Vom încheia astăzi considerațiile ciclului de conferințe din iarna trecută prin câteva gânduri care pot fi rostite, în contextul expunerilor anterioare, despre acel tărâm al vieții sufletești umane în care se revarsă niște comori atât de bogate, atât de grandioase ale ființei interioare umane. Ne vom încheia, deci, expunerile, prin câteva păreri referitoare la esența și importanța artei în cadrul evoluției umane. Dat fiind faptul că sfera artei este atât de vastă, considerațiile noastre se vor limita la dezvoltarea artei literare de-a lungul evoluției omenirii și, chiar și așa, se înțelege de la sine că nu ne vom putea opri decât asupra celor mai înalte culmi ale vieții spirituale.
Foarte ușor s-ar putea ivi întrebarea: ce legătură au toate considerațiile despre viața sufletului pe care le-am făcut în cursul acestei ierni și care au căutat, în primul rând, adevărul și cunoașterea referitoare la lumea spirituală, ce legătură au toate acestea cu acel domeniu al activității umane care vrea să se manifeste mai ales în elementul frumosului? În epoca noastră, foarte ușor s-ar putea susține că tot ceea ce se manifestă prin știință și cunoaștere se află foarte, foarte departe de ceea ce se manifestă prin artă. Întreaga știință și cunoaștere ‒ așa se crede, fără îndoială ‒ trebuie să rămână între limitele riguros circumscrise ale experienței; iar elementul artistic se mișcă între limitele mai mult arbitrare ale inimii, ale fanteziei. În aprecierea contemporanilor noștri, adevărul și frumosul sunt foarte, foarte departe unul de celălalt. Și totuși: tocmai personalitățile mari, de frunte, din domeniul creației artistice au simțit întotdeauna că prin arta adevărată vor să exprime ceva care provine din aceleași izvoare ale existenței umane, ba chiar din străfundurile cele mai adânci ale existenței umane, din care provin, de asemenea, știința și cunoașterea.
Ca să dăm doar câteva exemple, ne vom referi la Goethe, care nu a fost doar un căutător al frumosului, ci și al adevărului; care în tinerețea sa a încercat, pe toate căile posibile, să ajungă la cunoașterea lumii, să găsească răspuns la marile întrebări enigmatice ale existenței. Înainte de a fi plecat în călătoria spre Italia, care avea să-l ducă în țara unor idealuri dorite cu ardoare, Goethe studiase multe, împreună cu prietenii lui, spre a se apropia de țelul său ‒ cunoașterea adevărului ‒, de exemplu, îl studiase și pe filosoful Spinoza [Nota 51]. Cugetările lui Spinoza în legătură cu ideea de Dumnezeu lăsaseră o impresie foarte puternică în sufletul lui Goethe; acele cugetări ale filosofului modern care caută în toate fenomenele vieții substanța unitară. Goethe credea, împreună cu Merck [Nota 52] și cu alți prieteni, că aude în /spiritul lui/ Spinoza niște sunete de felul acelora care, din toate fenomenele lumii înconjurătoare, ne vestesc izvoarele existenței, niște sunete în măsură să-i astâmpere năzuința faustică. Dar spiritul lui Goethe era prea bogat, prea plin, ca să găsească în considerațiile noționale din lucrările lui Spinoza o imagine despre adevăr și cunoaștere care să-l satisfacă. Ne putem da seama cel mai bine ce simțea el aici, ce voia, de fapt, cu dorurile inimii sale, dacă-l însoțim pe parcursul călătoriei prin Italia, dacă observăm felul cum privește marile opere de artă, care-i oferă un ecou al artei antice și din care poate simți ceea ce zadarnic sperase să simtă din noțiunile lui Spinoza. Iată de ce, după contemplarea acestor opere de artă, le scrie prietenilor rămași la Weimar: „Atâta e sigur, artiștii vechi aveau o cunoaștere a naturii la fel de mare, și o noțiune la fel de sigură a ceea ce poate fi reprezentat și a felului cum trebuie reprezentat, ca și Homer. Din păcate, numărul lucrărilor de artă din prima categorie e prea mic. Dar, dacă le vezi chiar și numai pe acestea, nu mai dorești nimic, decât să le cunoști temeinic și apoi să te duci în pace. Aceste înalte opere de artă au fost create de oameni drept supreme opere de artă ale naturii, după niște legi adevărate și naturale. Tot ceea ce e arbitrar, născocit, aici se prăbușește; aici e necesitate, aici e Dumnezeu!” [Nota 53] Goethe credea că-și dă seama, după cum a spus, că marii artiști, care creaseră asemenea capodopere, lucraseră, din sufletul lor, conform cu aceleași legi după care lucrează natura însăși. Ce altceva înseamnă aceasta decât că Goethe credea că-și dă seama de următorul lucru: legile naturii urcă până în sufletul uman și aici dobândesc forță, pentru ca ceea ce pe alte trepte ale existenței se manifestă sub forma legilor naturii, acționând în regnurile mineral, vegetal și animal, să lucreze, când a luat-o pe calea ce trece prin sufletul uman, în forțele creatoare ale acestui suflet uman.
Goethe a simțit cum în aceste capodopere lucrează legitatea naturii și a scris, de aceea, prietenilor săi de la Weimar: „Tot ceea ce e arbitrar, născocit, aici se prăbușește; aici e necesitate, aici e Dumnezeu!” Vedem, așadar, cum și într-un asemenea moment inima lui Goethe e mișcată de ideea că arta își revelează esența supremă doar atunci când curge din aceleași izvoare din care curge întreaga știință și întreaga cunoaștere. Și simțim atunci din ce adâncuri ale sufletului lui Goethe au fost rostite cuvintele: „Frumosul e manifestarea unor legi tainice ale naturii, care fără apariția acestuia ne-ar fi rămas în veci ascunse!” [Nota 54] Prin urmare, Goethe vede în artă revelarea unor legi ale naturii, o vorbire prin care se spune ceea ce prin cunoaștere e obținut în alt mod, pe alte tărâmuri de cercetare.
Dacă trecem acum de la Goethe la o personalitate a epocii moderne, care a căutat, la fel ca și Goethe, să-i atribuie artei o misiune și să-i dea omenirii, prin artă, ceva care are legătură cu izvoarele existenței ‒ dacă trecem la Richard Wagner, vom găsi în scrierile sale, în care a căutat să se lămurească el însuși în ceea ce privește esența și importanța activității creatoare artistice, unele gânduri asemănătoare despre înrudirea interioară dintre adevăr și frumos, dintre cunoaștere și artă. Astfel, pornind de la Simfonia a IX-a a lui Beethoven [Nota 55], el spune că din aceste acorduri se aude ceva ca o revelare dintr-o altă lume, fiind, totuși, atât de diferit de tot ceea ce am putea să înțelegem cu ajutorul formelor pur raționale sau logice. Dar, în ceea ce privește aceste revelări făcute cu ajutorul artei, e valabil cel puțin un lucru: ele acționează asupra sufletului nostru cu o mare putere de convingere și ne pătrund sentimentele cu o senzație de adevăr împotriva căreia e neputincioasă întreaga facultate de cunoaștere care logicizează și are la bază simpla gândire rațională. În alt loc, Richard Wagner spune, referindu-se la muzica simfonică: din instrumentele acestei muzici răsună ceva care te face să crezi că ele constituie un organ al misterelor Creațiunii; fiindcă ele revelează ceva de felul sentimentelor originare ale Creațiunii, după care s-a ordonat haosul și care au lucrat în sensul armonizării haosului cosmic, cu mult timp înainte să fi existat o inimă umană care să perceapă aceste sentimente ale Creațiunii. ‒ Așadar, și Richard Wagner vede în manifestările artei adevăr, o cunoașterea misterioasă, o revelare, care poate sta alături de ceea ce numim de obicei cunoaștere și știință.
Mai putem aminti un lucru: Cel ce pășește în fața marilor opere de artă ale omenirii sub semnul științei spirituale, are sentimentul că din ele vorbește ceva care este o altă formă sub care omenirea caută adevărul. Cercetărorul spiritual-științific se simte înrudit cu ceea ce vorbește din operele de artă. Nu e nici o exagerare: El se simte mai înrudit cu ceea ce revelează spiritul unui artist, decât cu multe dintre lucrurile care, în epoca noastră, sunt luate prea ușor drept revelații spirituale.
Cum se face că niște personalități cu adevărat artistice îi atribuie artei o asemenea misiune, cum se face că inima cercetătorului spiritual-științific se simte atât de atrasă tocmai de revelațiile pline de mister ale marii arte?
Vom încerca să pătrundem acolo unde putem găsi răspunsul la aceste întrebări, dacă vom sintetiza și aplica unele dintre lucrurile care au pășit în fața sufletelor noastre prin conferințele prezentate în cursul acestei ierni.
Dacă vrem să cunoaștem importanța și misiunea artei, în sensul conferințelor pe care le-am prezentat în cursul acestei întregi ierni ‒ adică, dacă încercăm să găsim răspuns nu conform cu părerile umane și cu tendințele arbitrare ale intelectului nostru, care raționează fără încetare, în orice situație, ci așa cum ne răspund înseși realitățile evoluției lumii și omenirii ‒, atunci va trebui să îndreptăm întrebarea noastră către evoluția și înflorirea artei înseși, din cadrul evoluției omenirii. De aceea, vom încerca să aflăm care e importanța artei pentru omenire, cercetând ce a fost arta, ce a devenit ea în decursul timpurilor. ‒ În orice caz, dacă vrem să studiem începuturile artei, felul cum ea se apropie de om, mai întâi sub forma de artă a poeziei, trebuie să ne întoarcem, conform cu noțiunile obișnuite, foarte departe în trecut. Dar deocamdată noi ne propunem să ne întoarcem în trecut, în ceea ce privește poezia, numai până acolo unde putem fi călăuziți de documente umane fizice. Ne vom întoarce până la acea figură, legendară pentru mulți oameni din epoca actuală, care stă la începutul artei apusene, sub forma poeziei: Homer, cu care începe poezia greacă și a cărui operă ni s-a păstrat în cele două mari cânturi, în cele două mari eposuri, „Iliada” și „Odiseea”.
E demn de remarcat faptul că, dacă lăsăm să acționeze asupra noastră începutul fiecăreia dintre aceste două epopei, cel sau cei ‒ fiindcă azi nu vrem să ne ocupăm de problema personalității ‒ care au creat aceste epopei, ne vestesc chiar de la început un element im-personal:i
așa începe „Iliada”, primul poem homeric; și iarăși:
așa începe al doilea poem, „Odiseea”. Cel de la care ne vin aceste versuri vrea, deci, să atragă atenția asupra faptului că ceea ce vorbește din gura lui se datorează unei puteri superioare, că totul îi vine de undeva și că el poate desemna cel mai bine starea în care se află sufletul său dacă nu invocă ceea ce are de spus acest suflet însuși, ci dacă exprimă ceea ce-i este insuflat de o putere care ‒ cine îl înțelege cât de cât pe Homer simte acest lucru ‒ nu era pentru el doar o imagine simbolică, ci ceva absolut real și palpabil. Dacă omul de astăzi nu simte aproape nimic auzind cuvintele lui Homer: „Cântă, o muză...”, nu e de vină faptul că Homer vrea să dea ‒ cum s-ar putea crede ‒ doar o imagine simbolică, faptul că el vrea doar să exprime în mod indirect ceea ce se petrece în sufletul lui, ci mai degrabă e de vină omul modern, în sufletul căruia nu mai sunt prezente trăirile din care a izvorât o operă atât de impresionantă ca aceea a lui Homer. În orice caz, putem înțelege această ne-personalitate de la începutul poeziei occidentale numai dacă ne întrebăm: Oare ce a fost înainte de acest început al poeziei occidentale? De unde a izvorât ea însăși?
Dacă privim evoluția omenirii în sensul științei spirituale, ajungem la vechile întrebări referitoare la formele conștienței umane în general. Am subliniat adeseori, studiind evoluția omenirii, că forțele sufletului uman s-au schimbat de-a lungul mileniilor și că toate forțele noastre sufletești au avut cândva un început. Dacă ne întoarcem în trecut, ajungem la niște oameni ale căror suflete erau înzestrate cu niște forțe absolut diferite de cele pe care le au sufletele oamenilor actuali. Am subliniat faptul că într-un trecut străvechi, spre care nu ne putem întoarce cu ajutorul istoriei exterioare, ci numai prin cercetare spiritual-științifică, întreaga conștiență umană acționa în alt fel și că toți oamenii posedau, ca pe o putere naturală a sufletului lor, o clarvedere străveche, de vis. Înainte ca sufletele umane să fi coborât atât de mult în viața materială, încât să privească lumea în felul obișnuit din zilele noastre, pentru ei lumea spirituală era o lume absolut reală și plină de conținut, pe care o percepeau de jur împrejurul lor. Dar am spus, de asemenea, că ei nu percepeau lumea spirituală așa cum o percepe conștiența clarvăzătoare la care se ajunge azi prin dezvoltarea ocultă, conștiența bazată pe un punct central, clar circumscris, al vieții sufletești umane, prin care omul se percepe pe sine drept un eu, drept o sine. Dacă ne întoarcem într-un timp străvechi, sentimentul eului, care s-a dezvoltat de-a lungul mileniilor, încă nu exista. În schimb, datorită faptului că omul nu poseda în interiorul lui acest punct central, simțurile sale spirituale erau deschise lumii din afară și el vedea o lume spirituală ca într-un fel de vis în stare de veghe, care reda realități spirituale. Era, însă, un fel de conștiență clarvăzătoare, de vis, lipsită de punctul central al eului.
În trecutul străvechi, omul privea în lumea spirituală, din care a venit omul său interior propriu-zis. Și în fața sufletului său stăteau, în imagini grandioase ‒ asemănătoare cu cele de vis ‒, forțele care se află în dosul existenței noastre fizice. În această lume spirituală, omul originar îi vedea pe zeii săi, vedea desfășurându-se realitățile și procesele care au loc între ființele zeiești ale acestei lumi. Și este, într-adevăr, o eroare presupunerea cercetătorilor de astăzi, potrivit căreia legendele despre zei ale diferitelor popoare ar fi doar un joc al „fanteziei populare”. Dacă vrem să ne reprezentăm că în trecutul foarte îndepărtat sufletul uman era cam tot la fel ca în zilele noastre, numai că odinioară se lăsa mai mult în voia fanteziei decât a intelectului, închis între limitele unor legi rigide, și că figurile care ni s-au păstrat în legendele cu zei au fost create cu ajutorul fanteziei, de fapt aceasta e o fantezie; fantazează cei care au o asemenea convingere. Pentru omul vremurilor originare, procesele care sunt redate în mitologie erau realități. Miturile, marile epopei, ba chiar basmele și legendele s-au născut pe baza unei facultăți originare a sufletului uman. Aceasta are legătură cu faptul că în trecutul îndepărtat eul uman nu lucra încă așa cum o face astăzi, că omul încă nu poseda acel punct central ferm, prin care se află în sine și e conștient de sine. Din cauză că nu avea acest punct central, el nici nu se izola de restul lumii în eul său, în sufletul său strâmt, nu se separa, cum o va face mai târziu, de lumea înconjurătoare. Trăia în sânul lumii, al ambianței sale, ca un mădular al ei, în timp ce omul actual se simte, ca ființă, despărțit de lumea exterioară. Și, după cum omul de azi poate simți că în organismul său fizic intră și iese forța fizică, pentru a-i întreține viața, omul vremurilor originare simțea, prin conștiența sa clarvăzătoare, că în el intră și ies forțe spirituale. Simțea în el o interacțiune intimă cu forțele lumii mari. Ba, el putea chiar să spună: Când în sufletul meu se petrece ceva, când eu gândesc, simt sau voiesc, de fapt nu sunt o ființă închisă, ci o ființă în care acționează forțele ființelor pe care le văd. Aceste ființe, pe care le văd, care se află în afara mea, trimit în mine forțe lăuntrice, pentru a mă stimula să am gânduri, sentimente, să dau curs unor impulsuri de voință. ‒ Așa că, în sânul lumii spirituale, omul simțea că în el gândeau niște puteri divin-spirituale; când în el se tălăzuiau, în sus și în jos, sentimentele sale, el simțea că în acestea acționau niște puteri spirituale; iar când voința sa săvârșea o faptă, el simțea că în ea se revărsau, cu voința lor, cu țelurile lor, niște puteri divin-spirituale. În vremurile originare, omul se simțea un vas în care se exprimau niște puteri spirituale.
Cu aceasta ne referim la o epocă originară extrem de îndepărtată, care s-a întins însă, cu tot felul de trepte intermediare, până în vremurile lui Homer. E ușor de constatat că Homer n-a fost decât un fel de continuator al conștienței originare a omenirii. E suficient să cităm pasaje din „Iliada”. ‒ Homer înfățișează aici marea luptă dintre greci și troieni. Dar cum face el acest lucru? Ce a stat la baza acestei lupte, așa cum au înțeles-o grecii?
Chiar dacă Homer nu pornește de la un asemenea gând, la baza acestei lupte nu s-a aflat doar adversitatea care s-a manifestat sub forma tuturor acelor pasiuni și pofte, noțiuni și reprezentări care izvorăsc din eul uman. Oare aici s-au ciocnit doar pasiunile troienilor, ca personalități și ca popor, doar pasiunile grecilor, ca personalități sau ca popor întreg? Oare acolo, pe câmpul de luptă, se aflau doar forțele care izvorau din eul uman? Nu! Legenda, care ne indică legătura dintre conștiența originară și conștiența homerică, povestește că la o sărbătoare a celor trei zeițe, Hera, Pallas-Athena și Afrodita și-au disputat premiul pentru frumusețe și că un om, cunoscător în ceea ce privește frumusețea, Paris, fiul regelui din Troia, a fost ales să decidă care dintre ele e cea mai frumoasă. Și Paris i-a aruncat Afroditei mărul, premiul pentru frumusețe, iar ea i-a promis, în schimb, pe cea mai frumoasă femeie de pe Pământ: pe Elena, soția regelui Menalau din Sparta. Paris a putut-o lua la el pe Elena numai prin furt. Din cauză că au vrut să se răzbune pentru acest furt, grecii s-au înarmat împotriva poporului troian, care locuia dincolo de Marea Egee. Acolo s-a dat lupta.
Din ce cauză se aprind pasiunile umane și tot ceea ce Homer o face pe „muză” să înfățișeze? Sunt doar lucruri care au avut loc aici, în lumea fizică, printre oameni? Nu! Conștiența greacă ne arată că în dosul a ceea ce are loc între oameni, se află cearta zeițelor. ‒ Așadar, grecul caută, cu conștiența lui din acele vremuri, cauza a ceea ce se petrece în lumea fizică și el spune: Nu pot găsi aici forțele care fac ca forțele oamenilor să se năpustească unele asupra altora. Trebuie să urc până acolo unde stau față în față forțe și puteri ale zeilor. ‒ În lupta oamenilor erau implicate forțele divine, așa cum erau ele văzute sub formă de imagini și cum le-am descris și noi adineaori. Vedem astfel cum din conștiența originară a omenirii se dezvoltă ceea ce ne întâmpină drept primă creație poetică importantă: „Iliada” lui Homer. Putem spune, deci: La Homer mai găsim ‒ transpus în versuri, înfățișat într-un mod omenesc, de pe pozițiile unei conștiențe umane ulterioare ‒ un ecou a ceea ce vedea conștiența originară a omenirii. Și aici nu s-a întâmplat nimic altceva, decât că, în epoca anterioară celei a lui Homer, în evoluția omenirii a sosit, pentru acel popor care și-a exprimat apoi ființa în civilizația greacă, momentul când s-a închis conștiența clarvăzătoare, astfel încât n-a mai rămas decât un ecou al ei.
Un om din vremurile originare ar fi spus: Îi văd pe zeii mei luptând în lumea spirituală, care stă deschisă în fața conștienței mele clarvăzătoare! Omul vremurilor homerice nu mai putea privi în acest fel în lumile spirituale; totuși, mai era vie o amintire a ceea ce putuse să vadă înainte. Și, după cum omul se simțea inspirat din lumile zeilor, în sânul cărora trăia, autorul epopeilor homerice mai simțea pulsând în sufletul său aceleași forțe divine pe care înainte omul le simțea acționând până în interiorul ființei sale. De aceea, el spune: Muza care inspiră sufletul, ea e cea care îmi spune toate acestea! Astfel, poezia homerică e o continuare directă a mitului just înțeles din perioada originară! Dacă-l înțelegem pe Homer în acest fel, vedem cum în el a apărut ceva care lucra în sufletul uman ca un fel de înlocuitor al vechilor forțe clarvăzătoare. Prin faptul că se retrăsese, vechea forță clarvăzătoare închisese poarta ce dă în lumile spirituale. Totuși, în curentul evoluției omenirii s-a păstrat un fel de înlocuitor al vechii clarvederi. E fantezia poetică, la Homer. În acest fel, puterile cosmice care conduc evoluția i-au sustras omului facultatea clarvederii nemijlocite și i-au dat în schimb ceva care s-o înlocuiască, ceva care poate să trăiască în suflet la fel ca o veche clarvedere și să trezească în suflet o forță plăsmuitoare. Fantezia poetică e ca un fel de compensație pe care puterile călăuzitoare ale omenirii au oferit-o în schimbul clarvederii din vremurile străvechi.
Să ne mai amintim un lucru. ‒ În conferința despre „Conștiința umană” s-a arătat că în diferitele locuri ale evoluției de pe Pământ retragerea vechilor forțe clarvăzătoare s-a petrecut în moduri cu totul diferite. În Orient mai întâlnim în sufletele oamenilor, până în vremuri relativ recente, o clarvedere veche. Și am mai subliniat că spre Apus, la popoarele Europei, facultățile clarvăzătoare există într-o măsură mai mică. Aceasta se întâmplă din cauză că la aceste popoare, în timp ce alte forțe și facultăți sufletești au rămas relativ mai puțin dezvoltate, în centrul sufletului s-a făcut simțit mai puternic un sentiment al eului. Această ieșire în prim-plan a sentimentului eului, în diferitele ținuturi ale Europei, a avut loc în modurile cele mai diferite, altfel în Nord decât în Vest, dar altfel și în Sudul Europei. Mai ales în Sicilia și Italia, în epocile precreștine s-a dezvoltat cel mai intens sentimentul eului. Pe când în Orient au continuat să existe încă mult timp forțele sufletești prin care omul trăia în afara sa, fără a avea un sentiment al eului, în ținuturile amintite ale Europei existau deja oameni care-și dezvoltau un puternic sentiment al eului, din cauză că nu mai aveau vechea clarvedere. Exact în măsura în care, în planul exterior, omului i se sustrage lumea spirituală, în el se aprinde ființa interioară, sentimentul eului. În ținuturile Italiei și Siciliei actuale s-a dezvoltat deosebit de puternic sentimentul eului uman. ‒ Cât de deosebite între ele trebuie să fi fost, de aceea, în anumite vremuri vechi, sufletele popoarelor asiatice și sufletele acelor popoare care au locuit în ținuturile amintite! Dincolo, în Asia, vedem cum în fața sufletului se mai dezvăluie, în grandioase imagini de vis, misterele lumii, cum omul își îndreaptă ochiul spiritual spre exterior și cum în fața lui se desfășoară faptele zeilor. În ceea ce un asemenea om poate povesti, trebuie să vedem ceva care ar putea fi numit: povestirea originară despre realitățile spirituale care stau la baza lumii. Când locul vechii clarvederi a fost luat de înlocuitoarea sa, fantezia, acolo s-a dezvoltat în special alegoria bazată pe imagini, imaginea. ‒ La popoarele apusene însă, în Italia și Sicilia, a înflorit ceva care răsărise dintr-un eu consolidat în sine, ceva care poate dezvolta o supra-putere. La aceste popoare, ceea ce iese la suprafață din suflet este entuziasmul, din suflet răzbate în afară entuziasmul, fără ca sufletul să aibă o percepție spirituală nemijlocită; ceea ce sufletul uman presimte, se înalță până la realitățile pe care el nu le poate vedea. Aici nu avem, deci, redarea sub formă narativă a ceea ce oamenii vedeau, drept fapte ale zeilor. Dar prin înălțarea ardentă a sufletului, sub formă de cuvânt omenesc sau de cânt vocal, spre ceea ce poate fi doar presimțit, țâșnește, din entuziasm, rugăciunea originară, cântul de laudă înălțat acelor puteri divine pe care omul nu le poate vedea, din cauză că aici conștiența clarvăzătoare e mai puțin dezvoltată. În Grecia, în țara situată la mijloc, aceste două lumi confluează. Aici se găsesc oameni care sunt stimulați din ambele direcții: Dinspre Răsărit vine percepția în imagini, iar dinspre Apus vine entuziasmul, care în imn se dăruiește puterilor divin-spirituale ale lumii presimțite de suflet. Astfel, în cadrul culturii grecești a devenit posibilă, datorită faptului că cele două curente s-au unit, dezvoltarea în continuare a poeziei homerice ‒ a cărei epocă trebuie s-o căutăm în secolele 8-9 î.Chr. ‒ până la ceea ce întâlnim apoi, în cultura greacă, peste două-trei secole, la Eschil.
Eschil ni se prezintă drept o personalitate asupra căreia, în orice caz, n-a mai acționat întreaga forță a percepției imaginative răsăritene, forța dătătoare de convingere care mai exista, de exemplu, la Homer, ca ecou al vechii facultăți de a percepe faptele zeilor și intervenția lor în viața omenirii. Ecoul era deja foarte slab; atât de slab, încât în sufletul lui Eschil a apărut, mai întâi sub formă de sentiment, un fel de neputință de a crede în ceea ce odinioară, în starea lor de clarvedere primordială, oamenii vedeau în imagini, în legătură cu lumea zeilor. La Homer încă mai întâlnim următorul fapt: el știe foarte bine că odinioară conștiența umană putea să se ridice până la puterile care, ca puteri divin-spirituale, stau în dosul a ceea ce sunt, în lumea fizică, pasiunile și sentimentele umane. De aceea, Homer nu descrie, pur și simplu, o luptă, ci vedem că în luptă intervin chiar zeii. Intervin Zeus, Apollo, acolo unde acționează pasiunile umane, și ei exprimă ceva. Zeii sunt o realitate pe care poetul o întrețese în opera sa.
Cât de mult s-au schimbat lucrurile la Eschil! Asupra lui a acționat deja cu o putere deosebită celălalt element, venit dinspre Apus: eul uman, unitatea interioară a sufletului uman. Datorită acestui fapt, Eschil e primul care a putut să-l înfățișeze pe om drept ființă ce acționează din eul său, începând să se desprindă, cu conștiența sa, de puterile zeiești ce năvălesc în el. În locul zeilor pe care-i mai întâlnim la Homer, aici, la Eschil, apare omul faptei ‒ chiar dacă de-abia la începuturile sale. Eschil devine astfel acel poet dramatic care-l situează în centrul acțiunii pe omul faptei. În timp ce sub influența fanteziei imaginative a Răsăritului a trebuit să ia naștere epopeea, sub influența eului care se făcea simțit în Apus a apărut drama, care-l pune în centru pe omul faptei. Să luăm exemplul lui Oreste, care s-a încărcat cu vina matricidului și vede acum Furiile. Ei da, aici Homer își mai spune cuvântul, lucrurile nu dispar chiar atât de repede. Eschil este conștient încă de faptul că odinioară zeii erau văzuți de către oameni sub formă de imagini, dar e gata să renunțe la aceasta. E foarte semnificativ că Apollo, care mai acționează cu toată puterea în opera lui Homer, e cel care-l instigă pe Oreste la matricid. Dar după aceea zeul nu mai are nici un drept; după aceea intră în activitate eul uman și se vede că în Oreste se pune în mișcare eul uman, omul interior. Apollo chiar e înfățișat ca fiind nedrept; el e respins. Din ceea ce Apollo vrea să-i insufle, se vede foarte clar că el nu mai poate avea stăpânire deplină asupra lui Oreste. Din acest motiv, Eschil a și fost poetul predestinat să scrie o dramă despre Prometeu, acel erou zeiesc care întruchipează eliberarea omului de sub tutela puterilor divine și care se ridică, titanic, împotriva lor. Vedem astfel că poezia dramatică ia naștere o dată cu sentimentul eului, care e adus din Apus prin misterele evoluției omenirii și care în sufletul lui Eschil se întâlnește cu amintirile fanteziei imaginative a Răsăritului. Și e foarte interesant că tradiția ne confirmă ceea ce noi am încercat azi să aflăm prin pură cunoaștere spiritual-științifică.
Există o tradiție minunată, ceva care-l justifică pe jumătate pe Eschil, în sensul că el nu putea să trădeze nimic din tainele misteriilor ‒ aceasta a fost acuzația care i s-a adus ‒, fiindcă nici nu fusese inițiat în Misteriile Eleusine. El nu-și propusese deloc să înfățișeze lucruri pe care le-ar fi putut afla din misteriile de la templu și pe baza cărora s-au născut poemele homerice. Dintr-un anumit punct de vedere, Eschil e departe de misterii. Se povestește însă că în Sicilia, la Siracuza, și-ar fi însușit acele taine care au legătură cu apariția eului uman. Această apariție a eului uman se exprimă într-un alt mod acolo unde îi vedem pe poeții orfici dezvoltând vechea formă a odei, a imnului, pe care sufletul uman îl trimite în sus, spre lumile divin-spirituale, spre lumile care nu mai pot fi văzute, ci mai pot fi doar presimțite. Aici arta a făcut un pas înainte. Aici vedem cum ea s-a născut în mod absolut firesc din adevărul străvechi, dar că între timp a parcurs drumul spre eul uman și că ea a devenit așa cum este acum din cauză că trebuia să surprindă eul uman care gândește, năzuiește și voiește. Prin faptul că, trecând de la o viață trăită în lumea exterioară, omul a intrat în interiorul propriei sale ființe, figurile din poezia homerică s-au transformat în personajele create de Eschil; alături de epopee s-a născut drama.
Vedem astfel cum adevărurile străvechi continuă să trăiască, sub altă formă, în artă, vedem redate cu ajutorul fanteziei lucrurile pe care și le putea cuceri vechea clarvedere. Și vedem cum ceea ce arta și-a păstrat din vremurile vechi e aplicat la eul uman, care s-a trezit la sentimentul de sine, la personalitatea umană.
Să facem acum un pas uriaș înainte. Să sărim peste mai multe secole, până prin secolele 13-14 d. Chr., până la acea figură impunătoare care, la mijlocul Evului Mediu, ne conduce până sus, în regiunea pe care și-o poate cuceri eul uman, atunci când ajunge, prin propriile sale puteri, la contemplarea lumii divin-spirituale: să vorbim despre Dante. Acesta a creat în a sa „Divina Commedia” [Nota 56] o operă în legătură cu care Goethe, după ce a lăsat-o să acționeze de multe ori asupra sa, la bătrânețe, când i-a căzut sub ochi în traducerea făcută de un cunoscut al său, a așternut pe hârtie niște cuvinte prin care îi mulțumea traducătorului pentru trimiterea acestei traduceri:
Ce pași a făcu arta, de la Eschil și până la Dante? În ce fel ne descrie Dante, la rândul lui, o lume divin-spirituală? În ce fel ne face să urcăm cele trei trepte ale lumii spirituale, infernul, purgatoriul și cerul, cum ne conduce el prin lumile care se află în dosul existenței fizice a omului?
Vedem că spiritul fundamental al evoluției omenirii, dacă mă pot exprima astfel, a lucrat mai departe, în aceeași direcție. La Eschil mai vedem foarte clar că el posedă încă pretutindeni puterile spirituale: lui Prometeu îi vin în întâmpinare zeii: Zeus, Hermes etc.; lui Agamemnon îi vin în întâmpinare zeii. Aici mai avem însă ecoul vechilor percepții clarvăzătoare, a ceea ce vechea conștiență clarvăzătoare putea să absoarbă din lume, în vremurile străvechi. Cu totul altfel e la Dante. Dante ne arată cum el, prin pură adâncire în propriul său suflet, prin dezvoltarea forțelor ce dormitează în suflet și prin biruirea a tot ceea ce împiedică dezvoltarea acestor forțe, a devenit capabil, „în amiaza vieții” ‒ cum spune, în mod semnificativ ‒, deci, la 35 de ani, să-și îndrepte privirea spre lumea spirituală. Așadar, pe când oamenii înzestrați cu vechea conștiență clarvăzătoare își îndreaptă privirile spre ambianța spirituală din jur, pe când Eschil mai ținea seama, cel puțin, de vechile figuri de zei, în Dante vedem un poet care coboară în propriul său suflet, care rămâne cu totul în sânul personalității și al tainelor ei lăuntrice și care, parcurgând drumul acestei evoluții personale, ajunge în lumea spirituală, pe care o înfățișează în imagini atât de grandioase, în a sa „Commedia”. Sufletul personalității individuale a lui Dante e absolut singur. El nu ia seama la ceea ce se revelează din exterior. Nimeni nu și-ar imagina că Dante ar putea să descrie la fel ca Homer sau ca Eschil; că el ar fi preluat din vechile tradiții figurile percepute prin vechea clarvedere; Dante se situează pe terenul a ceea ce, în Evul Mediu, poate fi dezvoltat exclusiv în cadrul forței personalității umane. Și avem în fața noastră un lucru pe care l-am subliniat adeseori, faptul că omul trebuie să învingă ceea ce-i întunecă ochiul spiritual.
Toate acestea Dante le așează în fața noastră sub formă de imagini perceptibile ale sufletului. În timp ce vechiul grec mai vedea în lumea spirituală niște realități, la Dante nu mai vedem decât niște imagini, niște imagini ale acelor forțe sufletești care trebuie biruite. Forțele care vin din sufletul senzației ‒ cum obișnuim să numim această componentă sufletească ‒, care pot fi forțe inferioare și care pot opri eul să evolueze spre trepte de evoluție mai înalte, trebuie depășite. Asupra lor atrage atenția Dante; și tot așa, trebuie depășite acele forțe ale sufletului rațiunii și ale sufletului conștienței care pot împiedica dezvoltarea superioară a eului. Asupra forțelor opuse, în măsura în care sunt bune, atrage atenția deja Platon: înțelepciunea, forță proprie sufletului conștienței; curajul din omul însuși, forță care provine din sufletului rațiunii sau afectiv, și cumpătarea, ceea ce sufletul senzației atinge pe cea mai înaltă treaptă a înfloririi sale. Dacă eul trece printr-o dezvoltare care are la bază cumpătarea în sufletul senzației, curajul sau unitatea lăuntrică în sufletul rațiunii sau afectiv, înțelepciunea în sufletul conștienței, el va ajunge treptat la trăiri superioare, care duc în lumea spirituală. Dar trebuie depășite mai întâi acele forțe care se opun cumpătării, unității lăuntrice și înțelepciunii. Împotriva cumpătării acționează necumpătarea, lăcomia, ea trebuie depășită. Dante arată că ea trebuie combătută și înfățișează felul cum o întâmpinăm când vrem să intrăm în lumea spirituală prin propriile noastre forțe sufletești. Dante face să apară o lupoaică, drept imagine a necumpătării, înfățișând aspectele negative ale sufletului senzației. Apoi ne vin în întâmpinare aspectele negative ale sufletului rațiunii, drept forțe ce se opun evoluției. Ceea ce nu e un curaj sigur pe sine, forțele de agresiune lipsite de sens ale sufletului rațiunii, ne apar în fantezia lui Dante drept ceva ce trebuie combătut, sub înfățișarea unui leu. Iar înțelepciunea care nu năzuiește spre înalturile lumii, care se îndreaptă spre lume doar ca agerime a minții și ca viclenie, ne iese în întâmpinare sub o a treia formă, în imaginea râsului. „Ochii de râs” reprezintă ochii care nu sunt niște ochi ai înțelepciunii, care sunt îndreptați exclusiv spre lumea fizică. Și după ce Dante arată în ce fel se apără el de asemenea forțe care se opun evoluției, el ne arată cum ajunge să se înalțe în lumile aflate în dosul existenței senzoriale.
În Dante avem în fața noastră un om: bazându-se pe sine însuși, căutând în el însuși, modelând din el însuși forțele care duc în lumea spirituală. Astfel, ceea ce creează în această direcție, a ieșit cu totul din lumea exterioară și a intrat în ființa interioară umană. Așa că, în Dante, un poet descrie ceea ce poate fi viețuit în sâmburele cel mai lăuntric al sufletului uman. Prin el, poezia, în înaintarea sa prin milenii, a cucerit cu încă un pas interiorul ființei umane, ea a devenit mai intimă cu eul, a intrat mai mult în eul uman. ‒ Astfel, personajele pe care le-a creat Homer erau împletite în plasa puterilor divin-spirituale; Homer se simțea el însuși împletit în această plasă, fiindcă spune: Muza să cânte ceea ce am de spus! Dante stă în fața noastră ‒ un om, singur cu sufletul său, care știe acum că trebuie să dezvolte din sine însuși forțele ce duc în lumea spirituală. Vedem cum devine din ce în ce mai imposibil ca fantezia să apeleze la ceea ce vorbește din afară în lăuntru. Că aici nu mai acționează niște simple păreri, ci niște forțe cu rădăcini adânci în viața sufletească a omului pe care le putem vedea dintr-un mic fapt real.
Un poet epic din epoca modernă a vrut să devină autorul unei narațiuni sfinte: Klopstock [Nota 58], un om de o profundă religiozitate, având chiar substraturi sufletești mai adânci decât Homer, care, tocmai de aceea, vrea în mod conștient să fie pentru epoca modernă ceea ce Homer a fost pentru Antichitate. El a încercat să reeditaze felul de a cugeta al lui Homer. Dar el vrea acum să fie adevărat în raport cu sine însuși . De aceea, nu poate să spună: „Cântă-mi, o, muză...”, ci trebuie să-și înceapă „Messiada” prin cuvintele: „Cântă, suflet nemuritor, a oamenilor căzuți în păcat mântuire...” Vedem astfel că, într-adevăr, progresul creației artistice a omenirii e prezent în personalitățile ei de seamă. Făcând pașii noștri de uriaș, să mai sărim peste câteva secole. Să ne întoarcem privirile de la Dante la un alt mare poet, care aparține secolelor 16-17, Shakespeare. În Shakespeare vedem întruchipat un progres demn de toată atenția ‒ progres în sensul de „a păși înainte”. Cum vom aprecia, în rest, creația lui Shakespeare, aceasta este o problemă a sentimentului, e critică literară. Dar aici nu e vorba de critică, ci de fapte; nu vrem să-l situăm pe unul mai presus de celălalt, ci ne interesează înaintarea legică necesară. Vedem cum evoluția omenirii, pe tărâmul de care ne ocupăm, o ia în niște direcții demne de toată atenția, atunci când înaintează de la Dante la Shakespeare. Ce ne-a frapat în mod special la Dante? Un om se află, în felul său, singur cu sine, singur cu revelațiile primite din lumea spirituală; el descrie ceea ce a viețuit, drept trăire grandioasă ‒ dar numai în interiorul sufletului său. V-ați putea imagina că acest om, Dante, ar face aceeași impresie de autenticitate dacă ne-ar descrie viziunile sale de 5-6 ori, una după alta, o dată într-un fel, altă dată într-alt fel? Nu aveți mai degrabă sentimentul: Când un poet cum e Dante descrie așa ceva, lumea în care el se transpune este una pe care, de fapt, n-o poți descrie decât o singură dată? Dante chiar asta a făcut. E lumea unui singur om, dar și a unui singur moment, în care omul devine una cu ceea ce e pentru el lumea spirituală. De aceea, ar trebui să spunem: Dante se transpune în elementul uman personal. Și face acest lucru în așa fel încât acesta e propriul său element personal uman. El încă nu poate să cutreiere în toate direcțiile această sferă a personalității umane.
Să ne îndreptăm acum privirile spre Shakespeare. ‒ Shakespeare creează un mare număr de personaje; el dă viață unor figuri umane foarte variate: creează un Othello, un Lear, un Hamlet, o Cordelia, o Desdemona. Dar aceste personaje shakespeariene sunt astfel create încât în dosul lor nu vedem, în mod direct, nimic divin, când ochiul spiritual le vede în lumea fizică, înzestrate cu însușiri pur omenești, cu impulsuri pur omenești. Autorul caută în sufletele lor ceea ce izvorăște în mod nemijlocit din suflet, drept gândire, simțire și voință. Ceea ce Shakespeare înfățișează sunt diferite individualități umane izolate. Dar oare le înfățișează în așa fel încât el rămâne Shakespeare în fiecare dintre aceste individualități, la fel cum Dante e omul singur, care se cufundă în propria lui personalitate? Nu, Shakespeare a făcut un nou pas înainte; el a făcut pasul care coboară și mai adânc în elementul personal; el nu coboară doar într-o singură personalitate, ci în personalități diferite. De fiecare dată când îi înfățișează pe Lear, Hamlet ș.a.m.d., Shakespeare se neagă pe sine și el nu e tentat niciodată să spună ce fel de reprezentări are el însuși, ci se anihilează pe sine cu totul, drept omul Shakespeare, înviind cu totul, prin forța lui creatoare, în diferitele figuri umane, în diferitele personalități descrise. Pe când Dante ne arată, în descrierile sale, trăirile unei singure personalități, care trebuie să rămână trăiri ale acestei singure personalități, Shakespeare înfățișează, sub cele mai diverse întruchipări, impulsurile care izvorăsc din eul lăuntric uman. Dante a pornit de la personalitatea umană; dar el se oprește la aceasta și pătrunde în lumea spirituală. Shakespeare a parcurs încă o bucată de drum, în sensul că iese iarăși din sfera propriei sale personalități și intră în pielea fiecărei personalități pe care o creează; el se cufundă cu totul în fiecare. Shakespeare nu dă formă artistică unor trăiri ale sufletului său, ci lucrurilor care trăiesc în personalitățile observate. Astfel, el creează multe individualități, multe personalități din lumea exterioară, dar în așa fel încât o creează pe fiecare din centrul propriei ei ființe. Vedem, deci, cum înaintează evoluția artei. După ce s-a născut, într-un trecut extrem de îndepărtat, din acea conștiență în care încă nu exista deloc un sentiment al eului, ea a ajuns, în Dante, să-l perceapă pe omul individual, astfel încât eul devine pentru sine însuși o întreagă lume. La Shakespeare, arta a ajuns atât de departe încât lumea poetului o constituie celelalte euri. Pentru ca acest pas să poată fi făcut, a fost necesar, dacă pot spune așa, ca arta să coboare și ea din înalturile spirituale, care e patria ei originară, în realitățile fizic-senzoriale ale existenței. Tocmai acesta e pasul pe care arta îl face de la Dante la Shakespeare. Să încercăm să punem alături, din această perspectivă, cele două figuri ale istoriei literaturii, pe Dante și pe Shakespeare:
Esteticienii superficiali pot să-l critice pe Dante cât vor și să-l numească „poet didactic”: cel care-l înțelege pe Dante și-l lasă să acționeze cu întreaga lui bogăție asupra sa, va simți că măreția lui Dante constă tocmai în faptul că din sufletul lui vorbește întreaga înțelepciune și filosofie medievală. Pentru ca acest suflet să se dezvolte, acest suflet care avea să creeze opera dantescă, a fost necesar fundamentul întregii înțelepciuni medievale. Această înțelepciune a acționat mai întâi asupra sufletului lui Dante și ea reînvie apoi prin acea extindere a personalității lui Dante la dimensiunile unei lumi întregi. De aceea, poezia lui Dante, care poate fi înțeleasă încă de la început, își poate exercita adevărata ei influență numai asupra celor care trăiesc în înalturile acestei vieți spirituale medievale. De-abia aici pot fi atinse profunzimile și subtilitățile poemului creat de Dante.
În orice caz, Dante a făcut un pas în jos. El a încercat să coboare spiritualul în straturile inferioare. Și a reușit s-o facă, prin faptul că nu și-a scris poemul, ca alți predecesori ai săi, în limba latină, ci în limba poporului. El se ridică până pe cele mai înalte culmi ale vieții spirituale, dar coboară în lumea fizică până la nivelul limbii unui popor. ‒ Shakespeare trebuie să coboare și mai jos. În legătură cu felul în care au luat naștere marile figuri poetice create de Shakespeare, oamenii sunt în prada celor mai fantasmagorice idei. Dacă vrem să înțelegem această coborâre a poeziei în lumea cotidiană, care, pe culmile existenței, astăzi e încă destul de disprețuită, trebuie să aducem în fața sufletelor noastre următorul lucru: Să ne reprezentăm un mic teatru, într-o suburbie a Londrei, unde jucau niște actori care astăzi n-ar fi considerați prea talentați, cu excepția lui Shakespeare însuși. Cine frecventa acest teatru? Cei care erau disprețuiți de clasele sociale superioare ale Londrei! În vremea în care Shakespeare își reprezenta dramele, era mai distins să asiști la luptele de cocoși sau la alte manifestări de acest gen, decât să intri în acest teatru, în care oamenii mâncau și beau și aruncau pe scenă cojile de la ouăle consumate, dacă spectacolul nu le era pe plac; în care ei nu ședeau doar în sala de spectacol, ci și pe scenă, iar actorii jucau printre spectatori. Acolo, în fața unui public care provenea din rândurile clasei celei mai de jos a populației londoneze, acolo au fost reprezentate pentru prima oară aceste piese în legătură cu care oamenii de astăzi așa de ușor își închipuie că au planat imediat în înalturile vieții spirituale. Cel mult, fiii de familie bună necăsătoriți, care-și puteau permite să frecventeze anumite localuri obscure, când erau îmbrăcați în haine civile, se duceau uneori la acest teatru, în care erau reprezentate piesele lui Shakespeare. N-ar fi fost cuviincios din partea unui om respectabil să intre într-un asemenea local. În acest fel a coborât poezia la acel mod de a simți care, ca să zicem așa, izvora din impulsurile cele mai naive.
Nimic din ceea ce e omenesc nu i-a fost străin geniului care se află în dosul pieselor shakespeariene, și care și-a creat personajele în această perioadă din evoluția omului și a artei. Astfel, arta a coborât, chiar și în ceea ce privește asemenea aspecte exterioare, din sfera a ceea ce poate fi simțit în curentul îngust al conducătorilor omenirii, ajungând până la omenescul general, care curge în jos de tot, în albia largă a vieții umane cotidiene. Cel care vede mai adânc, știe că a fost necesar ca din înalturi să coboare un curent spiritual, pentru ca să poată fi creat ceva atât de viabil cum e ceea ce ne întâmpină în figurile cu totul individuale ale personajelor shakespeariene.
Ne vom îndrepta acum spre niște vremuri mai apropiate de ale noastre și ne vom opri la Goethe. Vom încerca să legăm firul considerațiilor noastre de acea figură a creației sale poetice în care și-a transpus toate năzuințele și privațiunile, de-a lungul a șaizeci de ani ‒ fiindcă atâta a lucrat la „Faust”-ul său. Toate lucrurile pe care viața sa bogată le-a trăit în interiorul sufletului său și în relațiile cu lumea exterioară, și pentru care a urcat din treaptă în treaptă, spre o dezlegare din ce în ce mai înaltă a enigmelor lumii, toate acestea au fost transpuse în figura lui Faust, venind apoi, de acolo, iarăși, spre noi. Ce fel de figură e Faust, din punct de vedere poetic?
În legătură cu Dante am putut să spunem: Ceea ce ne înfățișează e descris de el însuși ca om individual, pe baza unei viziuni proprii. La Goethe, lucrurile nu stau deloc așa, în ceea ce-l privește pe Faust. Goethe nu descrie pe baza unei viziuni; el nu pretinde absolut deloc că aceste lucruri i-au fost revelate într-un moment deosebit de solemn, așa cum a fost în cazul lui Dante, în ceea ce privește „Divina Commedia”. Pretutindeni, în „Faust”, Goethe arată că lucrurile înfățișate acolo au fost elaborate lăuntric. Și, în timp ce Dante a trebuit să aibă trăirile sale exact în așa fel încât să poată fi descrise în acest mod unilateral, putem spune că trăirile pe care ni le înfățișează Goethe sunt, ce-i drept, de natură individuală, dar că el a transpus apoi cele viețuite de el lăuntric în natura obiectivă a lui Faust. Ceea ce descrie Dante sunt trăirile sale interioare cele mai personale. Și la Goethe ele sunt, ce-i drept, trăiri personale; dar ceea ce face și suferă personajul Faust, în opera literară, nu e, totuși, viața lui Goethe. În nici un moment aceste lucruri nu coincid cu viața lui Goethe. Totul e o transpunere artistică liberă a ceea ce Goethe a trăit în sufletul său. În timp ce pe Dante putem să-l identificăm cu a sa „Commedia”, ar trebui să avem aproape un creier de istoric literar ca să spunem că Faust e Goethe! Trăirile lui Goethe au fost transpuse de el cu mare genialitate în acest personaj literar. Asemenea afirmații: Goethe e Faust ‒ Faust e Goethe! sunt doar jocuri de cuvinte. Faust e, ce-i drept, o figură individuală, totuși, nu ne-am putea imagina că o figură ca Faust ar putea fi creată în atât de multe exemplare cum a făcut Shakespeare cu personajele sale. Eul pe care Goethe îl înfățișează în Faust pate fi înfățișat o singură dată. Shakespeare a putut crea, pe lângă Hamlet, multe alte personaje: Lear, Othello ș.a.m.d. E drept că și alături de Faust pot fi create opere cum sunt un „Tasso”, sau o „Iphigenia”; totuși, autorul e conștient de deosebirea care există între aceste lucrări. ‒ Faust nu este Goethe. Faust este, de fapt, orice om. Ceea ce trăia în dorurile cele mai adânci ale lui Goethe a fost transpus de el în personajul Faust. Dar Goethe a creat, într-adevăr, un personaj care se desprinde cu totul, ca personalitate literară, de propria sa personalitate. El a individualizat-o în așa fel încât nu avem în fața noastră ‒ ca la Dante ‒ o viziune individuală, ci un personaj care, într-un anumit sens, trăiește în fiecare din noi. Acesta e pasul pe care poezia l-a făcut mai departe, prin Goethe. ‒ Shakespeare a putut să creeze niște personaje atât de individualizate încât se confunda el însuși cu personajele sale și crea din centrul ființei lor. ‒ Goethe n-a putut să așeze alături de Faust un al doilea personaj asemănător. El creează, ce-i drept, o figură individualizată; totuși, Faust nu e un singur om individualizat. Acest personaj e individualizat în raport cu fiecare om în parte. Shakespeare a coborât în centrul sufletesc al lui Lear, Othello, Hamlet, al Cordeliei etc. Goethe a coborât în ceea ce, în fiecare om, e omenescul cel mai înalt. De aceea, el creează un personaj care e valabil pentru fiecare om în parte. Acest personaj se desprinde iarăși de personalitatea poetică însăși care l-a creat, astfel încât în Faust el stă în fața noastră drept personaj exterior real, obiectiv.
Acesta este un nou pas făcut de artă, pe calea caracterizată aici. Arta pornește de la perceperea spirituală a unei lumi superioare și ea ia în stăpânire din ce în ce mai mult și mai mult ființa interioară umană. Ea acționează în modul cel mai intim numai în interiorul ființei umane, acolo unde un om are de-a face cu sine, pentru sine: în Dante. La Shakespeare, eul iese iarăși din această ființă interioară și intră în celelalte suflete. La Goethe, eul iese afară, se cufundă în sufletul fiecărui suflet uman, dar acum o face ‒ căci așa e Faust ‒ drept ceea ce se găsește în fiecare suflet individual ca element tipic, același la toți. În Faust avem o ieșire în afară a eului. Și, fiindcă eul poate să iasă din sine și să înțeleagă alte vieți sufletești numai dacă își dezvoltă propriile sale forțe sufletești și se cufundă în spiritualul altui om, e normal că, înaintând în creația sa artistică, Goethe a fost condus pe drumul lui până acolo unde el n-a mai descris doar faptele și trăirile exterioare ale oamenilor, ci ceea ce fiecare om poate trăi drept spiritual, ceea ce fiecare om găsește în lumea spirituală, dacă își deschide propriul său eu acestei lumi spirituale.
Venind din lumea spirituală, poezia a intrat în eul uman; în Dante, ea a sesizat eul uman în adâncul cel mai lăuntric al ființei umane. La Goethe, vedem eul ieșind iarăși din sine și transpunându-se în lumea spirituală. Vedem, în „Iliada” și „Odiseea”, trăirile spirituale ale omenirii cufundându-se și vedem, în „Faust”-ul goethean, lumea spirituală ieșind din nou afară și fiind transpusă în fața omului. Lăsăm astfel să acționeze asupra noastră grandiosul tablou spiritual de la sfârșitul lui „Faust”, unde omul ajunge iarăși în lumea spirituală, după ce se cufundase în interior și se dezvoltase din interior în afară și unde el are în fața sa, datorită dezvoltării forțelor spirituale, o lume spirituală. E ca un fel de repetare cu totul reînnoită, dar pe o treaptă mai înaltă, a unui cor al sunetelor originare! Din ceea ce e nepieritor în lumea spirituală, răsună ceea ce omenirea a dobândit drept înlocuitor al clarvederii spirituale, ceea ce ea a primit, drept fantezie, în trecutul omenirii și care a putut fi transpus de el într-o formă pieritoare. Din ceea ce e nepieritor, s-au născut figurile pieritoare din poezia lui Homer și Eschil. Și iarăși, poezia urcă de la ceea ce e pieritor, spre ceea ce e nepieritor, când în corul mistic de la sfârșitul lui „Faust” se stinge pe cuvintele: „Tot ce-i pieritor e numai simbol!” Aici, după cum a arătat Goethe, forța spirituală umană se înalță iarăși din lumea fizică în lumea spirituală.
Și astfel, „Faust”-ul goethean se situează în punctul de început al unei epoci în care ni se arată în mod clar că omenirea începe să se unească din nou cu lumea din care, la origini, s-a născut și arta. Așa că artei îi revine misiunea ‒ pentru oamenii care între timp nu pot ajunge în lumea spirituală printr-o educație ocultă ‒, de a toarce mai departe firele ce merg de la spiritualitatea originară la spiritualitatea viitorului. Arta a înaintat deja atât de mult, încât, în fantezie, apare din nou perspectiva lumii spirituale; ea apare din acea fantezie din care face parte partea a II-a a „Faust”-ului goethean. De aici se poate ivi presimțirea faptului că omenirea se află în fața acelui punct al evoluției în care trebuie să aibă din nou o cunoaștere venită din lumea spirituală, în care trebuie să se cufunde cu forțele ei, cunoscând, în lumea spirituală. Astfel, arta a tors firul mai departe, l-a condus pe om, pe bază de presimțire, cu ajutorul fanteziei, sus, spre lumea spirituală și a pregătit terenul pentru ceea ce numim știință spirituală, în cadrul căreia omul va privi din nou, cu o conștiență deplină a eului și cu o claritate luminoasă, în lumea spirituală din care s-a născut și arta și cu care arta se unește, în lumea spirituală care stă în fața noastră ca o perspectivă de viitor. Misiunea științei spirituale este aceea de a ne conduce, în măsura în care acest lucru e posibil deja astăzi, spre această lume, spre care ‒ cum am văzut prin exemplele din domeniul artei ‒ evoluează toate dorurile umane; aceasta a fost și misiunea expunerilor pe care le-a adus ciclul prezentat în această iarnă.
Vedem astfel că, dintr-un anumit punct de vedere, simt just aceia care simt, și ca artiști, că ceea ce au ei de dat omenirii sunt revelații ale lumii spirituale. Arta are misiunea de a da revelații ale lumii spirituale în acea perioadă în care revelațiile nemijlocite nu mai sunt posibile. Astfel, Goethe a putut să spună în legătură cu operele artiștilor vechi: Aici e necesitate, aici e Dumnezeu! Ele oferă niște revelări ale legilor tainice ale naturii, care fără artă nu pot fi găsite. Iar Richard Wagner a putut să spună că din acordurile Simfoniei a IX-a aude revelațiile unei alte lumi, în fața cărora conștiența pur rațională e neputincioasă. ‒ Marii artiști au simțit că ei duc spiritul, din care s-a născut tot ceea ce e omenesc, dinspre trecut, prin prezent, spre viitor. Și astfel, noi, la rândul nostru, putem fi de acord, pe baza celei mai adânci gândiri raționale, cu acele cuvinte pe care le-a rostit un poet care se simțea artist: „A omenirii demnitate / în mâna voastră-a fost lăsată!” [Nota 59]
Prin aceasta, noi am căutat să descriem esența și misiunea artei de-a lungul evoluției omenirii și să arătăm că arta nu e izolată de simțul pentru adevăr al omului, așa cum ușor s-ar putea crede astăzi, ci că avea dreptate, mai degrabă, Goethe, când spunea că refuză să vorbească despre ideea de frumos și despre ideea de adevăr ca despre două idei separate; există o idee unică: aceea a divin-spiritualului activ, legic, care trăiește în lume, iar adevărul și frumosul sunt pentru Goethe două forme de revelare a ideii unice. ‒ Pretutindeni la poeți și, de asemenea, la alți artiști, se face simțită conștiența mai mult sau mai puțin vagă a faptului că în artă vorbește un substrat spiritual al existenței umane. Iar din sentimentele lor, multe naturi de artist mai profunde ne spun că prin artă le-a fost dată posibilitatea de a simți că ceea ce ei rostesc este, în același timp, o solie venită din viață spirituală, care se adresează omenirii înseși. Și prin aceasta, artiștii simt ‒ chiar și atunci când exprimă lucruri dintre cele mai personale ‒ că arta lor se înalță în sfera omenescului general și că ei sunt adevărați artiști ai omenirii dacă în formele și manifestările artei lor dau viață cuvântului pe care Goethe îl face să se audă în Chorus mysticus:
Pe baza considerațiilor spiritual-științifice, noi putem adăuga: Arta e chemată să îmbibe simbolul celor vremelnice cu solia despre ceea ce este etern, nepieritor. Aceasta e misiunea ei!
