Dacă se vrea să se înțeleagă întregul mod de acțiune al Karmei, lucru pe care suntem pe cale să-l facem noi acum, trebuie să putem să ne facem o idee despre ceea ce se cheamă „Nirvana”. Sunt multe de spus pentru a înțelege pe deplin semnificația Nirvanei, însă noi vom încerca să dobândim o reprezentare preliminară.
La om, într-o acțiune oarecare, există propriu-zis foarte puțin, în primă instanță, din ceea ce s-ar putea numi libertate, căci omul este de fapt rezultatul propriilor sale fapte din trecut. Acesta este cazul în sensul cel mai larg. Pentru a deveni ceea ce este, a trebuit mai întâi să fie create toate regnurile naturale pe care le avem în jur. Regnurile mineral, vegetal și animal, pe care omul le avea odinioară în sine, au fost treptat exteriorizate, scoase dinlăuntru și expuse în exterior. La aceasta se adaugă propria sa contribuție începând din prima treime a rasei lemuriene. Tot ceea ce el a făptuit, toate gândurile și sentimentele care au trecut prin sufletul lui aparțin de asemenea trecutului său, devin de asemenea karma sa. Noi privim simultan într-un trecut care, prin efectele sale, se edifică în jurul nostru. Întreaga lume din jurul nostru nu este altceva decât efectul faptelor trecute. După același tipic omul pregătește în prezent ceea ce urmează să se întâmple în viitor.
Cu toate astea, noi ne aflăm în fața unor lucruri, ce propriu-zis, nu sunt în întregime efectele faptelor trecute, ci care aduc ceva nou în lume. Un anumit om, de exemplu domnul Kiem, este efectul faptelor trecute. De asemenea, și Societatea Teosofică este efectul faptelor trecute, iar faptul că are legătură cu aceasta este de asemenea un astfel de efect. Prin raportul domnului Kiem cu Societatea Teosofică se întâmplă însă ceva nou; acesta este la rândul lui cauza unor fapte ce se vor petrece în viitor. Când lumina se lovește de un baston, în spatele lui se formează o umbră. Aceasta este de fapt ceva nou. Dacă privim acest efect, ne spunem că s-a întâmplat ceva care este nou. Raportul lucrurilor unul față de altul este ceva nou: formarea umbrei.
Tot ceea ce omul gândește de obicei, gândește privitor la niște lucruri, la ceva ce a devenit. El poate însă gândi și asupra unor raporturi, asupra a ceva ce nu a intervenit ca urmare a ceva anterior, ci care se întâmplă abia în prezent. Acest lucru se întâmplă însă foarte rar, căci oamenii sunt legați de vechi, de tot ceea ce s-a depus, strat după strat, împrejurul lor. Raporturi care să apară ca ceva complet nou, formează în foarte mică măsură conținutul gândurilor omenești. Cine vrea însă să colaboreze la ceea ce va fi în viitor trebuie să aibă astfel de gânduri, gânduri care stabilesc raporturi noi între lucruri. Ceva nou pot fi doar niște gânduri privitoare la raporturi între lucruri. Acest lucru se vede cel mai bine în artă. Ceea ce face artistul nu există absolut deloc în realitate. Simpla formă pe care o realizează sculptorul nu există în realitate aici; ea nu este un produs al naturii. În natură există doar forma străbătută de viață. O formă pură și simplă ar contrazice legile naturii. Artistul creează ceva nou prin raportare. Pictorul pictează ceva ce intervine prin raportarea dintre lumină și întuneric; el nu pictează câtuși de puțin ceva ce există în realitate. El nu pictează copacul, ci o impresie provocată de faptul că el înfățișează toate relațiile în raport cu copacul.
Și în viața practică se observă că omul nu creează în mod obișnuit nimic nou. Cei mai mulți oameni fac doar ceea ce a mai fost făcut deja. Doar puțini oameni creează din intuiție morală, în sensul de a introduce în lume îndatoriri noi și fapte noi. Noul apare în lume prin raportare. De aceea se și spune adesea că acțiunea morală elementară constă în general din raporturi. O astfel de acțiune morală constă, de exemplu, din fapte mijlocite de raportul de bunăvoință. La majoritatea acțiunilor se observă că ele se sprijină pe ceva vechi; chiar și la acțiunile și întâmplările în care intervine ceva nou, există de obicei o bază mai veche. La o examinare mai exactă rezultă de cele mai multe ori acest lucru. Acte libere sunt doar acelea în care omul, în acțiunile pe care le întreprinde în lume, nu se slujește în niciun fel de roadele trecutului, ci doar de activitatea combinatorie și productivă a rațiunii sale. Astfel de acțiuni sunt numite în ocultism: A crea din Nimic. [Nota 78] – Toate celelalte acțiuni sunt rezultatul Karmei. Karma și opusul Karmei, Nimicul – acțiune ce nu se bazează pe Karmă – sunt două contrarii.
Și imaginați-vă acum un om determinat în primă instanță de Karmă; de acțiunile, gândurile, sentimentele provenite din trecut. Și imaginați-vă apoi același om într-atât de avansat încât a reușit să stingă orice efect al Karmei, care se află deci în fața Nimicului. Dacă după aceasta el acționează din nou, se spune în ocultism că el acționează din Nirvana. De exemplu, acțiunile unui Buddha sau ale unui Christos, cel puțin în parte, au izvorât din Nirvana. Omul obișnuit se apropie de aceasta doar dacă este inspirat artistic, religios sau pe plan universal-istoric.
Creația intuitivă provine din „Nimic”. Cine vrea să ajungă aici trebuie să se elibereze complet de Karmă. Atunci el nu-și mai poate lua impulsurile din aceeași sursă din care și le ia omul în mod obișnuit. Dispoziția care îl cuprinde atunci este cea de evlavie, de pioșenie, care mai este numită și starea de Nirvana.
Cum se ridică omul la starea de Nirvana? Să privim în urmă în era lemuriană. Pe vremea aceea omul, așa cum era el pe Pământ, mergea la început în patru picioare. Acele ființe în care omul s-a încorporat pe vremea aceea ca „om pur” (ca monadă) mergea slujindu-se de toate cele patru membre. Prin faptul că monadele s-au încorporat în aceste ființe, ele s-au îndreptat cu timpul în sus și și-au ridicat de la pământ membrele anterioare. Abia din acest moment începe Karma. Karma, ca și Karmă omenească, a devenit posibilă abia după ce oamenii au început să-și folosească mâinile ca să muncească. Anterior nu a fost posibilă crearea unei Karme individuale. Această etapă, când omul a devenit dintr-o ființă orizontală o ființă verticală și prin aceasta și-a eliberat mâinile, a fost o treaptă foarte importantă în evoluția omenească. În felul acesta el a continuat să se dezvolte în următoarea eră, în era atlanteană.
Pe treapta imediat următoare omul a învățat să folosească limbaj. Mai întâi a învățat să-și folosească mâinile, apoi a învățat să vorbească. Cu ajutorul mâinilor omul umple lumea din jur cu fapte, cu ajutorul limbii umple lumea cu cuvinte. După ce omul moare, rămân să trăiască în lumea înconjurătoare faptele și cuvintele pe care el le-a săvârșit. Toate faptele săvârșite de om rămân înscrise drept Karmă a omului. Ceea ce însă a rostit drept cuvinte numai că nu se păstrează drept Karmă a sa personală, ci și ca ceva esențialmente diferit.
Să privim puțin în urmă epoca în care omul nu ajunsese să vorbească, ci doar acționa. Pe atunci acțiunile erau ceva care porneau exclusiv de la personalitatea fiecăruia. Acestea încetează de a fi doar personale, îndată ce limba începe a fi folosită. Căci acum oamenii se înțeleg între ei. Acesta este un moment colosal de important în revoluția atlanteană. Începând de la prima articulare a unui sunet, Karma omenirii intră în lume. Îndată ce oamenii au început să vorbească între ei, din întreaga omenire curge un curent comunitar. Karma individuală, pur personală se varsă în Karma generală a omenirii. Prin cuvintele rostite, pe care le răspândim în jurul nostru, noi răspândim realmente mai mult decât pe noi înșine. În ceea ce vorbim trăiește întreaga omenire. Dacă faptele mâinilor devin dezinteresate, doar atunci pot fi și ele pentru întreaga omenire. În ce privește vorbirea, omul nu poate comite fapte în întregime egoiste, altminteri ea ar trebui să-i aparțină cu totul doar lui. O limbă nu poate fi complet egoistă, în timp ce faptele mâinilor sunt de cele mai multe ori așa ceva. Ocultistul spune: ceea ce eu fac cu mâinile mele poate fi exclusiv fapta mea; ceea ce spun, o spun ca parte componentă a unui popor sau a unei seminții.
Astfel, viața noastră creează de jur-împrejurul nostru resturi, rudimente personale prin faptele mâinilor noastre, și rudimente ale omenirii prin ceea ce supraviețuiește în cuvinte. Aceste două lucruri trebuie deosebite foarte clar. Tot ceea ce există în natură în jurul nostru, regnurile mineral, vegetal și animal sunt aici ca urmare a faptelor anterioare. Tot ce s-a construit în jurul nostru prin faptele noastre este realmente ceva nou, ceva intrat nou în lume. Prin fiecare om intră ceva în lume, un specific nou, iar prin omenirea în ansamblu vin de asemenea influențe noi.
Așadar, dacă noi ne spunem: Omul apare pe Pământ la mijlocul erei lemuriene și își creează pentru prima dată o Karmă proprie – mai înainte nu avusese o Karmă individuală – n-ar trebui să ne întrebăm: De unde poate veni această Karmă, având în vedere că ea a intervenit drept ceva nou? – Ea nu putea veni decât din Nirvana. Atunci a trebuit să intervină ceva în lume, ceva care a venit din Nirvana, din acel loc unde se creează din „Nimic”. Ființele care fecundau atunci Pământul au trebuit să se înalțe până sus, în Nirvana. Ceea ce a fecundat ființele cu patru picioare pentru ca ele să devină oameni, au fost ființe care au coborât din planul Nirvana. Ele se numesc monade. Acesta este motivul pentru care a fost nevoie să se coboare atunci de pe planul Nirvana ființe de felul acesta. Ființa care este în noi, în om, monada, este venită de pe planul Nirvana. Aici intervine în lume ceva complet nou și se încorporează în ceva deja existent și care la rândul său este în întregime efectul faptelor anterioare.
Distingem deci trei trepte. Prima este cea a faptelor exterioare executate cu ajutorul mâinilor; a doua este cea executată prin intermediul cuvintelor rostite, iar a treia cea executată prin intermediul gândului. Iar gândul este ceva încă și mai cuprinzător decât ceea ce se realizează prin cuvintele rostite. Gândul nu mai este ceea e este limba, ceva diferit pentru fiecare popor în parte, ci el aparține întregii omeniri.
Omul urcă astfel de la acțiunile prin cuvinte la gând, devenind prin aceasta o ființă din ce în ce mai universală. Nu există o normă generală de a acționa, o logică a acțiunilor. Fiecare trebuie să acționeze pentru el. Însă nu există o limbă pur personală. Limba aparține unui grup de oameni. Gândul aparține însă întregii omeniri. Avem astfel, începând de la particular la general, trei trepte ascendente pentru om: fapte, cuvinte, gânduri.
Când omul se exprimă prin cuvânt, el lasă în mediul înconjurător sub formă de gânduri urmele întregului spirit al omenirii; urmele unui suflet-grup al poporului drept cuvinte; urmele propriei ființe omenești drept acțiuni. Aceasta se exprimă desigur cel mai clar dacă indicăm efectele a ceea ce se execută pe fiecare din această treaptă. O individualitate este precum un fir ce străbate toate formele de manifestare personală din diferitele încarnări. O individualitate creează pentru alte încarnări. Un popor, ca o comunitate de limbă, creează pentru popoare noi. Omenirea creează pentru o nouă omenire, pentru o nouă planetă. Ceea ce face omul pentru el însuși are o însemnătate pentru încarnarea următoare; ceea ce vorbește un popor are o însemnătate pentru următoarea subrasă, pentru următoarea încarnare a poporului. Și dacă vom ajunge într-o lume în care întreaga noastră gândire nu va mai trăi ca gândire, ci va apărea în efectele acestei gândiri, aceasta va fi o nouă omenire, adică o nouă planetă. Nu putem înțelege Karma fără să cunoaștem în mare aceste puncte de vedere.
Ceea ce noi gândim are importanță pentru următoarele cicluri planetare. Să ne transpunem acum în următorul gând: Va mai gândi neamul omenesc care vine după noi și care va locui următoarea planetă, va mai gândi el oare? – Pe cât de puțin o nouă rasă va mai vorbi aceeași limbă ca și precedenta, tot atât de puțin va mai gândi viitoarea omenire. Este ridicol să ne întrebăm în gândurile noastre ce este Dumnezeirea. Pe următoarea planetă omul nu va mai gândi, ci va cuprinde lumea înconjurătoare printr-o altă activitate, sub o cu totul altă formă decât pe această planetă. Gândirea este ceva ce ne aparține. Dacă noi explicăm lumea prin gânduri, această explicare a lumii este doar pentru noi. Aceasta are o importanță colosal de mare, întrucât omul vede cum este întrețesut el și ca omenire în firele karmice și cum trăiește și lucrează el în întreaga țesătură.
Când ocultistul oriental iscodește aceste lucruri, își spune: întreaga noastră viață este astfel întocmită, încât noi părem a fi închiși de jur-împrejur, prin făpturie, vorbire și gândire, în niște granițe. Dacă facem abstracție de toate acestea, nu mai rămâne pentru omul obișnuit nimic. Dacă îi mai rămâne ceva după ce a ieșit din toate acestea se datorează esoterismului. Ceea ce îi mai rămâne este viețuirea Nirvanei.
Spiritul planetar care înfățișează ființa lumii este încarnat acum în gândire. În viitor va fi însă încarnat sub altă formă.
