Pentru cei care au frecventat mai mult sau mai puțin constant conferințele pe care le-am prezentat aici în cursul acestei ierni, va fi devenit clar faptul că în acest ciclu e vorba de o serie de probleme mai mult sau mai puțin profunde ale sufletului. Din punctul de vedere al unei întrebări a sufletului va fi prezentată și expunerea de astăzi, referitoare la esența bolii și la esența vindecării.
Ceea ce trebuie spus, din punctul de vedere al științei spirituale, în legătură cu realitățile respective ale vieții, în măsura în care ele sunt niște expresii pur fizice ale unor cauze spirituale, a fost discutat aici în alte conferințe ‒ de exemplu, în conferința „Cum înțelegem boala și moartea?” [Nota 26] sau cea despre „ipohondrie” și „febra sănătății” [Nota 27]. Astăzi ne vom ocupa de niște probleme mai adânci legate de cunoașterea bolii și a vindecării.
Boala, vindecarea sau, bineînțeles, și sfârșitul letal al uneia sau alteia dintre boli, sunt evenimente care marchează adânc viața omului. Și dacă, după toate pregătirile făcute aici, ne-am întrebat mereu care sunt substraturile spirituale ale lucrurilor ce stau la baza expunerilor noastre, ne va fi îngăduit, desigur, să căutăm, și în fața acestor fapte și trăiri adânci din existența umană, cauzele lor spirituale. Cu alte cuvinte, ne va fi îngăduit să întrebăm: Ce are de spus știința spirituală în legătură cu aceste trăiri?
Trebuie, în orice caz, să privim din nou, în profunzime, întregul sens al evoluției acestei vieți umane, ca să putem înțelege cum se pot integra în mersul normal al existenței boala, sănătatea, moartea, vindecarea. Fiindcă, de fapt, vedem cum fenomenele amintite se inserează în evoluția normală a omului. Oare contribuie ele cu ceva la evoluția noastră? Altfel spus: Oare ne fac să înaintăm în evoluția noastră, sau să dăm înapoi? Ne vom forma o noțiune clară asupra acestui lucru numai dacă vom avea în vedere și aici natura integrală a omului.
Am descris adeseori aici această natură integrală a omului, arătând că ea se compune din cele patru componente reale ale ființei umane: prima este corpul fizic, pe care omul îl are în comun cu toate entitățile minerale din jurul său, care-și au formele de la forțele și legitățile fizico-chimice existente în ele. A doua componentă a entității umane a fost numită de noi corp al vieții, și noi am putut spune că omul îl are în comun cu tot ceea ce este viu, deci, cu entitățile vegetale și animale din jurul său. Am atras apoi atenția asupra corpului astral, pe care omul îl posedă drept o a treia componentă a entității sale; el este purtătorul plăcerii și suferinței, al bucuriei și durerii, al tuturor sentimentelor, reprezentărilor, gândurilor ș.a.m.d., care se tălăzuiesc în noi de dimineața până seara. Omul nu mai are în comun acest corp astral decât cu lumea animală din jurul său. Și am studiat apoi întotdeauna cea mai înaltă componentă a entității umane, care face ca el să fie coroana creațiunii pământești, purtătorul eului său, a conștienței de sine. Dacă avem în vedere aceste patru componente ale ființei umane, putem spune: Ne frapează ‒ chiar și la o observație superficială ‒ o anumită diferență între aceste patru componente. Avem în fața noastră corpul fizic uman. Dacă-l privim pe om, dacă ne privim pe noi înșine din exterior, organele de simț exterioare fizice pot să perceapă ceea ce noi desemnăm drept corp fizic uman. Cu ajutorul gândirii legate de aceste organe fizice, deci, cu ajutorul acelei gândiri care este legată de instrumentul creierului, putem înțelege corpul fizic uman. El ni se arată, de aceea, când îl privim din exterior.
Cu totul altul este raportul față de corpul astral uman. Ne-am dat seama deja, din descrierile precedente, că numai pentru adevărata conștiență clarvăzătoare corpul astral este, ca să zicem așa, o realitate exterioară; numai aceasta, datorită educării adeseori caracterizate conștienței, poate vedea corpul astral, într-un anumit sens, așa cum vedem corpul fizic. Pentru viața obișnuită, corpul astral al omului nu poate fi perceput din exterior; ochiul nu poate vedea, din instinctele, pasiunile, gândurile, sentimentele corpului astral, decât manifestările lor. În schimb, omul însuși percepe în interiorul lui aceste trăiri ale corpului său astral. El percepe ceea ce noi numim instincte, pofte, pasiuni, bucurie și durere, plăcere și suferință. Putem spune, de aceea, că corpul astral se raportează la corpul fizic în așa fel încât, în viața umană obișnuită, pe cel dintâi îl privim din interior, iar corpul fizic îl privim din exterior.
Într-o anumită privință, celelalte două componente ale naturii umane, corpul eteric și purtătorul eului, se situează între aceste două extreme. Corpul fizic este perceptibil în mod pur exterior, iar corpul astral în mod pur interior. Dar veriga intermediară dintre corpul fizic și corpul astral este corpul eteric. El nu poate fi perceput din exterior, dar lucrează spre exterior. În viața umană obișnuită, el lucrează spre exterior, în așa fel încât putem spune: Forțele, trăirile interioare pe care le dezvoltă corpul astral, trebuie transmise mai întâi corpului eteric; de-abia pe urmă acesta poate acționa asupra instrumentelor fizice, asupra corpului fizic. Așa că între corpul astral și corpul fizic acționează, ca verigă intermediară, corpul eteric. Prin urmare, corpul eteric ne conduce din exterior spre interior. Noi nu-l putem vedea cu ochii fizici. Dar ceea ce putem vedea cu ochii fizici este un instrument al corpului astral numai prin faptul că corpul eteric acționează spre exterior, asupra corpului fizic. Dintr-un anumit punct de vedere, ceea ce noi numim eu uman se îndreaptă din exterior spre interior, spre corpul astral. Fiindcă prin eu și prin ceea ce face el din corpul astral, omul devine un cunoscător al lumii exterioare, al ambianței sale, din care este luat și corpul său fizic. Viața animală se desfășoară fără o cunoaștere individuală, personală, fiindcă animalul nu are un eu personal; fiindcă animalul trece lăuntric prin toate trăirile corpului său astral, dar nu-și folosește plăcerea și suferința, simpatia și antipatia, pentru a-și procura cunoașterea lumii exterioare. Plăcerea și suferința, bucuria și durerea, simpatia sau antipatia sunt, în orice caz, trăiri ale corpul astral existent în animal; dar animalul nu-și folosește plăcerea pentru a chiui de bucurie în fața frumuseții lumii, ci el rămâne în cadrul acelui element care-i procură senzația de tihnă. Animalul trăiește în durerea sa în mod nemijlocit; pe om, durerea sa îl duce dincolo de el însuși, spre înțelegerea lumii, fiindcă eul îl conduce din nou afară și-l pune în legătură cu lumea exterioară. Vedem astfel că, pe de o parte, corpul eteric ne trimite spre interiorul omului, spre corpul astral, dar că eul omului ne conduce spre lumea exterioară, spre lumea fizică din jurul nostru.
Am subliniat adeseori că omul duce o viață supusă alternanțelor. O putem constata în fiecare zi. Vedem în sufletul omului, din clipa în care se trezește dimineața, toate trăirile tălăzuitoare ale corpului astral, bucurie și durere, plăcere și suferință, sentimente, reprezentări ș.a.m.d. Vedem că seara aceste trăiri se scufundă într-un întuneric necunoscut, vedem cum corpul astral și eul trec în starea de inconștiență sau, mai bine zis, de subconștiență. Am mai subliniat, de asemenea, cauza care face ca omul să treacă zi de zi prin aceste stări alternante. Dacă-l privim pe omul aflat în stare de veghe, așa cum se manifestă el de dimineața până seara, avem, împletite strâns între ele, interferând în acțiunile lor, corpul fizic, corpul eteric, corpul astral și eul. Când omul adoarme seara, conștiența ocultă vede cum în pat rămân culcate corpul fizic și corpul eteric, pe când corpul astral și eul se întorc în patria lor propriu-zisă, în lumea spirituală, ieșind din corpul fizic și corpul eteric. Acuma, am putea să apelăm la un alt mod de a denumi lucrurile, care ne va da posibilitatea de a ne înțelege în mod corespunzător în privința expunerii noastre de astăzi.
Putem spune că ceea ce am numit corp fizic, ceea ce am fost nevoiți să indicăm drept acea componentă care ne oferă numai partea sa exterioară, trece, ca om exterior, în timpul somnului, în exterior, în lumea fizică, și ia cu el corpul eteric, care este mijlocitorul între exterior și interior. De aceea, în omul adormit nu poate avea loc nici o activitate de mediere între exterior și interior, deoarece corpul eteric, mijlocitorul, a trecut în lumea exterioară. Putem spune, deci, dintr-un anumit punct de vedere, că la omul adormit corpul fizic și corpul eteric sunt numai omul exterior; putem desemna, în general, corpul fizic și corpul eteric drept „om exterior”, chiar dacă corpul eteric este cel ce mijlocește dinspre exterior spre interior. Iar corpul astral și eul pot fi desemnate, la omul adormit, drept „omul interior”. Și putem face la fel și în cazul omului treaz, pentru că, în stare normală, toate trăirile sunt viețuite lăuntric și pentru că ceea ce eul poate să cunoască, fiind în stare de veghe, din lumea exterioară, este asimilat de interiorul omului, pentru a fi prelucrat acolo sub formă de cunoaștere. Datorită eului, ceea ce este exterior devine ceva interior. Toate acestea ne arată că putem vorbi de un om „exterior” și un om „interior”; omul exterior constând din corpul fizic și corpul eteric, omul interior ‒ din eu și corpul astral.
Să cercetăm acum așa-numita viață umană normală, conform cu sensul ei, în evoluția sa. Să ne punem întrebarea: Oare de ce se întoarce omul în fiecare noapte, cu corpul astral și cu eul său, într-o lume spirituală? Să aibă acest lucru un anumit sens? Are un sens pentru om trecerea sa în starea de somn? ‒ Asemenea lucruri au fost atinse deja aici, dar pentru expunerea noastră de astăzi avem neapărat nevoie de ele. Trebuie să cunoaștem evoluția normală, pentru a putea înțelege legile aparent anormale ale naturii, care se manifestă sub formă de boală și vindecare. De ce intră omul în fiecare noapte într-o stare de somn?
Putem înțelege acest lucru numai dacă ne aducem în fața ochilor întregul raport dintre corpul astral și eu, pe de-o parte, și ceea ce am desemnat drept „om exterior”. ‒ Am numit corpul astral purtător al plăcerii și suferinței, al bucuriei și durerii, al instinctelor, poftelor și pasiunilor, al tuturor reprezentărilor, percepțiilor, ideilor și sentimentelor care se tălăzuiesc în noi în sus și în jos. Dar dacă corpul astral e purtătorul tuturor acestor lucruri, cum se face că în timpul nopții omul nu are aceste trăiri, când, de fapt, omul interior propriu-zis este atât de strâns unit cu corpul său astral, încât corpul fizic și corpul eteric nu sunt prezente? Cum se face că apoi aceste trăiri se scufundă într-un întuneric de nepătruns? Care e cauza? ‒ Cauza constă în faptul că corpul astral și eul, cu toate că sunt purtătorii bucuriei și durerii, ai judecății, reprezentării etc., nu pot trăi direct toate aceste lucruri, ai căror purtători sunt. În viața noastră umană, corpul astral și eul, ca să aibă propriile lor trăiri, sunt nevoite, în stare normală, să se cufunde în corpul fizic și corpul eteric. Ceea ce avem în fața noastră drept viața noastră sufletească nu e ceva ce corpul astral viețuiește în mod nemijlocit. Dacă ar fi așa, ar trebui să le viețuim și în timpul nopții, când suntem împreună cu corpul astral. Ceea ce avem în fața noastră, în viața sufletească de peste zi, este un fel de ecou sau o imagine de oglindă. Corpul fizic și corpul eteric reflectă spre noi, ca printr-o oglindă sau prin efectul de ecou, ceea ce viețuim în corpul astral. Tot ceea ce sufletul nostru proiectează în fața noastră, din momentul trezirii și până la adormire, poate fi proiectat de el în fața noastră numai datorită faptului că își zărește propriile sale trăiri în acea oglindă care e formată din corpul fizic și corpul eteric sau corpul vieții. În momentul în care, noaptea, ieșim din corpul fizic și corpul eteric, avem în noi, ce-i drept, toate trăirile corpului astral, dar nu suntem conștienți de ele, deoarece pentru conștientizarea lor e necesară oglindirea sau efectul de ecou al corpului fizic și corpului eteric.
Vedem, astfel, în întreaga noastră viață, așa cum se desfășoară ea de dimineața, când ne trezim, și până seara, când adormim, o interacțiune între omul interior și omul exterior, între eu și corpul astral, pe de-o parte, și corpul fizic și corpul eteric, pe de altă parte. Forțele care acționează aici sunt forțele corpului astral și ale eului. Corpul fizic, drept sumă de activități fizice, n-ar putea să producă niciodată din sine viața noastră sufletească, și la fel de puțin ar fi în stare s-o facă corpul eteric. Forțele care pot face să iasă afară această imagine de oglindă provin din corpul astral și din eu, exact la fel cum ceea ce vedem în oglindă nu provinde de la oglindă, ci de la cel ce se privește în ea. Astfel, toate forțele care fac să apară viața noastră sufletească se află în corpul astral și în eu, în omul interior; și ele își desfășoară activitatea în interacțiunea dintre lumea exterioară și lumea interioară. Pe parcursul zilei, vedem aceste forțe lucrând la producerea vieții noastre sufletești, intrând în interacțiune, radiind, aș zice, în direcția corpului fizic și a corpului eteric. Dar le vedem și seara, intrând în acea stare pe care o numim „oboseală”. Spre seară, le vedem uzate, consumate. Și n-am putea să ne continuăm viața dacă n-am fi în situația de a ne cufunda în fiecare seară într-o altă lume decât cea în care trăim de dimineața până seara. În această lume, în care trăim de dimineața până seara, putem construi, ca să zicem așa, viața sufletească, o putem proiecta în fața sufletului nostru. O putem face cu forțele corpului astral. Dar noi consumăm și aceste forțe și nu le putem înlocui prin ceea ce avem în viața de peste zi. Le putem înlocui numai din lumea spirituală; din acea lume în care ne retragem în fiecare seară. Acesta este sensul somnului. Noi nu putem trăi fără a ne retrage în lumea nopții și a lua de acolo forțele pe care le consumăm ziua. Putem spune, deci, că în fiecare noapte ne luăm din lumea spirituală acele forțe pe care le consumăm de dimineața până seara. Cu aceasta am răspuns la întrebarea: Ce introducem în lumea fizică, atunci când ne retragem în corpul eteric și corpul fizic? ‒ Acest lucru îl știm acum.
Dar invers, oare noi nu introducem nimic din lumea fizică în lumea nopții? ‒ E cealaltă întrebare, și ea e la fel de importantă ca și prima.
Pentru a găsi răspunsul la această întrebare, e necesar, în orice caz, să ne adâncim în niște aspecte pe care le prezintă, de altfel, deja viața umană obișnuită. În viața obișnuită avem așa-zise trăiri. Aceste trăiri iau o cale demnă de toată luarea aminte în viața noastră dintre naștere și moarte. Cum ni se prezintă această cale? O putem vedea cu ajutorul unui exemplu, dat adeseori aici: exemplul felului cum învățăm să scriem. ‒ Când așezăm tocul pe hârtie, ca să ne exprimăm gândurile, noi exercităm arta de a scrie. Știm să scriem. Dar ce presupune acest lucru? Presupune faptul că într-o anumită perioadă a existenței dintre naștere și moarte am avut o serie de trăiri. Ia gândiți-vă prin câte a trebuit să trecem până am ajuns să ne putem exprima gândurile punând tocul pe hârtie și „scriind”. Reprezentați-vă toate trăirile prin care ați trecut în copilărie, de la prima încercare stângace de a ține în mână tocul, de a-l așeza pe hârtie ș.a.m.d. Veți spune probabil: Slavă Domnului că nu e nevoie să ne rechemăm toate acestea în amintire! Fiindcă ar fi rău dacă ori de câte ori scriem ceva ar trebui să ne aducem aminte de toate liniile greșite, poate și de pedepsele pe care le-am suferit etc., până să ne fi însușit ceea ce se numește arta de a scrie. Ce s-a petrecut aici? Ceva ce se numește, în sensul cel mai eminent al cuvântului, o evoluție în viața dintre naștere și moarte. Am trecut printr-o serie întreagă de trăiri. Acestea au avut nevoie de un timp foarte lung; apoi s-au comprimat, aș zice, au format un fel de chintesență, iar această chintesență este ceea ce desemnăm drept „deprindere” de a scrie. Tot restul s-a cufundat într-un întuneric de nepătruns al trecutului. Dar nu e necesar să ne mai amintim acele trăiri, fiindcă din ele s-a dezvoltat o treaptă din evoluția sufletului nostru. Astfel, trăirile noastre se comprimă dând chintesențe, esențe, care apar în viață drept deprinderi și facultăți ale noastre, drept destoinicie a noastră. În aceasta constă evoluția noastră între naștere și moarte. Trăirile sunt transformate mai întâi în facultăți sufletești, care, în orice caz, se pot manifesta prin mijlocirea instrumentelor corporale exterioare. Întreaga viață personală dintre naștere și moarte se desfășoară în sensul că trăirile se transformă în facultăți sau în ceea ce numim înțelepciune.
Ne putem reprezenta felul cum are loc transformarea dacă aruncăm o privire asupra perioadei dintre anii 1770-1815. În această perioadă a avut loc un eveniment mare, grandios, în istoria lumii. Un mare număr de oameni au fost contemporani ai acestui eveniment. Să ne întrebăm ce atitudine au luat ei față de acest eveniment. ‒ Pe lângă unii, el a trecut fără să fie observat ‒ ei au fost surzi la evenimentul respectiv. Un asemenea om n-a transformat trăirile în cunoaștere a lumii, în înțelepciune despre lume. Alții și-au format de aici o înțelepciune profundă, adică o chintesență.
Cum se transformă trăirile, în suflet, în facultăți și înțelepciune? Prin faptul că luăm cu noi, seară de seară, în starea de somn, trăirile noastre, așa cum se apropie ele de noi, în forma lor nemijlocită, în acele sfere în care sufletul sau omul interior zăbovește de seara până dimineața. Acum, el transformă în chintesențe, în esențe, ceea ce, pe parcursul unei anumite perioade de timp, a fost trăire. Cine știe să observe viața, știe că, dacă vrea să ia în stăpânire o serie de trăiri și să le integreze unei arte, e necesar să transforme aceste trăiri în cadrul unor perioade de somn corespunzătoare. De exemplu, el poate să învețe cel mai bine ceva pe de rost dacă învață acel lucru, apoi doarme, iar îl învață, iar doarme. Dacă nu poate să cufunde trăirile în starea de somn, pentru a le da ocazia să iasă la lumina zilei drept facultăți, ori sub formă de înțelepciune sau artă, atunci el nu e în stare să parcurgă o evoluție prin aceste trăiri.
Aici ne întâmpină pe o treaptă superioară ceea ce este necesar pe o treaptă inferioară: planta din acest an nu poate deveni planta din anul următor dacă nu se întoarce în necunoscutul solului pământesc și nu crește iarăși, în anul următor. În cazul plantei, evoluția rămâne o simplă repetare. Acolo unde am explicat-o în cazul omului, e o „evoluție” reală; la om, trăirile sunt cufundate în sânul nocturn al inconștientului și ele sunt scoase din nou afară ‒ în orice caz, ca repetare, dar pentru a fi atât de mult transformate, în cele din urmă, încât să poată apărea la lumina zilei drept înțelepciune, drept facultăți, drept experiențe de viață.
Așa era înțeleasă viața, în vremurile în care oamenii puteau privi mai adânc în lumile spirituale decât o poate face azi o privire exterioară. De aceea, constatăm că pretutindeni acolo unde conducătorii culturilor din vremurile vechi vor să comunice niște lucruri deosebite, sub formă de imagini, se atrage atenția tocmai asupra unor asemenea legi importante ale vieții umane. Să ne întrebăm: Ce ar trebui să facă cineva, care ar vrea să împiedice o serie de trăiri din timpul zilei să ia foc și să se transforme într-o facultate oarecare? Să ne punem această întrebare, de exemplu, față de o trăire foarte importantă a sufletului, față de acea trăire care se formează când cineva are, pe parcursul unei perioade de timp mai lungi, o anumită relație cu o altă persoană. Trăirile avute în legătură cu acea persoană se cufundă în conștiența nocturnă drept ceea ce numim iubire față de cealaltă persoană, iubire care, dacă e sănătoasă, este un fel de chintesență a trăirilor care s-au succedat una după alta. Sentimentul de iubire față de cealaltă persoană s-a născut prin faptul că suma trăirilor s-a comprimat într-o chintesență, ca și cum am țese trăirile, obținând o pânză. ‒ Dar ce ar trebui să facă un om care ar vrea să împiedice o serie de trăiri să se transforme în iubire? ‒ Ar trebui să aplice o artă specială: Ar trebui să împiedice procesul natural din timpul nopții, prin care trăirile noastre devin chintesența, sentimentul de iubire; el ar trebui să destrame iarăși, în timpul nopții, țesătura trăirilor de peste zi. Dacă e în stare s-o facă, reușește ca pe lângă sufletul lui să treacă fără urmă ceea ce era menit să transforme în sufletul său trăirea față de cealaltă persoană în iubire.
Asupra acestor străfunduri ale vieții sufletești umane voia să atragă atenția Homer, punând în fața noastră imaginea Penelopei, care are trăirea cu ceata de pețitori [Nota 28]: Ea îi promite fiecăruia mâna ei, dacă va termina de țesut o anumită pânză; și scapă de ținerea promisiunii numai prin faptul că în timpul nopții destramă ceea ce a țesut în timpul zilei. ‒ Vedem străfunduri imense ale trăirilor, acolo unde văzătorii sunt totodată artiști. În zilele noastre, oamenii au prea puțină sensibilitate pentru așa ceva și ei vor declara arbitrare asemenea interpretări ale unor poeți de acest fel, care erau în același timp văzători, sau le vor considera simple fantasmagorii. O asemenea atitudine nu le face nici un rău vechilor poeți, și nici adevărului, ci, cel mult, epocii noastre, care este astfel împiedicată să se cufunde în profunzimile vieții umane. Prin urmare, seara luăm cu noi în suflet ceva ce scoatem apoi iarăși, o dată cu noi, afară. Luăm cu noi ceea ce sufletul dezvoltă între naștere și moarte și ridică pe trepte de facultăți din ce în ce mai înalte. Dar să ne întrebăm acum: Unde se află limita acestei evoluții a omului? ‒ Putem cunoaște aceste limite dacă ne aducem în fața ochilor faptul că, dimineața, la trezire, omul găsește de fiecare dată același corp fizic și același corp eteric, cu aceleași facultăți și predispoziții, cu acea configurație interioară cu care acestea erau înzestrate în momentul nașterii omului respectiv. Omul nu poate schimba nimic din această configurație, din aceste forme interne ale corpului fizic și ale corpul eteric. Dacă ar putea lua cu el, în starea de somn, corpul fizic sau măcar corpul eteric, atunci ar putea să lucreze la transformarea lor. Dar dimineața el le regăsește așa cum le-a lăsat seara. Avem aici o limită clară a ceea ce poate să facă evoluția dintre naștere și moarte. Această evoluție între naștere și moarte este limitată, în esență, la trăirile sufletești; ea nu poate interveni până în trăirile corporale.
Nu e necesar decât să ne lămurim asupra unui lucru: Oricâte ocazii ar avea un om să treacă prin multe trăiri exterioare capabile să-i aprofundeze simțul muzical, care ar putea să dezvolte în sufletul lui o viață muzicală profundă, el n-ar putea-o dezvolta dacă n-ar fi primit de la naștere o ureche muzicală, dacă forma fizic-muzicală în care a fost modelată urechea sa nu i-ar da posibilitatea de a stabili acordul între omul exterior și omul interior. Trebuie să ne fie însă clar: Pentru ca omul să fie o ființă unitară, toate diferitele părți ale naturii sale trebuie să constituie o unitate, o armonie. De aceea, vom putea să ne spunem: Toate ocaziile pe care le are un om cu o ureche nemuzicală de a primi în el impresii care l-ar putea ridica pe o treaptă mai înaltă de trăire muzicală, trebuie să rămână în suflet, trebuie să se resemneze; nu pot să iasă afară, din cauză că în fiecare dimineață este trasată o limită prin forma organelor interne primită la naștere. Vom înțelege o asemenea chestiune dacă ne este limpede faptul că aici nu e importantă doar forma mai grosieră a corpului eteric și a corpului fizic, ci și anumite configurații foarte subtile. Trebuie să ne fie clar că, în viața noastră actuală, fiecare facultate sufletească trebuie să se manifeste printr-un organ; iar dacă organul nu are forma corespunzătoare, ea nu se poate manifesta. Ceea ce fiziologia și anatomia nu pot dovedi, modelările plastice mai subtile ale organelor, este tocmai esențialul; ele scapă, firește, anatomiei și fiziologiei; dar tocmai ele sunt acelea care nu pot să se transforme între naștere și moarte.
Ei bine, să fie omul cu totul incapabil de a integra în corpul său fizic și în corpul său eteric trăirile și experiențele pe care le primește în corpul astral și în eul său?
Știm, dacă-l studiem pe om, că, până la un anumit punct, omul poate desfășura o activitate modelatoare chiar și asupra corpului său fizic. Nu e nevoie decât să privim un om care, timp de zece ani, și-a petrecut viața desfășurând o profundă muncă de gândire; veți constata că gesturile și fizionomia s-au schimbat. Dar toate acestea sunt legate de niște limite foarte înguste. Să fie oare legate întotdeauna de asemenea limite foarte înguste?
Putem înțelege că toate acestea nu sunt legate întotdeauna de niște limite foarte înguste, dacă apelăm la o lege care a fost discutată și ea aici adeseori, dar asupra căreia trebuie să se atragă atenția mereu, deoarece viața noastră contemporană este atât de departe de ea..., o lege care poate fi comparată cu o alta, cucerită pentru omenire, pentru un domeniu subordonat al existenței, în secolul 17.
Până în secolul 17, oamenii au crezut că e posibil ca animalele inferioare, insectele ș.a.m.d., să ia naștere din mâlul de pe fundul râurilor. Ei credeau că ceea ce face să apară din sine râmele sau insectele este doar materia. Nu era doar convingerea celor neștiutori, ci și a învățaților. Dacă ne întoarcem în niște epoci mai vechi, putem constata că totul era sistematizat în așa fel încât, de exemplu, se dădeau indicații despre ceea ce trebuia întreprins ca să faci să se nască viață, pur și simplu, din mediul înconjurător. Într-o carte din secolul 7 [Nota 29], de exemplu, se arată că nu e nevoie decât să bați bine cadavrul unui cal, până când el devine fraged, ca să obții din el albine; de la cadavrul de bou se credea că provin viespile, iar de la cel de măgar bărzăunii. Se credea că din substanța mediului înconjurător se naște în mod direct ceea ce este viu. Și de-abia în secolul 17 marele naturalist Francesco Redi [Nota 30] a rostit pentru prima dată propoziția: Ceea ce este viu poate proveni numai de la ceea ce este viu! Din cauza acestui adevăr, care astăzi este considerazt de la sine înțeles, în așa fel încât nimeni nu poate pricepe că s-a crezut vreodată altfel, din cauza acestei propoziții Redi a mai fost considerat, încă în secolul 17, un eretic de cea mai rea speță, care a scăpat numai cu chiu-cu-vai de soarta lui Giordano Bruno. Așa este, în general, cu asemenea adevăruri: La început, cei care au avut misiunea de a le vesti, au fost considerați eretici și au căzut victime Inchiziției. Pe atunci, omul respectiv era ars pe rug sau amenințat că va avea această soartă. Astăzi, am scăpat de acest fel de Inchiziție. Oamenii nu mai sunt arși pe rug. Dar cei ce stau astăzi pe scaunul oficial al științei îi consideră nebuni și visători pe acei oameni care, situându-se pe o treaptă nouă, comunică un adevăr nou. Astăzi sunt considerați nebuni și visători cei care reprezintă în alt mod principiul formulat de Francesco Redi în secolul 17. După cum Redi a atras atenția asupra faptului că la baza părerii că ceva viu poate lua naștere din ceea ce nu este viu se află un mod greșit de a observa lucrurile, că trebuie să mergem până când dăm tot de ceva viu, de germenele care atrage din mediul înconjurător forțele și substanțele necesare pentru a se dezvolta în felul său propriu ‒ tot astfel, cel situat astăzi pe terenul științei spirituale trebuie să arate că ceea ce intră prin naștere în existență provine, ca entitatea sufletesc-spirituală, de la o realitate sufletesc-spirituală similară și că ea nu se compune numai din însușirile ereditare. După cum germenele râmei atrage spre ea substanțele de care are nevoie pentru a se dezvolta, tot astfel germenele sufletesc-spiritual trebuie să atragă la sine substanțele din ambianța sa, ca să se poată dezvolta. Cu alte cuvinte: Dacă urmărim entitatea spiritual-sufletească din om, în trecutul ei, ajungem la o entitate sufletesc-spirituală anterioară, care a existat înainte de naștere și care nu are nimic comun cu ereditatea. Ceea ce decurge, în ultimă instanță, din propoziția: O realitate spiritual-sufletească poate proveni numai dintr-o realitate spiritual-sufletească ‒ ne duce la ideea vieților pământești succesive, de care vă puteți convinge dacă vă ocupați mai profund de știința spirituală. Viața noastră dintre naștere și moarte ne conduce în trecut, la alte vieți pe care le-am trăit anterior. Ceva spiritual-sufletesc provine de la ceva spiritual-sufletesc, și în spiritual-sufletescul trecutului se află cauzele trăirilor pe care le avem acum între naștere și moarte. Iar când trecem prin poarta morții, luăm cu noi ceea ce ne-am însușit în cursul acestei vieți și am transformat din cauze în facultăți. Ceea ce luăm cu noi când, trecând prin poarta morții, intrăm într-o lume spiritual-sufletească, ne însoțește din nou, în viitor, când intrăm iarăși în existență, printr-o nouă naștere.
Între moarte și noua naștere ne aflăm într-o altă situație decât atunci când, în fiecare seară, prin starea de somn intrăm în lumea spirituală, din care ne trezim iarăși dimineața. Când ne trezim, dimineața, regăsim corpul nostru eteric și corpul fizic așa cum erau în seara precedentă. Nu le putem integra trăirile care au trecut pe lângă noi în viața dintre naștere și moarte. Am dat de o limită, pe care o creează în fața noastră corpul eteric gata-făcut și corpul fizic gata-făcut. Dar când, trecând prin poarta morții, intrăm într-o lume spirituală, noi depunem corpurile fizic și eteric și luăm din corpul eteric numai chintesența lui. Acum ne aflăm în lumea spirituală și suntem nevoiți să ținem seama de existența unui corp fizic și a unui corp eteric. În întreaga perioadă de la moarte și până la noua naștere, omul poate să lucreze cu niște forțe pur spirituale; fiindcă aici are de-a face cu substanțe pur spirituale. El ia din lumea spirituală ceea ce-i este necesar pentru a modela arhetipul unui nou corp fizic și al unui nou corp eteric; în acestea sunt introduse acum lucrurile pe care nu le-a putut introduce în corpul fizic și corpul eteric din viața precedentă. Astfel, omul plăsmuiește un arhetip al corpului său fizic și al celui eteric, până la noua naștere, un arhetip pur spiritual, și în acesta sunt întrețesute trăirile în privința cărora sufletul a fost nevoit să se resemneze între naștere și moarte. Sosește apoi momentul în care arhetipul a fost definitivat și în care omul are capacitatea de a integra în corpul fizic maleabil și în corpul eteric maleabil ceea ce a asimilat arhetipului său; pe urmă, arhetipul spiritual lucrează și el asupra acelei stări de somn prin care omul trece acum.
Dacă omul ar putea să aducă cu el în fiecare dimineață, la trezire, corpul fizic și corpul eteric, atunci el le-ar putea modela din lumea spirituală; dar atunci ar trebui să le și transforme. Dar la naștere omul se trezește dintr-o stare de somn; fiindcă nașterea înseamnă a ne trezi dintr-o stare de somn, care, în starea prenatală, cuprinde, într-adevăr, atât corpul fizic, cât și corpul eteric. Aici e momentul în care corpul astral și eul coboară în lumea fizică, în corpul fizic și corpul eteric, pe care acum le pot modela plastic și în care pot integra acum tot ceea ce, în viața anterioară, n-au putut integra în trupul gata-făcut. Acum, într-o nouă viață, ele pot să exprime în corpul fizic și în corpul eteric ceea ce pot urca acum, drept treaptă mai înaltă de evoluție, pe care n-o putuseră urca în viața precedentă, din cauză că fuseseră împiedicate de corpul eteric gata-făcut și de corpul fizic gata-făcut.
Vedem astfel că, prin naștere, omul se trezește, într-adevăr, din lumea spirituală, dar în așa fel încât aduce acum cu sine alte forțe decât acelea pe care și le aduce de obicei dimineața, din aceeași lume spirituală. Dimineața aducem cu noi numai acele forțe care pot dezvolta viața noastră sufletească între naștere și moarte. În acest răstimp, nu putem acționa asupra celorlalte componente ale ființei noastre. Dar când, prin naștere, ieșim din lumea spirituală și intrăm în existență, ducem cu noi forțele care desfășoară o muncă de transformare plastică asupra corpului fizic și asupra corpului eteric, cu alte cuvinte, forțele care ne asigură o dezvoltare în care sunt implicate corpul fizic și corpul eteric.
Dacă n-am putea sfărâma corpul fizic și corpul eteric, atunci corpul fizic n-ar putea să treacă prin moarte și noi n-am putea să integrăm evoluției trăirile noastre. Aici e punctul în care trebuie să spunem, indiferent cu câtă frică și groază așteptăm moartea, indiferent câtă suferință și durere simțim în fața morții, dacă privim lumea de pe o poziție suprapersonală, putem spune doar: Noi trebuie de-a dreptul să voim moartea! Fiindcă numai ea ne dă posibilitatea de a sfărâma acest trup și de a ne construi altul nou în viața următoare, ca să putem introduce în viață toate roadele noastre pământești.
Așa că, în cursul normal al evoluției omenirii acționează două curente: unul interior și unul exterior. Aceste două curente ni se prezintă alăturate în corpul fizic și corpul eteric, pe de-o parte, și în corpul astral și eu, pe de altă parte. ‒ Ce poate omul să facă, între naștere și moarte, în privința corpului fizic și a corpului eteric? Viața sufletească nu uzează doar corpul astral, ci ea uzează, de asemenea, organele corpului fizic și organele corpului eteric. Aici ni se arată următorul lucru: În timp ce, noaptea, corpul astral se află într-o lume spirituală, el lucrează totodată asupra corpului fizic și asupra corpului eteric, pentru a le readuce în acea stare în care ele se află de obicei. Numai în starea de somn din timpul nopții poate fi refăcut în corpul fizic și corpul eteric ceea ce a fost distrus pe parcursul zilei. Vedem astfel că, în orice caz, din lumea spirituală se lucrează și asupra corpului fizic și a corpului eteric. Există însă o limită: predispoziția și configurația corpului fizic și a corpului eteric au fost date la naștere și ele rămân aceleași, în cadrul unor limite înguste. S-ar putea spune că privim aici în evoluția lumilor, că vedem conlucrând în cadrul ei două curente, pe care nu le putem armoniza de la sine, în mod abstract. Cel care ar vrea să încerce să gândească împreună aceste două curente, în gânduri abstracte, cel care ar vrea, cu inimă ușoară, să construiască o filosofie și ar spune: Ei bine, omul trebuie să fie ceva armonios; prin urmare, în om, cele două curente trebuie să fie în armonie ‒ acela s-ar afla în prada unei mari erori. Viața nu lucrează conform cu abstracțiunile; viața lucrează în așa fel încât ceea ce noi visăm în gândurile noastre abstracte s-ar putea realiza numai după lungi perioade de evoluție. Viața lucrează în așa fel încât creează stări de echilibru, armonii, numai după ce s-a trecut prin multe dizarmonii. Așa este și jocul viu din ființa umană, care nici nu trebuie să fie pus în armonie prin gânduri. E vorba întotdeauna de o gândire abstractă, seacă, atunci când visăm armonii, pe când viața evoluează spre stările de echilibru traversând multe dizarmonii. Dar aceasta este, în general, soarta evoluției umane: armonia trebuie să planeze în fața noastră ca țel, pe care însă nu-l atingem, dacă doar îl proiectăm cu visarea noastră într-un stadiu oarecare din evoluția omenirii.
Așa că, poate, nu ne va părea chiar așa de neînțeles o afirmație a științei spirituale, aceea că, în orice caz, viața se prezintă altfel, dacă o privim din punctul de vedere al omului interior și altfel dacă o privim din punctul de vedere al omului exterior. Sunt două puncte de vedere diferite. Cine ar vrea să unească aceste două puncte de vedere printr-o abstracțiune oarecare, acela n-ar ține seama de faptul că nu există un singur ideal, o singură judecată, că există atâtea judecăți câte puncte de vedere, și că numai prin confruntarea diferitelor judecăți poate fi găsit adevărul. De aceea, ne este îngăduit să presupunem că, poate, punctul de vedere al vieții, în privința omului interior, e altul decât acela care se referă la omul exterior. S-ar putea explica, eventual, cu ajutorul unei comparații, că adevărurile sunt cu totul relative, după cum sunt privite de aici sau de acolo.
Unui uriaș, care are pumnul cât un copil mic, îi stă bine, în mod cert, să spună: Râd în pumnișorii mei! Dar dacă și piticul, care e atât de mare cât un prunc nou-născut, are dreptul să spună despre uriaș: Râde în pumnișorii lui! ‒ asta e o altă întrebare. Lucrurile se prezintă în mod necesar drept adevăruri ce se completează reciproc. Nu există nici un adevăr absolut în privința lucrurilor exterioare. Lucrurile trebuie privite din cele mai diferite puncte de vedere, și adevărul trebuie găsit prin adevărurile parțiale, care se luminează unul pe celălalt.
De aceea, în viața nemijlocită, așa cum ne apare ea în fața ochilor, nici omul exterior, corpul fizic și corpul eteric, nici omul interior, corpul astral și eul, nu trebuie să se afle, într-o perioadă oarecare de dezvoltare din viață, într-un acord perfect. Dacă acordul dintre ele ar fi perfect, atunci omul, când ar intra, seara, în lumea spirituală, ar lua cu sine trăirile de peste zi și le-ar transforma într-un mod reglementat în chintesențele diferitelor facultăți, ale înțelepciunii ș.a.m.d. Și atunci, el ar introduce forțele pe care le aduce dimineața din lumea spirituală, în lumea fizică, le-ar folosi pentru viața sufletească; dar n-ar trece niciodată de limita pe care am caracterizat-o și care e trasată pentru corpul fizic. Dar atunci n-ar exista nici evoluție umană. Omul trebuie să învețe să țină seama el însuși de aceste limite; trebuie să le preia în judecata sa, în aprecierea sa. Trebuie să existe pentru el în cea mai largă măsură posibilitatea de a depăși aceste limite.
Și el le depășește în permanență! În viața reală, au loc necontenit asemenea depășiri ale limitelor, astfel încât, de exemplu, corpul astral și eul, când acționează asupra corpului fizic, nu respectă limitele. Dar prin aceasta încalcă legitatea sădită în corpul fizic. Și noi vedem ceea ce se întâmplă ca urmare a unor asemenea depășiri ale limitelor, în diferite dezordini, neregularități ale corpul fizic, în ivirea a ceea ce se prezintă sub formă de boli, care au fost provocate din spirit, din corpul astral și din eu. ‒ O limită mai poate fi depășită și în alt mod, dacă omul, ca om interior, nu reușește să se armonizeze cu lumea exterioară, dacă el se dovedește neputincios în ceea ce privește realizarea acordului total cu lumea exterioară. Ne putem lămuri asupra acestui lucru apelând la un exemplu drastic.
Acum câțiva ani, când a avut loc celebra erupție a vulcanului Mont Pelé [Nota 31] din America Centrală, printre ruine au fost găsite apoi niște documente ciudate, din care se pot trage învățăminte deosebite. Într-unul dintre ele puteai citi: Nu mai trebuie să vă temeți, fiindcă toate pericolele au trecut; nu vor mai avea loc erupții! Ne-o arată limpede legile pe care le-am aflat, drept legi ale naturii. ‒ Aceste documente, pe care stătea scris că în viitor, conform cu ceea ce spune știința despre natură, alte erupții vulcanice sunt cu totul excluse, fuseseră acoperite de lavă ‒ și, o dată cu ele, învățații care scriseseră aceste documente, pe baza cunoașterii obișnuite a erudiției. Vedem petrecându-se aici un eveniment tragic. Dar tocmai de aici putem vedea în mod absolut clar dizarmonia dintre om și lumea fizică. Nimeni nu poate să pună la îndoială faptul că intelectul acelor învățați care cercetaseră legile respective ale naturii ar fi fost suficient pentru a găsi adevărul, dacă ar fi fost dezvoltat așa cum trebuie. Fiindcă nu intelectul le-a lipsit. E ciudat: intelectul este necesar, când e vorba de așa ceva, totuși, el singur nu poate să facă absolut nimic. Fiindcă animalele care sunt amenințate de asemenea catastrofe, părăsesc acel loc! E un fenomen cunoscut. Numai animalele domestice pier împreună cu omul. Prin urmare, e suficient așa-numitul instinct animal, pentru a întâmpina asemenea fenomene iminente cu infinit mai multă înțelepciune, comparativ cu înțelepciunea umană actuală. Ceea ce este „intelect” nu contează; intelectul nostru actual există în suficientă măsură și la aceia care fac prostiile cele mai mari. Așadar, intelectul nostru ar fi, desigur, suficient, dar nu sunt suficiente experiențele provenite din trăiri, fiindcă acestea nu s-au maturizat. În momentul în care intelectul cu trăiri foarte limitate stabilește un lucru care lui i se pare plauzibil, el poate să cadă în această dizarmonie față de trăirile exterioare reale, și atunci trăirile exterioare se prăbușesc peste el. Fiindcă există un raport între corpul fizic și lume, pe care omul îl va cunoaște treptat și-l va privi cu forțele pe care le posedă deja acum; dar o va putea face de-abia atunci când își va fi adunat nenumărate trăiri din lumea exterioară și va fi prelucrat aceste trăiri. La ceea ce el va fi dezvoltat din aceste trăiri, pentru a stabili o armonie perfectă, nu va fi colaborat nici un alt intelect în afară de cel actual; fiindcă tocmai astăzi intelectul a ajuns pe o anumită culme. Ceea ce lipsește, este maturizarea experiențelor și trăirilor. Dacă maturizarea trăirilor nu corespunde realității exterioare, omul ajunge la dizarmonie cu lumea exterioară și se poate zdrobi în contact cu evenimentele din lumea exterioară.
Am văzut, dând un exemplu drastic, în ce fel a apărut dizarmonia între corpul fizic al învățaților respectivi și treapta de evoluție sufletească pe care o atinseseră în sufletele lor. Am dat acest exemplu, pentru a înlesni înțelegerea considerațiilor noastre. Dizarmonia nu trebuie să apară sub forma unor catastrofe care vin asupra noastră; ci o asemenea dizarmonie există, în mod principial și esențial, oriunde corpul nostru fizic și corpul nostru eteric suferă niște vătămări exterioare; când niște vătămări exterioare îl atacă pe omul exterior în așa fel încât el nu e în stare să acționeze, prin forțele sale, din interior, împotriva acestor vătămări, să le alunge din viața sa. Acesta e cazul ori de câte ori o vătămare exterioară oarecare se apropie de noi, indiferent că e ceva vizibil în mod exterior sau o așa-numită vătămare internă, care este, totuși, propriu-zis o vătămare exterioară; căci, ori că ne-am stricat stomacul, ori că ne-a căzut în cap o țiglă de pe acoperiș, în esență este absolut același lucru. Acesta e cazul când apare sau poate să apară conflictul între omul interior și ceea ce se apropie de el din exterior; pe măsura acestui om exterior.
Și, de fapt, orice boală e o asemenea dizarmonie, o asemenea depășire a limitelor dintre omul interior și cel exterior. Ceea ce va fi atins, drept armonie, doar într-un viitor îndepărtat, ceea ce ar rămâne un gând abstract, dacă am vrea să-l transpunem în viață visând, se realizează prin faptul că au loc în permanență asemenea depășiri ale limitelor. Omul învață să devină tot mai matur în ceea ce privește viața lui sufletească numai văzând treptat că prin ceea ce și-a cucerit deja nu e pe măsura vieții exterioare. Afirmația de mai sus nu se referă doar la lucrurile pe care le pătrunde eul, ci și la ceea ce pătrunde corpul astral. Ceea ce pătrunde eul, e viețuit de om în mod conștient de când se trezește până când adoarme; felul cum acționează corpul astral, felul cum el poate să-și depășească limitele și să se dovedească neputincios în a stabili o adevărată armonie între omul interior și omul exterior ‒ acest lucru, ce-i drept, se sustrage conștienței obișnuite a omului, totuși, el există. În toate aceste lucruri ne este dată esența interioară mai profundă a bolii.
Care sunt, însă, cele două posibilități de a se încheia ale unei boli? ‒ Fie apare vindecarea, fie boala sfârșește prin moarte. Așa cum privim evoluția vieții normale, putem așeza moartea, de o parte, vindecarea, de cealaltă parte.
Ce reprezintă pentru evoluția globală a omului o vindecare? ‒ Aici trebuie să ne fie clar ce este, pentru evoluția globală a omului, în primă instanță, boala.
Boala reprezintă o dizarmonie între omul interior și omul exterior; omul interior nu poate ajunge la o armonie cu omul exterior, dacă există o boală. Într-un anumit sens, omul interior trebuie să se retragă din omul exterior. Putem vedea acest lucru sub forma cea mai simplă dacă ne tăiem la deget. ‒ Putem tăia numai corpul fizic, nu și corpul astral. Dar corpul astral trebuie să intervină fără încetare în viața obișnuită, iar consecința este, în cazul nostru, aceea că acum corpul astral nu găsește în degetul tăiat ceea ce ar trebui să găsească, dacă vrea să pătrundă degetul până în cele mai mici părți ale sale. El se simte dat afară din partea fizică respectivă a degetului. Aceasta este esența unui mare număr de boli; omul interior se simte dat afară, el nu mai poate participa la viața omului exterior, din cauză că acesta este distrus, din cauză că, prin acea vătămare, i-a fost sustras. Acuma, noi putem merge atât de departe încât, fie că, prin influențe exterioare, îl restabilim pe omul exterior ‒ fie că îl facem atât de puternic pe omul interior, încât îl restabilește el însuși pe omul exterior; cu alte cuvinte, poate surveni vindecarea. Și atunci, după vindecare, va exista din nou, într-o măsură mai mică sau mai mare, legătura dintre omul exterior și omul interior; adică, acum omul interior poate găsi, într-un anumit mod, posibilitatea de a continua, totuși, să trăiască în omul exterior care a suferit o corectură.
E un proces care poate fi comparat cu trezirea. A avut loc o retragere artificială a omului interior. Acum lui îi este dată din nou posibilitatea de a viețui în omul exterior ceea ce omul poate viețui numai în lumea exterioară. Vindecarea îi dă omului posibilitatea de a se întoarce înapoi și de a introduce ceea ce n-ar putea introduce dacă nu s-ar putea întoarce. De aceea, procesul de vindecare este primit în omul interior și el reprezintă acum o parte constitutivă interioară a omului interior. Vindecarea, convalescența, este ceva spre care ne putem întoarce privirile cu mulțumire, cu satisfacție, fiindcă ne putem spune: Exact la fel cum, adormind, luăm cu noi ceva pentru omul interior, ceva prin care îl facem să urce în evoluția lui, prin vindecare luăm cu noi ceva prin care îl facem pe omul interior să progreseze. Chiar dacă nu se poate vedea imediat, este ceva real: în orice caz, omul nostru interior, trăirea noastră sufletească, s-au înălțat cu încă puțin; prin vindecare trăim un progres în evoluția omului nostru interior. Luăm cu noi în lumea spirituală, în care trăim în timpul somnului, ceea ce am dobândit prin vindecare. Așadar, vindecarea este ceva care merge cu noi în starea de somn, ceva care ne fortifică în privința acelor forțe pe care le formăm în timpul somnului. ‒ Toate legăturile misterioase dintre vindecare și somn ar putea fi explicate, dacă am avea timp să detaliem aceste gânduri pe care doar le-am schițat. De aici se vede că putem pune vindecarea pe aceeași treaptă cu ceea ce luăm seara în lumea spirituală și care stimulează procesele evoluției, în măsura în care ele pot fi stimulate între naștere și moarte. Dar ceea ce, din trăirile interioare pe care le avem în viața normală, este luat de noi în interior, trebuie să iasă la suprafață, în viața noastră sufletească dintre naștere și moarte, drept evoluție superioară. Dar nu e necesar ca ceea ce primim în noi drept vindecare să iasă întotdeauna la suprafață; se poate să treacă o dată cu noi prin poarta morții și să ne fie de folos de-abia într-o viață ulterioară. Ceea ce ne arată însă știința spirituală este următorul lucru: noi trebuie să fim recunoscători pentru orice vindecare, fiindcă orice vindecare este ridicarea pe o treaptă mai înaltă a omului interior, la care putem ajunge numai prin forțele care sunt preluate în interior.
Cealaltă întrebare sună așa: Ce reprezintă pentru om o boală care sfârșește cu moartea?
Într-un anumit sens, ea reprezintă cazul diametral opus, când noi nu suntem în stare să refacem armonia dintre omul interior și cel exterior, când nu putem depăși, în această viață, limita dintre omul interior și cel exterior; când depășirea acestei limite în mod just ne este imposibilă în această viață. La fel cum trebuie să stăm cu respect în fața trupului sănătos, dimineața când ne trezim, tot astfel, când o boală se termină cu moartea, trebuie să stăm cu respect în fața trupului ruinat; nu mai putem aduce în el nici o schimbare. Dacă trupul sănătos rămâne cum este și ne primește dimineața, trupul ruinat nu ne mai primește în el, adică trebuie să sfârșim prin moarte. Trebuie să părăsim acest trup, din cauză că nu suntem în stare să restabilim armonia. În schimb, trăirile avute le luăm cu noi în lumea spirituală, în care intrăm fără a avea la dispoziție un trup exterior. Ceea ce ne-am însușit drept rod al faptului că un trup ruinat nu ne mai primește în el, va constitui o îmbogățire a acelei vieți care se desfășoară între moarte și o nouă naștere. Prin urmare, trebuie să fim recunoscători și unei boli care se încheie cu moartea, fiindcă ea ne dă posibilitatea de a ne ridica viața dintre moarte și o nouă naștere pe o treaptă superioară, pentru a aduna forțele și experiențele care se pot maturiza numai între moarte și o nouă naștere.
Avem aici consecința sufletească a unei boli care se termină cu moartea și consecința sufletească a unei boli care se termină cu vindecarea. Procesele de vindecare intervin în întreaga viață interioară și ne duc mai departe; în tot ceea ce este evoluție în cadrul unei lumi exterioare, intervin bolile care sfârșesc prin moarte. De aici dobândim două puncte de vedere: Putem fi recunoscători unei boli care sfârșește prin vindecare, fiindcă prin ea am devenit mai puternici în interiorul nostru; și putem fi recunoscători unei boli care se încheie cu moartea, fiindcă știm: Dacă ne înălțăm pe o treaptă superioară, în viața dintre moarte și o nouă naștere, moartea va fi pentru noi de o infinită importanță, și am învățat atunci că trupul nostru nu va trebui să fie așa, când îl vom construi din nou. Și vom evita acele prejudicii din cauza cărora acum am eșuat.
Așa că pentru noi există necesitatea de a adopta două puncte de vedere. Nici unui om n-ar trebui să-i vină ideea de a spune, în numele științei spirituale: Dacă moartea prin care se termină o boală este un lucru căruia trebuie să-i fim recunoscători, dacă sfârșitul letal al unei boli este ceva care ne face să urcăm o treaptă mai înaltă, atunci ar trebui să lăsăm boala să se încheie cu moartea și să nu căutăm vindecarea! ‒ Cine ar spune așa ceva, n-ar vorbi în sensul științei spirituale veritabile, fiindcă aceasta nu lucrează cu abstracțiuni, ci cu adevărurile care sunt dobândite din cele mai diverse puncte de vedere. Noi avem datoria de a căuta vindecarea, prin toate mijloacele care ne stau la dispoziție. Între limitele conștienței umane se află sarcina de a vindeca, în măsura cea mai largă a posibilităților noastre. Fiindcă punctul de vedere conform căruia putem să-i fim recunoscători și morții, nu se încadrează între limitele conștienței umane obișnuite, ci el poate fi dobândit numai dacă ne ridicăm deasupra conștienței umane obișnuite. Dintr-un punct de vedere „zeiesc”, este îndreptățit să se admită ca o boală sau alta să se încheie cu moartea; din punctul de vedere uman, este îndreptățită numai punerea în aplicare a tuturor mijloacelor care ar putea să aducă vindecarea. O boală care sfârșește cu moartea trebuie judecată dintr-un alt punct de vedere. În primă instanță, aceste două puncte de vedere nu sunt incompatibile; ele trebuie să existe unul lângă celălalt. Aici nu folosește la nimic nici un fel de punere de acord abstractă. Știința spirituală trebuie să ajungă până la recunoașterea unor adevăruri care înfățișează viața dintr-o anumită direcție, și a altor adevăruri, care o descriu din altă direcție.
Este adevărată afirmația: Vindecarea e bună! Vindecarea este o datorie! ‒ Dar e adevărată și afirmația cealaltă: Moartea e bună, când apare ca sfârșit al unei boli; moartea e o binefacere pentru întreaga evoluție a omului! ‒ Cu toate că cele două afirmații se bat cap în cap, fiecare din ele conține câte un adevăr viu pentru cunoașterea vie. Tocmai acolo unde în viața omului își proiectează lumina două asemenea curente, care de-abia de acum înainte trebuie să fie armonizate unul cu altul, vedem că nu e voie să șablonizăm și să sistematizăm, că trebuie să privim viața în întreaga ei amploare. Trebuie să ne fie clar că așa-numitele contradicții, dacă au la bază experiența, trăirea și o cunoaștere mai profundă a problemei, nu ne stânjenesc cunoașterea, ci tocmai că ne introduc treptat într-o cunoaștere plină de viață, fiindcă viața însăși evoluează înspre armonie.
Viața care se desfășoară în mod normal evoluează prin faptul că noi ne formăm din trăirile noastre facultăți și că, din ceea ce ne putem prelucra în interiorul nostru între naștere și moarte, urzim ceea ce putem prelucra apoi între moarte și o nouă naștere. În acest curs normal al vieții umane, vindecarea și boala cu sfârșit letal se împletesc în așa fel încât fiecare boală este o contribuție la conducerea omului pe trepte din ce în ce mai înalte, iar fiecare boală letală îl conduce, la rândul ei, pe om, spre o treaptă superioară; o dată în ceea ce privește omul interior, altă dată în ceea ce privește omul exterior. În acest fel evoluează viața lumii, înaintând nu într-un singur curent, ci în două curente diametral opuse. Tocmai în boală și vindecare ni se arată întreaga complexitate a vieții umane. Dacă n-ar exista boală și n-ar exista vindecare, viața normală s-ar putea desfășura numai în așa fel încât omul și-ar toarce firul vieții mereu mai departe, dus de lesă, oprindu-se mereu înainte de limită și, ca să zicem așa, ar aștepta să-i fie date din lumea spirituală, între moarte și o nouă naștere, forțele necesare pentru a-și construi un organism nou. Și atunci omul n-ar putea să dezvolte niciodată, pentru evoluția lumii, roadele propriei sale munci. Omul poate să dea aceste roade, între limitele mai strâmte ale vieții, numai datorită faptului că poate greși; fiindcă numai dacă știm care este greșeala, ajungem la convingerea despre adevărul unui lucru. Omul poate primi adevărul în așa fel încât acesta să devină o problemă a propriului său suflet numai dacă-și scoate adevărul din solul matern al greșelii. Sănătatea, omul ar putea s-o aibă și dacă n-ar interveni în viața cu propriile sale greșeli și imperfecțiuni, depășind mereu limitele. Dar o sănătate care ia naștere la fel ca și adevărul recunoscut în interior, o sănătate pe care omul și-o cucerește de la o încarnare la alta, el însuși , prin propria lui viața ‒ o asemenea sănătate ia naștere prin greșelile și erorile reale, prin boli, așadar, prin faptul că, pe de-o parte, omul învață să învingă, în procesul vindecării, erorile și greșelile sale reale, și că, pe de altă parte, în viața dintre moarte și o nouă naștere se lovește de acele greșeli pe care nu le-a putut repara într-o viața, ca să învețe să le repare în viața următoare.
Ne putem întoarce acum la exemplul nostru drastic și putem spune: Intelectul acelor învățați care au făcut cândva o profeție atât de greșită nu va deveni doar prudent, pentru a nu mai emite judecăți atât de pripite, ci el va lăsa și trăirile să se maturizeze până la capăt, pentru a-și cuceri, treptat, armonia cu viața.
Vedem, astfel, cum intervin în viața omului vindecarea și boala și cum ele duc la ceva fără de care omul nu și-ar putea atinge niciodată țelul, drept țel al său propriu. Dacă privim, deci, boala și vindecarea, putem vedea că intervenția aparent anormală în evoluția noastră ‒ și aici intră boala și vindecarea și sfârșitul letal al bolii ‒ ține de viața umană, dacă vrem să cunoaștem adevărul. Am putea spune, referitor la boală și vindecare, același lucru pe care un poet important l-a spus, într-o epocă importantă, în legătură cu greșeala umană: „Greșește omul, cât timp se străduiește!” [Nota 32] S-ar putea să credem să poetul a vrut să spună: Omul greșește mereu! ‒ dar propoziția poate fi și inversată, și să sune așa: Să se străduiască omul, atâta timp cât greșește! ‒ Greșeala dă naștere unei noi străduințe. De aceea, propoziția: „Greșește omul, cât timp se străduiește” nu trebuie să ne umple de descurajare; fiindcă orice greșeală dă naștere unei noi străduințe, și omul se va strădui până când va fi ajuns dincolo de eroare și greșeală. Cu alte cuvinte, greșeala însăși ne duce dincolo de ea însăși, spre adevărul uman! Și putem spunem, la fel de bine: Omul se îmbolnăvește, cât timp evoluează! Prin boală, el evoluează, totodată, spre sănătate. În acest fel se străduiește boala în procesul vindecării, și chiar în moarte, să se depășească pe sine și ea creează sănătatea nu ca pe ceva străin omului, ci ca pe o sănătate născută din însăși ființa umană, care e una cu această ființă umană.
Tot ceea ce apare în asemenea sfere ciudate și importante /ale vieții/ este în măsură să ne arate că întreaga lume, în înțelepciunea ei, este orânduită în așa fel încât omul găsește în fiecare moment al evoluției ocazia de a se depăși pe sine ‒ cu totul în sensul acelor versuri de Angelus Silesius cu care am încheiat conferința „Ce este mistica?” Le-am aplicat atunci evoluției mai intime; acum le putem extinde asupra întregii sfere a bolii și vindecării, și putem spune că ele ne dovedesc adevărul lor chiar și aici:
