Dacă trecem în revistă viața sufletească umană, examinând-o de la om la om, vom da de cea mai mare diversitate. În cursul acestor conferințe am atras atenția asupra unor deosebiri tipice dintre oameni și asupra cauzelor acestor deosebiri, în măsura în care ele se manifestă în viața sufletească; am subliniat diversitatea sufletelor umane în ceea ce privește caracterul, temperamentul, celelalte conținuturi ale vieții sufletești, facultăți, forțe ș.a.m.d. O deosebire importantă prezintă sufletele omenești ‒ și prin aceasta toate individualitățile umane ‒ în privința a ceea ce urmează să fie examinat în cursul conferinței de azi, omul pozitiv și omul negativ. În cursul acestei expuneri, pe care o voi ține cu totul în spiritul celorlalte conferințe, mă voi feri să am ceva comun cu expunerile atât de diletante, dar atât de des întâlnite azi, care folosesc aceste expresii: om „pozitiv” și om „negativ”. Ceea ce vom spune în cursul acestei conferințe va trebui să-și tragă substanța numai și numai din sine, fără nici un fel de legătură cu astfel de interpretări.
Am putea să căutăm, în primul rând, un fel de definiție a ceea ce înseamnă un om pozitiv și un om negativ. Dacă am voi să dăm o astfel de definiție, am putea spune cam așa: În sensul unei psihologii și antropologii adevărate și profunde, am putea spune că „pozitiv” e omul care în fața impresiilor exterioare ce se năpustesc asupra lui e capabil să-și păstreze, până la un anumit punct, soliditatea și siguranța ființei sale interioare; așa că el are în această ființă interioară a sa noțiuni și reprezentări bine precizate, o anumită sumă de simpatii și antipatii, de impulsuri afective care nu-i pot fi clintite de impresiile ce se revarsă asupra lui din lumea exterioară. Pe lângă aceasta, putem spune că om pozitiv este acela care în faptele sale e condus de anumite motive și impulsuri la care nu renunță sub influența nici uneia dintre impresiile de peste zi. Iar omul „negativ” ar putea fi definit ca persoana care se lasă cu ușurință în voia impresiilor schimbătoare ale vieții, care este puternic înrâurit de o reprezentare sau alta, care-i vin de la un om sau altul, de la o întrunire sau alta și care-l fac să renunțe cu ușurință la ceea ce a gândit și simțit despre un anumit lucru, pentru a-și însuși altă părere și alte sentimente. Iar în ceea ce privește felul de a acționa, putem spune că negativ este omul care renunță cu ușurință la motivele și impulsurile care-l împing la acțiune, dacă un om sau altul îi sugerează altceva.
Am făcut, deci, unele cercetări în legătură cu omul pozitiv și cu cel negativ, care ar putea reprezenta pentru noi un fel de definiție. Dar tocmai când avem de-a face cu asemenea caracteristici ale naturii umane, care-și lasă o amprentă adâncă asupra vieții, ne putem foarte ușor convinge că, de fapt, definițiile nu ne ajută să înțelegem mare lucru și că tendința de a ajunge la niște reprezentări noționale cât mai comode este, în fond, destul de vană. Căci dacă de la o astfel de definiție noțională abstractă coborâm în viața reală, ne putem spune: Un om cu instincte puternice, cu pasiuni puternice, care au dobândit încă din copilărie un anumit caracter, care, de obicei, rămân aceleași în cursul întregii vieți, un asemenea om va lăsa să treacă pe lângă el toate exemplele și modelele bune sau rele și va rămâne cu instinctele și pasiunile pe care le avea de la bun început. El și-a format anumite idei și noțiuni personale despre un lucru sau altul, și poți să-i spui ce i-ai spune despre unele lucruri; el va rămâne la ideile lui și va îngrămădi argument peste argument pentru a nu se lăsa convins de alte idei. Acesta ar fi un om foarte pozitiv, dar pozitivitatea lui nu-l va duce la nimic altceva decât că va trece prin viață surd și insensibil, nevăzând și neauzind nimic din lucrurile care ar putea să-i îmbogățească și să-i lărgească viața. Dar s-ar putea ca un om înclinat să-și însușească în orice clipă, cu cea mai mare receptivitate, impresii noi, care e gata să-și corecteze reprezentările obișnuite, oriunde ele dau de niște fapte care-l zguduie, s-ar putea ca un astfel de om ‒ după un timp relativ scurt ‒ să ne apară cu totul schimbat. Am putea vedea cum el trece de la o epocă la alta a vieții sale, de la un conținut al vieții sale la altul și poate că, după un anumit timp, el ne va apărea cu desăvârșire schimbat față de cel de odinioară. Iar dacă-l comparăm cu omul care trece prin viață surd și insensibil, vom putea spune: el și-a folosit viața mai bine decât acesta din urmă. Dar, în sensul definiției de mai sus, ar trebui să-l desemnăm drept om negativ.
Am putea constata că un om înzestrat cu o natură robustă, care trece prin viață în virtutea obișnuinței, se lasă influențat de moda vremii și face o călătorie printr-o țară în care are ocazia să vadă mari opere de artă; dar el e atât de pozitiv în toate sentimentele pe care și le-a stabilit odată în sufletul său, încât trece de la o operă la alta și cel mult răsfoiește Baedekerul, pentru a vedea care sunt cele mai de seamă și, după toate acestea ‒ căci într-atât este el de „pozitiv” ‒, când ajunge iar acasă, sufletul său nu s-a îmbogățit deloc prin această perindare de la o galerie de artă la alta, de la un peisaj încântător la altul. Am avea aici, așadar, un om foarte pozitiv. Și ar mai putea exista un om care face cam aceleași experiențe, dar are un caracter care-l determină să se dăruiască fiecărui tablou cu adâncă emoție, să se piardă cu entuziasm în fiecare tablou, așa că, stând în fața lui, el se uită cu totul pe sine și trăiește numai în ceea ce se află în fața sa; și tot astfel la al doilea tablou, la al treilea și așa mai departe. Astfel face el întreaga călătorie, dăruit cu sufletul său fiecărui amănunt; dar pentru că se dăruiește astfel fiecărui amănunt, orice impresie o șterge pe cea dinaintea ei, și la întoarcerea acasă, în sufletul lui nu mai e altceva decât un haos. Acesta ar fi un om opus, într-un anumit sens, celui dintâi, celui pozitiv; ar fi un om foarte negativ.
Am putea găsi, așadar, tot felul de asemenea exemple de oameni pozitivi și oameni negativi. L-am putea desemna drept negativ pe omul care a învățat atât de mult, încât judecata lui a ajuns să șovăie în fața oricărui lucru; el nu mai știe ce este adevărat și ce este eronat și ajunge un sceptic în ceea ce privește viața și cunoașterea. El ar fi un om foarte negativ. ‒ Un altul ar putea avea aceleași impresii, și tot atât de numeroase; dar el trece prin viață prelucrând impresiile și știind să încadreze mulțimea impresiilor în înțelepciunea pe care a acumulat-o. Acesta din urmă ar fi un om pozitiv în cel mai bun înțeles al cuvântului.
Un copil poate fi pozitiv până la tiranie față de cei mari, dacă se sprijină în permanență numai pe natura din el și caută să respingă tot ceea ce o contrazice. Așa că, prin faptul că nu se lasă influențat de nimic, el poate fi foarte pozitiv. Dar se poate întâmpla ca un om care a trecut în viață prin multe, care a făcut multe greșeli și a suferit multe decepții, să fie în stare ca, deși a trecut prin multe, să se dăruiască pe deplin oricărei impresii, să poată fi ușor îmbărbătat și tot ușor să poată fi doborât; în ciuda multiplelor sale experiențe de viață, acesta poate fi un om negativ în raport cu un copil. Într-un cuvânt, putem decide în probleme de viață atât de dificile ca cea a omului pozitiv și negativ numai dacă lăsăm viața să acționeze asupra noastră în întreaga ei diversitate, nu prin noțiuni; dacă noțiunile sunt pentru noi doar un fel de scară, pe treptele căreia așezăm faptele și întâmplările vieții, dacă socotim că noțiunile nu au alt rost decât pe acela de a ne ajuta să ordonăm și să reglementăm fenomenele și întâmplările vieții. Căci, încercând să înțelegem mai profund această caracteristică a sufletului uman, atingem cu adevărat un aspect de cea mai mare importanță. În fond, lucrurile ar fi simple, dacă n-ar trebui să-l gândim pe om în modul cel mai viu cu putință ‒ în cursul conferințelor noastre am subliniat adeseori acest lucru, cu toate implicațiile lui ‒, așa cum este el angajat în acel proces viu pe care-l numim „evoluție”.
Vedem sufletul uman mergând din treaptă în treaptă, pe calea evoluției sale. Iar dacă e să vorbim în sensul real al științei spirituale, ceea ce se petrece în viața omului individual între naștere și moarte nu ni se înfățișează ca un proces care se desfășoară în mod uniform; căci știm că această viață dintre naștere și moarte nu este decât repetarea unor vieți anterioare ‒ și un punct de plecare pentru noi vieți. Și dacă cercetăm astfel viața umană în totalitatea ei, așa cum se desfășoară ea de-a lungul diferitelor încarnări, vom putea înțelege fără greutate că dacă evoluția unui om, între naștere și moarte, decurge la un moment dat într-un tempo mai lent ‒ așa încât, de-a lungul întregii sale vieți, el rămâne la aceleași însușiri de caracter, la aceleași conținuturi de gândire ‒, într-o altă viață el va trebui neapărat să recupereze ceea ce îl poate duce pe treptele superioare ale vieții umane. Așa că întotdeauna cercetarea unei singure vieți nu duce câtuși de puțin la rezultate edificatoare.
Dacă studiem sufletul însuși, așa cum ni s-a înfățișat el în cursul conferințelor precedente, ne putem întreba: Cum reușim să înțelegem acest suflet și viața lui, ținând seama de cunoștințele despre omul pozitiv și omul negativ la care am ajuns astăzi?
În conferințele precedente am arătat că viața sufletească a omului nu este nicidecum un du-te vino haotic de reprezentări, sentimente și noțiuni, așa cum se prezintă ea la prima privire fugară, că trebuie să facem distincție între trei componente ale acestei ființe sufletești.
În primul rând, componenta cea mai de jos a sufletului uman, pe care am numit-o „suflet al senzației”. Găsim acest suflet al senzației, în primă instanță, în forma lui cea mai elementară, când observăm omul pe o treaptă relativ inferioară a evoluției sale; oamenii care mai sunt dăruiți cu totul pasiunilor, pornirilor, poftelor, dorințelor lor existențiale și care, din această cauză, se supun, pur și simplu, oricărei dorințe, oricărei pofte care se ivește în ei. Am putea spune că, în astfel de oa-meni, eul nostru, sâmburele propriu-zis, conștient de sine, al sufletului uman, dormitează într-un soi de mare veșnic agitată de pasiuni, porniri, pofte, simpatii și antipatii; el se va comporta ca un sclav în fața oricărui atac al sufletului uman. Un astfel de om va da ascultare înclinațiilor sale; el nu le domină, ci se lasă dominat de ele. El va ceda dorințelor sale interioare imprecise. Eul se va înălța prea puțin deasupra valurilor de instincte, pofte, înclinații. Pe măsură ce sufletul evoluează, devine tot mai evident că eul caută să iasă la suprafață sub forma unui sentiment puternic de a fi centrul ființei.
Știm că, dacă omul parcurge un anumit stadiu de evoluție, o componentă sufletească mai înaltă, care există, de fapt, în fiecare om, preia conducerea, punând în umbră sufletul senzației. Această a doua componentă a sufletescului a fost numită de noi „suflet al rațiunii” sau „suflet afectiv”. Când omul începe să nu se mai supună, pur și simplu, oricărei înclinații și oricărei porniri, începe să iasă la lumină ceea ce există în el dintotdeauna, dar care poate deveni dominant doar atunci când omul începe să-și stăpânească, prin eul său, înclinațiile și poftele, atunci când, în impresiile schimbătoare ale vieții, începe să se amestece ceva care poate face ca aceste impresii să ia în el forma unei vieți sufletești unitare. Iată de ce, atunci când devine dominantă, această a doua componentă a sufletului uman îl aduce pe om într-o stare de mai mare interiorizare.
Am mai amintit apoi de componenta cea mai înaltă a sufletului uman, de „sufletul conștienței”, unde eul se manifestă în deplinătatea forțelor lui. Aici, viața interioară a omului se îndreaptă din nou spre exterior, iar reprezentările și noțiunile nu mai există acum doar ca să-l ajute să-și domine pasiunile; pe această treaptă, întreaga viață sufletească interioară este dirijată din eu, astfel încât ea devine o oglindă cunoscătoare a lumii exterioare. Când omul se înalță la cunoașterea lumii exterioare, sufletul conștienței preia conducerea vieții lui sufletești. Întâlnim aceste trei componente sufletești la fiecare om; numai că, după caz, predomină unul sau celălalt.
Ultimele conferințe ne-au arătat că, în evoluția lui, sufletul poate merge și mai departe. Deja în viața obișnuită sufletul trebuie să meargă mai departe, dacă omul vrea să devină om în adevăratul înțeles al cuvântului. Un om ale cărui impulsuri spre acțiune vin numai de la ceea ce-i impun necesitățile exterioare ale vieții, un om care acționează mânat doar de impulsurile sau simpatiile și antipatiile sale, are năzuința de a lăsa să se manifeste în el natura lui pur umană. Numai cine se înalță deasupra necesităților obișnuite pe care i le injectează simpatia și antipatia, spre sfera ideilor și idealurilor morale, numai acela caută să dea expresie naturii sale pur umane. Ideile morale, reprezentările etice, trebuie să se ivească în natura umană din ceea ce numim lume spirituală; căci prin imperativele noastre morale și prin noțiunile etice, noi îmbogățim viața sufletească cu noi elemente. Căci omul posedă o „istorie” numai datorită faptului că poate să integreze vieții ceva care este scos de sufletul lui din adâncuri necunoscute, întunecate și care este imprimat de el vieții exterioare. De asemenea, n-am ajunge niciodată la o cunoaștere reală a tainelor lumii, dacă nu am putea înșira evenimentele exterioare pe firul ideilor pe care nu le putem vedea în lumea exterioară, ci pe care, din spiritul nostru, le aducem în întâmpinare lumii exterioare și datorită cărora ‒ și numai lor ‒ putem explica și înțelege lumea exterioară în adevărata ei înfățișare. Prin aceasta, omul introduce deja în interiorul lui un element spiritual, își îmbogățește sufletul cu acele elemente pe care niciodată nu le-ar putea dobândi numai din viața exterioară.
Așa cum am arătat în conferința „Ce este mistica?”, omul își poate cuceri o viață sufletească superioară refuzându-se pentru un timp în mod voit impresiilor și influențelor lumii exterioare, golindu-și sufletul și dăruindu-se apoi luminii ce se poate aprinde în sufletul său și care ‒ cu un cuvânt al lui Meister Eckhart ‒ este doar umbrită, precum o mică scânteie, de impresiile fugare ale vieții diurne, dar care se poate aprinde atunci când omul se adâncește cu dăruire în propriul său suflet. Un asemenea mistic se înalță în sfera unei vieți superioare vieții sufletești obișnuite; el se cufundă în misterele lumii prin faptul că lasă să se reveleze acelea dintre tainele lumii care au fost sădite în sufletul său. Iar într-o altă conferință am arătat: Atunci când omul așteaptă cu un sentiment de acceptare evenimentele pe care i le va aduce viitorul, când, îndreptându-și gândul spre trecutul său, simte că în el locuiește o ființă superioară aceleia care s-a dezvoltat deja în el în existența lui actuală, într-un asemenea om apare dispoziția de a venera acea ființă superioară lui. Am văzut că în rugăciune omul se autodepășește în interiorul său, că el se înalță până la ceea ce nu poate vedea în exterior, dar care depășește viața lui obișnuită. Și am văzut, în sfârșit, că printr-o educație propriu-zisă în vederea cercetării spirituale, care atinge cele trei trepte: imaginația, inspirația și intuiția, omul devine cetățean al unei lumi care omului obișnuit îi este tot atât de necunoscută, pe cât de necunoscută îi este orbului lumea luminii și a culorilor. ‒ Am cunoscut astfel o dezvoltare a vieții sufletești, care este superioară celei normale, și prin aceasta am pătruns puțin în intimitatea unei evoluții a sufletului uman de-a lungul celor mai variate etape.
Dacă-l observăm pe om în viața dintre naștere și moarte, vom spune: În ceea ce privește evoluția lor, oamenii din jurul nostru se află pe treptele cele mai diferite. Un om care intră în existență ne arată că posedă predispozițiile necesare unei trepte sau alteia: și vedem că există anumite limite între care el își poate duce sufletul până pe o anumită treaptă, spre a lua apoi cu sine ceea ce și-a cucerit, când trece prin poarta morții, și a-l dezvolta în continuare, într-o nouă viață. Putem constata, deci, că oamenii, potrivit cu caracterele lor, se află pe treptele cele mai diferite. Dacă observați apoi acești oameni, cum merg ei din treaptă în treaptă, cele două noțiuni despre omul pozitiv și cel negativ nu ne vor apărea în așa fel încât să spunem: unul este pozitiv, celălalt este negativ, ci le găsim pe amândouă la același individ, pe treptele succesive ale evoluției sale. Vedem un om care, la începutul evoluției sale, are în sufletul senzației niște impulsuri îndărătnice foarte puternice, care este înzestrat cu anumite instincte, porniri și pasiuni, în timp ce punctul central, eul, este relativ obscur, de-abia își face simțită prezența. La început, acest om este absolut pozitiv. El trece prin viață ca om pozitiv. Dacă ar fi obligat să rămână un om pozitiv sub această formă, el n-ar putea evolua deloc. Trebuie ca, în cursul evoluției sale, omul să se transforme dintr-un om pozitiv, care, în ceea ce privește anumite însușiri ale sale, se află pe o treaptă inferioară de evoluție, într-un om negativ; căci e necesar ca de om să se poată apropia ceea ce el trebuie să-și însușească în cursul evoluției sale. Cel care n-ar vrea ca, prin reprimarea anumitor însușiri pozitive (în sensul dat aici acestui cuvânt ‒ n. trad.), pe care le are deja în sufletul senzației, să devină receptiv la noi impresii, pe care nu le posedă încă în sufletul său, lăsându-le să se reverse în sufletul său, astfel încât ele să devină un conținut al sufletului său; un om care n-ar fi în stare, deci, să se ridice deasupra unui anumit grad de pozitivitate cu care natura l-a înzestrat fără participarea lui, până la o anumită negativitate, spre a-și putea însuși impresii noi, un asemenea om n-ar putea progresa în evoluția lui.
Am dat expresie aici necesității ca în cursul evoluției sale omul să învingă, într-adevăr, anumite însușiri pozitive, să devină, ca să zicem așa, negativ, pentru a-și putea însuși conținuturi sufletești noi. Dar am atins astfel ceva care este necesar vieții sufletești, putând constitui însă, într-un anumit sens, și o primejdie. Atingem un capitol al vieții sufletului nostru care ne arată în mod cât se poate de sugestiv că numai o știință intimă despre suflet ne poate conduce cu mână sigură prin viață. Căci putem vedea că omul n-ar putea progresa deloc, dacă s-ar da înapoi din fața anumitor primejdii ale vieții sufletești. Iar în viața sufletească a omului negativ există întotdeauna anumite primejdii; căci un om înzestrat cu o viață sufletească negativă este dăruit impresiilor exterioare. Omul negativ este o persoană în care impresiile se revarsă, care devine una cu impresiile exterioare, care se unește cu ele. Dar acest lucru implică deja riscul ca omul să primească în el nu doar influențe bune, ci și unele rele și primejdioase. Observând omul înzestrat cu viață sufletească negativă, constatăm următoarele:
Cel în al cărui suflet există o tendință spre negativitate, va fi atras cu ușurință, când se află în fața altor oameni, de multe lucruri care nu au nimic comun, de pildă, cu rațiunea și cu judecata, el va fi tentat să-și însușească ceea ce vine de la aceștia ‒ nu numai ceea ce ei spun, ci și ceea ce fac ‒ și să imite exemplul lor, felul lor de a acționa; el va putea ajunge cu ușurință să fie la fel cu ceilalți oameni. Prin aceasta, omul negativ ajunge în situația de a se putea dărui cu ușurință influențelor bune, dar și în primejdia de a lăsa ca în sufletul lui să se înrădăcineze orice influență dăunătoare venită din afară, astfel încât să se identifice cu ea și ea să devină o parte a vieții sale sufletești. Dacă ne înălțăm de la cunoașterea cursului obișnuit al vieții la nivelul a ceea ce știe cunoscătorul vieții spirituale, la cunoașterea faptelor și ființelor spirituale ce acționează în jurul nostru, va trebui să spunem că omul înzestrat cu însușiri sufletești negative are o anumită înclinație spre impresiile impalpabile, imprecise, care în viața exterioară se arată arareori la lumina zilei și să se lasă ușor influențat de acestea. Iată un exemplu: Corespunde întru totul realităților vieții afirmația că omul devine o cu totul altă ființă dacă trăiește într-un grup mai mare de oameni, decât dacă e singur; un observator mai atent poate constata că, în ceea ce privește întreaga viață sufletească, omul este cu totul altul dacă trăiește într-o colectivitate ‒ și anume, într-o colectivitate activă ‒, decât dacă este singur. Dacă omul e singur, el dă ascultare propriilor lui impulsuri; în acest caz, chiar și un eu slab își va căuta în sine mobilurile pentru faptele sale. Dar într-o colectivitate de oameni există întotdeauna un fel de „suflet al grupului”; în acesta se revarsă, într-un curent unic, instinctele, dorințele, judecățile etc. Un om pozitiv nu se va dărui de bunăvoie acestor influențe comune; omul negativ va fi însă oricând ușor influențat de ceea ce am desemnat drept suflet al grupului. De aceea, putem constata mereu cât de bine se potrivește ceea ce a spus un prozator dialectal în câteva cuvinte: Exprimarea lui Rosegger [Nota 34] este puțin cam grosolană, dar ea conține un sâmbure de adevăr, în ceea ce privește realitatea vieții:
Putem face pretutindeni această constatare: Adeseori, într-adevăr, omul este mai inteligent când este singur, decât în societate; căci, în acest din urmă caz, el este furat aproape cu totul de dispoziția masei, vedem adeseori cum cineva se duce la o întrunire, având niște sentimente și porniri foarte precise; apare apoi un vorbitor, care susține cu entuziasm ceva care la început poate că-i era absolut străin ascultătorului respectiv; poate că nu-l convinge atât de mult vorbitorul însuși, cât aprobarea generală a celorlalți ascultători. Este cuprins și el de această dispoziție și iese din sală convins că cele auzite sunt adevărate. Această putere de sugestie a dispoziției colective joacă un rol imens în viața omului. Iar aceasta ne poate indica, totodată, care sunt primejdiile în cazul unui suflet cu predispoziție negativă. Tot pe această se întemeiază și pericolul pe care-l constituie sectele de orice fel. Dacă pe un om, luat de unul singur, adeseori nu putem să-l convingem cu ușurință de un lucru sau altul, vom reuși dacă avem la dispoziție o sectă. Căci în cadrul ei există întotdeauna o dispoziție colectivă: sufletele acționează unele asupra altora. Și în special așa-numitele naturi negative sunt expuse influenței acestei dispoziții colective, sectare. De aici rezultă primejdii deosebit de mari pentru sufletul negativ.
Putem merge și mai departe. În conferințele precedente am arătat cum, prin evoluție, sufletul poate ajunge să trăiască în regiunile superioare ale vieții spirituale. Iar în cartea mea, Știința ocultă, am descris ce trebuie să facă sufletul pentru a urca o anumită treaptă din evoluția lui și a se înălța în sfere superioare. În acest caz, sufletul trebuie să reprime mereu ceva, trebuie să reprime mai întâi ceva pozitiv și să se deschidă unor impresii noi, trebuie să se transpună în mod artificial, ca să zicem așa, într-o dispoziție negativă. Nici nu se poate fără această transpunere artificială într-o dispoziție nouă. Am subliniat destul de des ce trebuie să facă un cercetător spiritual, dacă vrea să se înalțe pe treptele superioare ale existenței. Cercetătorul spiritual trebuie să-și creeze în mod voit, conștient, acea stare care apare la omul obișnuit în momentul adormirii, când sufletul se golește de impresiile exterioare, el trebuie să-și creeze în mod voit o stare de somn. El trebuie să se transpună în mod conștient în acea dispoziție în care toate impresiile exterioare ale zilei se șterg, astfel încât sufletul rămâne absolut gol. Apoi sufletul trebuie să se poată dărui impresiilor care, dacă discipolul se află la începutul exercițiilor sale, îi sunt cu totul noi; cu alte cuvinte, el trebuie să devină cât se poate de negativ. Iar tot ceea ce în viața mistică, în domeniul cunoașterii lumilor superioare, este numit „contemplare interioară, adâncire interioară”, creează, în principiu, o dispoziție sufletească negativă. Nu putem evita nicidecum acest lucru. Dacă omul reduce la tăcere impresiile lumii exterioare și își creează în mod conștient o stare în care este cu totul cufundat în sine și nu lasă să intre în el nimic din ceea ce-l umplea înainte, ca om pozitiv, atunci el se află într-o stare negativă, de autocontemplare.
Ceva similar se întâmplă însă și dacă omul aplică mijloacele, ceva mai comode, exterioare, care, ce-i drept, nu pot duce la o viață superioară, dar oferă un anumit sprijin celui ce vrea să se înalțe în lumile superioare: dacă trece de la o hrănire ce favorizează chiar și la modul animalic pornirile pozitive din om, la un regim special, la cel vegetarian, de pildă, sau la ceva asemănător. Nu prin faptul că devenim vegetarieni sau că mâncăm un aliment sau altul reușim să ne înălțăm în lumile superioare; oricum, ar fi prea comod ca omul să se poată „înălța mâncând” în lumile superioare; căci ceea ce ne înalță în lumile superioare este munca pe care o desfășurăm asupra propriului nostru suflet. Dar această muncă este facilitată dacă scutim corporalitatea exterioară de influențele nefavorabile pe care un anumit mod de hrănire le poate avea asupra omului. Cel ce vrea să ducă o viață superioară, spirituală, se va convinge că forțele lui sporesc dacă adoptă un anumit regim alimentar. Dacă omul evită anumite alimente, care-i conferă pozitivitate, soliditate și robustețe, prin evitarea lor va ajunge la o anumită negativitate. Cine se situează pe terenul unei științe spirituale adevărate, autentice, nu al uneia șarlatanești, nu va nega niciodată ceea ce, pur și simplu, conform cu realitatea, trebuie să fie în legătură cu o adevărată viață spirituală deja în unele lucruri exterioare, care au legătură cu o viață spirituală. Dar în acest fel omul va ajunge în primejdia de a deveni accesibil și la influențele spirituale rele. După cum, formându-ne din punct de vedere spiritual și golindu-ne de impresiile de peste zi, devenim accesibili la realitățile și ființele spirituale care se află mereu în jurul nostru, devenim accesibili puterilor și forțelor spirituale bune, pe care învățăm să le percepem numai când ni se deschide organul corespunzător; tot așa devenim accesibili și la forțele și puterile spirituale malefice; căci acestea sunt legate unele de altele. Exact la fel cum auzim și sunete neplăcute, atunci când vrem să auzim sunete agreabile. Dacă vrem să pătrundem în lumea spirituală, trebuie să ne fie clar că e posibil să facem și experiențe spirituale rele. Dacă ne-am dărui lumii spirituale numai conform cu latura negativă a sufletului, viața noastră spirituală ar putea fi amenințată de multe primejdii. Dacă, deocamdată, facem abstracție de lumea spirituală și de evoluția spirituală și ne situăm la orizontul vieții obișnuite, ne putem întreba deja: Cum acționează asupra omului ceva care-l face negativ, un regim vegetarian, de exemplu? ‒ Dacă omul devine vegetarian numai dintr-o idee agitatorică încăpățânată, fără a-și forma o judecată obiectivă despre acest regim, sau pornind de la un principiu fără a schimba nimic în viața lui sufletească și în felul său de a acționa, atunci trecerea la regimul vegetarian se prea poate întâmpla să-l facă foarte slab în fața diferitelor influențe venite din direcția vieții și poate că mai ales în privința anumitor însușiri trupești el va degenera. Dacă cineva vrea să treacă însă la o viață de inițiativă, dacă vrea să-și traseze în viață niște sarcini noi, izvorâte nu din viața exterioară, ci dintr-o viață sufletească bogată, superioară, dacă dă vieții sale un conținut nou, atunci el poate fi ajutat extraordinar de mult prin faptul că adoptă un regim alimentar, înlăturând din drumul său piedicile pe care le poate ridica vechiul mod de hrănire.
Unul și același lucru poate acționa în diferite feluri; dar își dă seama de aceasta numai cel ce observă viața în intimitatea ei. Tocmai pentru că știe aceste lucruri, adevăratul cercetător spiritual subliniază cu atâta hotărâre ceea ce am spus aici de atâtea ori: un cercetător spiritual veritabil nu va da nimănui mijloacele prin care omul se poate înălța în lumile spirituale, fără a-i atrage, totodată, atenția asupra faptului că în acest caz omul dezvoltă nu numai însușirile sufletești negative, care sunt necesare ca să poată primi impulsuri noi, că el dezvoltă nu numai contemplarea și starea de cufundare în interiorul său, ci dă totodată vieții ce urmează să se înalțe pe o nouă treaptă un conținut viguros, care o susține și o umple. Dacă-i dăm cuiva mijloacele prin care să dezvolte forța de a privi în lumea spirituală, îl expunem deja, din pricina negativității legate de aceasta, și posibilității de a fi la discreția tuturor forțelor spirituale rele existente. Dar dacă un om care vrea să pătrundă în lumea spirituală manifestă, în același timp, și bunăvoința de a se strădui să afle, din comunicările cercetătorului spiritual, ce există în lumile superioare, el nu va fi nici o clipă doar în prada unei dispoziții negative; ci el va poseda ceva care poate să umple sufletul, pe o treaptă superioară, cu un conținut pozitiv. Iată de ce subliniem atât de des că nu e bine ca omul să caute doar să se înalțe cu sufletul său pe trepte tot mai înalte, ci că, paralel cu aceasta, el trebuie să depună o muncă serioasă de studiere a ceea ce-i poate comunica știința spirituală. Iată de ce tocmai știința spirituală ține seama de faptul că omul care urmează să intre în niște lumi necunoscute lui ajunge în mod necesar la o dispoziție sufletească negativă.
Dar ceea ce trebuie să provocăm astfel, atunci când ne dezvoltăm sufletul în mod conștient, poate fi întâlnit și afară, în existența exterioară, la diferiți oameni, pentru că sufletul nu parcurge o evoluție doar în viața actuală, ci a parcurs diferite stadii de evoluție în viețile anterioare și intră în existență aflându-se deja pe o anumită treaptă. După cum, în actuala viață, urcăm din treaptă în treaptă și, dacă vrem să ajungem pe o treaptă pozitivă, trebuie să dezvoltăm între timp în noi niște însușiri sufletești negative, s-ar putea ca noi să fi ajuns deja la o asemenea încheiere în momentul când am trecut ultima dată prin poarta morții și am intrat într-o viață următoare cu o seamă de însușiri precumpănitor negative, sau pozitive. Dacă ne-am dezvoltat în așa fel încât intrăm în viață înzestrați cu însușiri pozitive, aceasta va face să rămânem cum suntem și va fi o piedică în calea evoluției spre trepte mai înalte; fiindcă înclinația spre însușiri pozitive a sufletului are ca rezultat un caracter foarte precis conturat. Este adevărat că înclinația spre o dispoziție sufletească negativă ne dă, între naștere și moarte, posibilitatea de a primi multe lucruri noi în sufletul nostru; dar, pe de altă parte, ea ne expune tuturor schimbărilor capricioase ale vieții, dar mai ales impresiilor schimbătoare pe care ni le fac ceilalți oameni. Din această cauză, putem vedea că, dacă un om înzestrat cu o dispoziție sufletească negativă întâlnește alți oameni, însușirile acestora se imprimă în propria lui viață sufletească. Așa se face că un om negativ poate constata, într-adevăr, că, aflându-se în apropierea unui prieten sau al altei persoane, cu care are anumite relații de afecțiune, începe să semene din ce în ce mai mult cu celălalt. În căsnicie sau în prietenie, oamenii cu predispoziții negative își vor însuși până și caracteristicile scrisului celuilalt. Cine observă în acest fel viața își va da seama că scrisul unuia dintre soți, al aceluia care prezintă o predispoziție sufletească negativă, începe să semene tot mai mult cu scrisul celuilalt.
Astfel, ca oameni negativi, suntem expuși influențelor schimbătoare din partea altor oameni, și anume din partea acelora cu care întreținem relații mai apropiate. Ca suflete negative suntem expuși, deci, într-un anumit sens, primejdiei de alienare a personalității, astfel încât propria noastră viață sufletească, propriul nostru eu să fie anihilat. Aceasta este primejdia care-l pândește pe omul negativ.
În schimb, primejdia la care este expus omul pozitiv constă în faptul că el nu e deloc receptiv la impresiile ce-i vin de la alți oameni, că însușirile celuilalt nu pătrund ușor în sufletul lui, că el trece pe lângă toți ceilalți oameni fără a li se putea alătura; el nu-și poate găsi în viață prieteni, afinități cu alți oameni. Pericolul omului pozitiv este acela de a rămâne cu un suflet înăsprit și pustiit. Dar și altfel în viață se poate vedea cum acționează în suflet, în cursul vieții, însușirile pozitive și cele negative. Pătrundem adânc în tainele vieții dacă privim oamenii din acest punct de vedere, al omului pozitiv și negativ, și acolo unde omul stă față în față cu natura. Cel care este capabil să observe viața într-un mod cu adevărat intim, va putea chiar distinge o seamă de influențe pozitive și negative ale naturii asupra omului. Ce anume dintr-un om acționează mai cu seamă asupra altuia? Ce anume acționează în mod deosebit când omul primește impresii exterioare?
Există ceva care face ca sufletul să devină, într-un anumit sens, tot mai pozitiv. Pentru omul contemporan, aflat pe treapta actuală, normală, a evoluției ‒ indiferent pe ce treaptă a vieții a ajuns ‒, acest ceva este judecata, analiza rațională, clarificarea unei situații oarecare, a unei situații de viață oarecare. Toate acestea ne fac, întotdeauna, într-un anumit sens, pozitivi. Dimpotrivă, pierderea judecății sănătoase, conștiente de sine, face ca sufletul să devină negativ, face ca impresiile să ajungă în suflet fără ca acesta să se poată apăra de ele prin însușiri pozitive. Ba, putem observa chiar că însușirile umane, dacă intră în sfera inconștientului, acționează cu mai multă putere asupra celorlalți oameni, decât dacă vin din sfera judecății sănătoase, din sfera puterii de judecată solide, conștiente de sine. Căci, din păcate, în viață trebuie să constatăm nu numai o dată ‒ și tocmai în cadrul unei mișcări spiritual-științifice ‒ următoarele: Când se dau comunicări din lumea spirituală care sunt înveșmântate într-o logică riguroasă, niște comunicări care se îmbracă în aceleași forme ale judecății care sunt recunoscute și pe celelalte tărâmuri ale vieții, oamenii ocolesc asemenea comunicări; oamenilor nu le place, din păcate, absolut deloc să se dea comunicări din lumile spirituale într-un mod rațional, urmărind frumos fenomenele conform cu cauzele și efectele lor. Dar dacă aceste comunicări sunt făcute în așa fel încât să te poți sustrage, într-un anumit sens, activității de gândire, să poți face abstracție de judecată, atunci oamenii pot fi ușor câștigați de comunicările din lumea spirituală. Ba există chiar oameni care-i găsesc suspecți pe cei ce le oferă comunicări din lumea spirituală adresându-se rațiunii sănătoase; în schimb, ei îi cred, fără rezerve, pe aceia care dau comunicări de acest fel aflându-se în stări mediumnice, părând inspirați de o putere inconștientă. Acești oameni care nu știu ce spun, care spun mai mult decât știu ei înșiși, găsesc mai multă crezare decât aceia care știu bine ce spun. Se spune nu o dată: Cum poate cineva să afirme niște lucruri despre lumea spirituală, dacă nu este măcar pe jumătate în stare de inconștiență, așa încât să se vadă că este posedat de o putere străină! ‒ Mulți consideră că acesta este un motiv de a respinge acele comunicări din lumea spirituală care sunt făcute în mod conștient. De aceea, oamenii preferă să alerge după tot felul de persoane cu însușiri mediumnice, decât să accepte ceea ce li se dă din lumea spirituală în formele și cu fundamentările oferite de o rațiune sănătoasă.
Dar dacă ceea ce vine din lumea spirituală este cufundat într-o regiune unde conștiența a fost exclusă, există întotdeauna primejdia ca asemenea comunicări să acționeze asupra însușirilor negative; căci însușirile sufletești negative se manifestă întotdeauna atunci când de om se apropie ceva venit din adâncurile întunecate, subconștiente. Observând viața cu mai multă exactitate, vom vedea mereu că, prin însușirile sale pozitive, un om mai prost exercită o influență mai puternică până și asupra unuia mai înțelept, în cazul în care acesta din urmă e înclinat să cadă în prada a ceea ce e scos la suprafață nu dintr-o rațiune atât de sănătoasă ca a lui, pe care o posedă el însuși, ci din cine știe ce străfunduri întunecate. Putem înțelege astfel că, în viață, unele naturi mai subtile, înzestrate cu o rațiune mai subtilă, cad sub influența unor oameni care posedă o putere de reprezentare robustă, care își fac afirmațiile pornind de la instinctele și înclinațiile lor proprii. Am înțelege foarte bine viața, dacă am merge și mai departe. Am mai vedea atunci cum e posibilă o ciudățenie ca aceasta: să întâlnim o persoană care nu numai că neagă uneori rațiunea sa sănătoasă, dar este chiar necăjită din cauza rațiunii cu care este înzestrată și afirmă un lucru sau altul, sub influența unei conștiințe chinuite de asemenea complexe. Cât timp nu observă caracterul maladiv al acestui comportament, naturile mai sensibile sunt extraordinar de mult înclinate să cadă sub influența unor astfel de oameni care fac afirmații izvorâte dintr-o dispoziție sufletească maladivă. Toate aceste lucruri țin de o înțelepciune reală a vieții; iar noi le putem aprecia în mod just numai dacă ne este limpede că omul care, pe de-o parte, posedă însușiri sufletești pozitive, nici nu e neapărat accesibil la rațiunea sănătoasă, dar că, spre deosebire de el, un om cu însușiri negative este accesibil lucrurilor în fața cărora este neputincios și care nu pot fi nicidecum luminate de către rațiune. O psihologie mai subtilă trebuie să țină seama neapărat de aceste lucruri.
Dar chiar și atunci când nu studiem influențele pe care le exercită oamenii, ci acele influențe care acționează din lumea exterioară asupra sufletului, putem ajunge la concluzii importante și pline de semnificații, dacă pornim de la cunoștințele referitoare la omul pozitiv și omul negativ. Să ne imaginăm, de pildă, că un cercetător oarecare se ocupă de un anumit domeniu și să presupunem că el este un cercetător foarte laborios, care prelucrează lucruri și fenomene izolate din lumea exterioară, în mod absolut concret. El face astfel ceva pentru binele omenirii. Numai că el corelează aceste fapte între ele așa cum îi dictează prejudecățile sufletului său, cum îi dictează tot ceea ce și-a însușit prin educație și din viața lui de până atunci, cum îi dictează o anumită teorie și concepție despre lume, care poate că nu este altceva decât o explicație absolut unilaterală a fenomenelor. În noțiunile și ideile pe care le-a extras din fenomene ‒ dacă le-a extras prin propria lui gândire ‒, acest om va avea ceva care poate acționa vindecător asupra sufletului său; căci prin faptul că și le-a elaborat el însuși, drept concepție a sa despre lume, acest ceva umple sufletul lui cu o dispoziția pozitivă. Să presupunem însă că apar acum adepții și susținătorii săi, care nu și-au elaborat ideile pornind de la fenomenele înseși, ci auzindu-le sub formă de prelegeri sau citindu-le; ei nu au acele sentimente pe care cercetătorul respectiv și le-a creat în laborator sau în cabinet: la o întreagă armată de adepți, toate acestea pot să corespundă unor însușiri sufletești negative. Putem vedea cum aceeași convingere face pozitiv sufletul unui cap de școală, care se dedică unei orientări unilaterale; dar tot ea poate să corespundă unor însușiri absolut negative și să aibă efecte nesănătoase, poate să-i facă din ce în ce mai negativi și mai slabi pe toți acei adepți care doar repetă ceea ce a fost conținut viu al sufletului celui dintâi.
Acesta este un lucru pe care trebuie să-l remarcăm de-a lungul întregii istorii a spiritului uman. Putem vedea și azi că unii, având o concepție despre lume pur materialist-mecanicistă, pe care și-au elaborat-o ei înșiși cu sârg din faptele trăite de ei, sunt niște naturi cu totul pozitive, pline de prospețime, reconfortante, care ne întâmpină drept niște caractere fermecătoare. În schimb, la adepții lor, în capetele cărora se află, de fapt, aceleași reprezentări, pe care însă nu le-au elaborat ei înșiși, aceste reprezentări corespund unei constituții sufletești nesănătoase, negative, debile. Iată de ce putem constata că există o diferență între cei care-și formează ei înșiși o concepție despre lume și aceia care doar o adoptă; în primul caz avem de-a face cu niște însușiri sufletești pozitive, în cel de-al doilea, cu niște însușiri sufletești negative. Aceste lucruri se încrucișează pretutindeni în viață.
Vedem, așadar, că putem face în așa fel încât atitudinea noastră față de lume să fie sau pozitivă sau negativă. Negativi ne poate face, de pildă, o cercetare pur teoretică a naturii; în special ceea ce nu putem vedea. Dar, pentru a atinge o anumită treaptă, trebuie să introducem în noi și un element negativ. Trebuie să existe și o cunoașterea teoretică a naturii. Nu trebuie să ne închidem însă ochii în fața adevărului că o cunoașterea teoretică a naturii ‒ sistematizarea lumii animalelor, a plantelor, a mineralelor și sistematizarea în idei și noțiuni a legilor naturii, care rezultă de aici ‒ acționează asupra sufletului nostru în așa fel încât, cu caracterul nostru negativ, suntem prizonierii acesteia. Dimpotrivă, dacă primim în noi natura ca pe un mare tot, cu un sentiment viu, această atitudine trezește în sufletul nostru dispoziția pozitivă; ca, de pildă, încântarea în fața răsăritului de soare, pe care nu-l studiem din punct de vedere astronomic, ci a cărui splendoare plină de strălucire o admirăm. Când ne însușim o concepție despre lume, sufletul nu participă; lăsăm ca alții să ne dicteze anumite idei. În schimb, întreg sufletul nostru se pune în mișcare când fenomenele naturii ne încântă sau ne dezgustă. Ceea ce este adevărat în fenomenele naturii nu are legătură cu eul nostru; dar ceea ce ne poate încânta sau dezgusta are legătură cu el; fiindcă noi trecem pe lângă natură încântați sau dezgustați, după cum este constituit eul nostru.
Putem spune, astfel: Dacă ne găsim o legătură vie cu viața naturii, cultivăm în noi dispoziția pozitivă; dacă teoretizăm asupra naturii, ne cultivăm dispoziția sufletească negativă. Dar aceasta confirmă ceea ce am spus mai înainte: că acela care mai întâi analizează și disecă o serie de fenomene din natură este mult mai pozitiv decât cel care-și asimilează și învață adevărurile obținute de altcineva. Orice pedagogie adevărată ar trebui să țină seama de acest lucru. Pretutindeni acolo unde s-au știut lucrurile la care ne-am referit acum, s-a avut grijă ca omul să nu-și cultive în suflet numai însușirile negative. De ce a scris Platon pe frontispiciul templului său filosofic: „Aici să nu intre decât acela care cunoaște geometria” [Nota 35]? Pentru că geometria, matematica, se numără printre acele activități ale vieții sufletești umane pe care nu ni le putem însuși nicidecum pe bază de autoritate. Geometria trebuie s-o pătrundem, într-adevăr, cu partea interioară a sufletului nostru, trebuie s-o re-creăm noi înșine și ne-o putem însuși numai printr-o activitate sufletească pozitivă. Dacă azi s-ar ține seama de acest lucru, o mare parte din sistemele și concepțiile despre lume, de care e plină lumea, nici n-ar exista. Fiindcă cel care știe în ce fel se elaborează, în mod pozitiv, un sistem de noțiuni cum este acela al geometriei, nutrește un adânc respect față de activitatea interioară a omului. Cine citește, de pildă, „Enigmele lumii” de Haeckel [Nota 36], și nu are habar cum își elaborează un om așa ceva, se va hotărî ușor să producă o nouă concepție despre lume. N-are de făcut altceva decât să modifice puțin noțiunile; dar, în acest caz, el lucrează numai și numai într-o dispoziție sufletească negativă.
Așa că știința spirituală sau antroposofia este ceva care cultivă în mod sigur în om dispoziția pozitivă. Când unui om îi sunt prezentate de-a gata, prin metodele atât de îndrăgite în zilele noastre, de pildă cu ajutorul filmului sau al altor demonstrații, anumite realizări ale epocii contemporane, când el poate vedea la cinematograf diferite animale sau procese din natură, el le preia în mod absolut pasiv, iar sufletul lui este într-o dispoziție negativă; nu i se cere să dezvolte niște însușiri pozitive, nici nu e necesar să gândească. Unui om îi pot fi arătate, de pildă, diferitele faze ale alunecării unui ghețar din vârful muntelui sau altceva asemănător. Se vede de aici că astăzi sunt preferate însușirile negative ale oamenilor. Dar pentru antroposofie lucrurile nu sunt tot așa de simple. Ea poate să prezinte cu ajutorul filmului ceea ce are de prezentat, cel mult în mod simbolic. Dar pentru lucrurile care-l duc pe om în lumea spirituală, nu există altă poartă de acces în afară de viața sufletească umană. Cine vrea să pătrundă într-un mod cu adevărat rodnic în știința spirituală, trebuie să se împace cu gândul că, în legătură cu lucrurile cele mai importante, nu-i va putea fi prezentat nimic pe cale demonstrativă. E necesar să colaboreze el însuși, în sufletul său, astfel încât să cheme la viață în suflet dispozițiile cele mai pozitive. Dar tocmai de aceea știința spirituală este cea mai în măsură să cultive însușirile pozitive ale sufletului uman. Și în aceasta constă caracterul atât de sănătos al unei asemenea concepții despre lume, care nici nu pretinde că face altceva decât că trezește forțele existente în sufletul uman. Apelând la un element care acționează în orice suflet prin propria lui putere, antroposofia face să iasă afară ceea ce zace ascuns în suflet, ca să pătrundă toate forțele și sevele trupului, lucru care are un efect de însănătoșire, în cel mai adevărat sens al cuvântului, asupra întregii ființe umane. Și, dat fiind faptul că antroposofia nu apelează la nimic altceva în afară de rațiunea umană sănătoasă, care nu poate fi scoasă la lumină prin sugestie colectivă, ci numai prin înțelegerea fiecăruia, și pentru că ea renunță la tot ceea ce poate fi realizat prin sugestie colectivă, putem spune că ea se bazează pe cele mai pozitive însușiri sufletești ale omului.
Am sintetizat astfel, fără să ascundem nimic, niște fapte care arată că omul este situat în viață între aceste două tendințe: cea pozitivă și cea negativă. Omul nu se poate înălța pe niște trepte superioare decât depășind o treaptă inferioară, pozitivă, transpunându-se într-o dispoziție negativă și ‒ în această dispoziție fiind ‒ asimilându-și un conținut nou și pătrunzându-se de acesta în asemenea măsură încât să poată începe iarăși o activitate pozitivă, dar pe o treaptă superioară. Cel care este în măsură să privească natura în mod just, știe cum lucrează înțelepciunea cosmică pentru a-l face pe om să treacă de la o dispoziție pozitivă la una negativă și de la una negativă la o nouă dispoziție pozitivă.
E frumos să cugetăm, din acest punct de vedere, la un amănunt, la celebra definiție a tragicului, dată de Aristotel [Nota 37], să zicem. O tragedie, spune el, ne prezintă o acțiune bine închegată, în așa fel încât să trezească în spectator groază și compasiune, dar groaza și compasiunea trebuie să treacă printr-un catarsis, printr-o purificare. Omul care intră în existență cu tot egoismul obișnuit, în primă instanță este foarte pozitiv în egoismul său; el se izolează în sine, se înăsprește. Devenim apoi foarte negativi, dacă simțim suferința și bucuria altor oameni ca și cum ar fi ale noastre. Devenim oarecum negativi prin faptul că ieșim din eul nostru și ne dezvoltăm facultatea empatiei și a compasiunii. Și mai devenim negativi dacă ne adâncim în ceva nedefinit care planează asupra destinului unui om; dacă ne adâncim în ceea ce poate rezulta mâine din faptele unui om pe care-l simpatizăm. Cine nu cunoaște acea strângere de inimă pe care o avem față de un om care se grăbește să săvârșească o faptă, astfel încât, probabil, de aici i se va trage mâine o nenorocire, pe care noi o presimțim, în timp ce pornirile lui nu-l lasă să renunțe la ea? Ne temem de ceea ce se poate întâmpla. Dar prin aceasta ne transpunem într-o dispoziție sufletească negativă; căci teama este o dispoziție negativă a sufletului. Dar noi am deveni indiferenți în fața vieții dacă n-am fi capabili să simțim teamă în legătură cu ceea ce se ascunde în poala viitorului. Așadar, prin compasiune și teamă noi devenim negativi. Dar ca să putem deveni pozitivi, tragedia pune în fața noastră imaginea unui erou la faptele căruia trebuie să participăm cu tot sufletul și al cărui destin ne întâmpină, în primă instanță, în așa fel încât ne trezește sentimentul de teamă; dar, în același timp, prin caracterul unitar al acțiunii, imaginea eroului ne este prezentată în așa fel încât teama și compasiunea se purifică și, din însușiri negative, se transformă într-o mulțumire armonioasă pe care ne-o lasă opera de artă respectivă, și se înalță iarăși la nivelul de însușiri pozitive.
Iată cum definiția filosofului antic grec ne arată, prin exemplul pe care-l oferă opera de artă, că în viață arta este un element care vine în întâmpinarea unei dispoziții sufletești negative necesare, spre a o transforma într-una pozitivă. Iluzia artistică ne înalță pe o treaptă superioară, pe toate tărâmurile sale, unde trebuie să devenim mai întâi negativi, dacă vrem să depășim o viață sufletească neevoluată. Frumosul ne arată mai întâi idealul spre care trebuie să tindem, căci altfel n-am putea depăși treapta pe care ne aflăm în prezent. Dar pe urmă și restul vieții se îmbracă în strălucirea unei dispoziții sufletești superioare, dacă am fost înălțați mai întâi prin artă pe o treaptă superioară a vieții sufletești.
Vedem astfel că dispoziția pozitivă și cea negativă nu alternează numai în viața omului individual, ci și în viața generală a omenirii, contribuind necontenit la perfecționarea omului individual, din încarnare în încarnare, dar și la aceea a vieții omenirii. Dacă am avea timp, ușor am putea arăta că au existat ere și epoci pozitive; am putea descrie ere întregi din istoria omenirii, arătând că ele au fost ere pozitive, și am putea arăta că altele au fost negative, și așa mai departe. Ideea de pozitiv și negativ are legătură cu toate sferele vieții sufletești și, deci, ale vieții umane în general. Ea nu se manifestă în sensul că un om este pozitiv, iar altul negativ, ci îl privește pe fiecare. Pe diferitele trepte ale existenței, fiecare om trebuie să treacă prin stări pozitive și stări negative. Numai dacă privim lucrurile în acest fel, ideea de om pozitiv și om negativ va deveni pentru noi un adevăr al vieții și, implicit, temelia unei practici de viață. Iată de ce aceste considerații pot aduce confirmarea unui cuvânt, pe care l-am citat la începutul și la sfârșitul uneia dintre aceste conferințe, un cuvânt al filosofului antic grec Heraclit, care, pentru că a știut să privească atât de adânc în viața omului, a fost supranumit „Obscurul”:
Ar putea acum să vină cineva și să spună: Dar atunci înseamnă că orice încercări de a cunoaște sufletul sunt zadarnice. Căci dacă sufletul este atât de vast încât nu-i poți găsi nicăieri marginile, înseamnă că nici o cercetare nu-l poate scruta și ar trebui să renunțăm la încercarea de a-l cunoaște. Dar numai un om negativ va spune așa ceva. Un om pozitiv ar adăuga: Slavă Domnului că această viață a sufletului este atât de vastă, încât nici o cunoaștere n-o poate cuprinde; căci, tocmai datorită acestui fapt, tot ceea ce cuprindem azi, prin cunoaștere, în sufletul nostru, va putea fi depășit mâine și ne putem îndrepta astfel spre trepte și mai înalte! Să fim bucuroși că viața sufletească își bate joc în fiecare clipă de cunoașterea noastră. Noi avem nevoie de o viață sufletească nelimitată, căci perspectiva infinitului ne dă speranța că putem depăși în orice clipă dispoziția pozitivă, că viața sufletului poate merge din treaptă în treaptă. Iată de ce tocmai faptul că viața sufletească este infinită și incognoscibilă ne oferă perspectiva cea mai importantă pentru speranța și încrederea noastră în viitor. Datorită faptului că nu putem găsi niciodată marginile sufletului însuși, sufletul este în stare să depășească orice margini și să urce din treaptă în treaptă.
