În legătură cu noțiunea căreia îi este dedicată conferința noastră de astăzi, în cercurile cele mai largi domnește o deplină confuzie. Nu demult am auzit pe cineva, care avea un anumit grad de cultură, spunând: „Ei, da, putem să-l numărăm și pe Goethe printre mistici, doar Goethe a recunoscut că există ceva ascuns și imposibil de cercetat.” Putem spune că o asemenea afirmație exprimă părerea unor cercuri largi. Despre câte lucruri din această lume nu se spune că sunt „mistice” și, mai ales, câtor lucruri nu li se atribuie calificativul de „mistic”! Dacă nu ești lămurit într-o problemă oarecare, dacă despre un lucru ai o impresie neclară, nebuloasă, spui: iată ceva mistic, sau: iată ceva misterios; dacă ești tentat să constați, dintr-o anumită comoditate a gândirii și a cercetărilor sufletești, că nu cunoști bine un lucru și dacă, așa cum le pare firesc multor oameni, refuzi și celorlalți dreptul de a ști ceva în această privință, atunci spui: e ceva mistic. Pe scurt, lucrurile despre care ne permitem să avem cel mult o presimțire, le numim adeseori obiectele misticii. Dacă studiem însă cuvântul „mistică”, având în vedere fie și numai originea sa istorică, va trebui să ne facem o cu totul altă părere despre ceea ce înțelegeau prin mistică unele spirite de seamă ale omenirii și, mai ales, despre ceea ce considerau ele că le dă mistica. Și vom observa atunci, mai ales, că există destui oameni care nu consideră că obiectul misticii este ceva neclar și imposibil de cercetat, ci care spun că obiectul misticii este tocmai ceea ce trebuie cucerit printr-o mai mare claritate, printr-o lumină mai puternică a sufletului nostru și că acea claritate pe care o pot da celelalte științe încetează acolo unde începe claritatea misticii. Aceasta este convingerea acelora care consideră că au cunoscut cu adevărat mistica.
Mistică întâlnim deja în epocile străvechi ale evoluției omenirii. Totuși, ceea ce a fost numit mistică, de exemplu, în cadrul misteriilor, atât de des amintite și de noi aici, cum sunt cele ale egiptenilor, ale popoarelor asiatice și cele ale grecilor ‒, este atât de departe de capacitățile noastre de reprezentare și de întregul fel de a gândi al epocii noastre, încât este destul de greu să dai de la bun început o definiție a misticii, dacă ai în vedere aceste vechi forme de trăire mistică ale oamenilor. Ne vom apropia cel mai mult de felul de a gândi al epocii contemporane, dacă ne vom referi mai întâi la formele de mistică mai apropiate de vremea noastră, așa cum apare ea la mistici germani, începând cu Meister Eckhart ‒ prin secolele XIII-XIV ‒ și care atinge o anumită culme prin neasemuitul mistic Angelus Silesius. Dacă vom încerca să înțelegem de la ei ce este mistica, vom afla că această mistică voia să găsească o cunoaștere reală a celor mai adânci temeiuri ale lumii; felul de a căuta al unor asemenea mistici, care încă mai pot fi înțeleși, cât de cât, în epoca noastră, este însă ceva ieșit din comun. Este o căutare a temeiurilor existenței printr-o trăire sufletească pur lăuntrică, este un mod de cunoaștere la care se încearcă să se ajungă în special prin faptul că sufletul se eliberează de toate impresiile lumii exterioare și de percepțiile senzoriale, se retrage, ca să zicem așa, din viața lumii exterioare și încearcă să coboare în straturile mai adânci ale vieții sufletești. Dacă un mistic poate, pentru o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă, să uite ce-i transmit simțurile, dacă își întoarce atenția de la tot ce este lume exterioară și trăiește doar în propriul său suflet și dacă el caută apoi ceea ce mai rămâne și mai poate fi perceput acolo, adică atunci când sufletul este absolut singur cu sine: atunci un astfel de mistic simte că se află pe calea cunoașterii căutate de el și crede că, printr-o astfel de viață lăuntrică a ceea ce sufletul creează în el însuși, a ceea ce poate să pună el însuși în acțiune, vede nu numai ceea ce poate fi gândit, simțit și voit în viața obișnuită, ci are impresia că vede în dosul a tot ceea ce este gândire, simțire și voință obișnuită temelia din care s-a născut sufletul: temelia originară divin-spirituală a lucrurilor. Și deoarece un asemenea mistic vede în suflet forma cea mai de preț a existenței, ceva ce poate fi numit, în adevăratul înțeles al cuvântului, copil al spiritualității divine, el e convins că se află pe un drum sigur atunci când ‒ prin trăirile sufletești obișnuite ‒ transpare izvorul din care s-a născut acest suflet și la care el crede că sufletul trebuie să se întoarcă. Cu alte cuvinte: misticul crede că, adâncindu-se în viața lăuntrică a sufletului, găsește temeiul divin al lumii, pe care nu-l poate găsi, oricât ar diseca fenomenele exterioare ale naturii, încercând să le înțeleagă cu ajutorul rațiunii. Un astfel de mistic este convins că ceea ce oferă simțurile exterioare este un văl prin care cunoașterea umană nu poate să ajungă în mod nemijlocit până la temeiurile originare divine; dar că trăirile sufletești reprezintă o țesătură mult mai fină, un văl mult mai subțire, și că pe calea ce duce spre interior poți ajunge până la ceea ce este temeiul divin al lumii, care trebuie să stea și la baza fenomenelor exterioare. Aceasta este mistica, așa cum ni se prezintă ea ‒ ca o formă de trăire ‒ drept calea mistică a lui Meister Eckhart, drept calea lui Johannes Tauler și calea lui Suso; și apoi, trecând mai departe, prin mistica acestei epoci, până la Angelus Silesius pe care l-am pomenit mai înainte.
Trebuie, firește, să ne fie clar că aceste spirite și personalități, care mergeau pe o astfel de cale a cunoașterii, nu credeau că găsesc doar ceea ce poate fi considerat în mod nemijlocit un rezultat al cercetării sufletesc-lăuntrice. În conferințele din această iarnă am studiat în cele mai diferite feluri și din cele mai diverse perspective această cercetare lăuntric-sufletească; am avut ocazia să arătăm că, dacă te adâncești în ceea ce suntem îndreptățiți să numim ființa interioară a omului, găsim acolo, în primul rând, cele mai întunecate abisuri ale sufletului, acelea la nivelul cărora sufletul mai este prizonier al unor afecte ca teama, groaza, frica și speranța, ceea ce poate fi numit sfera plăcerii și a suferinței, a bucuriei și a durerii. Am spus că această parte a vieții sufletești poate fi numită sufletul senzației. Și am mai spus că în străfundul întunecat al vieții sufletești umane mai putem distinge acea parte care se numește sufletul rațiunii, la care ajungi atunci când eul ‒ punctul central al vieții sufletești ‒ prelucrează impresiile exterioare, când lasă să acționeze asupra lui, într-o totală dăruire, trăirile prin care trece sufletul senzației. Am spus că ceea ce numim adevăr lăuntric se ivește în sufletul rațiunii. Dacă eul își continuă activitatea lăuntrică, acționând asupra a ceea ce a dobândit pe această cale care duce la sufletul rațiunii, atunci eul se ridică pe treapta sufletului conștienței: de-abia aici este posibilă o cunoaștere clară a eului, de-abia aici este posibil să ne înălțăm de la simpla viață lăuntrică la o adevărată cunoaștere a lumii. Astfel, dacă ne reprezentăm aceste trei părți ale vieții sufletești, avem în fața ochilor țesătura a ceea ce găsim când ne adâncim mai întâi în mod nemijlocit în interiorul ființei noastre. Aflăm cum acționează eul asupra acestor trei mădulare ale sufletului.
Aceia care, ca mistici, au căutat cunoașterea în felul descris, credeau, desigur, că mai găsesc și altceva, prin cufundarea în adâncurile vieții sufletești. Pentru ei, ceea ce am amintit mai înainte nu era decât un fel de văl, prin care trebuie să treci, pentru a da de izvorul existenței. Iar aceia despre care vorbim credeau, înainte de toate, că dacă ajung la izvorul existenței sufletești, vor avea acea trăire interioară care în istoria exterioară este prezentată drept evenimentul Vieții lui Christos și al Morții lui Christos.
În orice caz, dacă se produce această adâncire lăuntrică, fie și numai așa cum era ea practicată în Evul Mediu, se întâmplă următorul lucru: Un astfel de mistic evoluează în sensul că are mai întâi în fața lui lumea exterioară, cu feluritele impresii pe care aceasta le face asupra văzului, auzului și a celorlalte simțuri. El își spune: am în fața mea lumea luminii, lumea culorilor, lumea sunetelor și lumea căldurii și tot ceea ce-mi transmit simțurile; și, mai întâi, eu prelucrez cu ajutorul intelectului ceea ce-mi transmit simțurile. Dar acum sunt încă dăruit lumii senzoriale, acum nu pot trece prin vălul cel gros, până la izvorul din care se naște ceea ce mi se înfățișează sub formă de sunete, culori și senzații. Dar sufletul meu reține, în reprezentările sale, imagini ale acestei lumi, sufletul meu reține în el, mai ales, senzațiile și sentimentele pe care aceste impresii i le-au prilejuit. Impresiile lumii exterioare nu rămân pentru lumea noastră niște reprezentări reci, raționale. Căci o impresie ne umple de plăcere, alta ne produce durere; una ne trezește simpatie, alta antipatie. Am putea spune că eul nostru ne atrage atenția, cu interesele și cu întreaga noastră viață sufletească, asupra lumii care ne face impresiile, impresii care ba ne înalță, ba ne copleșesc, astfel încât atunci când, ca mistici, ne distanțăm de această lume exterioară, păstrăm reprezentările și amintirile care ne dau niște imagini lăuntrice ale lumii exterioare, dar păstrăm și impresia subiectivă pe care ne-a lăsat-o lumea exterioară, în senzațiile și sentimentele noastre. Avem astfel în noi ‒ așa ar spune misticul ‒ tot ceea ce lumea exterioară a făcut să apară în noi. Trăim astfel, în primă instanță, cu ceea ce lumea exterioară produce în suflet, de dimineața până seara, și cu plăcerea și suferința ce se nasc în sufletul nostru. Astfel, viața interioară ni se prezintă, în primă instanță, drept repetare și oglindire a vieții exterioare.
Dar oare sufletul nostru rămâne gol, când se străduiește să uite tot ceea ce se oglindește în el din lumea exterioară, când șterge toate impresiile și reprezentările lumii exterioare? Tocmai în aceasta constă trăirea misticului, în faptul că pentru suflet mai există o posibilitate: posibilitatea ca, dacă acest suflet uită, ca să zicem așa, nu numai toate amintirile, ci și ceea ce simte ca simpatie sau antipatie, în el să mai existe încă ceva. Astfel, misticul simte că impresiile lumii exterioare, cu imaginile ei multicolore și cu efectele pe care ea le are asupra sufletului, sunt, în primă instanță, elementul viu care ne captivează în viața lăuntrică; că ele au înăbușit ceva ce există în adâncurile tainice ale sufletului. Așa simte misticul. El își spune: când ne dăruim vieții exterioare, această viață în lumea exterioară acționează ca o lumină puternică, intensă, care umbrește și stinge trăirile sufletești lăuntrice, mai subtile, la fel cum o lumină puternică o estompează pe una mai slabă. Iar dacă reducem la tăcere toate impresiile lumii exterioare, în noi se aprinde scânteia lăuntrică, de obicei umbrită, după cum se exprimă Eckhart, atunci în sufletul nostru nu percepem un nimic, ci percepem ceva care pare să nu fi fost mai înainte acolo, ceva care n-a putut fi perceput în mijlocul vacarmului lumii exterioare.
Dar ceea ce viețuim în interiorul nostru ‒ așa se întreabă misticul, când vrea să se înțeleagă pe sine ‒ poate fi oare comparat cu ceea ce viețuim în lumea exterioară? Nu. Nu putem face o astfel de comparație. Această trăire se deosebește radical de ceea ce viețuim în lumea exterioară. Fiindcă în fața tuturor lucrurilor din lumea exterioară noi stăm fără a putea pătrunde, în primă instanță, în interiorul lor, ele neoferindu-ne, de fapt, decât latura lor exterioară. Așa că ne putem spune: chiar dacă noi percepem numai culorile și sunetele, în dosul lor se află ceva ce trebuie privit, în primă instanță, drept partea ascunsă a lucrurilor; dar în cazul trăirilor pe care le are sufletul nostru, atunci când reducem la tăcere impresiile și reprezentările lumii exterioare, ne aflăm noi înșine în acea percepție, suntem noi înșine acea percepție, nu putem spune că acel lucru ne arată numai latura sa exterioară. Căci în cazul unei trăiri lăuntrice veritabile, dispare tocmai ceea ce ne face de obicei să presupunem că lucrurile au o parte lăuntrică ascunsă. Iar dacă posedăm darul de a ne dărui luminii care se aprinde în interiorul nostru, atunci aceasta ni se arată în adevărata ei esență, deosebindu-se de tot ceea ce întâlnim în lumea exterioară. Aceasta din urmă ni se înfățișează drept ceva care se naște și moare, care înflorește și se ofilește, care apare și dispare. Dar dacă observăm ceea ce ni se arată în suflet, dacă acea luminiță începe să licărească, ne dăm seama în mod concret că ei nu i se pot aplica aceste noțiuni care exprimă apariția și dispariția, nașterea și moartea; ne dăm seama că avem de-a face cu ceva independent, față de care toate noțiunile ca nașterea și moartea, înflorirea și ofilirea, exterior și interior, pe care le întâlnim în lumea exterioară, nu mai au nici un sens. Noi percepem astfel nu o suprafață, o latură exterioară a revelării unui lucru în suflet, ci percepem lucrul în sine, entitatea lui adevărată și tocmai de aceea putem ajunge, pe această cale lăuntrică a cunoașterii, să avem certitudinea că în noi înșine există ceva nepieritor, care este în noi înșine, de aceeași natură cu ceea ce înțelegem prin noțiunea de spirit, în care își are originea ultimă tot ceea ce este materie. Având această trăire, misticul își spune: Așadar, trebuie să ucid, să înving în mine toate trăirile pe care le am de obicei; viața sufletească obișnuită trebuie să moară în mine și peste ea să se aștearnă moartea. Și atunci va ieși la lumină adevăratul suflet, care iese biruitor asupra nașterii și morții. Și misticul resimte această trezire a sâmburelui sufletesc lăuntric, care are loc după moartea vieții sufletești obișnuite, ca pe o înviere lăuntrică, ca pe o retrăire a ceea ce a fost înfățișat în imaginea pe care istoria ne-o transmite despre Viața, Moartea și Învierea lui Christos. Misticul vede astfel săvârșindu-se în el însuși, sub formă spiritual-sufletească, Evenimentul Christic, drept trăire mistică interioară.
Dacă îi urmărim astfel pe mistici în drumul lor, trebuie să ne fie limpede că mistica, practicată în acest fel, conduce întotdeauna la ceea ce putem numi o anumită unitate a întregii vieți sufletești. Căci este în firea vieții noastre sufletești ca, de la diversitatea impulsurilor senzoriale, de la diversitatea percepțiilor și sentimentelor care ne mână încoace și încolo, de la diversitatea și multitudinea gândurilor, să mergem spre simplificare, și aceasta din simplul motiv că în suflet trăiește eul, centrul vieții, care se străduiește necontenit să unifice întreaga noastră viață sufletească. Trebuie să ne spunem, deci: înțelegem foarte bine că, atunci când misticul pășește pe căile trăirilor sufletești, acestea i se înfățișează în așa fel încât întreaga diversitate și multitudine tinde spre unitate, care este dată, pur și simplu, de eul ce trăiește în interiorul nostru. Iată de ce la toți misticii vom găsi o concepție de viață pe care am putea-o numi monism spiritual, o năzuință spre unitate. Și deoarece misticul ajunge la cunoașterea faptului că ființa interioară sufletească are niște însușiri radical deosebite de însușirile lumii ce se revelează în mod exterior, el își dă seama totodată ‒ printr-o trăire interioară vie ‒ că sâmburele sufletului său și temeiul divin-spiritual al lumii, pe care îl descrie, de aceea, ca pe ceva unitar, sunt de aceeași natură.
Cele povestite aici trebuie luate numai ca povestire. Este imposibil să redai, în sensul epocii noastre, spusele unui mistic altfel decât pornind de la o trăire mistică, de la trăirile mistice prin care trece propriul nostru suflet drept experiența lui cea mai proprie. Și atunci putem compara trăirea străină pe care ne-o povestește misticul cu propriile noastre trăiri. Dar o critică exterioară este imposibilă, deoarece nu poți decât să asculți povestindu-se cele trăite, atunci când nu le poți trăi tu însuți. Dar dacă pornim de la punctul de vedere care a stat întotdeauna la baza conferințelor noastre, vom avea în față un drum clar, se va contura calea ce duce spre viața interioară; și, chiar dacă vom considera lucrurile numai din punct de vedere istoric, așa cum rezultă ele în istoria omenirii, aceasta este una dintre căi. Chiar dacă vom socoti justă o cale sau alta, aceasta este una dintre căile pe care a pornit spiritul uman să cerceteze lucrurile, și vom putea ajunge la claritate în ceea ce privește răspunsul just la întrebarea „Ce este mistica?” [Nota 14] numai dacă ne vom lămuri puțin și în privința celeilalte căi pe care se poate merge. Pe mistic, drumul său îl duce spre unitate, spre o esență divin-spirituală. El a ajuns aici prin faptul că a ales calea ce duce spre interior, acolo unde eul este unitatea trăirilor sufletești. Cealaltă cale, în comparație cu care trebuie să explicăm calea mistică de cercetare a existenței sau a temeiurilor existenței, este calea pe care spiritul uman a încercat-o, de fapt, dintotdeauna ‒ aceea de a străpunge vălul lumii exterioare, pentru a ajunge la temelia existenței. Aici activitatea de gândire umană a fost, pe lângă multe altele, aceea care a încercat ca, pornind de la ceea ce pot vedea simțurile și poate înțelege rațiunea obișnuită, să afle, totuși, printr-o gândire mai profundă, ce se ascunde sub suprafața lucrurilor. Unde ajunge până la urmă, în mod firesc, acest drum opus misticii? De fapt, dacă iei în seamă toate împrejurările implicate aici, un asemenea drum nu poate face altfel decât să deducă, din multitudinea și diversitatea fenomenelor exterioare, existența unei pluralități de temeiuri originare spirituale ale existenței.
De aceea, în vremurile moderne, oamenii care, ca Leibniz [Nota 15] sau, mai târziu, Herbart [Nota 16], au pășit pe acest drum, bazat pe gândire, constată că multitudinea fenomenelor exterioare nu poate fi explicată printr-o unitate oarecare. Într-un cuvânt, ei au găsit ceea ce trebuie desemnat drept adevărata poziție opusă oricărei mistici: au găsit monadologia, au ajuns să privească lumea sau, hai să zicem, sfera temeiurilor originare ale lumii, ca pe o pluralitate de monade, de entități spirituale.
Astfel, Leibniz, marele gânditor al secolelor XVII-XVIII, își spune: „Privind ceea ce ne întâmpină în timp și spațiu, nu ajungem la adevăr, dacă socotim că toate acestea își au originea într-o unitate; aici trebuie că lucrează împreună multe entități.”
Iar ceea ce se oferă ochiului, urechii și simțurilor exterioare, ia naștere prin activitatea reciprocă a monadelor, pe care el și le reprezintă în mod spiritual, prin activitatea unei lumi de monade. Nu ne putem ocupa azi mai pe larg de acest lucru, dar, printr-o cercetare mai adâncă a evoluției spiritului, ne-am da seama că toți aceia care au căutat unitatea pe calea ce duce în exterior, au căzut, de fapt, pradă unei amăgiri: au proiectat în exterior, ca pe un fel de umbră, ceea ce nu poate fi perceput decât pe cale mistică, interioară, și anume unitatea, și au crezut că unitatea găsită pe calea interioară stă și la baza lumii exterioare, putând fi găsită și în aceasta, prin gândire. O gândire sănătoasă nu găsește însă nici o posibilitate de a ajunge în lumea exterioară, pe calea gândirii, la unitate, ci își dă seama că ceea ce ne întâmpină acolo în multicoloră diversitate, prin cooperarea și revărsarea în lume a diferitelor entități care se influențează reciproc, trebuie să ia naștere datorită unor monade. Mistica duce, așadar, la unitate, pentru că eul din interiorul nostru lucrează ca principiu unificator, ca centru al sufletului. Astfel, calea care merge pe linia cercetării lumii exterioare duce în mod necesar la pluralitate, la monadologie, duce, ca să zicem așa, la concepția că la crearea imaginii lumii trebuie să colaboreze mai multe ființe spirituale, pentru că noi, ca observatori ai lumii, privind în afara noastră, dobândim cunoașterea lumii exterioare prin mijlocirea unei pluralități de organe și a unei pluralități de observații particulare.
Ajungem aici la un aspect pe care ne va fi îngăduit să-l atingem o dată și care are o nemărginită însemnătate, dar care a fost prea puțin luat în seamă de istoria vieții spirituale: mistica duce la unitate; dar faptul că ea cunoaște esența originară divină drept unitate este determinat de structura sufletească interioară, de eu. Eul pune pecetea unității sale asupra celui care contemplă spiritul divin în calitate de mistic. Contemplarea lumii exterioare duce la pluralitatea monadelor. Dar numai felul nostru de a privi și modul în care ni se înfățișează lumea exterioară duc la pluralitate și de aceea Leibniz și Herbert consideră că substraturile originare ale lumii constau dintr-o pluralitate. De aici rezultă, la o cercetare mai aprofundată, că unitatea și pluralitatea sunt noțiuni care nici nu pot fi aplicate acolo unde presimțim temeiul cosmic divin-spiritual al lumii; că unitatea și pluralitatea sunt ceva de care nu ne putem folosi deloc pentru a caracteriza temeiul cosmic divin-spiritual al lumii; că acest temei cosmic divin-spiritual al lumii, dacă vrem să-l caracterizăm în esența lui, nu poate fi caracterizat prin afirmația că el este ceva unitar sau este ceva de natură monadologică, o pluralitate. Ci trebuie să spunem că el este mai presus de ceea ce sunt, în primă instanță, unitatea și pluralitatea; pluralitatea și unitatea sunt noțiuni insuficiente atunci când este vorba de a înțelege divin-spiritualul.
Am exprimat astfel, în orice caz, o lege care poate aduce lumină în ceea ce privește lupta dintre concepțiile despre lume, în cadrul nostru lupta dintre monism și monadologism. Ele apar adesea, pe tărâmul concepțiilor despre lume și viață, drept poziții diametral opuse. Dacă cei care discută și se contrazic pe această temă și-ar da seama că lucrează cu noțiuni insuficiente față de esența cosmică, de-abia atunci ar arunca lumina cea adevărată asupra obiectului discuției lor.
Noi am aflat, ca să zicem așa, în ce constă esența adevăratei mistici. Putem spune: ea este o trăire interioară, dar o trăire interioară de natură să-l ducă pe mistic la o cunoaștere reală. Chiar dacă nu-și poate permite să spună că se află în adevăr când desemnează obiectul trăirii sale drept unitate, deoarece forma unității vine numai din propriul său eu, el poate totuși să spună că viețuiește substanțialitatea spirituală, ca unul ce se situează în interiorul ei.
Dacă trecem acum de la această prezentare și caracterizare generală a misticii la diferiții mistici, găsim la aceștia, în mod frecvent, același lucru pe care-l invocă adversarii oricărei mistici. Aflăm că fiecare trăire interioară ia în fiecare individualitate tot o formă individuală; ceea ce înseamnă că trăirile, experiențele sufletești interioare ale unui mistic nu coincid în mod absolut cu experiențele sufletești ale unui alt mistic. Cel înzestrat cu o gândire clară nu trebuie să se mire prea tare de acest lucru, căci din faptul că doi oameni au trăiri diferite nu rezultă neapărat că lucrul despre care ei vorbesc nu este adevărat.
Dacă cineva privește un copac din dreapta, iar un altul din stânga și amândoi îl descriu, va fi vorba de același copac, dar fiecare îl va descrie într-altfel și fiecare descriere poate să fie totuși adevărată. Cu ajutorul acestui exemplu simplu, înțelegem și din ce cauză trăirile sufletești ale diferiților mistici sunt diferite: misticul nu pășește în viața sa interioară, ca să zicem așa, ca o tabula rasa. Chiar dacă idealul său este să ucidă și să reducă la tăcere trăirile exterioare, să-și distragă cu totul atenția de la ele, totuși, experiențele exterioare lasă în el un rest sufletesc și nu este indiferent dacă misticul a avut o trăire sau alta. Rămâne ceva din caracterul național al poporului în mijlocul căruia a crescut, după cum rămâne ceva din experiențele de viață prin care a trecut. Chiar dacă acum el alungă din suflet toate experiențele sale, ceea ce percepe în interior va primi pecetea trăirilor sale anterioare. De altfel, el trebuie să descrie aceste trăiri interioare cu ajutorul unor noțiuni, idei și cuvinte pe care le aduce cu sine din viață. Se poate întâmpla foarte bine ca diferiți mistici să trăiască absolut același lucru, chiar dacă îl descriu cu mijloace diferite, determinate de trăirile anterioare. Și numai aceluia care este în stare să facă abstracție, prin proprie trăire interioară, de ceea ce este individual în descrierea și prezentarea experiențelor mistice, îi va fi posibil să-și dea seama totuși că, oricât de diferit s-ar exprima diferiții mistici, ceea ce ei trăiesc, realitatea pe care o percep, este, în fond, aceeași; exact ca și în cazul în care fotografiem un copac din diferite perspective; fiecare fotografie va fi altfel și totuși la baza tuturor stă același copac.
Mai este însă și altceva, ceva care reprezintă, desigur, într-un anumit sens, o obiecție adusă trăirii mistice; și pentru că aici lucrurile nu sunt descrise pe bază de simpatie sau antipatie, ci în mod obiectiv, nu avem dreptul să ascundem faptul că această obiecție este îndreptățită în ceea ce privește orice formă de mistică. Prin faptul că trăirea mistică trebuie să fie o trăire lăuntric-sufletească intimă și că misticul ia cu sine acel reziduu al experiențelor și trăirilor lui individuale dinainte de a se fi dăruit vieții mistice, de regulă va fi extraordinar de dificil să înțelegi în mod just și, în general, va fi greu ca un alt suflet să-și însușească ceea ce spune un mistic, deoarece spusele acestuia sunt prea intim legate de sufletul său. În orice mistică, trăirile cele mai intime vor trebui să rămână întotdeauna, până la un anumit punct, intime și ele nu vor putea fi comunicate decât cu extraordinar de mare dificultate; va fi greu chiar dacă misticului i s-ar veni în întâmpinare cu cea mai mare înțelegere și bunăvoință. Iată motivul: e adevărat că ceea ce doi mistici percep în cursul trăirilor lor mistice este identic, dacă, bineînțeles, amândoi au ajuns suficient de departe ‒, iar cel care are bunăvoința de a încerca a-și forma o convingere în acest sens, își va da seama, fără îndoială, că amândoi se referă la același lucru, totuși, înainte de trăirea mistică, fiecare din ei a trecut prin alte experiențe. Din această cauză ‒ pentru că trăirea mistică este colorată de experiențele anterioare ‒, expresiile, caracterul descrierii, nefiind determinate de trăirea mistică, ci de viața pe care misticul a dus-o înainte, ne vor rămâne întotdeauna cam neclare, dacă nu ne vom strădui să-l înțelegem pe mistic interesându-ne de experiențele sale anterioare; dacă nu ne străduim să ne formăm o idee despre cauzele care-l fac să-și prezinte tocmai în acest fel trăirile mistice. Dar privirile noastre sunt abătute astfel de la ceva general valabil și îndreptate spre un interes personal față de acel mistic. Acesta este un lucru pe care-l observăm, într-un anumit sens, și în evoluția istorică a misticii. Putem spune că tocmai la cei mai interiorizați mistici este exclus ca ceea ce ei prezintă drept cunoaștere a lor să poată fi transmis așa cum este și unei alte persoane și să poată fi adoptat de către aceasta. Cu greu poate fi generalizat așa ceva; cunoașterea mistică nu poate deveni cu ușurință un bun general al omenirii. Dar cu atât mai puternic poate fi interesul tocmai față de personalitatea, față de individualitatea misticului, și putem găsi că este deosebit de încântător să observăm personalitatea misticului, în măsura în care în ea se oglindește imaginea generală a lumii. Astfel, ceea ce misticul descrie și prețuiește numai pentru că-l duce la substraturile și la izvoarele existenței, va fi pentru noi de un mai mic interes pentru realitatea obiectivă, ne va interesa mai puțin ceea ce spune el despre lume; interesul nostru se va îndrepta spre omul concret, spre elementul subiectiv, adică spre individualitatea mistică. Așadar, pentru acela care îl studiază pe mistic cu mistica lui, este valoros, de fapt, tocmai ceea ce misticul însuși vrea să depășească, elementul personal, nemijlocit, felul cum el se raportează la lume. Putem afla, astfel, desigur, infinit de multe lucruri despre profunzimile naturii umane, dacă studiem, ca să zicem așa, istoria omului, înaintând de la un mistic la altul; dar ne va fi greu ‒ și acest lucru nu-l putem sublinia niciodată îndeajuns ‒ să spunem: cutare sau cutare mistic afirmă cutare sau cutare lucru, care, în forma comunicată de el, poate avea o valabilitate nemijlocită.
Și astfel, poate că misticii i se opune, totuși, în mod obiectiv, monadologia, care are tendința de a studia prin gândire lumea exterioară, comună tuturor oamenilor. De aceea, față de sistemele monadologice avem sentimentul că în ele putem întâlni eroare după eroare, dar că despre ele se poate discuta și se poate stabili ceva, conform cu punctul subiectiv de evoluție în care ai ajuns. În acest sens, o eroare a monadologului ar fi de conceput, cel puțin, numai în funcție de treapta de evoluție pe care se află.
Mistica, așa cum a fost descrisă aici, în primă instanță, poate avea, deci, un farmec infinit; totuși, noi vom dezvălui limitele ei în mod absolut obiectiv, dacă vrem să lăsăm să acționeze asupra sufletului ceea ce s-a spus întru caracterizarea ei.
Esența misticii ne va apărea într-o altă lumină dacă o vom pune alături de ceea ce ne însușim, ca să zicem așa, din viața spirituală mai profundă a epocii contemporane, drept metoda spiritual-științifică propriu-zisă prin care se poate ajunge la temeiurile ultime ale existenței. Căci, de regulă, înțelegi în mod just un lucru care-ți dă oarecare bătaie de cap ‒ din cauza subtilității noțiunilor lui ‒, numai atunci când îl poți pune alături de ceva cu care este înrudit.
Am spus adeseori, în conferințele ținute aici, că omul se poate înălța în lumile superioare. Există, dintr-un anumit punct de vedere, trei căi. Am vorbit de calea ce merge spre exterior și apoi de cea care duce spre interior, cale pe care nu au urmat-o misticii din vechile misterii, dar care a fost cultivată de cei medievali, și, în cazul acestei din urmă căi, am putut arăta în mod clar care-i sunt limitele. Acum vrem să ne abatem privirile de la aceste două căi, pentru a ne ocupa de ceea ce poate fi numit aici cale spiritual-științifică sau cale de cercetare spirituală propriu-zisă.
Am spus deja: această cunoaștere spiritual-științifică nu constă în faptul că omul pornește, pur și simplu, pe o cale, fie spre exterior, spre temeiurile ultime a ceea ce se revelează simțurilor, adică spre monade, fie înspre interior, spre ceea ce se revelează drept temeiurile ultime ale propriei sale vieți sufletești, spre unitatea mistică a lumii; am subliniat că, pentru metoda spiritual-științifică, nu poate fi vorba ca omul să meargă doar pe niște căi care-i dau acces la cunoașterea existentă în mod nemijlocit, fiindcă în el dormitează niște forțe de cunoaștere ascunse; trezindu-le, el găsește apoi alte căi decât cele două arătate. Ce face acela care alege una dintre cele două căi? El spune: Ca om, rămân așa cum sunt ‒ așa mi-a fost dat să fiu. Pot să mă îndrept spre exterior, încercând să străpung vălul lumii senzoriale și să ajung până la substraturile ultime ale existenței; pot să reduc la tăcere trăirile exterioare lăsând apoi să învie luminița care este numai umbrită și acoperită de lumea exterioară și care, de aceea, scapă de obicei atenției noastre. La baza cunoașterii spiritual-științifice stă însă faptul că omul nu vrea să rămână ‒ cu forțele sale de cunoaștere ‒ așa cum este, ci spune: După cum am evoluat până când am devenit ceea ce sunt astăzi, tot așa pot dezvolta în sufletul meu ‒ dacă aplic metoda corespunzătoare ‒ niște forțe de cunoaștere superioare celor pe care le posed deja. Dacă cineva ar compara afirmația de mai sus cu metoda mistică de cunoaștere, ar trebui să spună: Desigur, făcând să se stingă viața sufletească exterioară, poți ajunge să găsești luminița lăuntrică și să observi cum luminează și cum se însuflețește, după ce ai redus la tăcere tot restul; dar tot ce faci se reduce la observarea a ceea ce există deja. Cercetarea spiritual-științifică i-ar spune însă misticului: Nu, noi nu facem doar atât; ajungem și noi la acea luminiță, dar nu ne mulțumim cu atâta, ci căutăm să elaborăm metodele prin care această luminiță poate să se transforme într-o lumină mult mai puternică. Noi mergem pe calea ce duce și spre exterior și spre interior; dezvoltăm noi forțe de cunoaștere, nu pornim, deci, imediat pe calea ce duce spre exterior sau pe calea ce duce spre interior. Spre deosebire de mistica medievală, ca și de monadologie și de învățăturile vechilor misterii, cercetarea spiritual-științifică modernă se caracterizează prin faptul că dezvoltă forțele de cunoaștere interioare în așa fel încât pot fi reunite ambele căi ‒ cea spre exterior și cea spre interior, spre luminița mistică ‒, prin faptul că omul merge pe o cale care duce atât spre unul din țeluri, cât și spre celălalt. Cum este posibil așa ceva?
Așa ceva devine posibil prin faptul că dezvoltarea forțelor superioare de cunoaștere, realizate printr-o metodă a științei spirituale moderne, îl face pe om să urce trei trepte ale cunoașterii. Prima treaptă a cunoașterii care depășește nivelul cunoașterii obișnuite se numește cunoașterea imaginativă. A doua treaptă este cunoașterea inspirată, iar a treia este cea care se numește cunoaștere intuitivă în sensul adevărat al cuvântului. Prin ce se caracterizează prima treaptă a cunoașterii? ‒ Ce activitate trebuie să desfășurăm în suflet, pentru a dezvolta niște forțe de cunoaștere superioare? Din felul cum ia naștere această treaptă, vă puteți da seama în ce fel pot fi depășite monadologia și mistica prin această cale modernă a cunoașterii, pe care ne-o oferă cercetarea spiritual-științifică. Am prezentat aici de mai multe ori exemplul care ne poate ajuta cel mai bine să înțelegem ce este cunoașterea imaginativă. Este un exemplu luat din metodele pe care cercetătorul spiritual-științific le aplică asupra lui însuși; este un exemplu între multe altele, pe care-l vom expune cel mai bine dacă vom cuprinde sub formă de dialog ceea ce se petrece între maestru și discipol.
Maestrul care ar vrea să dezvolte într-un elev forțele superioare de cunoaștere care duc la imaginație, ar spune discipolului: Privește planta, ea crește din pământ și dezvoltă frunză după frunză, până când apare floarea. Compară această plantă cu omul care-ți stă în față. Acest om este, într-un anumit sens, mai evoluat decât planta; este mai evoluat prin faptul că în el se oglindește lumea, prin reprezentările, sentimentele și senzațiile sale; este mai evoluat prin ceea ce numim conștiența umană. Dar el a trebuit să plătească un anumit preț în schimbul acestei conștiențe, și anume, a trebuit ca, pe calea ce duce spre treapta de om, să-și însușească pasiunile, instinctele și dorințele care-l pot duce la eroare, nedreptate și la rău. Putem spune că planta crește după legile care-i sunt înnăscute, ea își dezvoltă ființa potrivit cu aceste legi care-i sunt înnăscute și stă în fața noastră castă, în sevele ei verzi, fără ca noi să-i putem atribui ‒ dacă nu suntem cumva fantaști ‒ pasiuni, instincte și dorințe, care ar putea s-o abată de la drumul cel just. Dacă ne îndreptăm însă privirile spre expresia exterioară a vieții conștienței umane, a eului uman ‒ dacă studiem sângele, așa cum circulă el peste tot în om, la fel cum circulă clorofila verde în plantă, va trebui să ne spunem: sângele pulsează și circulă în om, el fiind atât o expresie a faptului că acesta s-a înălțat pe niște trepte superioare de conștiență, cât și a pasiunilor și dorințelor sale, care-l trag în jos. Iar acum maestrul în știință spirituală i-ar putea spune discipolului său: Imaginează-ți că omul continuă să evolueze, că prin eul său omul ajunge să domine eroarea, răul și urâtul, că el își curăță și purifică afectele și pasiunile. Imaginează-ți un ideal real, spre care omul năzuiește, când sângele său nu va mai exprima pasionalitatea, ci suveranitatea sa peste tot ce poate să-l tragă în jos; atunci sângele său roșu va putea fi comparat cu ceea ce a devenit în trandafirul roșu seva verde a plantei. După cum trandafirul roșu reprezintă pentru noi seva plantei, în puritatea ei castă, și ne înfățișează, pe o treaptă superioară, ceea ce planta este pe o treaptă inferioară, atunci sângele roșu al omului, purificat și curățat, ar reprezenta ce va exista atunci când omul va fi reușit să domine toate tendințele care pot să-l tragă în jos.
Acestea sunt sentimentele și reprezentările pe care maestrul spiritual le poate trezi în simțirea, în sufletul discipolului spiritual. Iar dacă discipolul spiritual nu este un om sec, rațional, dacă nu este „de lemn”, dacă este în stare să simtă întreaga taină care ni se înfățișează în mod plastic într-o astfel de comparație, aceasta va acționa asupra sufletului său; ea va fi pentru el o trăire care se va înfățișa sufletului său ca simbol al unei experiențe spirituale. Acest simbol poate fi crucea cu trandafiri: crucea neagră, menită să exprime acea parte din natura inferioară a omului care este nimicită; și trandafirii, reprezentând sângele roșu care a fost curățat și purificat până când a devenit o expresie castă a sufletului superior din el însuși. Crucea neagră, încadrată de trandafirii roșii, va fi astfel o sinteză simbolică a ceea ce simte sufletul în cursul acelui dialog dintre maestrul spiritual și discipol. Dacă discipolul spiritual a plătit un astfel de simbol cu sângele sufletului său, prin faptul că, lăsând să acționeze asupra acestuia toate reprezentările, sentimentele și senzațiile descrise, care-l îndreptățesc lăuntric să sintetizeze niște trăiri proprii în crucea cu trandafiri, și nu-și zice doar: îmi reprezint, pur și simplu, o cruce cu trandafiri, ci vede în ea esența unei dispoziții lăuntrice superioare, cucerită prin lupte care i-au făcut sufletul să sângereze, atunci el își va da seama că o astfel de imagine ‒ și altele asemănătoare ‒ fac să se înalțe ceva la suprafața sufletului său. Aceasta nu mai este doar luminița spirituală, ci o forță de cunoaștere nouă, care-i dă posibilitatea de a privi lumea cu alți ochi. În acest caz, el nu s-a oprit la ceea ce era el în viața de până acum, ci și-a dezvoltat sufletul pe o treaptă mai înaltă. Și dacă face acest lucru cu stăruință, de multe ori, ajunge în cele din urmă la cunoașterea imaginativă, care-i arată că afară, în lume, mai există și altceva. Se dezvoltă, așadar, un nou mod de a cunoaște, diferit de cunoașterea pe care o posedă dacă rămâne cel care a fost înainte.
Iar acum să ne reprezentăm felul în care s-a născut această cale. A spus omul respectiv cumva: Merg pe calea care duce spre exterior și caut temeiurile ultime ale lucrurilor? El a spus așa ceva numai în parte. El își spune: Merg acum în lumea exterioară și nu caut esențele lucrurilor, nu caut molecule și atomi, nici măcar nu-mi însușesc din lumea exterioară ceea ce îmi oferă ea, dar păstrez în mine ceva din ceea ce această lume exterioară îmi oferă. Imaginea crucii negre nu s-ar înălța în suflet dacă afară în lume n-ar exista lemn; trandafirul roșu este ceva pe care sufletul nu și l-ar putea construi dacă n-ar primi o impresie exterioară de la trandafirul roșu. Așadar, conținutul sufletului a fost luat, în orice caz, din lumea exterioară.
Nu putem spune, asemenea misticului, că am redus la tăcere tot ce vine din exterior, că ne-am abătut cu totul atenția de la lumea exterioară; putem spune că am luat în noi, din lumea exterioară, ceea ce ne poate da ea însăși ‒ n-am închis ușa în fața lumii exterioare, ci ne-am dăruit ei ‒ dar n-am luat-o așa cum ni se oferă ea; căci nicăieri în realitate nu există o cruce încadrată de trandafiri. Elementele din care ne-am construit simbolul crucii cu trandafiri există în lumea exterioară; dar crucea cu trandafiri nu există în lumea exterioară. Ce ne-a făcut să cuprindem, deci, trandafirul și lemnul într-un simbol? Faptul că au fost prelucrate în propriul nostru suflet. Avem ceea ce putem trăi în propriul nostru suflet, când acesta se dăruiește lumii exterioare, și mai avem ceea ce putem trăi în lumea exterioară, dacă nu o privim doar așa cum este, ci ne adâncim în ea, și atunci trăim în mod lăuntric-mistic ceea ce rezultă din faptul că am comparat planta cu omul care se dezvoltă. Am renunțat să ne abandonăm acestei trăiri sufletești în mod nemijlocit, cum face misticul; am jertfit trăirile sufletești în favoarea a ceea ce ne poate da lumea exterioară și, cu ajutorul a ceea ce sufletul ne poate da pe cale lăuntrică, ne-am format un simbol. În simbol s-au contopit viața lăuntrică mistică și viața exterioară. Nu avem nicidecum dreptul să spunem despre crucea cu trandafiri că ea este o realitate, nici în raport cu lumea senzorială, nici în raport cu cea interioară; pentru că nimeni n-ar putea construi în lumea interioară o cruce cu trandafiri, dacă n-ar primi impresiile lumii exterioare. În simbol s-a contopit ceea ce sufletul poate trăi și percepe în lăuntrul său cu ceea ce el poate primi din exterior. Iată de ce acest simbol nu ne duce, în primă instanță, direct în lumea exterioară sau direct în lumea interioară, ci el acționează ca o forță. Dacă facem ca el să fie prezent în suflet, în timpul meditației, această forță va da naștere unui nou ochi spiritual, și acum putem privi în lumea spirituală, pe care înainte n-o puteam găsi nici în interior și nici în exterior; și începem să presimțim că ceea ce stă la temelia lumii exterioare și ceea ce putem afla acum prin cunoaștere imaginativă, este identic cu ceea ce există și în interiorul nostru.
Dacă ne înălțăm acum la cunoașterea inspirată, trebuie să eliminăm ceva din simbolul nostru. Trebuie să facem ceva asemănător cu ceea ce face misticul, atunci când se adâncește în interiorul său. Acum trebuie să uităm trandafirul și crucea de lemn. Este un lucru greu de făcut, dar realizabil. Trebuie să eliminăm din imaginația noastră întregul conținut al simbolului. Dar ceea ce va reuși cu greu, trebuie să reușească.
Pentru a aduce în fața sufletului comparația de mai sus, sub forma unui simbol, am desfășurat o activitate sufletească. Trebuie să observăm sufletul însuși, ceea ce a săvârșit el, pentru a aduce în fața sufletului crucea neagră ca simbol al omului care trebuie biruit; trebuie să ne reprezentăm trăirile interioare pe care le-a avut sufletul construind acel simbol. Dacă se adâncește, așadar, în mod mistic, în trăirile lui sufletești, omul ajunge la cunoașterea inspirată.
Și atunci el simte, printr-o nouă facultate, prin facultatea inspirației, că nu-i apare doar mica scânteie din interior, ci că aceasta se luminează tot mai mult, devenind o forță de cunoaștere ce-și înalță puternic văpaia; prin aceasta, el viețuiește ceva ce se arată total înrudit cu ființa sa interioară și totuși absolut independent de ea. Fiindcă el nu și-a ațintit auzul la activitatea sa ca activitate interioară, ci ca activitate pe care a desfășurat-o în contact cu ceva exterior. Așa că până și aici, în acest reziduu mistic, există ceva care este doar o cunoaștere a ființei interioare, fiind, totuși, o cunoaștere a ceea ce are legătură cu lumea exterioară.
Și acum urmează o activitate opusă activității misticului. Trebuie să facem ceva care seamănă cu ceea ce fac științele obișnuite ale naturii, trebuie să ieșim afară, în lumea exterioară. Acest din urmă lucru este și cel mai greu de realizat, totuși, necesar, dacă vrem să ajungem la cunoașterea intuitivă. Aici omul trebuie să-și abată atenția de la propria lui activitate, trebuie să uite ceea ce a făcut pentru a forma imaginea crucii cu trandafiri. Dar dacă are răbdare, dacă-și face exercițiile un timp destul de îndelungat și în mod corect, va simți că-i rămâne ceva despre care știe cu cea mai mare siguranță că este absolut independent de propria sa trăire sufletească, ceva care nu are un colorit subiectiv, ci îl înalță spre o realitate independentă de personalitatea lui subiectivă, dar care, prin entitatea sa obiectivă, se dovedește a fi de aceeași natură cu punctul central al ființei umane, cu eul uman. Pentru a ajunge la cunoașterea intuitivă, ieșim din noi înșine, ajungând, totuși, la ceva care este de aceeași natură cu propria noastră ființă interioară. Ne înălțăm astfel de la ceea ce percepem în interior la spiritualul pe care-l percepem acum nu în interior, ci în lumea exterioară. Pe prima treaptă, cea a cunoașterii imaginative, omul face ceva care este atât mistică, cât și monadologie, ceva care-l înalță atât deasupra misticii, cât și deasupra monadologiei. În cunoașterea inspirată, discipolul face un pas pe o treaptă superioară, pe care misticul, rămas, ca om, așa cum era, îl face în jos. În cunoașterea intuitivă, discipolul spiritual face un pas care, pe o treaptă justă, unde el nu este chiar așa cum era, îl scoate afară, în lumea exterioară. Așa că, în cazul cercetării spiritual-științifice, când ne înălțăm de la imaginație la inspirație și apoi la intuiție, vom depăși atât aspectele de umbră ale misticii obișnuite, cât și pe acelea ale monadologiei.
Acum putem da răspuns la întrebarea: Ce este mistica? Este o încercare a sufletului uman de a găsi izvorul divin-spiritual al existenței prin cufundarea în interiorul propriei sale ființe. De fapt, și cunoașterea spiritual-științifică trebuie să parcurgă această cale mistică. Dar ei îi este clar faptul că nu are voie să pășească pe această cale prea devreme, că este necesar să facă pregătirile care-i dau dreptul de a o parcurge în propriul lui suflet. Putem spune, deci: Mistica este o astfel de încercare, izvorâtă dintr-un impuls și dintr-o necesitate îndreptățită a sufletului uman, ceva absolut just din punct de vedere formal; dar care este întreprinsă prea devreme de sufletul uman, dacă acest suflet uman n-a încercat mai întâi să facă progrese în cunoașterea imaginativă. Dacă vrem să aprofundăm viața omenească obișnuită prin mistică, există primejdia ca omul să nu se fi eliberat în suficientă măsură de el însuși, de a nu fi devenit destul de independent, pentru a da altceva decât o imagine a lumii cu o pronunțată tentă individuală. Dacă el s-a înălțat însă pe treapta cunoașterii imaginative, atunci el și-a revărsat ființa interioară în ceva luat din lumea exterioară: și-a cucerit astfel dreptul de a se considera un mistic. Din această cauză, orice exerciții mistice ar trebui să înceapă pe treapta adecvată din evoluția omului. Efectele dăunătoare ale misticii apar atunci când omul vrea să facă prea devreme ceea ce stă la baza cunoașterii mistice.
Putem spune, deci: Mistica îndreptățită este pentru știința spirituală o etapă necesară spre a învăța să înțelegem cu precizie care este adevăratul scop și intenția cercetării spiritual-științifice. Aproape că nu există ceva mai potrivit din care să putem cunoaște atât de bine scopul și intențiile cercetării spiritual-științifice, ca adâncirea contemplativă plină de dăruire a misticilor. Studiindu-i pe mistici, ne putem înălța până la cunoștințele pe care ni le dă cercetarea spirituală. Dar nu ne este îngăduit să credem că adevăratul cercetător spiritual, dacă-i recunoaște misticii o oarecare valabilitate, neagă astfel orice evoluție. Tocmai în acest fel mistica îi apare cercetătorului spiritual ca ceva îndreptățit; trebuie să ne înălțăm până la un anumit grad de evoluție, dacă vrem ca metodele ei să nu ducă la niște rezultate subiective, ci la unele despre care putem fi siguri că sunt adevăruri reale despre lumea spirituală. La întrebarea: Ce este mistica? putem răspunde în sfârșit că ea este o încercare pe care o face sufletul uman, întreprinsă adeseori prea devreme în cadrul dezvoltării sufletului uman. Și atunci, nici nu trebuie să spunem prea multe despre primejdiile ce se pot ivi din cauza unei adânciri mistice premature în interiorul omului. O adâncire mistică prematură înseamnă o coborâre în adâncurile sufletului uman înainte ca omul să fi reușit să-și contopească sufletul cu lumea exterioară. Din această cauză, el se rupe adeseori în mod nejustificat de lumea exterioară. Dar, de fapt, acesta nu poate să fie decât un egoism rafinat. Așa se întâmplă și cu mulți mistici, care întorc spatele lumii exterioare și se desfată cu plăcerea și beatitudinea, cu înălțările și cu eliberările pe care le simt în viața lor interioară, în acea dispoziție binecuvântată care se poate revărsa în suflet, atunci când acesta se savurează cu totul pe sine. Dar acest egoism poate fi învins, dacă eul este constrâns să iasă mai întâi din sine și dacă face să se reverse în lumea exterioară activitatea prin care el formează simbolurile. De aceea, folosirea unor simboluri în cadrul cunoașterii imaginative va duce la un adevăr eliberat de egoism. Că omul poate deveni un om ciudat, însingurat, sau un egoist rafinat, la un nivel superior, aceasta este primejdia care-l poate aștepta, în cele din urmă, pe mistic, primejdia care poate să apară când se întreprinde o tentativă de cunoaștere mistică pe o treaptă prea puțin evoluată. Mistica este îndreptățită și este adevărat ceea ce a spus Angelus Silesius:
Este adevărat că prin evoluție sufletească omul ajunge nu numai în interiorul propriei sale ființe, ci și în sferele spirituale care stau la baza lumii exterioare. Dar omul trebuie să ia foarte în serios ideea de autodepășire, și lui nu-i este îngăduit să confunde această autodepășire cu o simplă adâncire pasivă în sinea sa obișnuită. Trebuie să luăm foarte în serios prima parte a aforismului: „Dacă te înalți deasupra ta” și să luăm foarte în serios și cea de-a doua parte a frazei: „și pe Dumnezeu îl lași să pulseze”. Dar noi nu-l lăsăm să pulseze dacă ne retragem din fața unui aspect sau altul al revelației divine, ci o facem numai când unim lumea interioară cu cea exterioară, drept cele două laturi ale revelației divin-spirituale. Noi nu-L lăsăm cu adevărat pe Dumnezeu să pulseze în noi dacă doar ne retragem din lumea exterioară, ci îl lăsăm să pulseze dacă putem jertfi ființa noastră interioară revelației care vine spre noi din lumea exterioară. Dacă ne pătrundem de acest mod de a concepe cunoașterea noastră spiritual-științifică, vom înțelege așa cum trebuie și cea de-a doua frază a lui Angelus Silesius: Noi lăsăm să pulseze în noi principiul divin-spiritual al lumii exterioare și interioare; și de-abia atunci putem spera să se realizeze în noi ceea ce spune cea de a treia propoziție, și anume că trăim o Înălțare la Cer, că ajungem, adică, într-o lume spirituală care nu are nici coloritul lumii noastre interioare, nici coloritul celei exterioare, ci este de aceeași esență cu întreaga lumină pe care ne-o trimite din exterior, strălucind, infinita lume stelară, cu întreaga atmosferă care învăluie Pământul nostru, cu tot ceea ce înverzește drept plante, cu toate ființele ce dau viață râurilor și mărilor; care trăiește, însă, totodată, ca realitate divin-spirituală atunci când gândim și cugetăm, când simțim și voim în legătură cu lumea; care este divin-spiritual și în interior și în exterior. Ne dăm seama, deci, în special dintr-un astfel de exemplu, că nu este de-ajuns să adoptăm, pur și simplu, un aforism ca cel al lui Angelus Silesius, ci că trebuie să ne pătrundem de un astfel de aforism la nivelul corespunzător, pe treapta la care îl putem înțelege cu adevărat, și numai pe această treaptă, în multiplele lui sensuri. Vom înțelege atunci că mistica, deoarece conține sâmburele adevărat, ne poate ajuta să devenim suficient de maturi pentru a contempla, treptat, lumile spirituale și că mistica poate înfăptui în noi, în sensul cel mai înalt și mai adevărat al cuvântului, ceea ce trebuie să căutăm și să descoperim în această frumoasă maximă a lui Angelus Silesius:
Dacă te înalți deasupra ta însuți și lași cu adevărat să pulseze în tine principiul cosmic divin-spiritual, atunci în tine va avea loc Înălțarea la Cer spre temeiurile originare, divin-spirituale, ale existenței.
