S-ar putea să le pară unora că, în cadrul unui ciclul de conferințe care se ocupă de realități spiritual-științifice, tema de azi e lipsită de importanță. Dar, adeseori, una dintre greșelile unor asemenea expuneri care o pornesc spre tărâmurile superioare ale existenței constă în faptul că neglijează aspectele de amănunt ale vieții, realitățile nemijlocite ale vieții zilnice. În general, oamenilor le place să li se vorbească despre faptul că viața e finită sau infinită, despre însușirile cele mai înalte ale sufletului, despre marile probleme ale evoluției lumii și a omenirii și ‒ poate, despre lucruri și mai înalte; și nu le place să coboare la nivelul unor așa-zise banalități cotidiene, așa cum sunt ‒ cel puțin în concepția acestor oameni ‒ acelea de care ne vom ocupa astăzi.
Dar cel ce caută să pătrundă, pe calea descrisă în aceste conferințe, în tărâmurile vieții spirituale, se va convinge tot mai mult și mai mult de faptul că tocmai înaintarea liniștită, pas cu pas ‒ de la lucrurile cele mai cunoscute și până la tărâmurile cele mai necunoscute ‒ este foarte binefăcătoare. De altfel, amintindu-vă de multe fenomene din istoria omenirii, vă puteți da seama deja că spiritele cele mai importante, conștiența omenirii, în general, nu vede nicidecum o simplă banalitate cotidiană în ceea ce desemnăm în mod obișnuit drept râs și plâns. Acea conștiență care lucrează în legendele și în marile tradiții ale omenirii ‒ și care adeseori lucrează cu infinit mai multă înțelepciune decât conștiența individuală a unui om izolat ‒ înzestrează acea mare personalitate care e atât de importantă pentru cultura orientală, adică pe Zarathustra, cu celebrul „surâs al lui Zarathustra”; iar conștiența legendară vede ceva deosebit în faptul că acest mare spirit a apărut în lume „surâzând”. Și tocmai pe baza unei adânci înțelegeri a acestei conștiențe față de problemele istoriei universale, de surâsul lui Zarathustra se leagă încă o observație, și anume aceea că, sub influența acestui zâmbet, toate creaturile de pe suprafața pământului au jubilat de bucurie și că din fața zâmbetului lui Zarathustra au fugit toate spiritele rele și toți adversarii Pământului. ‒ Dacă trecem acum de la o astfel de conștiență ‒ care acționează în sânul tradițiilor legendare ‒ la creațiile unui mare spirit individual, ne putem întoarce cu gândul la acel personaj în care Goethe și-a revărsat cel mai mult din gândurile și sentimentele sale, la Faust. După ce Faust a ajuns la cea mai adâncă disperare existențială și se află în pragul autodistrugerii, Goethe îl face pe acest personaj să exclame, la auzul clopotelor de Înviere: „Lacrima curge, Pământul mă are din nou!” [Nota 11] Aici Goethe, poetul, prezintă lacrima drept simbol al acelei dispoziții sufletești care-i dă lui Faust posibilitatea ca, după gânduri pline de cea mai neagră, cea mai cumplită disperare, să-și întoarcă fața, ca să zicem așa, din nou către lume: ca simbol al împăcării unui om cu lumea.
Vedem, deci, că râsul și plânsul, dacă vrem să reflectăm la ele, ne pot revela lucruri de cea mai mare importanță. Ce-i drept, mulți pot crede că e mai comod să faci speculații în legătură cu natura spiritului, decât să cauți să afli cum se revelează el în fenomenele concrete pe care lumea din jur ni le pune mereu în față. Putem să cunoaștem esența spiritului ‒ și, în primul rând, a spiritului din om ‒ tocmai în acea manifestare a sufletului uman care este râsul și plânsul. Putem înțelege ceea ce ni se înfățișează în aceste manifestări deosebite ale sufletului numai dacă vedem în ele, într-adevăr, o expresie a vieții sale lăuntric-sufletești. În acest caz, trebuie nu numai să admitem existența unei astfel de esențe spirituale, ci și s-o înțelegem. De fapt, înțelegerii acestei esențe spirituale a omului i-au fost închinate toate conferințele pe care le-am ținut în cadrul acestui ciclu de iarnă. De aceea, nici nu va fi necesar să ne referim decât în treacăt la modul nostru spiritual-științific de a privi esența omului.
Am văzut că omul, privit în totalitatea ființei sale, se compune dintr-un corp fizic, pe care-l are în comun cu întreaga natură universală, dintr-un corp eteric sau al vieții ‒ pe care-l are în comun cu întreaga lume vegetală ‒, și apoi dintr-un corp astral, pe care-l are în comun cu lumea animală și care este purtătorul plăcerii și suferinței, al bucuriei și durerii, al spaimei și uimirii și al tuturor ideilor care pulsează în viața noastră sufletească zi de zi, de la trezire și până la adormire. Pentru noi, ființa umană este alcătuită, deci, în primă instanță, din aceste trei învelișuri exterioare; și numai în interiorul acestui înveliș general trăiește acel ceva care face ca omul să fie coroana creațiunii pământești, și anume: eul uman. La rândul său, eul lucrează și el în cadrul vieții sufletului, care este alcătuit din aceste trei componente, sufletul senzației, drept componentă sufletească inferioară, sufletul rațiunii sau afectiv, drept a doua componentă, și sufletul conștienței, drept a treia componentă sufletească; și am văzut, de asemenea, că eul acționează asupra acestor trei componente sufletești pentru a-l face pe om să ajungă la o desăvârșire din ce în ce mai mare.
Pe ce se bazează oare întreaga activitate a eului în interiorul sufletului uman?
Să observăm acest eu în diferitele sale manifestări. În fața eului uman, în fața celui mai adânc centru al vieții lui spirituale, apare un fenomen oarecare, un obiect sau o ființă oarecare, aparținând lumii exterioare. Eul nu rămâne indiferent la ființa sau obiectul respectiv, ci se manifestă într-un anumit fel; el trăiește ceva în interiorul lui, are o trăire sufletească. Un obiect este sau nu pe placul eului. În fața unei întâmplări, eul poate jubila sau poate cădea în cea mai adâncă tristețe; el se poate da înapoi cu spaimă și dezgust, văzând un anumit lucru, sau poate privi ori cuprinde cu dragoste un fapt sau o ființă. El poate avea următoarea trăire interioară: Înțeleg un fenomen pe care l-am întâlnit, sau: Nu-l înțeleg.
Dacă observăm cum își desfășoară eul activitatea, din momentul trezirii și până când adormim, vom constata că el încearcă să se pună de acord cu lumea exterioară. Dacă-i place un obiect oarecare, dacă în noi se înalță sentimentul: Aceasta este o ființă care ne încălzește sufletul ‒ atunci între noi și acel obiect s-a creat o legătură; atunci ceva din noi caută să se unească cu obiectul. Și, în general, așa facem cu întreaga lume înconjurătoare. Întreaga noastră viață diurnă se înfățișează, în ceea ce privește procesele sufletești, drept rezultat al unui acord dintre eul nostru și restul lumii. Trăirile pe care le avem sub influența obiectelor și ființelor din lumea exterioară, care se reflectă în procesele vieții sufletului nostru, acționează nu numai asupra proceselor care au loc în cele trei componente ale sufletului nostru, fiindcă tocmai în ele locuiește eul, ci acționează și asupra corpurilor astral, eteric și fizic. Am arătat, de exemplu, de nenumărate ori, că raportul pe care eul îl stabilește între el însuși și o ființă sau un obiect oarecare nu pune în mișcare numai afectele corpului astral, nu stimulează numai curenții și mișcările corpului eteric, ci acționează până jos, în corpul fizic. Oare n-ați avut niciodată ocazia să observați cum poate păli un om, atunci când se află în fața unei primejdii? Ce altceva s-a întâmplat aici, decât că raportul pe care eul l-a stabilit între sine și obiect și-a exercitat influența până la nivelul corpului fizic și a făcut ca sângele să pulseze altfel decât de obicei? Sângele s-a retras, parcă, din corporalitatea exterioară și așa se face că omul a pălit. Am dat deja și celălalt exemplu caracteristic: când omul se înroșește de rușine. Când avem impresia că trebuie să stabilim între noi înșine și ființa respectivă din lumea înconjurătoare un asemenea raport, încât am prefera să nu mai existăm pentru moment, încât am dori să dispărem de pe fața Pământului, atunci sângele ni se urcă în obraji. În aceste două cazuri avem de-a face cu anumite influențe care se exercită asupra sângelui, exprimând raportul dintre eu și lumea exterioară. ‒ Am putea da multe exemple, care arată că trăirile pe care eul le are în lumea exterioară se manifestă în corpul astral, în corpul eteric și în corpul fizic. Când eul caută să stabilească o concordanță între el însuși și lumea înconjurătoare, sau un anumit raport între sine și ea, e posibil să apară diferite cazuri. Așa că putem spune despre anumite raporturi dintre noi și lumea înconjurătoare: Găsim poziția justă a eului față de un obiect sau altul, față de o ființă sau alta. Chiar dacă o ființă ne provoacă teamă, o teamă îndreptățită, putem spune: Eul nostru simte ‒ dacă ulterior are ocazia să observe în mod just acest raport ‒ că și în cazul acestui sentiment de teamă el a fost în acord cu lumea înconjurătoare. Dar eul nostru își simte acordul cu lumea din jur mai ales dacă încearcă, de pildă, să înțeleagă un lucru sau altul din lumea exterioară și dacă este în stare să-și explice, într-adevăr, cu ajutorul noțiunilor, sentimentelor, senzațiilor sale ș.a.m.d., acele obiecte pe care dorește să le înțeleagă. În acest caz, eul simte că este unit cu obiectele pe care reușește să le înțeleagă. Are sentimentul că iese din sine și se cufundă în obiecte, și simte că legătura lui cu acestea este reală. Sau se poate ca eul să trăiască împreună cu alți oameni, față de care își creează anumite raporturi, care-i sunt dragi. Eul se simte mulțumit, fericit, datorită acestei legături pe care a țesut-o între el și fiecare din acești alți oameni; simte că între el și lumea exterioară există o legătură armonioasă. Această legătură își pune pecetea asupra eului, în primul rând prin faptul că eul se simte bine și că transmite învelișurilor sale, corpurilor astral și eteric, acest sentiment de fericire.
Dar se poate întâmpla, de asemenea, ca eul să nu fie în stare să creeze un acord, adică o legătură care, într-un anumit sens, ar putea fi numită normală. Dacă nu poate stabili de îndată această legătură normală, eul poate să ajungă, din această cauză, într-o situație deosebită. Să presupunem că eul întâlnește în lumea exterioară ceva, un obiect sau o ființă oarecare, față de care nu-și poate crea un raport care să arate, de exemplu, că el înțelege lucrul respectiv, că noțiunile și reprezentările sale îi permit să spună că e îndreptățită existența acestei ființe sau a acestui fapt. Să presupunem că eul tocmai încearcă să-și creeze o astfel de legătură cu lumea exterioară; dar el nu ajunge să găsească în mod real o legătură care să constituie un raport normal dintre eu și lumea exterioară. Într-un astfel de caz, eul nostru va trebui să găsească în el însuși o anumită poziție față de acest lucru din lumea exterioară. Să luăm un caz concret: Ne aflăm în fața unei ființe sau a unui lucru oarecare din lumea exterioară, pe care nu vrem să-l înțelegem, deoarece eului nostru i se pare că nu merită osteneala de a se cufunda în el, deoarece simțim, ca să zicem așa, că am cheltui prea mult din propria noastră putere de înțelegere și cunoaștere dacă ne-am cufunda în el. În timp ce în fața unei alte ființe sau a unui alt lucru ne spunem: Vreau să-mi folosesc forța spre a te cunoaște, vreau să mă cufund în tine, vreau să unesc cu tine ceea ce există în mine ‒ în cazul acestei entități, considerăm că nu merită osteneala de a ne adânci în ea. Ar însemna, ne zicem noi, să ne risipim zadarnic puterea de gândire, dacă am vrea să ne cufundăm în acea entitate. Trebuie atunci să luăm o atitudine deosebită, să ne creăm un fel de perete despărțitor. Unei ființe sau unui lucru ca cele de care am vorbit, nu vrem să le dăruim forțele noastre; nu vrem să ne adâncim în ele; vrem, cu alte cuvinte, să scăpăm de ceea ce se află în fața noastră, să ne păstrăm independența în raport cu această ființă sau cu acest lucru; vrem să ne găsim pe noi înșine nu cufundându-ne în ceva, ci prin faptul că, îndepărtându-ne cu forțele noastre de acel lucru și înălțându-ne în propria noastră conștiență deasupra ei, percepem propria noastră forță. Dacă ne aflăm într-un asemenea raport față de un lucru, sentimentul care trebuie să se furișeze în noi este acela al eliberării de un lucru. Pe când în cazul unui lucru pe care-l înțelegem și în care ne cufundăm ‒ fie prin forța cunoașterii, fie prin iubire, fie prin compasiune ‒, nu simțim eul retrăgându-se, ci, dimpotrivă, ne simțim atrași spre acel lucru sau acea ființă. În schimb, față de lucruri de felul celor amintite, simțim: Eul nostru ar pierde ceva dacă s-ar cufunda în cealaltă ființă sau în celălalt lucru; și atunci trebuie să ne păstrăm forța în noi înșine.
În cazul unei asemenea conștiențe, observația clarvăzătoare poate vedea cum eul pare să retragă corpul astral din fața impresiilor pe care le poate face asupra sa lumea înconjurătoare sau un lucru oarecare din ea. Bineînțeles, acest lucru va face o anumită impresie asupra corpului nostru fizic, dacă nu ne închidem ochii și nu ne astupăm urechile. Dar deoarece ne putem stăpâni mai puțin corpul fizic decât corpul astral, noi ne retragem pentru o clipă corpul astral din cel fizic, ba îl retragem și din corpul eteric și îl ferim de atingerea acelui lucru. Această retragere a corpului astral, care de obicei își consumă forța în corpul fizic, pentru a-i menține unitatea, se prezintă conștienței clarvăzătoare ca o extindere a corpului astral; în cazul unei asemenea eliberări, el pare că se destramă. Atunci când ne înălțăm deasupra unui lucru, corpul nostru astral se destinde ca o substanță elastică, devine flasc, în vreme ce de obicei este încordat. Pe măsură ce corpul astral se dilată, noi ne eliberăm de o legătură oarecare cu lucrul respectiv; ne retragem, parcă, în noi înșine, ne înălțăm deasupra întregii situații. Și pentru că tot ce se petrece în corpul astral își găsește o expresie în corpul fizic, și această retragere a corpului astral își găsește expresia în corpul fizic; iar expresia fizică a dilatării corpului astral este râsul sau zâmbetul; așa încât de orice râs sau zâmbet ‒ care nu pot izvorî din nici o altă dispoziție decât din cea descrisă ‒ se leagă o dilatare elastică a corpului astral. ‒ Putem spune, așadar: Ceea ce se manifestă în ființa umană prin dilatarea corpului astral și prin expresia sa fizionomică, drept râs sau zâmbet, este un semn că omul se înalță deasupra a ceea ce se petrece în jurul său, pentru că nu vrea să-și cheltuiască forțele de cunoaștere și, dată fiind atitudinea lui față de lucrul respectiv, nici nu vrea să facă efortul de a-l înțelege. Iată de ce, in extremis, tot ceea ce nu este destinat să ne furnizeze înțelegerea unui lucru trebuie să atragă după sine o astfel de dilatare a corpului astral și să provoace, prin aceasta, apariția râsului. ‒ Gazetele umoristice aveau obiceiul să publice caricaturile anumitor personalități din viața publică, unde erau desenați cu capete imense și corpuri foarte mici, prin care ele intenționau să exprime, în această manieră grotescă, ce înseamnă persoana respectivă pentru epoca ei. Ar fi un nonsens să căutăm să înțelegem așa ceva, căci nu există nici o lege care să poată face legătura între un cap așa de mare și un corp așa de mic. Ar însemna să ne risipim zadarnic forțele, dacă ne-am cufunda cu puterea noastră de cunoaștere în acest obiect, căci aceasta nu ne-ar duce la nimic. Singura noastră mulțumire trebuie să fie, în acest caz, aceea de a ne ridica deasupra obiectului respectiv, deasupra impresiei produse asupra corpului nostru fizic, de a deveni liberi în eul nostru și de a ne dilata corpul astral. Fiindcă eul transmite orice trăire a sa, în primul rând învelișului celui mai intim legat de el: corpului astral; iar expresia fizionomică a acestui fapt este râsul.
Se poate însă întâmpla un alt caz: să nu putem găsi între noi și lumea din jur o legătură pe care vrem s-o stabilim și pe care, dată fiind întreaga noastră structură sufletească, avem tot dreptul s-o căutăm. Să presupunem că am iubit multă vreme o persoană, ea se află în legătură nu numai cu faptele noastre, ci anumite trăiri sufletești se leagă de existența acestei persoane și de relația noastră cu ea. Să presupunem că, pentru un timp, această persoană dispare din viața noastră. O dată cu dispariția sa, o parte din propriile noastre trăiri sufletești încetează să existe; ceva, care reprezintă o legătură între noi și o ființă din lumea exterioară, se desface. Din cauza dispoziției apărute în sufletul nostru prin legătură pe care a avut-o cu acea persoană, el are dreptul să caute această legătură, cu care s-a deprins. Acum el e lipsit de această legătură. Ceva a fost smuls din acest eu și ceea ce a fost smuls din el, provoacă ceva care, la rândul său, se transmite corpului astral. Iar din cauză că acum corpului astral i-a fost sustras ceva și că el caută o legătură, pe care n-o poate găsi, cu lumea exterioară, el se comprimă în sine însuși ; sau, mai bine zis, eul comprimă corpul astral.
Conștiența clarvăzătoare poate observa, ori de câte ori omul este cuprins de tristețe sau durere, din cauza unei pierderi, cum eul, căruia-i este sustras ceva, comprimă corpul astral. Exact așa cum corpul astral, mai rarefiat, se destinde și dă naștere astfel în corpul fizic acelei expresii fizionomice care trebuie desemnată drept râs sau zâmbet, un corp astral care se comprimă va intra mai adânc în toate forțele corpului fizic. Și chiar așa se petrec lucrurile. Când corpul astral se comprimă, el face să se comprime corpul fizic. Iar expresia fizică a comprimării eului în sine și prin aceasta a comprimării corpului astral în sine ‒ și prin aceasta și a comprimării corpului fizic în sine ‒ este apariția lacrimilor. Corpul astral, în care parcă ar fi apărut niște goluri, pe care el vrea să le umple prin faptul că se comprimă, atrăgând astfel substanțele din mediul înconjurător, face să se comprime și corpul fizic și, prin lacrimi, elimină substanțele corpului fizic. Ce sunt, așadar, lacrimile? ‒ Prin pierderea suferită, prin tristețea lui, eul a pierdut ceva. El se comprimă în sine, pentru că a devenit mai sărac, pentru că își simte sinea mai puțin intens ca înainte; căci eul își simte sinea cu atât mai intens, cu cât este mai bogat în trăiri date de lumea înconjurătoare. Noi dăruim ceva lucrurilor pe care le iubim, dar prin iubirea noastră și îmbogățim propriul nostru suflet. Iar când trăirile pe care ni le prilejuiește iubirea noastră ne sunt luate, și în corpul astral apar goluri, iar el se comprimă în sine, prin presiunea exercitată în el însuși, eul caută să redobândească forțele de care a fost lipsit prin pierderea suferită. Concentrându-se în sine însuși, el caută să devină mai bogat, pentru că a sărăcit prin pierderea suferită. Ceea ce se manifestă prin plâns nu este numai curgerea unor lacrimi, numai o deschidere în afară, ci ceva menit să înlocuiască ceea ce a pierdut eul devenit mai sărac. În timp ce înainte eul se simțea îmbogățit datorită lumii exterioare, acum el se simte mai tare prin ceea ce el însuși produce, se simte pe sine atunci când face să curgă lacrimile. Personalitatea respectivă caută să înlocuiască ceea ce a pierdut în planul spiritual, din conștiența de sine, căutând să creeze în lăuntrul său ceva, să producă lacrimile. Iată de ce, într-un anumit sens, lacrima este un fel de compensație, de înlocuire a ceea ce a pierdut eul. Iată de ce putem spune: Dacă eul care a suferit o pierdere e în stare să plângă, dacă, vărsând lacrimi, își înalță conștiența, prin faptul că-și dă seama de pierderea suferită, atunci această lacrimă dă eului un anumit sentiment subconștient de mulțumire. S-ar putea spune chiar: Într-un anumit sens, lacrima face să apară un soi de voluptate interioară. Prin lacrimă se creează un fel de compensație. Veți fi știind dumneavoastră că omul, atunci când, în tristețea lui, se simte foarte nefericit, găsește în lacrimă o mângâiere, pentru că lacrima îi poate oferi, prin natura ei, o anumită compensație. Și veți mai fi știind că anumitor oameni, despre care se spune că nu pot plânge, le este mult mai greu să suporte tristețea și suferința, decât acelora care-și pot crea prin lacrimi, în orice împrejurare, starea de relativă mulțumire interioară de care am vorbit.
Vedem, așadar, că eul este acela care nu poate găsi o anumită legătură între el și lumea exterioară și care trebuie fie să se înalțe până la nivelul unei anumite libertăți interioare, fie să se cufunde în sine însuși, spre a se fortifica, în urma acestei pierderi pe care a suferit-o. Vedem că eul este acea entitate centrală a omului care se exprimă în râs și plâns. Iată de ce ni se poate părea firesc că eul, care face ca omul să fie om, este, într-un anumit sens, premisa adevăratului râs și a adevăratului plâns.
Dacă observăm copilul, așa cum se prezintă el la naștere, constatăm că în primele zile acesta nu poate nici să râdă și nici să plângă. Adevăratul râs și adevăratul plâns apar numai în cea de-a treizeci și șasea sau a patruzecea zi de viață. Înainte, copilul nu poate nici să râdă, nici să plângă; iar cauza acestui fapt este următoarea: Deși este stabilit deja care eu dintr-o încarnare anterioară va trăi tocmai în acest copil, totuși, acest eu nu-și începe munca de modelare a ființei umane chiar în primele zile de viață; el nu începe imediat să-și caute legături cu lumea exterioară. Omul e situat în viață în așa fel încât ceea ce există în el și în învelișurile sale vine din două direcții. Una dintre ele este cea care conține toate însușirile și activitățile omului moștenite de la tată, mamă, bunic ș.a.m.d., pe scurt, toate însușirile și activitățile din linia sa ereditară. Dar individualitatea, Eul omului, care trece din viață în viață, din încarnare în încarnare, introduce în acestea propriile sale însușiri sufletești. Când privim un om intrând prin naștere în existență, vedem la început fizionomia lui nedeslușită, și vedem cât de puțin conturate sunt toate talentele, predispozițiile și însușirile individuale pe care omul le va avea. Dar mai vedem și cum Eul activ și creator, care și-a adus cu sine din viețile lui anterioare forțe de evoluție, modelează din lăuntru în afară trăsăturile nedeslușite, construindu-le cu tot mai multă precizie și modificând ceea ce omul a primit pe calea eredității. Vedem astfel cum însușirile moștenite se unesc cu cele care trec din încarnare în încarnare. ‒ Date mai precise despre devenirea omului puteți găsi în cartea mea recent apărută, Știința ocultă; în prima ei parte sunt prezentate sub forma în care este capabilă azi mintea umană să le primească.
Vedem, așadar, cum în copil eul caută să iasă la lumină, lucrând din lăuntru în afară. Dar este nevoie să treacă un anumit timp până când eul începe să modifice din interiorul copilului corporalitatea și sufletul lui. Iată de ce, în momentul intrării în existență, omul își arată în primele zile numai însușirile moștenite. În primele zile, eul este încă ascuns în străfunduri și așteaptă până ce poate să introducă în fizionomia încă nedeslușită ceea ce a adus cu sine din viețile anterioare, ceea ce poate să scoată la lumină zi de zi, an de an.
Dar înainte ca pruncul să-și însușească caracterul individual propriu numai lui, eul nu poate exprima nici o relație a sa cu lumea înconjurătoare, prin râs și plâns. Căci în râs și plâns rolul principal revine eului, care vrea să intre în acord, în armonie, cu mediul înconjurător. Eul trebuie să fie acela care caută, prin râs sau zâmbet, să se elibereze de obiecte; eul trebuie să fie acela care, dacă nu poate găsi legătura pe care o caută, comprimă, din pricina acestei pierderi, partea interioară a ființei umane. Numai eul se poate exterioriza prin râs și plâns. Vedem de aici că în manifestările râsului și plânsului omenesc avem în fața noastră spiritualitatea cea mai interioară și mai adâncă a omului.
Cei care amestecă toate lucrurile și care, din această cauză, nu vor să admită existența unor deosebiri reale, adevărate, între om și animal, vor găsi, firește, și în lumea animală analogii ale râsului și plânsului. Dar cel care are o înțelegere justă a lucrurilor, va da dreptate acelui poet german [Nota 12] care spune că animalul nu ajunge să poată plânge, ci cel mult să urle, și nu ajunge să poată râde, ci cel mult să rânjească. În această afirmație trăiește un adânc adevăr. Exprimat în cuvinte, el arată că animalul nu se înalță până pe treapta de egoitate individuală care locuiește în ființa însăși, că animalul este dominat de niște legi care seamănă, într-adevăr, cu acelea ale omului înzestrat cu un eu, dar care în animal sunt sădite în așa fel încât îi rămân exterioare, cât trăiește. Animalul nu reușește să devină o individualitate. Am amintit aici deja această deosebire esențială dintre om și natura animală. Am spus că ceea ce ne interesează la un animal este conținut în caracterul rasei sau al speciei. Încercați să vedeți dacă ceea ce ne interesează în esență la un animal prezintă deosebiri atât de mari ‒ de pildă, între puiul de leu, leul-tată, leul-bunic și așa mai departe ‒ cum sunt acelea pe care le întâlnim la oameni. Ceea ce ni se înfățișează într-un animal se confundă cu caracterul speciei. În cadrul regnului uman însă, fiecare om este o specie în sine, iar ceea ce la animal ni se arată drept caracter al speciei sau al grupei, la om apare sub formă de caracter individual. Cu alte cuvinte: În cazul regnului uman, fiecare om are biografia lui individuală. Aceasta ne interesează la fel de mult cum ne interesează la animal biografia speciei sau a rasei. Au existat, bineînțeles, și unii iubitori ai câinilor și pisicilor care au afirmat că ar putea scrie biografia unui câine sau a unei pisici. Dar eu am cunoscut odată și un învățător care le dădea mereu elevilor săi ca temă de casă să scrie biografia tocului lor de scris. Nu e important faptul că o idee poate fi aplicată tuturor lucrurilor, ci e important ca mintea noastră să reușească să înțeleagă ce este esențial la un lucru sau la o ființă. Pe scara lumii vii, până sus, la animal, biografia individuală nu are nici o importanță; dar la om aceasta devine esențială, deoarece la om lucrul cel mai de seamă este ceea ce se dezvoltă ca individualitate de la o viață la alta, evoluție care în cazul animalelor se manifestă numai de la o specie la alta. Dacă elementului biografic nu i se recunoaște importanța pe care o are, nu înseamnă că el nu e la fel de important ca și legile științifice ale lumii exterioare, ci înseamnă numai că cel care nu-i recunoaște importanța nu poate simți valoarea unor astfel de fenomene.
Știința spirituală numește ceea ce, la animal, trece din specie în specie, din rasă în rasă, suflet-grup sau eu-grup, în care trebuie să vedem însă o realitate. Și noi spunem că animalul nu-și poartă eul în el însuși, ci în afara sa. Știința spirituală nu neagă deloc existența unui eu al animalelor, dar noi vorbim de un eu-grup, care dirijează din exterior animalul. La om vorbim, însă, de un eu individual, care intră în partea cea mai lăuntrică a ființei umane și care, ca individualitate ce stă la baza ei, dirijează din interior în afară fiecare individ uman, în așa fel încât omul intră într-o legătură personală cu ființele și lucrurile lumii înconjurătoare. Acea legătură generală pe care animalul și-o poate crea prin activitatea eului-grup din afara sa, are și ea un caracter tipic, general. Ceea ce un animal iubește sau urăște, ceea ce provoacă teama unui animal sau altul, are un caracter general, tipic, și se modifică numai în ceea ce privește anumite aspecte de amănunt, de pildă la animalele noastre domestice sau la animalele care trăiesc în preajma omului. Dar ceea ce apare la om ca iubire și ură față de lumea înconjurătoare, ceea ce provoacă sufletului său teamă sau groază, ceea ce-i provoacă simpatie sau antipatie, toate acestea omul și le educă în mod individual, în Eul său, care trece din încarnare în încarnare. Iată de ce acel raport special prin care omul se eliberează de o ființă oarecare din lumea înconjurătoare și care își are expresia fizionomică în râs, sau celălalt raport, în cazul căruia omul caută ceva ce nu mai poate găsi, și care își are expresia fizionomică în plâns, este întotdeauna ceva ce nu poate fi decât rezultatul activității eului uman. De aceea, putem spune: Cu cât copilul se smulge mai mult din animalitate, din animalicul pur, cu cât individualitatea lui se afirmă mai puternic, cu atât omenescul său se va manifesta mai mult prin mijlocirea râsului sau prin lacrimile care-i curg din ochi. Dacă observăm viața așa cum este ea în realitate, și dacă vrem să arătăm că omul e situat mai sus decât celelalte ființe de pe Pământ, nu trebuie să căutăm esențialul în asemănarea dintre oasele și mușchii omului și cele ale animalului, sau în asemănarea, care există până la un anumit punct, dintre celelalte organe; caracteristicile esențiale ale naturii umane trebuie căutate acolo unde pot fi observate fenomenele cele mai subtile. Dacă cineva consideră că niște fenomene ca râsul și plânsul sunt prea lipsite de importanță și deloc hotărâtoare în ceea ce privește caracterizarea propriu-zisă a naturii umane și a celei animale, noi trebuie să spunem: Nu-l putem ajuta în nici un fel pe acela care nu este în stare să se ridice la înțelegerea faptelor cu adevărat decisive, când e vorba de cercetarea omului în ceea ce privește spiritualitatea sa.
Aceste fapte, pe care ni le prezintă știința spirituală, ne pot ajuta să înțelegem anumite cuceriri ale științelor naturii, dar numai dacă le privim într-un context larg, spiritual-științific. De râsul și plânsul uman se leagă și altceva. Cine observă râsul și plânsul uman va constata că în cazul acestor manifestări ale ființei umane nu avem de-a face numai cu expresia fizionomică a râsului sau a tristeții, ci că are loc, în acest caz, și o modificare a procesului respirator. Dacă omul este atât de trist încât ajunge să verse lacrimi, și dacă tristețea lui duce la o comprimare atât de mare a corpului astral încât se ajunge și la comprimarea corpului fizic, putem observa că inspirația devine tot mai scurtă, iar expirația are loc la răstimpuri destul de lungi. Iar în cazul râsului, lucrurile se prezintă exact invers; observăm atunci o inspirație prelungită și o expirație de mai scurtă durată. În aceasta constă modificarea procesului respirator. Nu avem aici o simplă imagine, ci o realitate profundă, atunci când spunem: Dacă în cazul omului care râde, corpul său astral se destinde și corpul fizic se destinde și el, în structurile sale mai subtile, e ca și cum am crea un spațiu gol, prin faptul că pompăm aerul afară din el și expunem apoi acest spațiu, devenit liber, aerului din exterior; atunci aerul năvălește cu zgomot în interior. În cazul râsului are loc, așadar, ca un fel de eliberare a corporalității exterioare, și apoi aerul năvălește în interior printr-o inspirație mai lungă. În cazul plânsului are loc procesul invers: Comprimăm corpul astral și, de asemenea, corpul fizic, iar urmarea este o expirație mai lungă, produsă prin comprimare.
Vedem astfel că manifestările vieții fizice, până în corporalitatea exterioară, sunt influențate de trăirile sufletești pe care omul le are datorită prezenței eului său.
Dacă studiem aceste fenomene fiziologice, vom afla o explicație remarcabilă a unui fapt spiritual-științific, care și-a găsit expresia sub formă de imagine ‒ cum se întâmplă de obicei cu faptele spiritual-științifice, care-și găsesc întotdeauna o expresie imaginativă ‒ în documentele religioase ale omenirii. Să ne aducem aminte de acel pasaj important din Vechiul Testament în care se arată cum omul e înălțat la condiția lui actuală, prin faptul că Jahve sau Jehova îi dă suflare de viață și face prin aceasta din el un suflet viu [Nota 13]. Este momentul când se face aluzie la devenirea egoității. În Vechiul Testament, procesul respirației este prezentat drept expresia egoității umane propriu-zise; respirația este pusă în legătură cu elementul sufletesc-lăuntric al omului. Dacă vedem, deci, că eul uman își creează prin râs și plâns o expresie deosebită, ni se lămurește deja legătură intimă dintre procesul respirației umane și faptul că omul e pătruns în interiorul lui de un suflet viu; recunoscând adevărul acestui lucru, ne îndreptăm apoi privirile spre vechile documente religioase, cu acea sfială pe care ne-o inspiră o asemenea înțelegere mai profundă, adevărată.
În primă instanță, aceste documente nu au nici o importanță pentru știința spirituală. Chiar dacă, printr-o mare catastrofă, toate aceste documente ar dispărea, știința spirituală posedă mijloacele de a găsi, prin cercetare spirituală, cunoștințele care stau la baza lor. Cercetarea spirituală nu are nevoie de documente istorice. Dar, după ce aceste fapte au fost descoperite și recunoaștem apoi, în documentele vechi, expresia indiscutabilă, sub formă de imagine, a ceea ce știința spirituală ne-a ajutat să descoperim independent de aceste documente, începem să înțelegem mai bine aceste documente. Și atunci spunem: Ceea ce este cuprins în aceste documente n-a putut să ajungă acolo decât prin inspirația unor entități care știau ceea ce cercetătorul spiritual poate regăsi, la rândul său în ele; și astfel, de-a lungul secolelor, un cercetător spiritual vorbește altui cercetător spiritual, un ochi spiritual altui ochi spiritual! Așa că tocmai cunoașterea ne face să luăm atitudinea justă față de aceste documente. Iar dacă ni se povestește cum Dumnezeu i-a împrumutat omului suflarea sa vie, astfel încât omul a devenit un eu care se găsește pe sine în interiorul propriei lui ființe, tocmai o expunere ca aceasta, despre „Râs și plâns” ne face să vedem cât este de adevărată descrierea sub formă de imagine a unei asemenea realități a naturii umane.
Nu ne vom referi aici decât la câteva detalii, căci altfel ne-am îndepărta prea mult de subiect. Cineva ar putea spune, de pildă: Toată expunerea ta are un punct de plecare greșit; căci ea ar fi trebuit să înceapă cu ceea ce ne spun faptele exterioare. Trebuia să cauți elementul spiritual acolo unde el se prezintă sub forma unui simplu efect din natură, de pildă, când un om e gâdilat. Aici avem cea mai elementară formă a râsului. Cum o scoți la capăt cu toate fantasmagoriile tale despre eliberarea corpului astral ‒ și așa mai departe?
O, dar de-abia atunci are loc adevărata dilatare a corpului astral. Căci în acest caz au loc, e drept că pe o treaptă inferioară, toate procesele caracteristice despre care am vorbit. Dacă un om este gâdilat la tălpi, e vorba de un fapt pe care el nu-l poate analiza cu rațiunea sa. El nu vrea să-l analizeze, îl respinge. Va cuprinde cu mintea sa un asemenea fapt numai dacă se gâdilă singur. Dar în acest caz el nu râde, căci știe cine este făptașul. Dacă însă îl gâdilă altcineva, gestul are pentru el ceva de neînțeles. Iar eul se ridică deasupra acestui gest, caută să se elibereze de el și să-și elibereze și corpul astral. Tocmai această eliberare a corpul astral de o atingere nepotrivită își găsește expresia în râsul nemotivat. Este un fel de eliberare, de salvare ‒ pe o treaptă elementară ‒ a eului, de acel atac care se exercită asupra noastră când cineva ne gâdilă la tălpi, iar noi, cu înțelegerea noastră, tot nu putem da de rostul acestui gest.
Pe aceeași treaptă se situează orice hohot de râs provocat de o glumă sau de un lucru comic. Râdem auzind gluma, pentru că prin râs intrăm în raportul just față de ea. O glumă face legătura între niște lucruri care în viața serioasă nu merg împreună; căci dacă ar putea fi înțelese pe cale logică, ele n-ar mai fi comice. O glumă stabilește niște raporturi care, dacă nu suntem chiar căzuți în cap, nu se adresează, de fapt, rațiunii noastre, ci ne cere doar să facem, cu un anumit joc al vieții spirituale, legătura dintre lucrurile care au fost puse aici în legătură. În momentul când simțim că ne aflăm în posesia acestui joc, ne eliberăm și ne înălțăm deasupra conținutului existent în glumă. Oriunde apare râsul, veți constata imediat că este vorba de această eliberare, de această înălțare deasupra unui fenomen oarecare. Și tot așa, în cazul plânsului, veți constata că omul caută ceva ce nu poate găsi și că, din această cauză, se comprimă în el însuși.
Dar acest gen de a ne raporta la lumea exterioară, în forma descrisă aici, poate fi îndreptățit sau nu. Se poate întâmpla să vrem în mod îndreptățit să ne eliberăm de ceva prin râs; dar se mai poate ca, datorită particularităților noastre sufletești, să nu vrem sau să nu putem înțelege fenomenul respectiv. Atunci râsul nu-și are cauza în natura faptelor, ci în imperfecțiunea noastră. Acest lucru se întâmplă oriunde un om neevoluat râde de un altul pentru că nu-l poate înțelege. Dacă un om neevoluat nu găsește la altul banalitatea și filistinismul care-i par lui juste, el va considera că nu este necesar să se apropie de acest om cu rațiunea sa; și caută să se elibereze de ceea ce i se înfățișează în acest om ‒ poate tocmai pentru că nu vrea să-l înțeleagă. Iată de ce ne putem ușor trezi cu deprinderea de a ne elibera de orice prin râs. Aceasta chiar este adesea natura anumitor oameni: ei râd și cârtesc la fiecare pas; ei nu vor să înțeleagă absolut nimic; se înfoiază în corpul lor astral și izbucnesc astfel mereu în râs. Este vorba de exact același fapt fundamental. Numai că, pe de-o parte, tendința de a nu voi să pricepi un lucru poate părea îndreptățită, iar, pe de altă parte, ea poate fi neîndreptățită. Se poate întâmpla uneori ca imperfecțiunile modei să fie de vină pentru faptul că anumite lucruri nu-i par conduitei curente suficient de potrivite pentru a fi înțelese. Schițăm atunci un zâmbet, în semn că ne simțim superiori unui lucru sau altul. Așadar, râsul nu trebuie să exprime neapărat o retragere în sine justificată, ci aceasta poate fi uneori și nejustificată. Totuși, faptul fundamental ce caracterizează râsul rămâne același.
Se mai poate întâmpla însă și ca cineva să conteze pe o manifestare umană. Să presupunem că un vorbitor contează pe aprobarea a ceea ce urmează să fie înțeles prin cuvântarea sa. El contează atunci, bineînțeles, pe trăirile pe care le poate avea sufletul uman. Poate că, în unele cazuri individuale, el va avea dreptul să se refere la niște lucruri care sunt atât de puțin importante sau atât de mult sub nivelul de înțelegerea al anumitor auditori, încât ele pot fi expuse fără a se crea o legătură prea intimă între sufletele auditorilor și aceste lucruri; el își va ajuta auditorii să se elibereze de lucrurile care sunt sub nivelul faptelor pe care vorbitorul intenționează să le explice. În acest caz, vorbitorul va putea să se aștepte ca auditoriul să împărtășească atitudinea sa de respingere a lucrurilor respective. Dar există și vorbitori care vor să-i aibă întotdeauna de partea lor pe oamenii cărora le place să râdă. Am auzit mulți vorbitori spunând: Dacă vreau să obțin o victorie, voi pune în mișcare mușchii râsului, pentru a-i avea de partea mea pe cei cărora le place să râdă. Iar cel care-i are de partea sa pe aceștia, a obținut victoria! Numai că așa ceva poate avea la bază o necinste /lipsă de loialitate/ lăuntrică. Fiindcă, apelând la râs, apelezi la ceva care-l face pe om să se înalțe deasupra unui lucru. Dar, în același timp, contezi și pe vanitatea oamenilor ‒ chiar dacă ei nu sunt conștienți de acest lucru ‒, atunci când prezinți lucrurile în așa fel încât ei să nu fie obligați să se cufunde în ele și să aibă prilejul de a râde numai din cauză că faptele sunt prezentate la un nivel unde sunt bagatelizate cu totul. Vedem, deci, că a conta pe râsul cuiva poate însemna o necinste /lipsă de loialitate/ lăuntrică. Pe de altă parte, un om poate fi câștigat uneori și dacă facem să se nască în el acel sentiment de mulțumire despre care spuneam că apare o dată cu lacrima. Când o pierdere îi este arătată doar în fantezie, omul simte că și-ar putea spune: „Acum ai voie să cauți ceva ce nu vei găsi, de fapt!” Prin comprimarea eului, omul se simte fortificat în egoitatea sa; și nu rareori, vorbitorul care contează pe înduioșarea auditorului contează, de fapt, pe egoismul uman. Se poate face mare abuz de toate aceste lucruri, întrucât înduioșarea, durerea, tristețea, disprețul și batjocura, însoțite de râs sau plâns, au legătură cu ceea ce fortifică și eliberează eul, adică cu egoitatea umană. De aceea, când se manifestă asemenea lucruri, se poate face apel la egoism, vorbitorul se poate adresa egoismului; și atunci egoismul este cel care distruge, la fel de bine, legăturile dintre un om și alt om.
Vedem așadar, că prin râs și prin ceea ce stă la baza râsului, eul uman se simte înălțat și liber, și că prin lacrimă și prin ceea ce este legat de ea, egoitatea se simte comprimată în sine. Dar în alte conferințe am mai văzut și că eul nu acționează numai asupra sufletului senzației, sufletului rațional și sufletului conștienței, ci că, prin această activitate, trebuie să devină el însuși tot mai puternic și mai desăvârșit. Vom înțelege că, într-un anumit sens, râsul și plânsul pot fi un fel de mijloace educative. Când eul se înalță până la râs, el va trezi la viață forțele care lucrează la propria lui eliberare, clădind propria lui suveranitate și unitate interioară, în lume. Iar prin lacrimă el se poate educa în sensul contopirii cu lucrurile de care aparține; iar atunci când simte lipsa unui lucru de care aparține, el se îmbogățește, totuși, într-un fel cu propria lui egoitate, prin faptul că se comprimă. În râs și în plâns avem, așadar, acele mijloace prin care poate fi educat eul cu forțele sale. Când se manifestă prin râs și prin plâns, eul se înalță în ceea ce privește libertatea sa și comuniunea sa cu lumea. De aceea, nu este de mirare dacă printre marile mijloace de educație din cadrul evoluției umane se numără multe creații ale omului care pot stimula tocmai acele forțe sufletești care stau la baza râsului și plânsului.
În tragedie avem în fața noastră ceva care, într-adevăr, face corpul astral să se comprime, pentru a introduce în eul nostru soliditate, unitate interioară, în timp ce comedia face corpul astral să se dilate, prin faptul că omul se înalță deasupra prostiei, deasupra a ceea ce este degradant, ducând astfel eul spre eliberare. Vedem, așadar, că evoluția omului poate fi stimulată prin faptul că tragedia sau comedia pun în fața sufletului creații artificiale.
Cel care poate observa natura și ființa umană în cele mai mici detalii, va constata că și întâmplările vieții zilnice îl pot ajuta să înțeleagă lucrurile importante. Astfel de lucruri, care ni se înfățișează, de pildă, în artă, ne arată că natura umană este ca un pendul, care trebuie să oscileze între ceea ce se manifestă prin lacrimi și ceea ce se manifestă prin râs. Eul evoluează mereu mai departe numai dacă este mereu în mișcare. Dacă ar lua poziția pendulului în repaos, el n-ar crește și nu ar evolua mai departe, ar trebui să cadă în prada morții lăuntrice. Este bine pentru evoluția omului ca, pe de-o parte, eul să se poată elibera prin râs, iar, pe de altă parte, să se mai caute pe sine, prin lacrimi, chiar și atunci când a pierdut ceva. Oricum, dacă e să căutăm echilibrul dintre cei doi poli, trebuie să-l și găsim. De aceea, eul se va simți complet numai când va fi în echilibru ‒ nu atunci când pendulează între „jubilarea până la cer” și „întristarea de moarte”; el se va putea găsi pe sine numai în poziția de repaos, când se poate îndrepta atât într-un sens, cât și în altul.
În cursul evoluției sale, omul trebuie să devină, treptat, conducătorul și îndrumătorul existenței sale. Dacă înțelegem râsul și plânsul, le înțelegem tocmai drept revelări ale spiritului și atunci vom spune: Omul devine de-a dreptul transparent pentru noi când vedem cum își caută, în râs, expresia exterioară a unui sentiment de eliberare lăuntrică, iar în lacrimi își găsește expresia un sentiment de consolidare lăuntrică, atunci când eul a pierdut ceva în lumea exterioară. ‒ Râsul și plânsul sunt astfel doi poli opuși la care ni se revelează tainele lumii.
Dacă ne întrebăm: Ce este, în ultimă analiză, râsul de pe chipul uman? vom ști: El este expresia spirituală a faptului că omul tinde spre libertate, că nu se lasă înlănțuit de lucruri care nu sunt demne de el, ci își înalță chipul luminat de un zâmbet deasupra lucrurilor al căror sclav nu trebuie să devină niciodată. Iar lacrima de pe chipul omului este pentru noi expresia spirituală a faptului spiritual că omul, chiar și atunci când simte că firul dintre el și o ființă oarecare a lumii exterioare s-a rupt, mai caută acest fir pierdut; că, atunci când vrea să-și fortifice eul, prin lacrimi, vrea să exprime tocmai prin aceasta: Eu fac parte din lume și lumea face parte din mine! fiindcă nu pot suporta să fiu rupt de lume.
Înțelegem acum că acea stare de eliberare, de înălțare deasupra a tot ceea ce este josnic și rău, și-a putut găsi expresia în „surâsul lui Zarathustra” și că a fost cu putință să se spună: La vederea acestui surâs, toate creaturile pământești jubilau de bucurie, iar duhurile Răului fugeau! Căci acest surâs este simbolul, care străbate întreaga istorie a lumii, pentru înălțarea în spirit a eului liber, deasupra tuturor lucrurilor de care nu trebuie să se lase înlănțuit. Și toate câte există pe Pământ pot jubila, pe bună dreptate, dacă se pot înălța, în esența lor, având surâsul entității lui Zarathustra. Dar dacă eul are momente în care-și spune: Existența mea nu are nici o valoare; nu vreau să mai am nimic comun cu lumea! și dacă în sufletul lui urmează să străfulgere apoi forța care poate aduce în conștiență cuvintele: Lumea face parte din mine, eu fac parte din lume! ‒ putem atunci găsi o expresie ca cea goetheană: „Lacrima curge! Pământul mă are din nou!” În aceste cuvinte simțim că nu avem voie să fim excluși de la nimic din ceea ce este Pământul, că ne este îngăduit să simțim legătura noastră cu lumea, care-și creează o expresie în lacrimi, când ne este luată. Acest lucru își are îndreptățirea sa în cele mai adânci taine ale lumii.
Faptul că omul este legat cu lumea, ni-l poate revela lacrima de pe chipul său, iar eliberarea omului de tot ceea ce e inferior și ar vrea să-l ia în stăpânire, ne-o poate revela râsul de pe chipul său.
