În cele ce urmează sunt redate descrieri privitoare la druizii și la Misteriile scandinave (vezi conferința din 20 septembrie 1904) precum și relatarea Legendei Templului din opera lui Charles William Heckethorn „Societăți secrete, Alianțe secrete și Doctrine secrete” ediție germană Leipzig 1900). Cartea, care se găsește în biblioteca lui Rudolf Steiner, conține sublinieri făcute de mâna sa și a fost în mod evident folosită de el în legătură cu conferințele existente în acest volum.
Etimologie – Templu – Locuri de inițiere – Rituri – Învățături – Putere politică și judecătorească – Preotese – Decădere și sfârșit
Învățăturile oculte ale druizilor se asemănau foarte mult cu cele ale preoților orientali ai Antichității și se împărțeau în învățături exoterice și învățături esoterice. Riturile druide, practicate atât în Gallia, cât și în Britania, și-au atins dezvoltarea lor maximă în țara din urmă, unde insula Anglesey trecea drept reședința lor. În mod obișnuit, cuvântul „druizi” este derivat din cuvântul grecesc δρῦς (= stejar), un copac venerat ca deosebit de sfânt; dar el se lasă derivat și din cuvântul galic „druidh”, care înseamnă un „bărbat înțelept” sau „vrăjitor”.
Templele, în care druizii păstrau focul lor sfânt, erau situate de cele mai multe ori pe dealuri și în păduri dese de stejari. Stilul de construcție al lor era fie în formă de cruce, deoarece crucea era considerată simbolul renașterii, fie în formă de cerc, deoarece cercul simboliza Universul, fie în formă de aripă, pentru a sugera mișcarea spiritului divin, fie în formă de șarpe, deoarece șarpele constituia simbolul Osirisului druid – Hu, fie în formă de ou, pentru a aminti de oul cosmic din care, conform tradițiilor multor popoare, a ieșit Universul sau, conform altor tradiții, a provenit prima pereche de oameni. Construcția era executată din pietre necioplite, al căror număr se orienta după anumite calcule astronomice. Piatra din centru era mai mare decât toate celelalte și se bucura, ca reprezentantă a Dumnezeirii, de o mare cinste. Cele mai de vază erau Templele de piatră de la Stonehenge, Avebury și Shap în Anglia. Acolo unde nu era la dispoziție o sursă de piatră, în locul pietrelor se foloseau grămezi de pământ; în astfel de cazuri, Templul consta dintr-un val de pământ înalt înconjurat de morminte. La realizarea acestei Coline-templu s-a depus o muncă uriașă; așa de exemplu, conform calculelor lui Stukeley, ridicarea unei coline, precum cea de la Silbury-Hill, a costat aproximativ douăzeci de mii Lire sterline.
Sfânta Sfintelor în cadrul Misteriilor se numea Cromleh sau Dolmen. Ea era folosită drept Pastos (loc de inițiere sau renaștere) și consta din trei pietre așezate vertical, pe care era așezată o piatră transversală plată, astfel încât se forma un fel de chilie. Dar aceste Cromlehuri sau Dolmene formau doar o mică parte din spațiile extinse care erau necesare la aparatul de inițiere. Întregul ansamblu al Misteriului se numea Coer Sidi și cuprindea un lung șir de clădiri anexate Templului propriu-zis, cu numeroase încăperi, chilii, camere boltite, băi, culoare ingenioase ș.a.m.d., care erau echipate cu dispozitive utilizate în toate Misteriile pentru înspăimântarea și punerea la încercare a candidaților la inițiere și care, de regulă, erau subterane.
Druidismul cuprindea toate studiile religioase și filosofice cunoscute în perioada respectivă în acele ținuturi. Ritualurile se refereau fără îndoială la evenimente astronomice. Zeitățile principale se pot rezuma la două mari: una masculină și alta feminină, marele Tată și marea Mamă: Hu și Ceridwen, care în toate privințele corespund lui Osiris și Isis sau lui Bahus și Ceres etc. Ceremoniile de inițiere aveau loc trimestrial; timpul exact la care aveau loc depindea de mersul Soarelui, în special de momentele la care surveneau solstițiile și echinocțiile. Sărbătoarea anuală se celebra în ajunul zilei de 1 mai și era inițiată prin aprinderea de focuri de bucurie pe toate colinele de piatră și Cromlehurile din întregul ținut. Acestea ardeau întreaga noapte și în jurul lor se reprezentau dansuri și cântece în cor în cinstea Soarelui, care atunci, probabil, se ridica din mormânt. Sărbătoarea exuberantă se continua până la miezul zilei de întâi mai; îndată ce astrul zilei se afla la zenit, preoții și publicul se retrăgeau în pădure, pentru a se deda celor mai rele orgii.
Inițierea festivă a candidaților se făcea la miezul nopții și cuprindea trei grade: eubații, barzii și druizii. Candidatul la admitere era așezat într-un coșciug, prin care se sugera moartea lui Hu, adică a Soarelui, în timp ce învierea sa, la cel de al treilea grad, simboliza reapariția Soarelui. Punerea la încercare a curajului său era asemănătoare încercărilor existente în toate celelalte Misterii ale Antichității.
Sărbătoarea de 25 decembrie era serbată prin aprinderea unor focuri mari pe colină în scopul vestirii zilei de naștere a Dumnezeului-Soare. În această zi, după presupusul solstițiu de iarnă, el începea – așa se credea – să crească și, treptat, să urce. Această sărbătoare o țineau nu numai druizii, ci întreaga lume antică. Focurile reprezentau forța și văpaia Soarelui, în timp ce mereu-verdele folosit reprezenta acțiunea puterii reînnoite a astrului zilei asupra vegetației. Sărbătoarea solstițiului de vară avea loc pe 24 iunie. Chiar și Biserica creștină a preluat aceste zile festive păgâne, una ca ziua de Crăciun, cealaltă ca ziua Sfântului Ioan, doar că în locul semnificației astronomice de odinioară a apărut una teologică. Datina veșnicului verde din Bisericile creștine din perioada Crăciunului constituie o continuare a aceluiași obicei la druizi.
Învățăturile principale ale druizilor se referau la o singură ființă, Ființa supremă, la un Dincolo, cu recompensele și pedepsele lui, la nemurirea sufletului și la peregrinarea sufletelor (metempsihoză). În afară de asta, ei credeau că apa ar fi principiul originar propriu-zis și că ea a existat înaintea Creațiunii într-o puritate imaculată. Această idee era, evident, în contradicție cu o altă învățătură de-a lor, și anume că ziua ar fi provenit din noapte, deoarece acesta din urmă (= haosul) a existat înaintea creării celei dintâi. De asemenea, ei nutreau concepția că timpul ar fi doar un fragment de veșnicie prins din zbor și că ar exista un șir nesfârșit de lumi. În mare, învățăturile lor se asemănau cu cele ale pitagoreicilor. O mare venerație o manifestau față de numerele 3, 7, 19 (= ciclul lunar) și 147 – acesta din urmă deoarece el este rezultatul multiplicării puterii a doua a lui 7 (49) cu trei. De asemenea, ei puneau mare preț pe ghicitul viitorului; ei se foloseau în acest scop de zborul păsărilor, de jertfele umane, de caii albi, de cercurile lăsate de apă, precum și de trasul odgonului. Ei posedau totuși și considerabile cunoștințe științifice.
Puterea druizilor o depășea adesea pe cea a domnitorilor. Ei erau singurii interpreți ai religiei și aveau control asupra tuturor jertfelor; nicio persoană privată nu putea aduce o jertfă fără încuviințarea lor. Ei dețineau dreptul de a excomunica pe cineva – cea mai îngrozitoare pedeapsă în afara pedepsei cu moartea –, de urmările căreia nu erau scutite nici măcar notabilitățile cele mai sus puse. Fără încuviințarea druizilor, marele consiliu de stat nu putea declara nici război, nici încheia pace. Ei aplanau toate certurile prin hotărâri irevocabile și aveau voie de asemenea să condamne la moarte. Altarele lor înotau în sânge omenesc. Din când în când aduceau spre jertfire mulțimi întregi de bărbați, femei și copii, care erau închise în turnuri mari din nuiele împletite și li se dădea foc, asta servind totodată măririi prestigiului acestei preoțimi ambițioase și însetate de sânge. Ei preferau – deoarece, probabil, era mai plăcut Zeilor – să jertfească răufăcători; dacă însă aceștia lipseau, „se mulțumeau” și cu nevinovați. Aceste jerfe erau aduse în special în ajunul unui război sau în perioadele unei mari nenorociri naționale sau pentru obținerea însănătoșirii personalităților sus-puse, grav bolnave.
Preotesele îmbrăcate în alb, care purtau o centură de metal, preziceau viitorul prin observarea fenomenelor naturale, dar și mai bine din jertfele umane. Dintre sarcinile lor făcea parte și omorârea prizonierilor de război și a persoanelor condamnate la moarte de druizi; din intestinele aburinde ale celor omorâți și din felul în care sângele curgea din răni, ele trăgeau concluziile lor profetice. Multe dintre ele duceau o viață de castitate perpetuă, în timp ce altele se dedau la cele mai mari desfrânări. Ele locuiau pe stânci izolate, scăldate de valurile mării, iar locuințele lor erau considerate de marinari Temple, pline de un miracol inexprimabil. Unele dintre aceste preotese le ghiceau navigatorilor, care le atribuiau toate puterile imaginabile; aceasta era valabil în special pentru cele nouă preotese ce trăiau pe insula Sena sau Liambis – conform legendei, locul de naștere al lui Merlin. Preotesele druide care locuiau în apropierea gurilor Loirei, aveau grijă ca anual să distrugă Templul lor și să construiască unul nou; dacă i se întâmpla uneia dintre ele să lase să îi cadă ceva din noul material de construcție „sfânt”, celelalte se repezeau cu țipete stridente asupra ei, pentru a o sfâșia în bucăți și a-i împrăștia peste tot membrele pline de sânge.
Cu cât romanii au câștigat mai mult teren, cu atât mai mult a decăzut și puterea druizilor. În cele din urmă, în anul 61 d.Ch., ei au fost atacați în cetatea lor principală de pe insula Anglesey de Suetonius Paulinus – guvernator al Britanniei sub Nero – bătuți crunt și arși în număr mare pe rugurile pregătite chiar de ei pentru romani, pe care aveau de gând să-i ia prizonieri. În Gallia ei s-au menținut – în special la Cap Finisterre și în apropiere de insula Sena – încă aproximativ două sute de ani, până ce extinderea Creștinismului i-a alungat definitiv. Chiar dacă druidismul ca atare a fost înlăturat, totuși multe din obiceiurile lor religioase s-au păstrat încă mult timp; în Britannia, de exemplu, s-a dovedit necesar, încă pe vremea lui Kanut (secolul al XI-lea), să se interzică poporului adorarea Soarelui, a Lunii și a focului. În Francmasonerie dăinuiesc și acum unele exerciții druidice; în fond, acestea nu sunt altceva decât adorarea aștrilor, iar unii scriitori de specialitate vor să dovedească că Francmasoneria a fost întemeiată curând după edictul lui Kanut și ca urmare a acestuia, și că motivul păstrării cu mare strictețe a secretului trebuie căutat tocmai în interzicerea totală a druidismului.
Droții – Extincția lor – Ritualul – Interpretarea astronomică – Sărbătoarea Jule
Vechea preoțime scandinavă se chema „droți” și a fost chemată la viață de Sigge, un prinț scit, care, conform legendei, urmează să ia mai târziu numele de Odin. Această corporație constă din douăsprezece persoane, care altfel mai dețineau și funcția de judecător; în aceasta trebuie căutată originea curții de jurați compusă din doisprezece membri, care mai întâi a luat naștere în Anglia, iar mai târziu în multe alte țări. Puterea lor era atât de mare, încât puteau alege după bunul plac oamenii destinați pentru jertfire – chiar și pe suveran, dacă așa le convenea. De aici și strădania acestuia de a fi cu orice preț în relații bune cu acești preoți atotputernici; și întrucât Ordinul rămânea limitat la o singură familie, el a devenit colosal de bogat. Administrarea sa arbitrară a depășit în final orice limite, iar Creștinismul a fost îmbrățișat cu mare entuziasm în Scandinavia doar pentru că el a promis să pună capăt acestei stări. Populația, din sete de răzbunare pentru nedreptățile acumulate, i-a omorât pe droți, a dărâmat palatele și templele lor, a spart statuile idolilor lor și au distrus tot ce avea legătură cu superstiție gotică. A rămas în picioare doar ceea ce a rezistat distrugerii de către mâna omului: câteva cromlehuri, câteva monumente uriașe din piatră brută, mai multe șiruri de grote săpate în stâncă de om și un mic număr de grote naturale, destinate pentru inițiere.
Întregul ritual avea o semnificație astronomică. Lăcașele de inițiere erau, ca la majoritatea Misteriilor, grote naturale sau chiar artificiale, iar candidatul la admitere trebuia să se supună celor mai înspăimântătoare probe; preoții se îngrijeau să le facă de-a dreptul îngrozitoare. Candidatul – spre deosebire de Misteriile orientale – avea de străbătut nu șapte, ci nouă (nouă este pătratul Treimii tainice) spații subterane. El primea dispoziția să caute cadavrul lui Baldr, zeul Osiris scandinav, care a fost omorât de Loki, prințul întunericului; și el avea sarcina să cheme din nou la viață, folosind orice mijloace, pe Zeul solar mort. El și reușea aceasta de obicei, după care, în Sfânta Sfintelor, depunea un jurământ de tăcere festiv pe o sabie scoasă din teacă și-l întărea bând o băutură de hidromel dintr-un craniu omenesc. La sfârșit i se imprima semnul crucii, păstrat de asemenea cu sfințenie de scandinavi, și i se înmâna un inel vrăjit – darul lui Baldr cel Bun.
În cântul întâi din „Edda”, evident o descriere a ceremoniilor legate de inițierea în Misterii, se spune că aspirantul s-ar strădui să dobândească cunoștințele aflate în posesia Zeilor (Asen). El descoperă un palat, al cărui acoperiș imens este acoperit cu scuturi de aur. Apoi el întâlnește un bărbat care era ocupat cu aruncarea în sus a șapte flori. Palatul înseamnă lumea, acoperișul cerul, scuturile de aur sunt stelele, cele șapte flori sunt cele șapte planete. Întrebat de numele său, candidatul răspunde: „Umblător”, ceea ce înseamnă Peregrin, în acest caz cineva care merge de jur împrejur spre a da omenirii cele necesare pentru subzistență. Prin aceasta se avea în vedere Soarele, care este candidatul la inițiere. Palatul este cel al regelui; așa numeau vechii mistagogi astrul zilei. Peregrinul zărește apoi trei jilțuri; pe cel mai de jos tronează Har, „Regele sublim”, pe cel mijlociu Jafuhar, „Egalul Celui Sublim”, pe scaunul cel mai înalt Trinitatea. Aceste trei figuri care tronează corespund personajelor pe care le vedeau neofiții la inițierea în secretele eleusine: Hierofantul, Purtătorul de făclie (Daduhus) și preotul de altar (Epibomit); ei corespund de asemenea Maestrului, primului și celui de-al doilea Supraveghetor sau Gardian al Francmasoneriei – reprezentanți simbolici ai Soarelui, Lunii și marelui Arhitect cosmic (Demiurgos). Însă Treimea scandinavă este reprezentată de obicei prin Zeul suprem Odin, Fiul acestuia, primul născut – Thor (mijlocitorul între Odin și oameni, deținătorul puterii nelimitate asupra Universului, motiv pentru care capul său a fost înfățișat ca fiind înconjurat de douăsprezece stele) și hermafroditul Freya, acesta din urmă decorat cu tot felul de distincții reprezentând stăpânirea asupra iubirii și căsniciei.
Înțelepciunile împărtășite neofitului conțineau și învățătura, cum că Zeul cel mai mare și mai vechi s-ar numi „alfader” (= Allvater – Tatăl Universului) și că el ar avea douăsprezece porecle. Acestea amintesc de cele douăsprezece atribute ale Soarelui, cele douăsprezece constelații și cele douăsprezece Zeități supreme ale Egiptului, Greciei și Romei. Printre Zeii mitologiei scandinave întâlnim pe Baldr cel Bun, a cărui poveste, așa cum s-a menționat, forma subiectul ceremoniilor de inițiere. Baldr corespunde Mitras-ului oriental, iubita Soarelui. El vede dinainte pericolul care îl amenință, căci îl visează în vis. Ceilalți Zei ai Walhalei – Olimpul vechilor scandinavi – cărora el le împărtășește temerea lui, îl liniștesc și nu permit să i se întâmple ceva rău, toate lucrurile din natură jură să nu-i pricinuiască nimic rău; doar vâscul, datorită naivității sale extraordinare, nu este atras spre a depune jurământul. Spre amuzamentul lor, Zeii aruncă în Baldr cu tot felul de lucruri periculoase, fără a-l răni. Hoder cel Orb (= destinul) nu ia parte la început la distracție; însă Loki cel Rău (= întunericul, iarna) îi dă în mână o ramură de vâsc, și îl convinge să o arunce și el. Urmarea este că Baldr este răpus și cade mort. Din această cauză, druizii din Scandinavia, Gallia și Britannia au grijă ca la solstițiul de iarnă să culeagă ramuri de vâsc; ei tăiau aceste ramuri cu un cuțit curbat, pentru a aminti de secționarea cercului zodiacal, datorită căreia a avut loc uciderea lui Baldr. În Snorros Edda se mai găsește și o altă legendă, conform căreia Odin a fost omorât, și Freya – Isis scandinavă sau Venus – a pornit pentru a căuta cadavrul său – legendă similară cu a egiptenilor despre Osiris și Isis sau cu a grecilor despre Ceres și Proserpina; de asemenea, și semnificația astronomică este asemănătoare.
Una din sărbătorile principale ale scandinavilor, ca și a druizilor, era sărbătoarea solstițiului de iarnă. Întrucât aici era vorba despre noaptea cea mai lungă a anului, ei i se atribuia crearea lumii din întunericul originar și au numit-o „Muma nopții”. Această sărbătoare se numea „Jule” (din Helios = Soare alterat) și era sărbătorită cu manifestări de bucurie. În Anglia și Scoția se folosește și astăzi pentru Crăciun cuvântul „Jule”, aproape la fel de des precum cuvântul „Christmas”.
Când Solomon s-a hotărât să construiască Templul, a pus să fie chemați de peste tot arhitecți, pe care i-a împărțit în grupe și i-a pus sub comanda arhitectului Adoniram sau Hiram-Abiff, trimis lui de către prietenul și aliatul său Hiram, regele Tyrului. Conform tradiției, genealogia constructorilor Templului mistic era următoarea: Unul dintre Elohimi (Spirite originare) a luat-o în căsătorie pe Eva, care i-a născut un fiu pe nume Cain; Iehova însă, sau Adonai, de asemenea unul dintre Elohimi, l-a creat pe Adam și l-a unit cu Eva, care acum l-a născut pe Abel. Ca pedeapsă pentru neascultarea Evei, Adonai i-a obligat pe fiii lui Cain să se supună familiei lui Abel. În timp ce Cain, în ciuda râvnei cu care muncea pământul, avea un venit mic, Abel se bucura de o mulțime de timp liber păzind turmele sale. Iehova a respins darurile de jertfă ale lui Cain și a trezit discordie între fiii născuți din foc ai Elohimilor [Cain și urmașii lui n.t.] și oamenii cu descendență pur pământească [Abel și urmașii lui n.t.]. Drept urmare, Cain l-a omorât pe Abel. Atunci Adonai i-a urmărit pe fiii lui Cain și a supus familia nobilă, care a inventat artele și științele*, fiilor lui Abel.
* Puranele preamăresc cu entuziasm inteligența urmașilor lui Cain și desăvârșirea la care ei au adus artele vieții civice.
Enoh, un fiul al lui Cain, i-a învățat pe oameni arta de a ciopli piatra, de a construi case și a forma societăți civile. Fiul lui Enoh, Irad, și nepotul său, Mehujael, au ridicat diguri și baraje, iar din buștenii de cedru au făcut grinzi. Un alt vlăstar al lui Cain, Metusael a inventat literele sfinte, cărțile Tau și simbolul T, după care se recunoșteau între ei lucrătorii ce descindeau din foc. Lameh, ale cărui profeții sunt de neînțeles pentru profani, a avut patru copii: Jabal, primul care i-a învățat pe oameni prelucrarea pielii de cămilă; Jubal, inventatorul harfei; Naamah, mama torcătoarelor și țesătoarelor; Tubal-Cain, care a construit primul cuptor de topirea metalelor, a fost primul metalurg și a săpat în munți grote subpământene, pentru a-și proteja neamul său împotriva potopului. Cu toate aceste grote, doar Tubal-Cain și fiul său au scăpat cu viață din acest potop. Soția lui Ham, al doilea fiu al lui Noe, s-a îndrăgostit de fiul lui Tubal-Cain și l-a făcut tată al lui Nimrod, care a născocit vânătoarea și a întemeiat Babilonul. Adoniram, un urmaș al lui Tubal-Cain, părea a fi chemat de Dumnezeu la conducerea miliției bărbaților liberi, care trebuiau să-i unească pe fiii focului cu fiii gândului, ai progresului și ai adevărului.
Hiram a construit Templul minunat al lui Solomon, a realizat minunatul tron de aur al regelui și a ridicat multe construcții splendide. Dar în ciuda măreției lui, se simțea singur, părăsit și neînțeles. Puțini îl iubeau, mulți îl urau; chiar și Solomon era supărat pe el, căci îl invidia pentru geniul și pentru gloria sa. Regele, la rândul său, era renumit pe întreg Pământul datorită marii lui înțelepciuni – într-atât de mult încât într-o zi regina din Saba, Balkis, a venit la Ierusalim pentru a-l saluta și pentru a-i cunoaște minunile domniei sale. Ea l-a găsit șezând pe un tron de cedru aurit, în straie aurite, iar în primul moment l-a luat drept o statuie de aur cu mâini de fildeș. El i-a pregătit o primire mai mult decât solemnă și i-a arătat palatul său și grandiosul Templu. În timp ce ea admira totul entuziasmată, propria ei frumusețe a furat inima regelui într-atât, încât la scurtă vreme i-a oferit mâna sa. Bucuroasă să-l fi cucerit pe mândrul bărbat, ea și-a dat consimțământul. La a doua vizitare a Templului ea a repetat dorința de a-l vedea pe misteriosul constructor care a realizat ceva atât de minunat. Solomon a tot tergiversat împlinirea acestei dorinți cât a putut de mult, însă până la urmă a trebuit să accepte să îi fie prezentat reginei Hiram-Abiff. Acesta i-a aruncat reginei din Saba o privire, care a făcut-o să se cutremure până în străfunduri. Îndată ea și-a redobândit stăpânirea de sine și l-a luat pe Hiram, împotriva nemulțumirii și geloziei lui Solomon, sub protecția ei. Când ea a cerut să-i vadă pe toți muncitorii care s-au ocupat cu construirea Templului la un loc, regele a declarat aceasta ca fiind imposibil. Atunci Adoniram s-a urcat pe o piatră, pentru a fi mai bine văzut, a făcut cu mâna în aer semnul simbolic Tau, și din toate părțile au venit în grabă toți lucrătorii. Regina, extrem de mirată de toate acestea, a regretat în ascuns faptul că a acceptat cererea în căsătorie a regelui, căci ea s-a aprins de iubire după puternicul arhitect. Gelos, Solomon s-a hotărât acum să-l umilească pe Hiram și să-l distrugă, deoarece vedea în Hiram un rival.
Printre muncitorii la clădirea Templului se aflau trei calfe, care erau porniți împotriva lui Hiram deoarece el s-a împotrivit, datorită nedestoiniciei și indolenței lor, să-i promoveze ca maiștri: zidarul sirian Fanor, dulgherul fenician Amru și săpătorul evreu Metusael. Solomon s-a folosit de acest trio împotriva lui Hiram, iar conspiratorii au conceput un plan de a zădărnici reușita turnării Mării de bronz – o lucrare ce era menită să încununeze gloria lui Hiram. Tânărul lucrător Benoni, un admirator deosebit al Maestrului său, a deslușit reaua intenție a celor trei și i-a pârât regelui, pentru ca acesta să-i împiedice. Când s-a ajuns la turnare, la care asista și Balkis, și după deschiderea cuptorului de topire, masele de bronz fluid se scurgeau în forma uriașă, acestea au dat pe dinafară și au curs pe pământ, astfel încât mulțimea adunată a trebuit să o ia la fugă pentru a nu fi arsă. În zadar a încercat Hiram, care și-a păstrat un calm dumnezeiesc, să oprească, prin folosirea unor cantități mari de apă, curentul de foc. Amestecul de apă cu foc a produs aburi fierbinți, care s-au ridicat în sus, pentru ca apoi să cadă din nou la pământ sub forma unei ploi de foc ucigașă. Nefericitul constructor a încercat să caute alinare la o inimă credincioasă și să vorbească de aceea cu Benoni; dar el nu l-a putut găsi, căci nobilul tânăr a fost omorât pe când încerca să împiedice nereușita Maestrului, deoarece a văzut că Solomon, în ciuda avertismentului său, nu a luat nicio măsură.
Hiram a rămas pe scena unde s-a petrecut întreaga nenorocire; în supărarea sa el nu a observat apropierea mării de foc ce-i punea în pericol viața. În primul rând el s-a gândit la dezamăgirea amară a reginei din Saba, care venise pentru a-l felicita pentru marele triumf ce era de așteptat. Deodată, de sus a răsunat o voce stranie, care striga: „Hiram! Hiram! Hiram!” Privind în sus, el a văzut plutind deasupra, în aer, o făptură uriașă, care i s-a adresat: „Fii fără teamă, fiul meu, căci eu te-am făcut rezistent la foc; aruncă-te în flăcări!” El a intrat în cuptorul de topire, fără să se rănească; ba chiar a simțit o desfătare de nedescris atunci când, împins de o forță irezistibilă, a pătruns tot mai departe. „Încotro mă conduci?” întrebă el. – „În centrul Pământului, în sufletul lumii, în imperiul marelui Cain, unde domnește libertatea. Acolo încetează invidia tiranică a lui Adonai, acolo putem gusta, batjocorind mânia sa, fructul din pomul cunoașterii; acolo este căminul tatălui tău.” – „Cine sunt eu și cine ești tu?” – „Eu sunt Tatăl taților tăi, sunt Tubal-Cain, fiul lui Lameh.”
Tubal-Cain l-a condus pe Hiram în sanctuarul focului, unde el i-a înfățișat slăbiciunile și pasiunile inferioare ale lui Adonai, care ar manifesta dușmănie față de propria sa creatură și a condamnat-o fără milă la moarte, pentru a se răzbuna pe Spiritele focului, care l-au copleșit – pe om – cu binefaceri. Hiram a stat curând înaintea strămoșului lui, Cain, în a cărui frumusețe se reflecta Creatorul său, îngerul de lumină. Cain, ale cărui nobile convingeri morale au trezit invidia lui Adonai, i-a povestit lui Hiram toate suferințele pe care teribilul Iehova le-a abătut asupra sa. Deodată a răsunat vocea „vlăstarului lui Tubal-Cain și a surorii lui Naamah”: „Ție ți se va naște un fiu, pe care tu nu-l vei vedea de fapt, dar ai cărui urmași vor face să trăiască în veci neamul tău. Superior neamului lui Adam, neamul tău va dobândi domnia asupra lumii. Multe secole vor trece, în care el își va dedica curajul și însușirile lui înalte slujirii neamului mereu nerecunoscător al lui Adam, până ce în final cei mai buni devin cei mai puternici și vor introduce din nou pe Pământ adorarea focului. Urmașii tăi invincibili vor distruge puterea regilor, ajutoarele lui Adonai întru stăpânirea sa samavolnică. Mergi, fiul meu, Spiritele focului sunt cu tine!” Tubal-Cain i-a înmânat ciocanul, cu care el însuși înfăptuise atât de multe lucruri mărețe, și a adăugat: „Acest ciocan și Spiritele focului te vor ajuta să termini repede opera rămasă neterminată datorită prostiei și răutății omenești.” Abia ajuns la suprafața Pământului, Hiram a verificat forța minunată a prețiosului ciocan, iar la ivirea zorilor, piesa turnată a Mării de bronz era complet realizată. Artistul și Balkis au fost încântați, iar poporul venit în grabă a privit cu uimire puterea secretă, prin care într-o noapte a fost compensată nenorocirea de dinainte cu o zi.
Curând după aceea, într-o zi, Balkis a mers, însoțită de suita ei, să se plimbe în afara Ierusalimului, și pe drum l-a întâlnit pe Hiram, care era singur și adâncit în gânduri. Amândoi și-au mărturisit reciproc iubirea. Când Had-had (pasăre care îndeplinea pe lângă regină funcția unui mesager al Spiritelor focului) l-a văzut pe Hiram făcând în aer semnul mistic T, a înconjurat în zbor capul său, după care s-a coborât pe încheietura mâinii lui. Atunci Sarahil, doica de odinioară a reginei, a strigat: „Prevestirea s-a împlinit! Had-had îl recunoaște pe soțul pe care Spiritele focului l-au destinat lui Balkis și a cărui singură iubire ea o poate accepta!” Perechea nu a mai ezitat să se logodească și s-a sfătuit în privința măsurilor viitoare. Mai întâi Hiram trebuia să părăsească Ierusalimul și să se îndrepte către Arabia, unde Balkis vroia să-l urmeze îndată ce ar fi reușit să înșele vigilența regelui și totodată să rupă logodna cu el. Ambele i-au reușit atunci când Solomon, într-o zi, s-a îmbătat; ea i-a scos din deget inelul de logodnă. În gelozia sa, el a înștiințat în secret pe cele trei calfe care prejudiciaseră turnarea, că și-ar dori eliminarea rivalului. Înaintea plecării planificate, Hiram a apărut încă o dată în templu, iar aici el a fost răpus de către cei trei. Cu toate acestea, înainte de a-și da ultima suflare, el a reușit să arunce Triunghiul de aur, pe care îl purta la gât și pe care era gravat cuvântul de Maestru, într-o fântână adâncă. Asasinii au învelit cadavrul, l-au îngropat pe o colină izolată, iar pe mormânt au sădit o ramură de acacie.
Când Hiram, șapte zile la rând, nu s-a arătat, Solomon a fost nevoit, deși cu neplăcere, să conceadă dorinței poporului și să pună să fie căutat. Trei maiștri au descoperit cadavrul și, întrucât ei le bănuiau pe cele trei calfe că ar fi fost ucigașii, deoarece știau că Hiram le-a refuzat gradul de maistru, au hotărât, din precauție, să schimbe parola de Maestru. Primul cuvânt care se nimerea să fie rostit în timp ce se deshuma cadavrul, urma să fie viitoarea parolă de Maestru. Când deci unul dintre ei a văzut că pielea s-a desprins de pe corp, a strigat: „Makbenah!” (aproximativ „Frate ucis” sau „carne separată de os”), și așa „Makbenah” a devenit parola de recunoaștere a gradului de Maestru. Cei trei ucigași au fost prinși și ei s-au sinucis, pentru a nu ajunge pe mâna justiției; capetele lor au fost predate regelui. Întrucât Triunghiul de aur nu s-a descoperit lângă cadavrul lui Hiram, s-au făcut după aceea cercetări, și în cele din urmă a fost găsit în acea fântână. Solomon l-a așezat pe un altar triunghiular, care se găsea într-o încăpere boltită secretă, dedesubtul celei mai izolate părți a Templului; pentru a ascunde și mai bine Triunghiul de aur, a așezat pe el o piatră cubică, ce conținea cele zece porunci. În cele din urmă, încăperea boltită, de existența căreia știau numai 27 de Aleși, a fost zidită.
(din cartea lui Berthold Volz „Contele de Saint-Germain”)
Completare la nota 117, pag. 349
La întoarcerea mea de la Berlin și Hanau, l-am văzut în Altona pe rău famatul Conte Saint-Germain, care părea să-mi acorde prietenia sa, în special după ce a auzit că eu nu aș fi un vânător, și de asemenea nici că aș avea alte pasiuni care să mă împiedice să studiez științele superioare ale naturii. El mi-a spus atunci: „O să vă vizitez la Schleswig, iar dumneavoastră veți vedea ce lucruri mari putem face împreună”. Eu i-am dat de înțeles că aș avea multe motive să nu accept pentru moment favoarea pe care el voia să mi-o acorde. El a replicat: „Eu știu că trebuie să ajung la dumneavoastră și trebuie să vă vorbesc.” Eu nu am știut alt mijloc de a evita discuția, decât să-i spun că colonelul Koeppern, care a rămas în urmă, era bolnav și mă va urma în câteva zile, iar el ar putea vorbi cu acesta despre ceea ce voia. Apoi i-am scris lui Koeppern o scrisoare pentru a-i spune să facă, dacă dorește, tot posibilul să iasă în întâmpinarea Contelui Saint-Germain și, dacă este posibil, să-l sfătuiască să nu vină încoace. Koeppern a venit la Altona și a vorbit cu el, însă Contele a răspuns: „Dumneavoastră puteți să spuneți ce doriți, eu trebuie să merg la Schleswig, și nu voi renunța. Restul se găsește. Dumneavoastră veți avea grijă să-mi pregătiți acolo locuință ș.a.m.d.” Koeppern mi-a comunicat acest rezultat al discuției lor, pe care eu nu-l puteam tolera.
Eu culesesem de altfel multe informații în armata prusacă despre acest bărbat neobișnuit și discutasem mult cu prietenul meu, colonelul Frankenberg, despre el. Acesta mi-a spus: „Puteți fi convins că el nu este un șarlatan și că posedă multe cunoștințe. El era în Dresda, pe când eu mă aflam acolo împreună cu soția mea. El ne-a vrut binele la amândoi. Soția mea a vrut să vândă o pereche de cercei; un bijutier i-a oferit o nimica toată pentru ei. Ea a vorbit în prezența Contelui despre asta, care i-a spus: ,Vreți să mi-i arătați?’ Ceea ce ea a și făcut. Apoi el spuse: Vreți să mi-i încredințați pentru câteva zile? El i-a înapoiat cerceii, după ce i-a înfrumusețat. Bijutierul, căruia soția mea i-a arătat după aceea, a spus: Acestea sunt niște pietre frumoase; sunt cu totul altele decât cele pe care mi le-ați arătat mai devreme!’, și el i-a plătit mai mult decât dublul pentru ele.”
Curând după aceea Saint-Germain a venit la Schleswig. El a vorbit cu mine despre lucruri importante și mari pe care ar vrea să le facă spre binele omenirii ș.a.m.d. Eu nu aveam niciun chef de așa ceva, însă până la urmă mi-am făcut mustrări de conștiință că respingeam, pe baza unei înțelepciuni închipuite sau din zgârcenie, cunoștințe care în orice privință erau importante, așa că am devenit discipolul său.
El vorbea mult despre înfrumusețarea vopselelor, care aproape nu costa nimic, despre ameliorarea metalelor, adăugând că sub nicio formă n-ar trebui făcut aur, chiar dacă te-ai pricepe la aceasta, iar acestui principiu el i-a rămas necondiționat credincios. Pietrele prețioase costă prețul de achiziționare; dacă însă se înțelege cum să le îmbunătățești, valoarea lor poate crește infinit de mult. În natură nu există aproape nimic pe care el să nu știe să îl îmbunătățească și să-l facă folositor. El mi-a încredințat aproape toate cunoștințele sale despre natura lucrurilor, însă doar elementele introductive, și m-a lăsat apoi pe mine să caut, prin experimentări, mijloacele de atingere a țelului, și s-a bucurat enorm de progresele mele. Așa a făcut el în privința metalelor și a pietrelor; dar vopselele mi le-a împărtășit, într-adevăr, precum și alte câteva cunoștințe foarte importante.
Veți fi fiind poate curioși să cunoașteți istoria sa, iar eu vi-o voi reda cât se poate de fidel, în conformitate cu propriile lui cuvinte, și doar cu câteva explicații necesare pentru înțelegere.
După cum mi-a relatat, el avea 88 de ani atunci când a venit încoace, și a murit la vârsta de 92 sau 93 de ani. El mi-a spus că ar fi fiul principelui Rakoczy din Transilvania și al primei lui soții, o Tököly. El a fost pus sub protecția ultimului Medici, care, ca și copil, l-a lăsat să doarmă în propria cameră. Când a auzit că amândoi frații lui, fiii prințesei de Hessen-Rheinfels sau Rotenburg, dacă nu mă înșel, s-au supus împăratului Carol al Vl-lea și ar fi primit, după împărat și împărăteasă, numele San Carlo și Santa Elisabeta, el și-a spus sieși: „Bun, atunci eu vreau să mă numesc Sanctus Germanus, fratele sfânt.”
Eu nu pot, desigur, să garantez originea sa; dar faptul că a fost deosebit de favorizat de ultimul Medici, aceasta am auzit-o și din altă parte. Această casă, după cum se cunoaște, era la curent cu cele mai înalte științe, și nu trebuie să ne mirăm că el a căpătat acolo primele sale cunoștințe. El susținea însă că ar fi studiat prin propria strădanie și propriile cercetări forțele naturii. El cunoștea plantele medicinale și rădăcinile din sol și a inventat medicamente, de care el se slujea permanent și care i-au prelungit viața și sănătatea. Eu mai am încă toate rețetele sale, însă după moartea sa doctorii s-au pronunțat foarte vehement împotriva științei sale. Noi aveam un doctor, Lossau, care fusese farmacist și căruia eu îi dădeam 1200 taleri anual pentru a prepara medicamentele pe care i le prescria Contele Saint-Germain, printre altele și de preferință ceaiul său, pe care cei bogați îl primeau contra cost, iar cei săraci gratis. Aceștia din urmă aveau parte și de o îngrijire din partea acestui doctor, care a vindecat o mulțime de oameni și căruia, după știința mea, nu i-a murit niciun pacient. Dar după moartea acestuia, eu am obosit ascultând afirmațiile ce veneau din toate părțile, am luat înapoi toate rețetele mele și nu l-am mai înlocuit pe Lossau cu un alt doctor.
Fabrica de vopsele, Saint-Germain voia s-o înființeze aici, în ținut. Cea a răposatului Otte din Eckernförde stătea goală și părăsită. Eu am avut deci ocazia să cumpăr ieftin această clădire de la marginea orașului, și l-am instalat pe Contele Saint-Germain acolo. De asemenea, am cumpărat materiale din mătase, pânză de in ș.a.m.d. În afară de acestea, pentru o astfel de fabrică erau necesare tot felul de scule și aparate. Am vopsit acolo, exact după modelul pe care l-am încercat eu însumi într-o ceașcă, 7-8 kg. de mătase într-un cazan mare. Totul a reușit perfect. Nu putem spune așadar, că la scară mare nu ar merge.
Nenorocul a făcut ca Saint-Germain, după ce a venit la Eckernförde, să locuiască jos, într-o cameră umedă, unde a căpătat un reumatism foarte sever, de la care nu și-a mai revenit niciodată complet, în ciuda tuturor leacurilor sale.
Eu îl vizitam des în Eckernförde, și niciodată nu m-am întors fără niște sfaturi extrem de interesante, deoarece întotdeauna îmi notam pe hârtie întrebările pe ce voiam să i le pun. În ultima lui perioadă de viață l-am găsit într-o zi foarte bolnav și, așa cum credea el, pe punctul de a muri. El s-a topit văzând cu ochii. După ce am luat masa de prânz în dormitorul său, a trebuit să mă așez singur în fața patului său și el a vorbit apoi mult, fără niciun fel de reținere, despre multe lucruri. Mi-a prevestit multe și mi-a cerut să revin cât de curând posibil, ceea ce am și făcut. Cu toate că la revenirea mea l-am găsit mai puțin bolnav, în schimb era cu atât mai tăcut. Când în 1783 am mers la Kassel, el mi-a spus că în cazul în care va muri în timpul absenței mele, voi găsi un bilet sigilat scris de mâna lui, care îmi va fi de ajuns. Acest bilet însă nu l-am mai găsit; probabil el l-a încredințat unor mâini neleale. Deseori am insistat să-mi împărtășească încă din timpul vieții sale ceea ce a vrut să-mi lase scris în acel bilet. Atunci el se întrista și striga: „Ah, cât de nefericit aș fi, dragul meu prinț, dacă aș îndrăzni să vorbesc!”
El a fost poate unul din cei mai mari filosofi din câți au trăit vreodată. El iubea omenirea; nu cerea bani, decât pentru a-i da săracilor. El iubea chiar și animalele, iar inima sa se preocupa doar de fericirea altora. El credea că poate ferici lumea dacă îi procură la prețuri mici noi mijloace de amuzament sau lucruri care îi face plăcere, stofe mai frumoase și culori mai frumoase; căci vopselele lui splendide nu costau aproape nimic. Nu am văzut niciodată un bărbat cu spirit mai clar, și în plus el era de o erudiție, în special în domeniul istoriei, cum rar am întâlnit.
El fusese în toate țările din Europa, și eu nu cunosc aproape niciuna în care el să nu fi poposit un timp mai mult. El le cunoștea din temelie pe toate. Fusese deseori la Constantinopol și în Turcia. Franța părea totuși să fie țara pe care a iubit-o cel mai mult. A fost prezentat regelui Ludovic al XV-lea de către doamna de Pompadour și a luat parte și la mici supeuri ale regelui. Ludovic al XV-lea avea mare încredere în el. El l-a folosit pe sub mână pentru a negocia o pace cu Anglia, și l-a trimis la Haga. Era un obicei al lui Ludovic al XV-lea să folosească fără știrea miniștrilor săi emisari, pe care însă îi abandona fără scrupule îndată ce ei erau descoperiți. Ducele de Choiseul a prins de veste despre mașinațiunile lui și a vrut să-l aresteze. El însă a reușit să fugă la timp. Atunci și-a schimbat numele de Saint-Germain cu al unui Conte Welldone.
Principiile sale filosofice despre religie erau de un materialism pur, pe care însă el știa să le expună cu atâta perspicacitate, încât era greu să îi opui cu succes alte dovezi; dar eu am avut de mai multe ori norocul să demonstrez deficiențele argumentelor sale. El nu era nimic altceva decât un admirator al lui Christos și, întrucât el își permitea să facă despre Acesta afirmații care mie nu îmi făceau plăcere, i-am spus: „Iubitul meu conte, este treaba dumneavoastră dacă vreți să credeți sau nu în Iisus Christos; însă eu vă mărturisesc deschis că îmi pricinuiți multă mâhnire atunci când vorbiți de față cu mine contra Lui, căruia eu îi sunt cu totul devotat.” El a rămas o clipă pe gânduri și a răspuns: „Iisus Christos este Nimic; însă a vă pricinui dumneavoastră durere, aceasta este Ceva. Deci vă promit să nu mai discut niciodată cu dumneavoastră despre acest subiect.” Pe patul de moarte, în timpul absenței mele, i-a poruncit într-o zi doctorului Lossau să-mi spună, când mă voi întoarce de la Kassel, că Dumnezeu i-ar fi arătat mila Sa, prin a-l face să-și schimbe încă înainte de a muri părerea, și a adăugat că el ar ști câtă bucurie mi-ar face acest lucru și că eu voi mai face încă multe pentru fericirea lui într-o altă lume.
