Îngăduiți-mi să încep conferința de astăzi printr-o amintire personală. Ea se referă la o mică trăire avută de mine când eram foarte tânăr și aparținând acelor lucruri care, oricât ar părea de minore și de neînsemnate, pot constitui prilejuri de frumoasă aducere-aminte pentru întreaga viață.
Așadar, pe când eram foarte tânăr, audiam prelegerile de istoria literaturii ținute de un docent [Nota 44]. Acesta își începuse cursul făcând o analiză a vieții spirituale din vremea lui Lessing, vrând să inaugureze un șir de expuneri care urmau să ne poarte de-a lungul dezvoltării literaturii din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și o parte din secolul al XIX-lea. Cuvintele cu care a început puteau să facă asupra auditorilor o adâncă impresie. Pentru a caracteriza principala trăsătură apărută în viața spiritual-literară din timpul lui Lessing, el a spus: „Conștiența artistică a dobândit o conștiință estetică.” Dacă te întrebai, pornind de la ceea ce a explicat el în continuare, ce voia să spună, de fapt, prin această expresie ‒ a cărei îndreptățire nu vrem s-o punem în discuție ‒, ajungeai la concluzia următoare: În întregul mod de a înțelege, precum și în toate intențiile creatorilor de artă care s-au alăturat năzuințelor lui Lessing și ale altor contemporani, a pătruns cea mai profundă seriozitate, astfel încât ei n-au vrut să accepte ideea că arta e doar un adaos al vieții, un amuzament în plus pe lângă celelalte amuzamente ale vieții; ei voiau să facă din artă ceva care să se integreze evoluției drept factor necesar al fiecărei existențe umane demne. Țelul spiritelor care inaugurau acea epocă ‒ a mai spus el ‒ era acela de a ridica arta la rangul unei probleme serioase și demne a omenirii, care are un cuvânt de spus în corul ce vorbește despre problemele majore, rodnice ale omenirii. ‒ Asta voia să spună acel istoric literar, subliniind că în viața artistic-poetică a pătruns o conștiință estetică.
De ce o asemenea afirmație putea să aibă importanță pentru un suflet care-și ațintea auzul la enigmele existenței, așa cum se oglindesc ele în cutare sau cutare cap omenesc? O asemenea afirmație putea dobândi importanță din cauză că modul de a înțelege arta urma să fie ridicat la rang de noblețe, prin faptul că i se atribuia o expresie, un cuvânt categoric și hotărâtor, în ceea ce privește întreaga existență umană, întreaga demnitate și menire a omului. Activității artistice urma să-i fie recunoscută seriozitatea, cu o expresie al cărei sens să fie indiscutabil. Și nu e puțin lucru când spunem că, într-o anumită problemă, au importanță acele trăiri sufletești pe care le desemnăm prin expresia „conștiință”, deoarece prin aceasta parcă vrem să înălțăm problemele respective într-o sferă unde li se conferă un rang de noblețe. Cu alte cuvinte: Când e rostită expresia „conștiință”, sufletul omenesc simte că a fost atins ceva de cel mai mare preț pentru viața sufletească a omului, ceva a cărui absență ar dăuna foarte mult acestei vieți sufletești. Cum s-a spus adesea, spre a caracteriza măreția și semnificația a ceea ce se are în vedere prin cuvântul „conștiință” ‒ absolut independent de faptul că unul îl ia în sens figurat sau altul în sens propriu ‒: Ceea ce se face simțit sub forma conștiinței în sufletul uman e glasul lui Dumnezeu în acest suflet. Cu greu am putea găsi un om care, oricât ar fi de puțin pregătit să reflecteze la problemele spirituale superioare, să nu-și fi făcut o oarecare noțiune în legătură cu ceea ce numim, de obicei, conștiință. Fiecare om are, mai mult sau mai puțin, acest sentiment: Orice ar fi, e un glas care hotărăște, în fiecare inimă omenească, cu o forță irezistibilă, ce e bine și ce e rău; ce trebuie făcut pentru ca omul să poată fi de acord cu sine și ce trebuie evitat pentru ca omul să nu ajungă la un punct în care, într-un anumit sens, ar trebui să se disprețuiască pe sine. Putem, de aceea, să spunem: Fiecărui suflet omenesc, conștiința îi apare ca ceva care există în pieptul uman, asupra căruia e relativ ușor să-ți faci o părere.
În orice caz, lucrurile se prezintă altfel, dacă cercetăm puțin istoria umană și viața spirituală umană. Cine oare, reflectând la o asemenea problemă și străduindu-se s-o înțeleagă mai adânc, nu va căuta să vadă ce spun aceia despre care se presupune că știu ceva despre asemenea lucruri: filosofii? Ce-i drept, în legătură cu o asemenea problemă, va face experiența pe care o face în legătură cu multe alte probleme ale omenirii. Explicațiile pe care le dau diferiții filosofi în ceea ce privește conștiința se deosebesc considerabil între ele ‒ cel puțin în aparență ‒, chiar dacă există un nucleu comun, mai mult sau mai puțin obscur. Dar nu acesta ar fi lucrul cel mai rău. Cine ar vrea să-și dea cu adevărat osteneala de a-i întreba pe diferiții filosofi ai timpurilor mai vechi sau mai noi ce au înțeles prin noțiunea de conștiință, ar găsi tot felul de fraze frumoase ‒ dintre care unele foarte greu de înțeles ‒, fără a întâlni vreuna despre care să poată spune că exprimă plenar și indiscutabil ceea ce i-ar smulge exclamația: Aceasta este conștiința! [Nota 45] Ar însemna să mergem prea departe dacă aș încerca să vă prezint aici un florilegiu al diferitelor explicații date conceptului de conștiință, de-a lungul secolelor, de către reprezentanții cei mai de seamă ai filosofiei. Aș putea să spun, totuși, că, începând cu prima treime a Evului Mediu și apoi pe tot parcursul gândirii filosofice medievale, conștiința a fost privită drept o forță a sufletului uman capabilă să spună în mod nemijlocit ce trebuie omul să facă și ce să evite. Dar ‒ așa spun, de exemplu, filosofii Evului Mediu ‒ la baza acestei forțe instantanee din sufletul uman stă ceva încă și mai subtil decât conștiința însăși. O personalitate al cărei nume a fost rostit deja adesea aici, Meister Eckhart, spune că la baza conștiinței se află o foarte mică scânteie, care a fost așezată în sufletul omenesc drept ceva etern și care, atunci când este percepută, arată cu o forță irezistibilă legile Binelui și ale Răului.
Ajungând apoi în vremurile moderne, găsim iarăși cele mai diferite explicații date conștiinței. Printre acestea, sunt și unele care fac o impresie ciudată, deoarece se vede din capul locului că ele nu exprimă, de fapt, întreaga seriozitate a acelui glas lăuntric divin pe care îl numim conștiință. Unii filosofi văd în conștiință o facultate pe care omul o dobândește prin faptul că acumulează tot mai mult, în sufletul său, experiențe de viață și că află din ce în ce mai mult, prin trăirile lui, ce anume îi e folositor, ce îi dăunează, ce îl ajută să se perfecționeze și ce nu etc. Din suma acestor experiențe se sedimentează o judecată, care spune apoi: Fă asta sau nu fă asta! ‒ Alți filosofi au înălțat conștiinței cel mai înalt panegiric ce poate fi rostit. Dintre aceștia face parte marele filosof german Johann Gotlieb Fichte, care, atunci când voia să indice principiul fundamental al întregii gândiri și existențe umane, vorbea înainte de toate despre eul omenesc, dar nu despre eul trecător și personal, ci despre sâmburele veșnic ce stă la baza ființei umane. El a arătat, totodată, că cea mai înaltă realitate pe care omul o poate percepe în eul său este conștiința. El a spus clar că omul nu poate avea o trăire mai înaltă decât perceperea acestei judecăți în lăuntrul lui: Trebuie să faci acest lucru, pentru că, dacă nu-l faci, ar însemna să nu-ți asculți conștiința. Nu putem trece peste măreția și noblețea acestei judecăți, spune el. Cum Fichte este tocmai filosoful care a subliniat cel mai puternic dintre toți filosofii forța și importanța eului uman, este caracteristic faptul că el prezintă conștiința drept impulsul cel mai important al acestui eu uman.
Cu cât ne apropiem mai mult de timpurile moderne și cu cât gândirea ia un caracter mai materialist, cu atât constatăm mai mult că ‒ nu pentru pieptul uman, nu pentru inima omenească, ci pentru gândirea filosofilor mai mult sau mai puțin atinși de materialism ‒ conștiința apare considerabil diminuată în maiestatea ei. Un exemplu va ilustra această situație. Există în a doua jumătate a secolului al XIX-lea un filosof care, prin distincția sufletului, prin armonia sentimentelor și generozitatea concepției, se numără printre cele mai frumoase și mai splendide personalități. Îl am în vedere pe Bartholomeu Carneri [Nota 46], un nume tot mai rar rostit astăzi. Parcurgându-i scrierile, veți constata că, cu toată distincția gândirii și generozitatea concepției, influența mentalității materialiste a secolului l-a făcut să caracterizeze conștiința în felul următor: Ce ne putem reprezenta drept conștiință? În fond, ea nu este altceva decât o sumă de deprinderi și de judecăți inoculcate prin educație, pe care ni le-am însușit în prima tinerețe, care ne-au fost imprimate prin educație și viață, de care nu mai suntem perfect conștienți. De la obiceiurile noastre formate prin educație răsună glasul care rostește: „Asta să faci ‒ asta să nu faci !”
Așadar, întreaga sferă a conștiinței este redusă aici la experiențele și deprinderile exterioare de viață, și încă la cele mai mărginite. Desigur, unii filosofi ai secolului al XIX-lea, încă și mai atinși de materialism, au mers și mai departe. E interesantă, în această privință, scrierea unui filosof care, în perioada sa de mijloc, a exercitat o puternică influență asupra lui Friedrich Nietzsche: Paul Rée [Nota 47]. Una dintre lucrările lui se ocupă de apariția conștiinței. Este interesantă nu pentru că am putea să fim de acord măcar cu o frază din ea, ci drept simptom pentru concepțiile întregii noastre epoci. Aici este expusă următoarea teorie ‒ să fim însă conștienți de faptul că, atunci când o concepție trebuie expusă pe scurt și caracterizată doar în câteva linii precise, unele amănunte vor apărea deformate: Omenirea s-a dezvoltat în privința tuturor facultăților ei, deci, și în ceea ce privește conștiința. Inițial, oamenii nu aveau deloc ceea ce noi numim conștiință. E numai o prejudecată ‒ și una dintre cele mai mari ‒ să iei conștiința drept ceva veșnic. Paul Rée este de părere că la început n-a existat nimic de felul unui glas care să ne spună: „Asta să faci, asta să nu faci !” ‒, un glas pe care noi îl numim conștiință. S-a dezvoltat însă ceea ce ar putea fi numit instinctul de răzbunare. Acesta a fost, în acest context, fenomenul originar. Când cuiva i se făcea un rău, se dezvolta instinctul de răzbunare, pornirea omului de a da înapoi celuilalt ceea ce acesta îi făcuse. Prin faptul că, în sânul diferitelor colectivități sociale, relațiile umane au devenit tot mai complicate, s-a ajuns ca răzbunarea să fie transmisă puterilor însărcinate cu îndeplinirea ei. Astfel, omul s-a obișnuit să creadă că, după fiecare faptă prin care un altul a fost lezat, trebuie să urmeze ceva ce înainte se numea „răzbunare”. Așa s-a conturat părerea că anumite fapte cu urmări rele trebuie să fie compensate prin alte fapte. Și, prin dezvoltarea în continuare a acestei păreri, s-a născut o relație între anumite sentimente pe care omul le poate avea când a fost săvârșită o faptă sau chiar numai când a fost ispitit să facă ceva. Omul a uitat că inițial instinctul răzbunării era viu; dar în sentimentul său s-a perpetuat convingerea că unei fapte păgubitoare trebuie să-i urmeze o acțiune compensatoare. Omul crede că în lăuntrul lui vorbește un „glas interior”, pe când, în realitate, e vorba numai de vocea interiorizată a instinctului de răzbunare. ‒ Avem aici un caz extrem, spun „extrem” din cauză că o asemenea teorie prezintă conștiința drept iluzie absolută.
Pe de altă parte însă, trebuie, totuși, să recunoaștem că merg prea departe și acei oameni după care conștiința ar fi o realitate care a fost mereu prezentă, de când există oameni pe Pământ, că ar fi, așadar, ceva veșnic. Deoarece se comite câte o eroare, atât de către cei care gândesc mai spiritual, cât și de către cei care privesc conștiința ca pe o pură iluzie, e foarte greu să se ajungă la o înțelegere pe acest tărâm, deși e vorba de o realitate cotidiană ‒ sfântă ‒ a interiorității noastre umane. Deja cercetând concepțiile filosofilor, am putea deduce că până și cei mai buni dintre oameni au gândit odinioară despre conștiință altfel decât trebuie s-o facem noi astăzi. Unii oameni, capabili de o înțelegere mai adâncă a unor asemenea lucruri, au arătat, pe bună dreptate, că, de exemplu, la o personalitate atât de măreață cum e Socrate, nu găsim deloc ceva în sensul a ceea ce noi numim astăzi conștiință. Când spunem : Conștiința e un glas care vorbește chiar și în pieptul celui mai naiv om și șoptește ca un impuls divin-sfânt: „Asta să faci ! Asta să nu faci !”, afirmația făcută de Socrate și preluată apoi de Platon sună, totuși, altfel. Amândoi afirmă că virtutea e ceva ce poate fi învățat. Socrate vrea să spună, așadar: Când omul își formează noțiuni clare despre ceea ce trebuie să facă sau să nu facă, el poate ajunge treptat prin învățare, printr-o știință a virtuții, să acționeze în mod virtuos.
Cine se situează pe poziția concepției actuale despre conștiință, ar putea să ridice următoarea obiecție: Ar fi cât se poate de rău dacă omul ar trebui să aștepte până a învățat ce e bine și ce nu e bine, pentru a ajunge la un mod de a acționa virtuos. Conștiința este ceva ce vorbește în sufletul uman cu o forță mult mai elementară și care de mult timp rostește, astfel încât poate fi auzită de fiecare om în parte: „Asta să faci, asta să nu faci !”, înainte ca noi să ne fi format ideile cele mai înalte în legătură cu ceea ce e bine și rău, înainte, așadar, ca noi să ne fi însușit o doctrină morală. Conștiința e ceva care face ca în sufletul uman să pătrundă o anumită pace, când omul poate să-și spună: „Ai făcut ceva cu care poți fi de acord.” Ar fi rău ‒ pot spune unii ‒ dacă noi ar trebui mai întâi să învățăm multe despre natura și caracterul virtuții, pentru a ajunge să fim de acord cu propriile noastre fapte. Putem, de aceea, să spunem: Acel filosof spre care ne înălțăm privirile ca spre un martir al filosofiei, cel care și-a înnobilat și încununat opera filosofică prin moartea sa, Socrate, ne pune în fața unei definiții a virtuții care greu se poate pune de acord cu actuala concepție despre conștiință. Chiar gânditorii greci de după Socrate spun mereu că omul se poate perfecționa, în ceea ce privește virtutea, prin învățare, ceea ce ar intra în contradicție cu forța elementar-originară a conștiinței.
Cum se face că o personalitate atât de sublimă și mare ca Socrate nu cunoaște încă noțiunea de conștiință, în sensul pe care i-l dăm noi azi, cu toate că simțim ‒ atunci când ne apropiem de el, așa cum ni-l prezintă Platon, ca interlocutor ‒ că din cuvintele sale vorbește cel mai pur simț moral, cea mai înaltă virtute? Ei bine, așa stau lucrurile din cauză că până și acele noțiuni, reprezentări și trăiri sufletești intime despre care omul simte astăzi că parcă îi sunt înnăscute, au fost cucerite de sufletul uman tot în decursul timpului. Cine-și întoarce privirile spre viața spirituală de odinioară a omenirii, va descoperi, în orice caz, că noțiunea de conștiință și sentimentul conștiinței nu apăreau pe atunci ‒ nici chiar la poporul grec ‒ în felul cum sunt gândite și simțite astăzi. Noțiunea de conștiință a luat naștere la un moment dat. Dar omul nu poate să afle ceva despre apariția conștiinței pe o cale atât de ușoară, prin experiențe exterioare și știință exterioară, cum a încercat să facă Paul Rée; trebuie să proiectăm lumină în zone mult mai adânci ale sufletului uman.
În iarna aceasta am considerat că sarcina conferințelor de față este aceea de a trimite lumină în zone mai adânci ale sufletului uman; și anume, acea lumină ce izvorăște din dezvoltarea sufletului uman spre facultăți de cunoaștere superioare. Întreaga viață psihică a fost descrisă așa cum se arată ea ochiului deschis al văzătorului; acelui ochi care nu vede doar lumea senzorială, ci care contemplă, dincolo de vălul lumii senzoriale, în acea regiune unde se află originile propriu-zise ale lumii senzoriale: În substraturile spirituale ale acestei lumi senzoriale. Și, pe de altă parte, s-a arătat, în repetate rânduri ‒ ca, de pildă, în conferința intitulată „Ce este mistica?” ‒, cum conștiența văzătoare ne introduce în regiuni mai adânci ale sufletului. În viața sufletească obișnuită noi credem că dăm deja de substraturi mai profunde, atunci când privim în noi înșine și găsim trăirile legate de gândire, simțire și voință. Am atras însă atenția asupra faptului că ceea ce se arată sufletului nostru în starea de veghe diurnă, este, în fond, doar latura exterioară a spiritualului propriu-zis. După cum, pentru a găsi substratul ascuns al existenței, trebuie să privim dincolo de vălul care o acoperă, dincolo de cele ce ne arată ochii noștri, dincolo de ceea ce ne fac să auzim urechile noastre, dincolo de ceea ce intelectul nostru ne permite să înțelegem prin mijlocirea creierului, tot astfel trebuie să privim dincolo de gândirea, simțirea și voința noastră, ba chiar dincolo de temeiurile a ceea ce trăiește în interiorul nostru drept viață sufletească obișnuită, dacă vrem să cunoaștem cauzele adevărate, substraturile spirituale ale propriei noastre vieți.
De la asemenea puncte de vedere am pornit, în încercarea noastră de a explica viața sufletească a omului, cu multiplele ei ramificații. Și am aflat că această viață sufletească umană este constituită din trei tărâmuri, care trebuie diferențiate între ele ‒ nota bene, nu spun „care trebuie separate unul de altul”! Componenta cea mai de jos a vieții sufletești este, după cum am văzut, sufletul senzației. Spunem că la un om predomină sufletul senzației atunci când acesta se lasă încă total în voia instinctelor, poftelor și patimilor, când el n-a ajuns încă să-și curețe și să-și purifice afectele și pasiunile și n-a devenit, din eul său, stăpân asupra lor. Când omul devine tot mai mult stăpân peste instinctele, poftele și patimile sale, ni se înfățișează o componentă sufletească mai înaltă: sufletul rațiunii sau afectiv. În acesta se manifestă ceea ce trăiește în om drept simț al adevărului, drept capacitate de a simți ce simt alți oameni. Sufletul rațiunii se dezvoltă din sufletul senzației. Iar componenta sufletească cea mai înaltă la care se poate ridica omul deocamdată ‒ în viitor el va putea dezvolta componente și mai înalte ‒ a fost numit de noi suflet al conștienței. În timp ce, trăind în sufletul senzației, omul răspunde cu instinctele și pasiunile sale la impresiile exterioare care acționează asupra lui din afară, când trăiește în sufletul afectiv, el se ridică până acolo încât răspunde impresiilor lumii fără a asculta exclusiv de porniri și pasiuni. Când omul își purifică instinctele, poftele și patimile, se dezvoltă sufletul rațiunii. Când apoi, cu ceea ce și-a cucerit în interiorul său, se apropie iarăși de lumea exterioară, când și-a cucerit lăuntric reprezentări prin care poate să înțeleagă lumea și își spune: Reprezentările și noțiunile mele există pentru ca eu să pot înțelege lumea, când, într-un anumit sens, iese iarăși din sine, pentru a deveni conștient de ceea ce există afară, în lume, el se înalță spre sufletul conștienței.
Ce forță este aceasta, care își croiește drum, în sus, prin aceste trei componente sufletești? ‒ Este eul uman, acel punct unificator al interiorității umane, care le menține pe toate împreună, cel care, am putea spune, „cântă” pe trei coarde ale vieții sufletești, făcându-le să sune în cele mai felurite moduri, consonant sau disonant. Această putere din interior, care se manifestă prin faptul că reunește noțiunile cu lucrurile lumii, este ceea ce numim eul uman, prezent în cele trei componente sufletești, ca un artist lăuntric ce cântă pe cele trei coarde ale sufletului. Ceea ce ne apare ca un fel de joc lăuntric al eului în interiorul componentelor noastre sufletești, s-a dezvoltat însă numai treptat. Ba chiar, întregul fel de a fi al conștienței actuale a trebuit să se dezvolte încetul cu încetul. Vom înțelege cel mai bine modul cum s-a dezvoltat, din timpurile primordiale și până la noi, această conștiență umană și viața sufletească de astăzi a omului, dacă vom arunca o privire asupra a ceea ce poate deveni deja astăzi, dacă, pornind de la sufletul conștienței, își dezvoltă sufletul până la nivelul acelei stări superioare de conștiență pe care o putem numi conștiență clarvăzătoare.
Sufletul conștienței obișnuit ne permite să înțelegem doar acea lume exterioară care se arată simțurilor noastre. Dacă omul vrea să pătrundă dincolo de vălul lumii senzoriale, trebuie să-și dezvolte viața sufletească spre forme superioare, trebuie să ducă mai departe evoluția care are loc în interiorul său. El face atunci marea experiență că există ceva ca o trezire a sufletului, ceva ce poate fi comparat ‒ pe planul vieții sufletești inferioare ‒ cu operația suferită de un orb din naștere care înainte nu știa nimic despre lumină și culori, pentru ca, după o asemenea operație, să vadă cum năvălește în interiorul lui lumea plină de lumină și culori. Așa se întâmplă cu cel care ‒ conducându-și sufletul, prin metode corespunzătoare, spre o dezvoltare superioară ‒ ajunge să trăiască momentul când ceea ce, de obicei, nu este luat în considerare, deși roiește necontenit în jurul nostru, pătrunde în viața sufletului, ca o mulțime de entități și realități, deoarece el și-a cucerit un nou organ.
Când, prin disciplina căreia i se supune, omul se dezvoltă în mod conștient spre o asemenea clarvedere, el ia cu sine în această stare de clarvedere eul său întreg, ceea ce înseamnă că el se mișcă printre entitățile și realitățile spirituale aflate la baza lumii noastre senzoriale, așa cum se mișcă, în lumea senzorială, printre mese și scaune. Ceea ce l-a călăuzit, ca fost eu al său, când a traversat sufletul senzației, sufletul rațiunii și sufletul conștienței, este luat și dus cu sine într-o regiune superioară a vieții sufletești.
Să ne întoarcem acum iar privirile de la conștiența clarvăzătoare, străluminată și încălzită de eul omului, spre viața sufletească obișnuită. Eul omului trăiește în cele trei componente sufletești în modurile cele mai diferite. Dacă avem în fața noastră un om care trăiește cufundat cu totul în instinctele, poftele și pasiunile care se ivesc în sufletul senzației, fără ca el să le opună vreo rezistență, vom spune: El este dăruit cu totul sufletului senzației, iar eul lucrează în el încă foarte slab. Într-un asemenea caz, eul nu are o putere deosebită; el se supune pornirilor, poftelor și pasiunilor existente în sufletul senzației. Putem să spunem: În interiorul acelor puteri care se ridică din sufletul senzației aidoma unor valuri sufletești, eul stă ca o luminiță plăpândă, deocamdată puțin capabilă să se opună tălăzuirii instinctelor și impulsurilor de voință. ‒ În sufletul rațiunii sau afectiv, eul lucrează deja mai liber și mai autonom. Aici, omul se regăsește într-o măsură mai mare, deoarece sufletul rațiunii se poate dezvolta numai când omul prelucrează într-o viață lăuntrică sufletească liniștită ceea ce el trăiește în sufletul senzației. În sufletul rațiunii, omul ajunge la eul său, adică la sine însuși. ‒ Eul devine tot mai luminos și ajunge apoi la o limpezime deplină, când poate să-și spună: M-am sesizat pe mine însumi! Am ajuns la adevărata conștiență de sine! Eul poate să ajungă la o asemenea limpezime de-abia în sufletul conștienței.
Dacă însă omul poate să se dezvolte, în eul său, și să ajungă dincolo de sufletul conștienței, la conștiența clarvăzătoare, adică la componentele sufletești superioare, vom înțelege la ce se referă văzătorul care, privind în urmă la evoluția umană, ne spune: Așa cum eul urcă spre componentele sufletești superioare, tot așa a intrat el în sufletul senzației, venind de la o componentă inferioară a naturii umane. ‒ Am arătat deja cum ființa interioară umană, în totalitatea ei ‒ sufletul senzației, sufletul rațiunii sau afectiv, sufletul conștienței ‒, se dezvoltă în învelișurile umane luate împreună, pe care le numim corp fizic, corp eteric și corp astral sau corp al senzației. Nu trebuie să ne pară de neînțeles, dacă știința spirituală ne arată că, înainte de a se dezvolta de la sufletul senzației până la sufletul conștienței, eul a lucrat în componentele inferioare, încă prea puțin sufletești, ale omului, în învelișurile sale exterioare. Înainte de a lucra în sufletul senzației, eul lucra în corpul astral; iar în perioade și mai timpurii, lucra în corpul eteric și în corpul fizic. Pe atunci, el era mai mult un eu care-l conducea și îndruma pe om din afară. Dacă vrem să ne facem o reprezentare despre acest proces, am putea spune cam așa: Când avem în fața noastră un om, în cele trei învelișuri ale sale, vedem eul lucrând, prin faptul că-l conduce și dirijează pe om. Dar acum omul nu este încă în stare să găsească în sine însuși punctul central al ființei sale. Avem de a face cu un eu care domnește încă în întunericul vieții corporale. Să ne punem însă, acum, întrebarea: Oare acest eu, care a domnit în om în acest timp foarte îndepărtat și a construit corporalitatea exterioară, să ni-l reprezentăm mai nedesăvârșit decât acel eu pe care-l purtăm astăzi chiar în sufletul nostru?
Privim astăzi eul nostru și știm că el este punctul lăuntric propriu-zis în care sunt centralizate toate forțele ființei noastre, care ne dă interioritatea noastră specific umană și care va putea fi perfecționat la infinit în viitor, prin autoeducație spirituală. Vedem în el chiar esența entității noastre umane și, totodată, ceea ce ne dă garanția demnității noastre umane. Să fi fost el mai puțin desăvârșit decât este astăzi, în vremea când noi încă nu-l simțeam, când el lucra asupra noastră din sânul puterilor spirituale tainice ale lumii? ‒ Ar putea spune așa ceva doar cel care nu vrea să gândească decât abstract. Privim, de pildă, corpul nostru fizic, ca pe ceva care a fost plăsmuit, într-un trecut foarte îndepărtat, din lumea spirituală, ca pe ceva care trebuia să existe, totuși, pentru ca sufletul să poată locui în el. Numai o gândire materialistă ar putea crede că acest corp fizic nu a fost plăsmuit din spirit. Vedem astfel în el ceva care trebuia să existe, drept plăsmuire din spirit, înainte de acea realitate pe care o numim viață interioară. Căci, în timpul existenței pământești, viața noastră interioară trebuie să locuiască într-un corp, iar acesta a trebuit să fie pregătit dinainte. Dacă vom studia trupul, fie și numai din punct de vedere exterior, va trebui să ne spunem: Ce capodoperă minunată este acest trup omenesc! Cel care ‒ fie chiar și numai ca anatom sau ca fiziolog ‒ privește inima umană în minunata ei alcătuire, nu va putea să nu spună: Ce înseamnă întregul intelect uman, ce înseamnă întreaga iscusință tehnică, în comparație cu înțelepciunea care ni se dezvăluie privind alcătuirea inimii umane! Ce este toată tehnica noastră inginerească, prin care construim poduri și viaducte, în comparație cu scheletul femurului uman, care ne apare ca o minunată șarpantă de grinzi, dacă-l privim la microscop! Ar fi o trufie sfruntată să creadă că el a atins, fie chiar și în cel mai mic grad, înțelepciunea care a fost introdusă în alcătuirea corpului fizic exterior. Dacă luăm acum în considerare viața noastră sufletească ‒ mergând, deocamdată, numai până la instincte, porniri și pasiuni ‒ și dacă ne întrebăm: Cum se manifestă acestea? Câte nu facem noi, oamenii, pentru a submina, din lăuntru în afară, alcătuirea atât de înțeleaptă a trupului nostru? ‒ atunci cel ce contemplă, fără idei preconcepute, capodopera plină de înțelepciune care este alcătuirea învelișului corporal uman, va trebui să spună: Alcătuirea trupului nostru este infinit mai înțeleaptă decât viața sufletească pe care o purtăm în interiorul nostru, în legătură cu care nutrim speranța că va lua o formă din ce în ce mai desăvârșită, dar care astăzi este încă foarte nedesăvârșită. E suficient să privim fără idei preconcepute, chiar dacă nu suntem clarvăzători, ceea ce se înfățișează ochiului exterior, pentru ca să nu mai putem gândi niciodată altfel.
Oare nu e de la sine înțeles că acea activitate plină de înțelepciune care a construit locuința trupească a omului, pentru ca în ea să locuiască un eu, are ceva din aceeași natură și entitate din care constă și eul nostru, prin natura și entitatea sa? Nu trebuie oare să ne reprezentăm că ceea ce a lucrat ca să plăsmuiască învelișurile noastre are caracter de eu, dar al unui eu infinit mai desăvârșit? Trebuie să spunem: Ceva care este înrudit cu eul nostru a contribuit, de-a lungul timpurilor primordiale, la plăsmuirea unei asemenea locuințe, în care să poată trăi un eu. ‒ Cine nu vrea să creadă acest lucru, poate să-și închipuie altceva; dar el trebuie atunci să admită, de asemenea, că o casă de oameni, construită pentru ca un om să poată locui în ea, n-a fost clădită de un spirit uman, ci s-a ridicat singură, prin jocul unor forțe ale naturii. Dacă cercetăm lucrurile fără idei preconcepute, vom vedea că una dintre aceste afirmații este la fel de adevărată ca și cealaltă. De aceea, noi ne îndreptăm privirile spre un trecut foarte îndepărtat, în care spiritualul, având o natură de eu infinit mai desăvârșită decât cea a eului nostru, a lucrat plăsmuind învelișurile noastre, și ne dăm seama că din acesta eul s-a ridicat treptat la conștiența sa actuală. În vremurile străvechi, el era adăpostit în această locuință, ca în ceva subconștient.
Dacă luăm în considerare dezvoltarea omului, din acel trecut îndepărtat, când eul se afla în sânul învelișurilor exterioare ca într-un trup matern întunecos, constatăm că ‒ ce-i drept ‒ el nu știa nimic despre sine, dar că, în schimb, era mai aproape de acele entități spirituale care au construit învelișurile noastre, entități înrudite cu eul, fiind însă infinit mai desăvârșite decât el. Nu va fi greu de înțeles, deci, din ce cauză conștiența clarvăzătoare atrage atenția asupra unor vremuri în care conștiența eului trăia chiar în sânul vieții spirituale, și în care viața sufletească era cu totul altfel, mult mai apropiată de forțele sufletești din care s-a născut eul. Dacă ne întoarcem în trecutul evoluției umane, găsim la temelia întregii dezvoltări a omului o conștiență clarvăzătoare originară, care încă nu era străluminată de un eu, ci lucra în mod inconștient, ca în vis; de-abia din această conștiență s-a ivit apoi eul omului. Ceea ce omul își va cuceri din nou în viitor cu eul său, găsim în acel trecut îndepărtat fără activitatea eului. ‒ Dar a avea conștiența clarvăzătoare presupune a vedea în ambianța ta realități spirituale și entități spirituale. Este ceea ce ne arată știința spirituală: că, înainte de a fi ajuns la conștiența actuală, omul se afla cu starea lui sufletească în sânul unei clarvederi onirice, care-i permitea să fie mai aproape de lumea spirituală și s-o vadă, chiar dacă numai ca în vis. Aceasta este starea originară a omenirii. Deoarece nu era încă pătruns de jarul unui eu, omul nu era încă nevoit să rămână în interiorul său, când voia să vadă ceva spiritual; el vedea spiritualul de jur împrejurul său, iar pe sine se vedea drept mădular al lumii spirituale; iar ceea ce făcea, avea în viziunea sa un caracter încă spiritual. Când gândea, nu era ca astăzi, când omul spune: Acum gândesc! ‒ , ci, prin clarvedere, avea gândul în fața sa. Când trebuia să dezvolte un sentiment, nu era nevoit să privească doar în lăuntrul său; sentimentul era ceva ce iradia din el și prin care se încadra în întreaga sa ambianță spirituală.
Aceasta era viața sufletească a omului în timpurile originare. Pornind de la această conștiență oniric-clarvăzătoare, omul a trebuit să se dezvolte pentru a deveni conștient de sine, pentru a găsi acel centru al ființei sale, astăzi încă nedesăvârșit, dar care, în viitor, va deveni din ce în ce mai desăvârșit, când omul se va înălța cu eul său în lumea spirituală.
Să proiectăm acum puțină lumină asupra acelor timpuri străvechi ale omenirii, prin metodele pe care le-am caracterizat aici și care stau la îndemâna conștienței clarvăzătoare. Ce ne spune văzătorul în legătură cu conștiența umană originară, pentru cazul când, de exemplu, omul săvârșise o faptă rea? O asemenea faptă nu se înfățișa pe atunci drept ceva care ar fi fost taxat de om cu interioritatea sa; ci el o vedea stând în fața lui, în toată nocivitatea și infamia ei, precum o fantomă. Când în suflet se ivea sentimentul legat de fapta cea rea, urmarea era că fapta respectivă apărea alături de om, ca realitate spirituală, în toată urâțenia ei. Omul era ca înconjurat de imaginea a ceea ce fusese rău în fapta sa.
Apoi, omul a ajuns în vremurile când vechea clarvedere onirică a început să dispară, iar eul se făcea simțit din ce în ce mai mult. Pe măsură ce omul și-a găsit centrul ființial în interioritatea sa, vechea conștiență onirică s-a stins; se ridica, în schimb, la orizont, din ce în ce mai clară, conștiența de sine. Ceea ce înainte stătea în fața lui ca imagine a faptelor sale rele ‒ sau și bune ‒ s-a mutat în interior. Am putea spune că ceea ce înainte fusese contemplat de el prin clarvedere, se oglindea acum în interiorul lui.
Ce fel de figuri percepea omul, cu conștiența sa onirică, drept revers spiritual al faptelor sale rele? Ei bine, în acele imagini, puterile spirituale îi arătau ce stricase, ce zdruncinase el în ordinea lumii. Această acțiune nu era, la drept vorbind, ceva rău, fiindcă avea un efect benefic. Era, am putea spune, contra-acțiunea zeilor, care, arătând omului efectul faptei rele, voiau să-l ridice, să-i dea posibilitatea de a înlătura consecința dăunătoare a faptei sale. Era, ce-i drept, îngrozitor, pentru om, să vadă în fața sa efectul negativ a ceea ce făcuse, dar aceasta era, de fapt, o intervenție binefăcătoare a Temeiului Lumilor, din sânul căruia ieșise omul însuși. A venit apoi timpul când omul a găsit în sine punctul central, eul său, și viziunea aceasta a fost mutată în interior, apărând, ca efect al faptei săvârșite, în imaginea de oglindă din interiorul său. Când eul nostru iese pentru prima oară la iveală, el este, la început, o prezență firavă în sufletul senzației, și omul trebuie să depună efort, încetul cu încetul, pentru a conduce acest eu, treptat, la desăvârșire. Să ne punem întrebarea: Ce s-ar fi întâmplat în acel moment al evoluției, în care contemplarea prin clarvedere în planul exterior a faptelor omului a dispărut, dacă nu s-ar fi ivit lăuntric, în eul încă slab, ceva ca un revers al acelui efect binefăcător care-i apărea omului în fața ochilor, mai demult, când contempla prin clarvedere efectul faptei sale?
Omul ar fi avut eul său slab; în sufletul senzației, el ar fi fost târât însă, încolo și încoace, de pasiunile sale, ca și cum s-ar fi aflat pe o mare imensă, biciuită de vânturi. Ce a intrat în lăuntrul omului, venind din afară, în acest mare moment cosmic? Cel care așeza în fața conștienței clarvăzătoare efectul dăunător al unei fapte, drept contra-acțiune vindecătoare, și arăta omului ce trebuie să îndrepte, era marele Spirit Universal; ei bine, după aceea, tot Spiritul Universal a fost acela care se vestea omului, drept ceva copleșitor, când eul însuși era încă slab. Și astfel, Spiritul Universal, care mai înainte vorbea în percepția bazată pe clarvedere, s-a retras în interiorul ființei umane, pentru ca să spună de acolo ce avea de spus spre îndreptarea ordinii cosmice care fusese lezată. Eul este încă slab. Asupra acestui eu veghează însă Spiritul Cosmic: și el se face auzit drept ceva care veghează necontenit asupra eului și emite judecăți în legătură cu faptele pe care eul încă slab nu le-ar putea judeca! În dosul acestui eu slab, se află un fel de reflex al puternicului Spirit Cosmic care arăta odinioară omului, în stare de conștiență clarvăzătoare, efectul faptelor sale.
Când vechea clarvedere a dispărut, omul a început să perceapă în interiorul său doar un reflex a ceea ce făcea Spiritul Universal însuși. Acest reflex al Spiritului Universal, care voia să repună lucrurile în ordine și care stă de veghe alături de eu, îi apărea omului drept conștiință care-l supraveghează! Vedem astfel că nu fără temei conștiența naivă vorbește despre conștiință ca glas al lui Dumnezeu în om. Vedem, totodată, că știința spirituală ne indică acel moment din dezvoltarea omului când exteriorul a intrat în interior și când a luat naștere conștiința.
Ceea ce am spus acum poate fi găsit prin simpla contemplare a lumii spirituale. Nu e nevoie de istoria exterioară; asemenea lucruri trebuie percepute prin contemplare pur lăuntrică. Cel capabil să contemple procesul descris, îl simte ca pe un adevăr incontestabil. Să ne întrebăm însă acum, dintr-o nevoie a epocii actuale: Oare vreun fapt exterior ar fi în măsură să ne arate și el ceva care să reprezinte o confirmare a ceea ce a rezultat acum din contemplarea lăuntrică?
Ceea ce-și are originea în conștiența clarvăzătoare poate fi verificat întotdeauna prin fapte exterioare. Cine afirmă așa ceva nu trebuie să se îngrijoreze în legătură cu faptul că cele revelate lăuntric ar putea contrazice faptele exterioare. S-ar putea întâmpla așa ceva, eventual, doar în cazul unor verificări inexacte. Să atragem însă atenția asupra unui lucru, din care se va vedea că realitățile exterioare confirmă pe deplin ceea ce a fost descoperit mai înainte de conștiența clarvăzătoare.
Nu de prea mult timp poate fi perceput momentul când ia naștere conștiința. Dacă mergem înapoi, pe firul istoriei, până prin secolele V ‒ VI ale erei precreștine, întâlnim în Grecia un impunător poet al artei dramatice grecești: Eschil. El ne pune în față ceva cu totul remarcabil [Nota 48]; remarcabil, prin faptul că aceleași lucruri înfățișate de el au fost prezentate altfel, mai târziu, de un alt poet grec. Eschil îl arată pe Agamemnon, care, întorcându-se în patrie, după războiul troian, este ucis de soția sa Clitemnestra. Agamemnon este răzbunat de fiul său, Oreste, care, la sfatul zeilor, o omoară pe mama ucigașă. Care este consecința acestei fapte pentru Oreste? Eschil ne arată cum, din cauză că-și ucide mama, din sufletul lui Oreste e presat în afară ceva care-i dă capacitatea de a vedea ceea ce, în mod normal, de-a lungul acestor secole, nu mai putea fi văzut; în mod anormal, puterea unei asemenea fapte face să apară încă o dată, ca rămășiță a unei vechi facultăți umane, clarvederea de odinioară. Oreste a putut să spună: Apollo, zeul însuși, este cel care mi-a dat dreptul să-mi răzbun tatăl, ucigându-mi mama. Tot ce am făcut, vorbește în favoarea mea. Dar sângele mamei mă urmărește! Și, în a doua parte a „Orestiei”, ni se arată în mod impresionant cum se trezește facultatea latentă a vechii clarvederi, cum se apropie zeițele răzbunării, Eriniile, cele pe care romanii aveau să le numească Furii. Ceea ce vede Oreste în fața sa, printr-o clarvedere onirică, este consecința matricidului. Apollo însuși îi dă dreptate; există însă ceva și mai înalt. Eschil a vrut să atragă atenția asupra faptului că există o ordine cosmică și mai înaltă și nu putea să sugereze acest lucru decât făcându-l pe Oreste să devină, în acest moment, clarvăzător. Eschil nu a ajuns încă atât de departe încât să arate ceea ce noi numim azi „glas interior”. Cine studiază însă tragedia „Agamemnon”, își spune: Eschil a ajuns până în punctul în care în întreaga viață sufletească umană ar trebui să țâșnească ceva de felul conștiinței; numai că el încă nu a ajuns chiar atât de departe. El așează în fața lui Oreste ceea ce încă nu a devenit conștiință: imaginile clarvederii onirice. Observăm însă că deja el este foarte aproape de momentul când va ajunge la conștiință. Din fiecare cuvânt pe care-l pune, de exemplu, pe buzele Clitemnestrei, se poate simți foarte limpede: Acum ar trebui să se atragă atenția asupra facultății pe care o numim conștiință! Nu se merge însă până acolo. În secolul în care a trăit, marele poet poate să arate doar că, odinioară, faptele rele se așezau în fața sufletului uman.
Să mergem cu o generație mai departe: vom trece de la Eschil, peste Sofocle, la Euripide, care, puțin mai târziu, tratează același subiect. Pe bună dreptate, unii cercetători au subliniat ‒ totuși, numai știința spirituală poate pune lucrurile în lumina potrivită ‒ că Euripide înfățișează situația [Nota 49] în așa fel încât, pentru facultatea de percepție a lui Oreste, imaginile onirice ‒ la fel ca la Shakespeare ‒ sunt doar ca niște umbre ale conștiinței interioare.
Aici aproape că putem pipăi cu mâinile felul cum arta poetică își cucerește ideea de conștiință. Vedem că Eschil, marele poet, încă nu vorbește de conștiință, în timp ce Euripide, succesorul său, deja se referă la ea. Dacă avem în fața ochilor acest lucru, putem înțelege de ce gândirea umană, ființa umană pământească, nu s-a putut ridica decât tot treptat spre o noțiune a conștiinței. Forța care acționează în conștiință a acționat și în vremurile mai vechi, când imaginile care reprezentau efectele faptelor umane se arătau conștienței clarvăzătoare. Numai că această forță s-a mutat din exterior spre interior. Ce era încă necesar, pentru ca omul s-o și simtă? El ar fi trebuit să aibă și simțul moral, ca un fel de precipitat a ceea ce conștiența umană avea deja în vremurile vechi. Dar ca să resimți această forță ca pe ceva interior, trebuia să fi parcurs întreaga evoluție umană, care și-a cucerit de-abia treptat noțiunea de conștiință. În această perioadă, îl vedem, de exemplu, pe marele, sublimul gânditor Socrate. De ce nu putea Socrate să vorbească în fața tuturor despre felul cum omul își poate însuși virtutea? De ce nu se putea ca discursurile sale să facă cea mai adâncă impresie cu privire la ceea ce noi ne putem aduce în fața sufletului drept morală? Și de ce, totuși, noțiunea de conștiință nu trebuia să fie cucerită încă pentru filosofia epocii sale, de vreme ce vedem că în această epocă sufletul uman tinde pentru prima oară să descopere noțiunea de conștiință, drept zeul care vorbește în propria ființă interioară a omului? Vom înțelege de ce Socrate nu vorbește încă despre conștiință, gândindu-ne că această forță sufletească umană abia atunci se muta din afară în lăuntru.
Privim astfel conștiința ca pe ceva ce se dezvoltă o dată cu omul, ca pe ceva ce omul își cucerește. Dar cum trebuie să se manifeste această conștiință? Unde se prezintă conștiința în modul cel mai pregnant drept ceea ce este? Acolo unde omul, cu eul său încă foarte slab, este angajat în procesul de dezvoltare a eului. E un lucru care poate fi dovedit în cadrul evoluției umane. În Grecia însăși, oamenii ajunseseră deja ceva mai departe; dezvoltarea eului se afla deja pe treapta de suflet al rațiunii. Dacă ne întoarcem însă în timp dincolo de epoca greacă ‒ despre aceste lucruri istoria exterioară nu știe nimic; Platon și Aristotel le știau, prin contemplare clarvăzătoare ‒, dacă ajungem astfel până la egipteni și caldeeni, constatăm că nici chiar cea mai înaltă cultură nu se înfăptuiește aici cu un eu autonom din punct de vedere lăuntric. Ceea ce vedem că provine de la sanctuarele Egiptului și Caldeei, se deosebește de știința actuală tocmai prin faptul că noi sesizăm astăzi știința în sufletul conștienței; în epoca preelenă, totul se datora, însă, inspirațiilor date de sufletul senzației. Progresul făcut de Grecia constă în faptul că eul se ridică de la sufletul senzației la sufletul rațiunii sau afectiv. Astăzi trăim în epoca dezvoltării sufletului conștienței. De-abia în cadrul acestei etape de evoluție, conștiența propriu-zisă a eului se manifestă din plin. Cel care, cercetând cu adevărat evoluția omenirii, trece de la cultura orientală la cea occidentală, poate urmări foarte bine cum progresul omenirii constă în apariția unui tot mai puternic sentiment al libertății și a unei autonomii tot mai mari. În timp ce odinioară omul se simțea cu totul dependent de ceea ce-i era inspirat de zei, acum are loc, mai întâi în Vest, o interiorizare a culturii.
E ceea ce se vede, de exemplu, din felul cum Eschil caută să înalțe în sufletul uman conștiența eului. La hotarul dintre Orient și Occident, îl vedem pe Eschil, cu un ochi îndreptat spre Orient și cu celălalt spre Occident, scoțând din sufletul uman ceea ce mai târziu se va cristaliza în reprezentarea, în noțiunea de conștiință. Vedem cum Eschil încearcă, dar încă nu reușește, să înfățișeze, prin mijlocirea artei dramatice, noua formă a conștiinței. Dacă vrem numai să comparăm, ușor putem să amestecăm lucrurile. Trebuie nu numai să comparăm, ci și să facem distincții. Esențialul este că în Vest totul era în așa fel orânduit încât eul să fie ridicat din sufletul senzației în sufletul conștienței. În Orient, eul rămâne închis în sine, inconștient, neliber. În Apus, dimpotrivă, apar oameni la care eul se ridică tot mai mult spre sufletul conștienței. Chiar dacă, la început, dezvoltarea decurge în sensul unei reduceri la tăcere a vechii clarvederi onirice, lucrurile sunt totuși astfel rânduite încât să ducă la trezirea eului și la apariția conștiinței, ca paznic al eului, ca glas divin care vorbește în interior. Iar Eschil este piatra de hotar dintre lumea răsăriteană și cea apuseană; cu un ochi, el privește la Răsărit, cu celălalt, spre Apus. Așadar, evoluția omenirii a decurs în felul descris.
În lumea răsăriteană, oamenii își păstraseră o conștiență vie a faptului că sunt originari din Spiritul Cosmic divin. Din conștiența acestui fapt, ei putuseră sorbi înțelegere pentru ceea ce s-a petrecut la câteva secole după ce omenirea ‒ prin mulți reprezentanți ai ei, de felul lui Eschil ‒ se străduise să găsească ceva ce vorbește în interior, drept glas al lui Dumnezeu. Ce se întâmplase? În omenire își făcuse apariția acel impuls pe care, în cadrul întregii cercetări spirituale a evoluției Pământului și a omenirii, trebuie să-l considerăm cel mai mare din câte au venit vreodată, și pe care-l numim Impulsul Christic.
Prin Impulsul Christic, omenirii i-a fost dată pentru prima oară posibilitatea de a înțelege că Dumnezeu, care este creatorul tuturor lucrurilor, deci, și al învelișurilor exterioare ale omului, poate fi înțeles și sesizat în interiorul nostru. Numai prin faptul că și-a dat seama de natura divin-umană a lui Christos Iisus, omenirea a ajuns capabilă să-și dea seama că Dumnezeu poate fi ceva ce ne vorbește în interiorul propriei noastre ființe. Pentru ca omul să poată găsi în lăuntrul său natura divină, era necesar ca Christos să intre în curentul evoluției omenirii, ca eveniment istoric exterior. Dacă Dumnezeu, Christos, n-ar fi fost prezent în trupul uman al lui Iisus din Nazaret; dacă n-ar fi arătat, o dată pentru totdeauna, că Dumnezeu poate fi perceput în lăuntrul omului, deoarece a fost o dată prezent în omenire; dacă n-ar fi fost văzut, în Misterul de pe Golgota, ca biruitor al morții, omul n-ar fi putut să înțeleagă niciodată că Divinitatea locuiește în interiorul său. Cine ar vrea să afirme că omul poate să înțeleagă îndumnezeirea lăuntrică fără un Christos Iisus exterior și istoric, acela poate să afirme și că omul ar putea să aibă ochi chiar dacă Soarele n-ar exista. Va rămâne veșnic adevărat că este o unilateralitate, când filosofii spun: Fără ochi, n-am putea vedea nici o lumină, prin urmare, trebuie să considerăm că lumina provine din ochi. Unei asemenea reprezentări trebuie să-i opunem întotdeauna formularea lui Goethe: Ochiul a fost creat de lumină, pentru lumină! Dacă spațiul n-ar fi străluminat de Soare, din organizarea umană nu s-ar fi putut plăsmui ochii. Ochii sunt creații ale luminii și, fără Soare, un ochi n-ar putea niciodată să perceapă Soarele. Nici un ochi nu e în stare să perceapă Soarele, fără a fi primit mai întâi de la Soare puterea de a percepe. Tot astfel, nu poate exista o înțelegere și cunoaștere lăuntrică a lui Christos, fără un Impuls Christic exterior și istoric. Ceea ce este Soarele în Macrocosmos pentru văz, este Christos Iisus cel istoric pentru ceea ce numim pătrunderea noastră cu natura divină.
Pentru a putea sesiza și înțelege aceste lucruri, fuseseră date elementele în tot ceea ce venea din Orient; dar ele trebuiau ridicate pe o treaptă superioară. Elementele necesare înțelegerii lui Dumnezeu cel care se unește cu natura umană s-au putut dezvolta treptat din curentul oriental. În Apus, se aflau sufletele mature pentru a înțelege și primi ceea ce adusese acest impuls ‒ în acel Apus unde s-a dezvoltat în modul cel mai intens ceea ce pătrunsese din afară în lumea interioară a omului și care veghează, drept conștiință, asupra unui eu obișnuit, slab. Forța sufletului s-a pregătit prin faptul că a apărut conștiința, care spune: În noi trăiește Dumnezeu, cel ce le-a apărut oamenilor care dincolo, în Răsărit, puteau pătrunde esența lumii prin clarvedere; Divinul trăiește în noi!
Dar ceea ce s-a pregătit în felul acesta n-ar fi putut fi conștientizat dacă, în acest proces de naștere a conștiinței, Dumnezeul lăuntric n-ar fi vorbit cu anticipație, precum aurora care precede răsăritului de Soare. Vedem astfel că înțelegerea pentru ideea divină de Christos Iisus s-a născut în Orient, dar vedem că, din Occident, îi iese în întâmpinare ceea ce conștiența umană a dezvoltat drept conștiință. Vedem, de exemplu, cum în epoca romană, și anume tocmai când începe era creștină, se vorbește din ce în ce mai mult despre conștiință, și cu cât mergem mai spre Apus, cu atât ea este mai clar prezentă, în germene, în conștiență.
În acest fel colaborează Răsăritul și Apusul. Vedem răsărind în Orient Soarele naturii lui Christos; și vedem cum, în Occident, ochiul christic se pregătește în conștiența umană, pentru a-l înțelege pe Christos. Iată de ce marșul triumfal al Creștinismului înaintează nu spre Răsărit, ci spre Apus. În schimb, în Răsărit se extinde o confesiune religioasă care este ultima ‒ deși cea mai înaltă ‒ consecință a spiritualității orientale: Budismul ia în stăpânire lumea orientală. Creștinismul ia în stăpânire lumea apuseană, deoarece el și-a creat organul mai întâi în Apus. Aici vedem Creștinismul unit cu ceea ce a devenit cel mai profund factor al civilizației apusene: noțiunea de conștiință integrată Creștinismului.
Putem ajunge la o cunoaștere a evoluției nu printr-un studiu istoric exterior, ci numai printr-o cercetare lăuntrică a realităților. Se vor găsi încă multe suflete care nu pot crede ceea ce am spus astăzi aici. Dar cerința epocii noastre este să recunoaștem spiritul în formele sale de manifestare din lumea exterioară. O va putea face însă numai acela care, pentru început, este în stare să întrezărească acest spirit măcar acolo unde el se vestește printr-un sol care vorbește limpede. Conștiența populară spune: Când vorbește conștiința, vorbește Dumnezeul din suflet. Cea mai înaltă conștiență spirituală ne arată: Când vorbește conștiința, vorbește, într-adevăr, Spiritul Cosmic! Și știința spirituală arată legătura dintre conștiință și cea mai mare apariție din istoria omenirii, Evenimentul Christic. Nu este de mirare, de aceea, dacă, pentru conștiența modernă, tot ce e numit conștiință este, prin aceasta, înnobilat, înălțat într-o sferă superioară. Când se spune că ceva a fost făcut din "conștiință”, simțim că acest ceva este privit ca ținând de valorile cele mai importante ale omenirii.
Ni se arată, astfel, fără a forța lucrurile, că inima umană are dreptate când vorbește despre conștiință ca despre "Dumnezeul din om". Și când Goethe spune [Nota 50] că tot ce poate fi mai înalt pentru om este să i se dezvăluie natura divină („Gott-Natur”), trebuie să ne fie limpede că Dumnezeu se poate revela omului numai în spirit, când natura ne apare în substratul ei spiritual. Înțelepciunea care guvernează dezvoltarea omenirii a avut grijă ca ea să ne poată apărea așa: pe de o parte, prin lumina lui Christos, prin lumina din afară; pe de altă parte, prin lumina divină din noi înșine, prin conștiință. De aceea, un filosof al caracterului, cum e Fichte, poate să spună, pe bună dreptate, despre conștiință, că ea este vocea supremă din lăuntrul nostru. De aceea, avem sentimentul că de această conștiință depinde demnitatea noastră individuală. Noi suntem oameni prin faptul că avem o conștiență a eului; și ceea ce ne stă alături, ca sprijin, drept conștiință a noastră, stă alături, ca sprijin, de eul nostru. Iată de ce conștiința este și ceva ce poate fi privit ca un bun sacru, individual, în care nu are voie să se amestece lumea exterioară și prin care putem să ne dăm noi înșine direcția și țelul. Iată de ce conștiința este pentru om ceva ce trebuie respectat ca un sanctuar sfânt, despre care el știe că îl trimite la realitatea supremă, dar intangibilă, din interioritatea umană. Nimeni din afară nu are voie să se amestece, când vorbește conștiința!
Conștiința este, astfel, pe de o parte, o chezășie a legăturii cu forțele divine primordiale ale lumii, și, pe de altă parte, o chezășie a faptului că avem în ființa noastră individuală cea mai proprie ceva ca o picătură din Divinitate care picură în noi. Și omul poate să știe: Când în el vorbește conștiința, vorbește un zeu!
