialul, despre care este vorba. Atunci începe să trăiască o altă lume în jurul omului și el învață să știe din proprie experiență următoarele: când vedem în lumea fizică, vedem lumina. Ea se revarsă în jos de la Soare. Vedem cum plantele, dacă le sustragem această lumină, devin tot mai palide și mor; vedem cum lumina acționează creator în privința acestor plante. O astfel de putere care străbate spațiul cosmic, care este o realitate, așa cum numai un lucru sensibil poate fi o realitate, o astfel de putere devine gândul pentru acela care pătrunde prin educare în lumea suprasensibilă. Gândul, care în întunericul lăuntricului are o existență intimă ineficientă, devine, după educare, ceva recunoscut, care străbate în mod creator spațiul cosmic, și care este mult mai real și mai adevărat decât lumina solară. Acum observă omul, atunci când lumina acestui gând – despre care el vorbește acum ca despre o lume reală, ce se extinde în jurul lui – se revarsă în sufletul omenesc, că ceea ce este suflet este vivifiat de puterile creatoare, tot așa cum este pătrunsă planta fizică de lumina Soarelui. În felul acesta învățăm cum spațiul din jurul nostru este străbătut de o realitate pe care omul nu o poate percepe atâta timp cât nu are facultățile necesare, așa cum acela a cărui ureche nu este corespunzător configurată nu poate percepe sunetele.
Apoi există și anumite sentimente, care sunt produse altfel în lumea suprasensibilă, în educația suprasensibilă, decât sentimentele vieții cotidiene obișnuite. Cum se produc sentimentele vieții cotidiene? Omul își îndreaptă atenția asupra unui obiect. Acesta îi place. Sentimentul bucuriei urcă în el. Sentimentul bucuriei apare prin intermediul obiectului exterior. Suntem înălțați datorită impresiei unei lumi exterioare frumoase, ne umplem de repulsie când vedem ceva respingător în lumea exterioară. În felul acesta oscilează sentimentele în om, în sus și în jos. Știința spirituală trebuie să conducă omul mai adânc în real, veritabil, adevărat.
Dacă omul vrea să-și trezească capacitățile lăuntrice față de lumea suprasensibilă, el trebuie să devină capabil de sentimente ce nu sunt stimulate din afară. Există din nou o metodă prin care omul se deprinde cu o lume de sentimente în care sentimentele fluctuează în el, fără ca în acest scop să fie necesară percepția exterioară. Sentimentele stimulate din exterior pot fi trezite în om prin perceperea lucrurilor exterioare. Când omul învață să dezvolte în sine anumite sentimente, atunci trezirea unor asemenea sentimente are efectul unei puteri care trezește capacitățile adormite. Și atunci omul știe din proprie experiență ceea ce inițiatul poate vedea, anume că lumea luminii este creatoare atât pentru spiritual cât și pentru fizic, că ea se nuanțează în spiritual în nenumărate culori, ca și lumina fizică; el știe că există o lume în care trăiește lumina spirituală, o lume pe care o denumim lume astrală. Ea pătrunde această lume fizică pentru omul care a trezit așadar în sine capacitățile dormitânde, dacă el a format în sine – fără a primi vreun impuls exterior în acest sens – deci numai prin trăire spirituală, un sentiment cu totul deosebit, care nu poate fi trezit în cadrul lumii sensibile prin ceva exterior. Cine a putut trezi acest sentiment de iubire, o trăire pur lăuntrică, a dobândit legătura cu lumea spirituală.
Apoi, la elementul descris, se mai adaugă încă o lume. Culorilor li se alătură o altă lume. Iubirea produsă de obiectele fizice nu poate conduce nicicând la spiritual. Acea iubire care este mulțumită chiar când obiectul ei se află doar în spiritual, acea iubire care rămâne o trăire lăuntrică profundă, este o putere creatoare pentru un tip superior de elemente, care străbat spațiul spiritual. Această iubire este adevărata iubire. Treapta ei premergătoare este ceea ce resimte artistul când creează. El o resimte numai atunci când creează opere spirituale din sufletul său. Această iubire transformă spațiul spiritual străbătut de lumină și culori, dar mut anterior, într-o lume de sunete, și ne vorbește o lume în sunete spirituale.
Vedeți cum omul se ridică gradat într-o altă lume, și cum acolo nu se află nimic altceva decât o adevărată continuare a ceea ce există și în existența firească a omului, în procesele naturale. Așa cum urechile au provenit din vezicule auditive indiferente, făcând astfel ca din lumea imprecisă, lipsită de sunete, să răzbată afară lumea sunetelor, tot așa răzbate în afară din lumea nedeterminată, lumea tocmai descrisă. Iar cei care se luptă cu morile de vânt – după cum am menționat la începutul conferinței – nu vorbesc despre astfel de lumi. Cel ce afirmă că cerul nu a fost găsit nicăieri, nu știe că el nu trebuie căutat în altă parte, căci cerul se află acolo unde suntem și noi. Este pur și simplu vorba să nu copiem afirmații de genul: „Ceea ce eu nu percep, nu există”, iar dacă un altul afirmă că există ceva ce eu nu percep, înseamnă că e nebun, visător sau șarlatan. Astfel de afirmații sunt din punct de vedere logic cele mai incorecte, căci nimeni nu are dreptul să afirme că granițele percepției sale sunt și granițele existenței. Dacă ar fi așa, surzii ar trebui să declare că întreaga lume a sunetelor, armoniilor și melodiilor nu este decât visătorie și fantasmagorie.
Atunci când în știința spirituală se vorbește despre cer, se vorbește în modul în care v-a fost expus dumneavoastră acum. În felul acesta se vorbește despre cer în adevărata știință spirituală, și niciodată nu s-a vorbit altfel în izvoarele primordiale ale mărturisirilor religioase, pe vremea când acestea mai erau înțelese. În această lume vizibilă există o lume suprasensibilă, așa cum există pentru surzi lumea sunetelor.
Și acum, ne punem întrebarea de ce omul, aflat în acest punct al dezvoltării sale prezente, nu percepe această lume suprasensibilă. El nu o percepe fiindcă tocmai percepția sensibilă, care a pășit ca o necesitate în evoluția omenirii, se interpune ca un covor, ca un voal peste lumea suprasensibilă. Și nu am avut altceva în vedere când am descris ce trebuie să trăiască cel ce se străduiește să răzbată înspre lumea suprasensibilă. El trebuie să se ridice din lumea sensibilă, el trebuie să aducă un timp la tăcere lumea sensibilă. Atunci ajunge la ceea ce este dincolo de această lume sensibilă, atunci percepe modul în care această lume sensibilă se interpune ca un voal în fața lumii suprasensibile. Acela care, fiind în trupul său, se ridică, în adevăratul sens al cuvântului, dincolo de trup, acela poate percepe ceea ce este dincolo de acest voal.
Trebuie să știm la ce sunt folosite în viața omenească obișnuită puterile care pot deveni capacitate de a intra în lumea suprasensibilă. Acest lucru nu poate fi înțeles altfel decât cuprinzând cu privirea adevărata stare de lucruri: ce este propriu-zis lumea fizică, ce este cel mai nedesăvârșit trup fizic și ce este cel mai desăvârșit trup fizic, ce ne apare în fața ochilor ca trup omenesc? Creaturi sunt toate entitățile fizice, creaturi ale spiritului. Spiritualul stă la baza oricărui fizic. Am accentuat mereu acest lucru, în cele mai variate moduri, în decursul acestor conferințe. După cum gheața reprezintă o solidificare a apei, tot așa se solidifică din spiritual orice element fizic. El este oarecum o condensare a spiritualului. Să ne oprim la configurația fizică a urechii omului actual. Ce se află la baza acestei configurații fizice? La baza ei se află puterea spirituală creatoare! Sunetul, care trăiește ca sunet fizic în mediul nostru înconjurător, ține de lumea fizică și are, dincolo de sine, sunetul spiritual. În aceeași lume în care răsună sunetul fizic ce impresionează urechile noastre fizice, vom auzi răsunând și sunetul suprasensibil spiritual. Ce este sunetul spiritual? Acest sunet spiritual este creatorul urechii noastre, așa cum ceea ce se află drept lumină spirituală tăinuită în lumina fizică este creatorul ochiului nostru. De aceea spune Goethe, cel care a exprimat atâtea adevăruri spirituale profunde: „Ochiul a fost creat de către lumină și pentru lumină” [Nota 123]. Puterea ce radiază înspre noi de la Soare, și care îngăduie ochilor noștri să vadă limitele obiectelor în spațiul inundat de lumină, conține și acele ființe care au format minunata plăsmuire a ochiului. Astfel, ceea ce vede ochiul fizic și aude urechea fizică, ar însemna la fel de mult ca pătrunderea dincolo de această lume fizică, ca propria ridicare înspre puterile spirituale. Într-un anumit caz, o facem deja atunci când ne îndreptăm privirea asupra copilului, care-și configurează treptat capacitățile în trupul fizic omenesc. Vedem cum provin aceste capacități dintr-o lume tăinuită dincolo de lumea sensibilă, vedem cum încolțesc ele în materie, cum își creează în materie un aspect existențial.
Ne întoarcem înapoi la știința spirituală și ne întrebăm unde a fost această ființă omenească înainte de a prelua prin concepere și naștere o existență fizică; unde a fost ea între ultima ei moarte și ultima naștere? Ea nu a fost într-o lume spirituală închipuită, ci în aceeași lume în care ne aflăm și noi. Întreaga deosebire între această ființă înainte de a păși în existența materială prin concepere și naștere și ceea ce este ea apoi constă în următoarele: înainte de naștere, această ființă constă din elemente care pot fi văzute numai dacă avem configurate tocmai acele capacități descrise drept spirituale. Dacă pentru cineva apa nu ar fi vizibilă atâta timp cât este lichidă, dar devine vizibilă de îndată ce îngheață, tot așa devine omul invizibil când devine ca apa și vizibil când s-a solidificat, adică a devenit fizic.
Vorbim astfel despre două stări ale omului, despre o stare dintre moarte și o nouă naștere, care este vizibilă numai simțurilor spirituale, și o stare în care și-a țesut un veșmânt în jurul său, astfel încât apare vizibil pentru simțurile fizice. Vedem deci că, în răstimpul dintre moarte și o nouă naștere, omul este unit cu puterile creatoare care inundă spațiul, și pe care cel care își dezvoltă capacitățile superioare le cunoaște deja de aici drept puteri cerești. Omul este unit cu aceste puteri creatoare. Aici, în lumea fizică, omul trăiește cu puterile fizice, cu sunetele fizice și cu lumina fizică; în lumea spirituală, el trăiește în ceea ce este spiritual-creator, în spatele sunetului și luminii. El trăiește într-o lume care este altfel decât lumea fizică. Aici, în lumea fizică, ochiul vede datorită luminii. În lumea spirituală, omul percepe ceea ce a creat ochiul (puterile care au creat ochiul). El trăiește în lumina spirituală, trăiește într-o lume spirituală de sunete, trăiește ceea ce constituie trupul său fizic prin trecerea prin concepere și naștere, el trăiește cu entitățile cosmice creatoare productive acolo unde se constituie lumea noastră exterioară, care se întinde ca un covor peste cea spirituală. Și acest covor însuși se revarsă în lumea spirituală. Conștiența omului luminează într-o altă stare. Întreaga diferență dintre omul încarnat și cel dezincarnat constă în aceea că omul dezincarnat trăiește într-o altă stare de conștiență și că el percepe puterile creatoare. Și așa vom înțelege ceea ce înseamnă faptul că prin moarte omul este preluat într-o lume suprasensibilă. Ea nu este o lume de vis, o lume de o realitate mai redusă decât a noastră, ci este o lume de o intensitate și o realitate mai puternică, căci în ea se află entitățile creatoare ale lumii noastre fizice. Și acum înțelegem ce acționează acolo între moarte și o nouă naștere.
Ultima dată când am vorbit despre puterile retardante am văzut că, atunci când omul trece prin poarta morții, apare în fața lui o imagine cu amintiri din toată viața lui trecută, și am văzut cum această imagine este preluată ca esență și rămâne unită cu omul pentru toate timpurile următoare; am văzut cum parcurge el perioada de kamaloka, unde trebuie să realizeze un fel de purificare. După ce a parcurs această purificare, atunci ceea ce a preluat cu sine din ultima sa viață devine ceva deosebit, ceva nou. Știm că omul, când trece prin poarta morții, intră în lumea spirituală suprasensibilă. Considerați-o ca pe un ogor, ca pe o formațiune de teren rodnic și luați ceea ce aduce omul cu sine din ultima sa viață drept rod al gândirii, simțirii și voinței sale, și care poate fi rezumat drept fruct al ultimei sale vieți, luați aceasta ca pe un germen vegetal, care este cufundat în acest teren, unde germinează. Așa crește rodul ultimelor vieți în terenul spiritual și conștiența omenească observă și percepe această germinare, această creștere, această dezvoltare a germenului vieții, preluat din ultima existență. Tot ceea ce omul a luat cu sine din viață se impregnează în acest ultim rod al vieții, iar ceea ce s-a apropiat din afară înspre om se extinde și crește ca un germen. Aceasta este lumea de percepție și conștiență dintre naștere și o nouă moarte. Ceea ce străbate aici sufletul nu poate fi lămurit aceluia care nu are el însuși capacitatea de percepție sensibilă, decât printr-o comparație. Reflectând profund, veți înțelege comparația. Ceea ce resimte omul la dezvoltarea ultimului germen al vieții este desemnat, pe bună dreptate, drept fericire, căci este o fericire. Este sentimentul opus a ceea ce poate percepe omul când simte obiectele. Acum el le simte cum se dezvoltă, mai înainte se revărsau; acum însă entitatea se revarsă în afară iar în configurarea germenului vieții îl pătrunde sentimentul care, pe o treaptă inferioară, poate fi comparat – prin reflectare mai profundă vă va apărea drept important –, cu ceea ce simte găina când clocește un ou: fericita aducere pe lume a unei vieți, fericirea creșterii germenului. Această fericire face ca omul să-și pregătească spiritual ceea ce îl înlănțuie de nașterea fizică, ceea ce îl aduce în existența fizică. Deoarece a strâns noi experiențe, pe care le imprimă miezului său fundamental, viața următoare – cu excepția drumurilor de suiș și coborâș, care trebuie și ele să existe – va fi mai desăvârșită.
După cum am văzut ultima oară, prin totalitatea vieții avem o ascensiune spre o perfecțiune tot mai mare. Vedem cum ceea ce s-a deprins a fi creație în lumea fizică se manifestă din nou creator în sentimentul de fericire.
Astfel că trebuie să ne fie limpede că numai starea de conștiență a omului diferă de cea din lumea suprasensibilă. Printr-o comparație ne putem clarifica și mai mult cum diferă starea de conștiență în lumea fizică și lumea suprasensibilă. Gândiți-vă la o simfonie pe care o ascultă un om. Sunetele ajung la el din afară. El le savurează. Gândiți-vă acum că ar fi posibil ca un om să construiască în mod creator, spiritual, această simfonie, fără să atingă vreun text, fără să facă să răsune vreun instrument, și că este posibil ca el să înșiruie în spirit, din sine, sunet după sunet. La fel cum se raportează perceperea primei simfonii la cel în care a crescut simfonia, tot așa se raportează lumea fizică la percepția suprasensibilă. De aceea trebuie să ne spunem că, pentru a percepe lumea cerească, omul trebuie să renunțe la tot ceea ce îl întâmpină drept spiritual în lumea fizică. Atâta timp cât nu a îndeplinit această renunțare, el nu poate vedea.
Dar lumea spirituală nu ne apare drept o lume înspre care nu s-ar putea ridica și gândirea logică. Ceea ce obiectează de obicei omul este numai faptul că nu o poate percepe.
Astfel, conceptul de „Cer” își va recăpăta importanța pentru omul viitorului. El nu este un concept ce se referă la o lume de vis, în care ne-am afla. Căci conștiența în elementul creator este mult mai luminoasă și mai intensă decât cea din lumea fizică. De aceea trebuie să ne imaginăm viața și conștiența omului din lumea creatoare mai intense decât cele din lumea fizică.
În ce relație se află lumea fizică cu lumea suprasensibilă? Este firesc ca omul să fie interesat în primul rând de această relație. Vreau să exprim aceasta cu o contra-întrebare. Va ști omul aflat în lumea suprasensibilă ceva despre cele care-i sunt dragi și au valoare pentru el în lumea aceasta? Se va continua în vreun fel ceea ce s-a desfășurat aici? Da! Și trebuie înțeles corect dacă gândiți cu deplină limpezime ceea ce s-a spus anterior, când s-a clarificat faptul că există o strânsă legătură între lumea fizică și cea suprasensibilă. Ceea ce este depus aici drept germen încolțește acolo și devine rod. Nu există nimic în lume fără fundament spiritual. Omul lucrează deja în lumea fizică pentru lumea supra-fizică. Iată un exemplu în acest sens: Să acceptăm faptul că o mamă se atașează cu iubire de copilul ei. Această iubire este dezvoltată mai întâi, ca să spunem așa, pe baze naturale. Dar această iubire se transformă cu fiecare clipă din iubirea pur naturală, condiționată de relațiile fizice, într-o iubire spirituală. În măsura în care iubirea ce se slujește de baze naturale este transformată într-o iubire maternă spirituală, omul crește în iubirea spirituală. Această iubire devine mai reală în spiritual. Așa cum din om nu se desprinde decât învelișul fizic, tot așa, din ființa spirituală nu se desprinde decât pământesc-fizicul. Întreaga rețea întrețesută de la suflet omenesc la suflet omenesc, ceea ce trăiește de la o inimă la alta, de la un spirit la altul, se află deja în mod invizibil în lumea suprasensibilă. Elementul spiritual, miezul ființei omenești, trăiește în lumea suprasensibilă și toate legăturile create aici în lumea fizică își află dezvoltarea spirituală în lumea spirituală. Tot ceea ce a fost legat aici în mod spiritual se regăsește în deplină conștiență, într-o conștiență mai limpede, în lumea spirituală. Și dacă această legătură spirituală există, se creează o nouă legătură într-un nou parcurs al vieții, astfel încât unii oameni manifestă adesea o remarcabilă simpatie unii față de alții, care poate fi explicată prin ceea ce au țesut ei înșiși în viețile lor anterioare.
Vedem astfel cum întreaga noastră lume sensibilă este încadrată în această lume suprasensibilă invizibilă. Și așa cum omul este cetățean al lumii sensibile între naștere și moarte, tot așa este el cetățean al lumii suprasensibile după moarte, numai că în acest timp între naștere și moarte el nu știe asta.
Am expus în ultimele noastre considerații, conceptul de „Infern”, iar astăzi, pe cel de „Cer”, care conțin tot ceea ce se manifestă ca influență spirituală asupra omului. Ultima dată ne-am referit la puterile care duc la o învârtoșare, pe când astăzi am descris, dimpotrivă, opusul acestora: principiul evoluției. Viața pășește de la o existență la alta și cu cât au fost transformate creator mai multe puteri în ultima viață, cu atât mai sus se înalță următoarea existență. În măsura în care omul nu vrea numai să savureze ceea ce preia în sine, ci pătrunde prin ceea ce savurează la ceea ce se transformă în puteri spirituale, el se află încontinuu în lumea cerească. Tot ceea ce poate duce omul mai departe reprezintă conținut al elementelor cerești. Iar tot ceea ce îi frânează progresul, este conținut al lumilor Infernale.
Cine va voi să aducă în armonie un asemenea concept de „Cer” cu ceea ce au realizat științele naturii, o va putea face cu ușurință. Numai că nu prea există o dispoziție din partea contemporanilor noștri de a dori să se înalțe în lumile superioare. Pentru vremea noastră, contemplarea lumii suprasensibile este prea obositoare și de aceea se acceptă foarte ușor atitudinea din afirmația: ce nu pot percepe eu, nu există, iar dacă cineva afirmă că ar exista, acela este un prostănac sau un nebun. În vremea noastră această părere are mult prea mulți adepți. Și dacă vedem limpede ce progrese mari și remarcabile a înregistrat epoca noastră în privința științelor fizice, vedem totuși pe de altă parte cât de puțin este dispusă să pătrundă în lumea suprasensibilă cea mai mare parte a contemporanilor noștri. Se consideră că pătrunderea în lumea suprasensibilă l-ar face pe om slab și străin de lumea sensibilă. Dar aceasta este o prejudecată. Să admitem că cineva are o bucată de fier și spune: în acest fier există forță magnetică; atinge-l cu o altă bucată de fier și vei avea un magnet. Dar poate veni altcineva care spune: Ei, ce vorbești acolo! Bucata de fier nu este bună decât pentru bătut cuie. Aceștia sunt adevărații fantaști, care consideră lumea sensibilă, practică, doar ca acela care consideră magnetul ca fiind bun numai pentru baterea cuielor. Realiștii, moniștii, utilitariștii și așa mai departe, sunt adevărații fantaști. Ei cunosc numai puterile lumii fizice, și triumfă când se fac progrese uriașe prin descoperirea forțelor lumii fizice. Știința spirituală nu are nimic, absolut nimic de obiectat împotriva acestei lumi fizice. Dar ea știe și că a sosit timpul ca oamenii să învețe din nou că în fizic este tăinuit spiritualul și că oamenii tocmai atunci devin visători când își închid ochii spirituali față de lumea spirituală. Cu adevărat realiști și apostoli ai adevărului sunt astăzi aceia ce indică înspre puterile spirituale. Ce vor acești adevărați realiști? Ei vor ca adevăratele puteri care dormitează dincolo de sensibil să fie introduse în această lume, ca ele să se deprindă cu întreaga noastră evoluție, astfel încât să nu introducem în ea numai telegraful, telefonul și trenul, așadar forțele obișnuite, ci și puterile spirituale.
Dacă acela care se referă la astfel de lucruri mai este ridiculizat în ziua de astăzi, pentru el această ridiculizare nu contează deloc. El știe că așa cum mai marii științei fizice și-au găsit cândva adepți numai în cerc restrâns, tot așa și cei care au ceva de spus despre lumile spirituale trebuie cu necesitate să-și croiască o cale în lumea cea mare. Chiar dacă numai puțini oameni au putut crea telegrafe, telefoane și locomotive, toți ceilalți le pot totuși folosi. Dar lumea spirituală trebuie să și-o cucerească fiecare singur.
Marii fizicieni Thomson [Nota 124], Clausius [Nota 125] și așa mai departe, își au continuatorii lor, care sunt capabili să recunoască legile fizicii. Una dintre cele mai mari legi fizice este însă cea care îl împinge pe om înspre lumea spirituală. Pentru cei care s-au preocupat puțin cu fizica, nu spun ceva necunoscut când atrag atenția asupra faptului că există o lege a entropiei, care provine de la Carnot [Nota 126], unchiul președintelui Franței. Ce afirmă ea? Ea exprimă unul dintre cele mai evidente principii pe care îl întâlnim în lumea fizică și anume modul în care se transformă forțele lumii în raport cu fizicul. Ea exprimă cum se transformă forțele fizicului, cum trece o forță într-alta. Loviți masa cu mâna, și măsurați cu un termometru sensibil locul loviturii. Veți găsi că locul unde a căzut lovitura s-a încălzit. Vedeți cum căldura locomotivei se transformă în mișcare, iar aceasta se transformă iarăși în căldură. La baza tuturor acestor fenomene stă o mare lege: legea entropiei. Din studierea lumii devine limpede că această transformare a forței are totuși o anumită linie directoare, un anumit sens. Legea entropiei ne arată că, în final, toată forța trebuie să se transforme în căldură, iar această căldură se risipește în spațiul cosmic. Astfel este dovedit astăzi prin legea fizică faptul că Pământul, lumea noastră fizică, va suferi cândva moartea termică. Această lege există. Dar cel care este convins că în lumea noastră se află numai forțe fizice, dacă ar cunoaște această lege, ar trebui să spună: Atunci se termină totul. De aceea Haeckel se situează pe punctul de vedere că această lege a entropiei ar fi un nonsens, deoarece ea contrazice legea sa asupra substanțelor [Nota 127]. Faptul că lucrurile se transformă încontinuu este o lege a naturii. Un fizician rus a dovedit într-o lucrare cât de bine întemeiată este această lege, care ne arată sfârșitul fizic al stării noastre cosmice actuale. Și tocmai în această lucrare a profesorului Chwolson a fost stabilită „a douăsprezecea poruncă” [Nota 128]. Puteți vedea cât de iscusit poate fi un fizician pe tărâmul său fizic, așa cum puteți vedea cât de neștiutor poate fi un asemenea savant în privința domeniului spiritual, când veți vedea ceea ce spune el despre Haeckel. Anume, „a douăsprezecea poruncă” este: „Să nu scrii niciodată despre ceva ce nu înțelegi”. În domeniul său, Chwolson se supune acestei legi acolo unde vorbește despre fizică, dar nu se supune ei pe tărâm spiritual. Tot ceea ce spune el relativ la planul fizic este excelent, dar tot ceea ce spune relativ la lucrurile spirituale are o valoare infimă și constituie un mare păcat împotriva legii „să nu scrii niciodată despre ceva ce nu înțelegi”.
Urmează un pasaj care în mod evident nu a fost cuprins de către stenograf, în care probabil că Rudolf Steiner spunea că Haeckel nu a fost înțeles de către Chwolson. Dimpotrivă, Rudolf Steiner îi dă dreptate lui Chwolson în privința observațiilor sale față de un articol al lui Kossuth, dintr-o revistă științifică, în care se afirmă că legea conservării masei nu ar fi altceva decât afirmația: „întregul este egal cu suma părților sale” și că legea conservării energiei nu ar fi altceva decât afirmația conform căreia „cauza este egală cu efectul”. Referindu-se la descoperirile lui Lavoisier, Rudolf Steiner continuă:
Cel care cunoaște cât de cât cercetarea spirituală, știe ce înseamnă faptul că s-a demonstrat că, atunci când se combină chimic substanțele, greutatea substanțelor rezultate este egală cu suma părților. Și dacă se spune în acest sens că această lege nu conține nimic altceva decât vechea lege matematică conform căreia întregul este egal cu suma părților sale, atunci ar trebui să ne fie limpede faptul că nu este vorba numai de greutatea întregului, care este egală cu suma greutăților părților. Kossuth uită tocmai faptul că, dacă se trece în spiritual, legea nu mai este acolo câtuși de puțin valabilă. Așa de scurtă este gândirea. Chwolson spune: Domnul Kossuth nu are decât să-și ia ceasul de buzunar și să-l piseze în mojar. Atunci poate să vadă dacă întregul este egal cu suma părților sale. Goethe a exprimat acest gând, și a fost adesea citat:
Faptul că științele naturii nu sunt astăzi nimic altceva decât o neluare în considerare a legăturii spirituale o știu prea puțini dintre cei care cred că se află pe terenul realității sigure. Vedem pe de o parte, dacă cuprindem cu privirea întreaga situație și o aducem în legătură cu ceea ce am putut stabili în considerațiile noastre asupra lumii suprasensibile, că în multe suflete omenești trăiește dorul de a pătrunde în lumea suprasensibilă. Numai că oamenii se îndoiesc de acele amănunte cu totul precise despre care trebuie să vorbească cel care știe într-adevăr ceva despre aceste lucruri. Vedem dorul îndreptându-se înspre lumea suprasensibilă. Dar nu vedem puterea și energia de a pătrunde în această lume suprasensibilă conform indicațiilor științei spirituale. Pe de o parte avem realitățile timpului nostru. Avem în vremea noastră o știință fizică puternică: Thomson, Clausius și Carnot și-au găsit niște urmași buni. Dacă dezvoltarea în știința spirituală va progresa în același spirit, atunci cercetătorii din domeniul spiritual vor găsi niște urmași la fel de destoinici ca Thomson, Clausius și Carnot. Consecința va fi atunci că din omenirea care s-a închis aproape total față de lumea cerească, față de lumea suprasensibilă, va proveni o omenire care va implica puterea stelelor din lumea suprasensibilă în cea sensibilă. Știința spirituală nu vrea să-l înstrăineze pe om de lume, ci vrea să-l facă puternic, energic și activ pentru existență, îmbogățindu-i realitatea. Atitudinea omului nu este înstrăinată de realitate; ea este mai bogată în realitate prin faptul că omul se dăruiește cunoașterii lumii spirituale.
Trebuie să mai adăugăm numai două lucruri: În același mod riguros de azi în știința fizică, o mare parte a oamenilor va avea posibilitatea să-și satisfacă din lumea spirituală dorurile inimii. Reunirea acestor doi curenți spirituali: satisfacere a necesităților sensibile din științele naturii și satisfacere din spiritual a dorului inimii reprezintă sarcina științei spirituale în actuala etapă de cultură.
Aceste conferințe vor fi continuate în același sens în iarna următoare. Unele lucruri care au rămas doar schițate vor fi reluate și ne vom referi în profunzime la ele. Astfel, în încheiere, trebuia ca cel mai cuprinzător și mai important concept să constituie obiectul ultimei conferințe. Într-adevăr, se va ajunge la o înțelepciune care poate redeveni religie și care poate satisface din nou ceea ce reprezintă nevoile religioase cele mai adânci ale inimii. Va apărea un curent spiritual care va satisface toate necesitățile gândirii logice, ca și dorul după viața suprasensibilă. Înspre acest dor își îndreaptă știința spirituală cuvintele. Dacă se va găsi drumul înspre ceea ce există în această presimțire, atunci înțelepciunea care conduce în această lume suprasensibilă se va revărsa asupra sufletelor omenești, încât cultura – și nu este frazeologie – va cunoaște o renaștere spirituală care se va asocia cu focul care trăiește în mulți și vrea să pătrundă înspre lumile suprasensibile. Din acest foc vrea înțelepciunea spiritual-științifică să pătrundă în lumea suprasensibilă, căci acesta este adevăratul ei ideal.
Trebuie să fim recunoscători marilor idealuri, pentru faptul că vor să aprindă, din focul entuziasmului pentru lumea spirituală, înțelepciunea pentru acest suprasensibil, căci acesta va fi întotdeauna sensul și calea culturii spirituale, ca din focul iubirii și al entuziasmului să se dezvolte lumina înțelepciunii.
