Celei de-a cincea rase-rădăcină a omenirii postatlanteene actuale, i-a premers rasa-rădăcină atlanteană de pe continentul, acum scufundat, aflat între Europa și America. Atlanteenii nu pot fi în niciun caz comparați cu oamenii ce locuiesc în prezent globul pământesc. Căci înseși rămășițele acelei vechi rase au învățat multe lucruri de la locuitorii de mai târziu ai celui de-al cincilea continent, și de aceea noi nu ne-am putea face o imagine privitoare la starea acelei culturi din ceea ce există în prezent. La începutul culturii atlanteene nu existau unelte. Omul atlantean reușea prin forțele de clarvedere să supună Pământul nevoilor sale. Prelucrarea metalelor are loc însă abia către sfârșitul epocii atlanteene.
Din populația atlanteană a fost selecționată o mică grupă de oameni, așa cum și din Societatea Teosofică urmează să fie selecționată una acum. Sarcina ei a fost aceea de a transfera în cea de a cincea rasă-rădăcină o nouă cultură. Locul în care trăiau acei oameni care erau destinați să înjghebeze o mică colonie, separată de restul culturii, l-ați putea găsi în actuala Anglie și Irlanda. Acolo locuiau pe atunci protosemiții. Aceștia erau primii oameni capabili să gândească rațional. Modul de reprezentare al atlanteenilor era încă în întregime unul imaginativ. Boltirea frunții spre față, formarea creierului gânditor, a apărut pentru prima dată la populația protosemită, care nu se aseamănă absolut deloc cu semiții de acum. Această populație protosemită, să zicem așa, a descoperit gândirea, care a migrat spre Asia trecând prin Europa și a întemeiat la început acolo o cultură. Protosemiții formau a cincea subrasă a atlanteenilor. Cele șapte subrase ale rasei-rădăcină atlanteene erau următoarele: Prima erau Rmoahals, a doua cea Tlavatlis, a treia acea a prototoltecilor, a patra cea a prototuranienilor, a cincea cea a protosemiților, a șasea cea a protoakkadienilor, a șaptea cea a protomongolilor.
Din a cincea subrasă a atlanteenilor se trage așadar a cincea rasă-rădăcină. Dacă aruncăm o privire către Asia, găsim aici mai întâi, drept prima subrasă a celei de-a cincea rase-rădăcină, rasa veche indiană, acel popor care mai târziu a migrat mai mult spre sud, și a format acolo strămoșii indienilor de mai târziu. Însușirea de căpătâi a acestui popor originar ce a trăit către nordul Indiei, a fost aceea că el nu a dezvoltat un simț adevărat în ce privește cultura materială. El avea viziuni spirituale de cea mai înaltă factură și un simț cu totul nedezvoltat pentru cultura materială. Vechii indieni erau orientați spre trecut; sufletul lor era încă întru totul asemănător celui atlantean, prin aceea că putea dezvolta în sine o lume de imagini nespus de minunată. Prin exercițiul yoga, pornit din interior, s-a dezvoltat mai târziu la ei o concepție fin elaborată, care nouă ne apare astăzi foarte savantă. Despre aceasta există, în ceea ce a rămas ca moștenire de atunci, doar elemente fragmentare. Vedele și Bhagavad Gita nu mai oferă o imagine corectă despre viziunile puternice ale indienilor, ci doar niște ecouri. Chiar și în filosofia Vedanta [Nota 130] s-a transmis doar un ecou cu totul abstract al concepției indienilor, care la origine era transmisă verbal.
Imaginați-vă sensul, care a ieșit ulterior la iveală în kabalistică într-o formă care s-a extins și asupra altor lucruri, mai mult asupra unor lucruri mărunte, complicate în mod artificial, imaginați-vă acest sens aplicat la gânduri cosmice înalte. Dacă evreul a putut reflecta mai târziu despre aceasta în kabalistică, aceasta provine de la faptul că știința ocultă iudaică de mai târziu n-a fost decât o continuare, într-o formă degradată, un ecou al acelui sistem de gânduri fin ramificat al vechilor indieni. Iar ceea ce a devenit învățătură brahmanică, aceasta nu este nici pe departe doar religie, în sensul sistemelor de mai târziu, ci știință, poezie și religie într-un singur mare tot. Toate acestea au fost selecția cea mai fină, distilatul cel mai pur a ceea ce s-a dezvoltat în vechea cultură atlanteană.
Popoarele europene provin și ele din atlanteenii ajunși în Vestul și Centrul Europei. Aici s-a dezvoltat o cu totul altă învățătură. Aici erau populații rămase pe loc, ce nu erau încă destinate să întemeieze culturi noi, dar care aveau, de asemenea, în germene predispoziții pentru ceea ce în India s-a exprimat într-un mod atât de grandios, care doar aici s-a oprit pe o treaptă mult, mult mai veche. Ceea ce pornise din Europa, a avansat tot mai departe către Asia. Baza o constituia o învățătură comunitară, iar aici, în Europa, a rămas la un stadiu relativ primitiv.
Învățătura indiană a ieșit la lumină în Vede. „Veda” înseamnă același lucru cu „Edda”. Doar că ceea ce conțin Vedele este o tratare mai fină a ceea ce aici, în Europa, a rămas în urmă sub o formă mai necizelată, ca Edda, și care abia spre sfârșitul Evului Mediu a fost pusă pe hârtie. Noi trebuie să ne imaginăm că această învățătură spirituală grandioasă care a stat la origini a cunoscut, prin populațiile care au venit pe urmă, o anumită modificare. Măreția lor originară a constat în conceperea unității atotputernice divine, care a fost recunoscută de vizionarii indieni. Acest lucru nu s-a mai întâmplat la următoarea rasă, rasa persană. O altă trăsătură a acestei concepții indiene străvechi este aceea că în ea lipsește aproape cu desăvârșire noțiunea de timp. În cea de a doua subrasă, cea protopersană, noțiunea de timp apare de la început. Timpul era cunoscut, desigur, de indieni, însă mai mult ca ceva uniform; noțiunea de istorie, de avansare de la ceva nedesăvârșit la desăvârșit, lipsește însă. Ei stăpâneau gândirea despre contemplare, că totul este o emanație din divinitatea desăvârșită.
Gândirea persană este dominată de ideea de timp. Zervan Akarana este o divinitate principală la persani, iar aceasta este propriu-Zis Timpul. Cum s-a ajuns la noțiunea de timp? Cine caută, precum indianul străvechi, în primul rând divinitatea unică primordială, trebuie să și-o reprezinte ca binele absolut. Răul, imperfectul din lume, nu era pentru vechiul indian nimic altceva decât iluzie; iluzia era un concept foarte important. Acești strămoși își spuneau: în lume nu există absolut nimic imperfect și rău. Dacă credeți că există ceva rău, atunci nu ați contemplat lumea îndeajuns de nesupuși iluziei. Rugina, de exemplu, care macină fierul, este în alt loc un mare bine. Trebuie să căutați doar unde. Dacă priviți un criminal prin vălul iluziei, el vă va apărea ca atare; dacă vă debarasați însă de iluzie, veți recunoaște că răul nu există absolut deloc. – Această învățătură este în strânsă legătură cu o întoarcere spre trecut.
Altfel stăteau lucrurile în cea de-a doua subrasă. Acolo, la populațiile persane străvechi, binele a fost pus la baza procesului cosmic, a fost așezat ca țel, ca obiectiv final. Se spunea: Binele trebuie cucerit prin luptă. Lumea este bună și rea – Ormuzd și Ahriman –, iar ceea ce învinge răul, acesta este Zervan Akarana, timpul. – Astfel, binele și răul intră în concepția despre lume protopersană ca principiu al evoluției. Învățătura zarathustriană se bazează pe această poziție a răului în lume și pe noțiunea de timp: Omul este pus în lume ca să învingă răul. – Această concepție este legată de faptul că a doua subrasă nu era atât de înstrăinată de lume, ci era o rasă lucrativă. Activă, implicată în diferite ramuri ale activității omenești, privirea îndreptată spre lumea exterioară, preocupată de cum poate crea din lumea însăși binele, așa era cea de-a doua subrasă. De aici și bogăția de zeități la persani; nu însușiri ale unei divinități, ci o mulțime de divinități, deoarece lumea, dacă nu o privim ca iluzie, ci ca realitate, oferă o multitudine, o varietate mare de aspecte. Erau divinități mai mult sau mai puțin personal-spirituale care se venerau acolo.
Inițiații de la origini, care au și întemeiat învățătura veche indiană, au fost și învățătorii celei de-a doua subrase, a rasei străvechi persane. Ei au adaptat aici întreaga învățătură la o rasă lucrativă. Ei au creat acea religie care, prin mulți Zarathustra [Nota 131], a ajuns la forma ei desăvârșită.
O altă inițiere a avut loc și mai departe, spre Asia de Sud-Vest, până spre Egipt, la babilonieni, asirieni, chaldeeni, acei strămoși ai arabilor. Acolo s-a dezvoltat ulterior a treia subrasă. Această a treia subrasă a fost o astfel de rasă, care a căutat cu precădere să armonizeze cele două direcții – interiorul și exteriorul omului. Dacă veți căuta concepția fundamentală a acestei a treia subrase din Chaldeea sau Egipt, peste tot veți afla o conștiență puternică despre legătura dintre munca omenească și forțele naturale. Aceasta este o deosebire esențială în comparație cu rasa persană. În Persia aveți cele două puteri, binele și răul, aflate în luptă una cu cealaltă. Acum omul încearcă să pună în slujba lui diferitele forțe ale naturii sau ființe. Ceea ce s-a cristalizat drept religie persană a fost clădit cu precădere pe baza destoiniciei și vredniciei omenești. Acum, în cea de a treia subrasă, a apărut conștiența că natura ar putea fi supusă nu doar prin forță trupească și purtare morală, ci cel mai bine prin cunoștințe. În Egipt și Chaldeea, în niște țări unde se practica o agricultură ingenioasă, s-a dezvoltat această împreunare a puterilor cerești-spirituale cu ceea ce lucra omul. Cunoașterea ambianței meteorologice și a lumii stelare s-a dezvoltat aici. Omul căuta forță pentru muncă prin cunoașterea naturii. Așa s-a făcut că el și-a îndreptat privirea spre stele și că astronomia a fost adusă în legătură cu omul de pe Pământ. S-a căutat originea omului în stele. Așa s-a ajuns să avem în acest sens pentru prima dată de-a face cu știința. Acum, în cadrul celei de-a treia subrase, în loc de contemplare interioară avem știință practică. De aceea auzim noi de mari inițiați, care învățau pe oameni geometria, arta măsurării pământului, abilitățile tehnice. Fecundarea activității omenești cu concepția despre lume adusă din cer, a apărut în cadrul subrasei a treia. Prin aceasta s-a adus ceva ce a schimbat întreaga concepție a vieții omenești într-un fel de astronomie. Acest lucru a ajuns să se exprime deosebit la diferitele popoare. La egipteni, Osiris, Isis și Horus erau concepuți ca reprezentanți ai unor fenomene astronomice.
În Asia s-au dezvoltat trei subrase diferite. De la momentul de plecare al evenimentului atlantean, o colonie de oameni a pornit sub comanda unor inițiați spre Asia. Un rezultat aparte este cultura protohindusă, al doilea cea protopersană, al treilea rezultat cultura chaldeo-egipteană; ele toate au un focar, o vatră de inițiere comună. În Europa rămân însă mereu pe drum resturi din ceea ce în Asia izbucnește atât de strălucitor în cele trei mari culturi, în Europa, aceste trei culturi separate s-au stratificat de-a valma în modul cel mai felurit. Și în Europa au existat inițiați care, spre sfârșitul perioadei de care am discutat, au creat școli misteriale: ei erau numiți druizi; drys înseamnă stejar. Stejarul, cu esența lui tare, era simbolul străvechilor preoți erudiți europeni. Căci ceea ce predomina la popoarele din nord era ideea că această veche cultură a lor va apune totuși. Se predica amurgul zeilor, iar viitorul creștinismului se exprima splendid la profeții nordici sub forma a ceea ce mai târziu a devenit legenda lui Siegfried [Nota 132]. Comparați această legendă cu legenda lui Ahile.
Ahile este invulnerabil în întregul corp, în afară de călcâi, Siegfried, în afară de locul dintre umeri. Invulnerabilitatea sub această formă înseamnă inițiere [Nota 133]. În Ahile aveți inițiatul celei de-a patra subrase, aflat pe curba ascendentă a evoluției culturale omenești [Nota 134]); de aceea sunt invulnerabile părțile superioare ale lui Ahile și doar călcâiul, natura inferioară este vulnerabilă, la fel cu Hefaistos, care șchiopăta de un picior [Nota 135]. Eroul german Siegfried era și el un reprezentant al subrasei a patra, însă vulnerabilitatea lui se afla între omoplați. El este vulnerabil în locul în care abia acela care poartă crucea se face invulnerabil. În Siegfried divinul piere, iar zeii nordici se îndreaptă spre apus (Amurgul zeilor). Ceea ce dă legendei nordice o aură tragică este faptul că ea arată nu numai spre trecut, ci și spre amurgul zeilor, spre epoca ce urmează să vină. Druizii au dat oamenilor învățătura despre zeii nordici ce stăteau să apună. De aceea, prin lupta lui Bonifatius [Nota 136] împotriva stejarului este înfățișată, simbolic, lupta împotriva vechii preoțimi (druizii).
Peste tot în nord se pot atesta urmele a ceea ce dincolo, în Asia, a ajuns să capete expresie. De exemplu, Muspelheim (Țara Muzelor) și Niflheim (Țara Negurilor) sunt pandantul la Ormuzd și Ahriman. Uriașul Ymir, din care este făcută întreaga lume, este corespondentul îmbucătățirii lui Osiris în Egipt. Până în cele mai mici detalii se poate urmări la popoarele europene din nord, și la alte culturi această legătură. Când în sudul Europei cea de a patra subrasă a ajuns să se cristalizeze, semințiile nordice au intrat și ele în a patra etapă, astfel încât Tacitus a găsit acolo, la germani, multe similitudini [Nota 137]. Irmin [Nota 138], de exemplu, este aceeași figură ca și Hercule în sud. Tacitus ne relatează și despre un fel de serviciu divin în cinstea zeiței Isis, acolo în nord. Astfel, trepte mai vechi de cultură trăiesc în așteptarea a ceea ce se va impune drept creștinism.
Imaginați-vă Europa, Asia Centrală, Egiptul, presărate cu astfel de centre, dezvoltate sub influența școlilor inițiatice. Aceste școli de inițiere și-au trimis acum din mijlocul lor pe întemeietorul celei de-a patra subrase, care fusese mult timp pregătită în sânul lor. Acesta este acea personalitate pe care Biblia îl numește Avraam; ea provine din orașul Ur din Chaldeea și s-a format ca un extract al celor trei culturi vechi. Sarcina pe care o încarnează Avraam este aceea de a introduce în omenesc tot ceea ce era venerat afară; de a crea inițiați care pun mare preț pe omenesc, pentru a întemeia culte ale personalității. De aceea, la patriarhii evrei vedem apărând însușiri personale. Se procedează cu viclenie și șiretenie. Un Iacob dobândește superioritatea prin aceea că ia de la fratele său ceea ce vrea prin viclenie și șiretenie. Este chiar realitatea din care se dezvoltă cultura noastră actuală; ea este întemeiată pe intelect și lăcomie. Lucrul acesta iese în mod grandios la iveală în povestirile din Vechiul Testament, ca o auroră, de revărsare a zorilor. O descriere mai sugestivă a originii nici nu poate exista. Esau [Nota 139] este încă acoperit cu păr, ceea ce înseamnă că el reprezintă tipul omenirii preocupat încă de lumea fizică; Iacob reprezintă tipul care se bizuie pe intelectul și dibăcia lui, și prin aceasta obține ceea ce se dezvoltă efectiv în prezent în natura omenească. O biruire a forței fizice prin intelect este inaugurată acum. Inițiatorii nu instaurează întotdeauna în lume ceva măreț, ci ceea ce este necesar să vină. „Israel” înseamnă: cel care îi conduce pe oameni la Dumnezeul invizibil, care trăiește în interior. Isra-el: El = țintă; Isra = Dumnezeul invizibil. Până atunci el a fost unul vizibil, fie vizibilul din marile viziuni ale indienilor, fie cel ce te împingea spre bine și spre rău ca la persani, fie cel ce își avea corpul în stele, în Univers: el era resimțit ca ceva vizibil.
Și acum aveți inițierea ebraică reprezentată prin Iosif și cei doisprezece frați. Este o alegorie frumoasă, sugestivă. Alegoricul apare acum; intelectul devine, acolo unde vrea să acționeze, alegoric.
La început ni se arată cum este inițiat Iosif: El este scos din viața obișnuită, este rupt de ea prin faptul că este vândut pentru douăzeci de arginți și aruncat în fântână; acolo el rămâne trei zile. Aceasta este expresia pentru inițiere. El merge apoi în Egipt și acționează acolo însuflețitor. Și aveți acum, indicat într-un mod fin, răsturnarea bruscă intervenită atunci, de la învățătura despre Dumnezeul din stele la învățătura despre om, de la divinologia stelară la antropologie. Iosif a fost izgonit fiindcă avea vise. El visase că înaintea lui se plecase Soarele, Luna și unsprezece stele. Cele unsprezece stele sunt cele unsprezece semne zodiacale. El se simte ca al doisprezecelea. Simbolul religiei stelare este introdus acum în omenesc. Prin cei doisprezece frați, punctul de pornire al celor douăsprezece triburi, divinologia stelară este coborâtă în elementul personal. Acum – spuse tatăl – nu vei vrea totuși să afirmi că în fața ta se vor înclina frații tăi. – Avem dată aici răsturnarea completă: Astronomia cerească se traduce într-o învățătură ce rămâne fixată de omenescul personal. Aceasta își găsește desăvârșirea în mozaism.
Din cele trei culturi străvechi derivă, prin inițierea patriarhilor evrei, această a patra cultură, cultura protoiudaică, de la care se trage efectiv tot ceea ce cunoaștem ca fiind a patra subrasă, căci de aceasta ține și cultura veche elenistică și cultura veche romană. Elementul grecesc și cel roman (dreptul roman) au devenit mari tot prin elementul personal, până când acest gând apare încarnat și ridicat pe culmi în creștinism. Curentul propriu-zis al celei de-a patra subrase a ieșit la iveală chiar din această mică ramificație. Curentul greco-latin este o dezvoltare în continuare a celui iudaic; elementul personal este aici amplificat. Aceste două tendințe, coborârea până la punctul cel mai de jos și apoi urcarea, nu se contrazic una pe alta.
Peste tot [în cadrul subrasei a patra] putem observa acest fenomen. Elementul personal a trebuit să se exprime realmente așa cum s-a descris în legenda despre Esau și Iacob, pentru a-și găsi apoi limpezirea în umanitatea frumoasă a grecilor și în măreția romanității. În Ulyse, șiretenia biruie încă vechea cultură preoțească. Creștinismul s-a putut dezvolta abia din această cultură. El include afectiv toate culturile vechi, și de aceea le-a și putut asimila. Iisus Christos este plasat ca loc de baștină în Galileea. „Galileean” înseamnă „veneticul”, cel care nu ține de fapt de acele locuri; Galileeea însemna o mică enclavă care dacă trebuia să primească în mijlocul poporului său nu numai elementul iudaic, ci din toate celelalte culturi, acesta putea fi educat.
Din ciocnirea dintre romanitate și populațiile nordice s-a dezvoltat apoi a cincea subrasă, în care noi înșine trăim. Ea a mai preluat de la vechile școli de inițiere o influență specific maură, arabă, care venea din Asia. Este vorba mereu de aceeași influență a aceleiași școli inițiatice. Putem urmări faptul că și călugării Irlandei, precum și oamenii care lucrează în știință sunt inspirați în totalitate de știința mauro-arabă. Aceasta dă același caracter fundamental în formă nouă, în care el a putut fi asimilat aici. Creștinismul își găsește abia aici adevărata sa expresie. El a trecut prin elementul pur grecesc, în perioada când a cincea cultură era în curs de pregătire, pentru ca apoi să prindă aici teren solid și să se încorporeze într-o serie de națiuni. Totul a fost atunci inundat și inspirat de creștinism. Epoca noastră actuală, cu cultura ei materialistă, este ultima și cea mai radicală expresie a ceea ce a fost inaugurat atunci. Nașterea acestei noi culturi este înfățișată simbolic în legenda lui Lohengrin [Nota 140]. Lohengrin este inițiatorul urbanismului, iar viața urbană, care s-a ridicat prin muncă la o nouă etapă culturală, este simbolizată prin Elsa de Brabant.
În toate aceste curente se mai infiltrează și alte elemente, de exemplu, triburile mongole. Ceea ce a venit inițial dinspre vest, era înrudit cu ceea ce a venit dinspre est odată cu hunii. Astfel că aici s-a întâlnit ceva înrudit din est și din vest: semințiile mongolice și germanice. Cei care au venit din vest, ca și cei care au venit din est erau, de asemenea, descendenți rămași în urmă ai atlanteenilor. În fond, ambele curente erau înrudite. Întotdeauna există un curent care îl încrucișează și îl intersectează pe celălalt. Ambele au însă un sol matern comun, căci ambele provin din Atlantida.
Aici în nord, tot ceea ce a rămas din timpurile mai vechi capătă o structură mai fixă. În aceeași perioadă a profetismului evreiesc din secolele de dinainte de Christos, găsim aici referirea la un mare și străvechi inițiat altantean, Wod-Wodha-Odin. Aceasta este un atlanteanism într-un veșmânt nou, modernizat, un atavism, o revenire la atlanteanism. Și același lucru se întâmplă pretutindeni acolo, în Asia. În Asia, W este B, Wodha = Bodha = Buddha [Nota 141]. Buddhismul este dincolo, în Asia, același fenomen; el apare ca un atavism, ca o revenire la era atlanteană. De aceea buddhismul este cel mai răspândit printre rămășițele atlanteenilor, popoarele mongole. Iar locul unde a apărut el în modul cel mai grandios, ca o coloană, în Tibet, acolo avem o expresie monumentală, modernă a vechii culturi atlanteene.
Trebuie cunoscut acest fel de legături care există între popoare și atunci se înțelege și istoria. Când Attila, luptătorul pentru monoteism, a apărut în Europa, s-a oprit doar în fața creștinismului [Nota 142], deoarece aici lui i s-a arătat ceva mai măreț decât aveau hunii. Monoteismul hunilor, ca emanație a unei culturi atlanteene, era de o măreție cum ei n-au mai văzut la niciunul dintre popoarele întâlnite în drumul lor. Doar creștinismul le impunea hunilor. Multe amănunte din evoluția istorică pot fi înțelese din aceste considerațiuni generale.
Cunoscutul călător Peters [Nota 143] simte corect că vechiul Bodhaism și Wotanismul pot fuziona, însă el nu știe că noi aici, în Europa, nu avem de reprezentat doar un trecut străvechi, ci și ceva nou, un nou vârtej. În partea veche a vârtejului se amestecă un curent cu totul nou, înțelepciunea ce țintește în viitor. Raportul acesteia față de vechea înțelepciune este precum raportul conștienței luminoase de zi față de starea de transă. Printr-o conștiență de zi complet clară, popoarele viitoare vor dezvolta o cultură spirituală, complet diferită de cea veche. De aceea nici teosofia nu are voie să fie o continuare sau un transfer al vechiului, al buddhismului și hinduismului, în prezent; aceasta s-ar nărui. Din germenii care mocnesc în Estul Europei trebuie să rezulte ceva nou, o îmbinare a tot ceea ce s-a câștigat aici în timp.
Cultura propriu-zisă [a viitorului] constă în elementele existente în germene la popoarele din Estul Europei. Noi înșine, în Europa Centrală, suntem avanposturile. În Europa de Est trebuie să se găsească materialul uman pentru ceea ce se întemeiază aici în avanpost.
Școlile rosicruciene au învățat întotdeauna că Europa Centrală și de Vest sunt doar avanposturi pentru ceea ce se va dezvolta în estul european, pentru ceea ce va rezulta din fecundarea specificului național cu știința europeană. La Tolstoi totul este fecundat prin cultura vest-europeană, însă altfel decât la alți oameni de dinaintea lui. El se exprimă într-un mod robust, simplu, pe care niciun Kant și niciun Spencer nu l-ar putea imita. Ceea ce aici apare răscopt, la el apare, ce-i drept, încă imperfect. Dar așa se întâmplă întotdeauna cu ceea ce este în germene. Nu din planta foarte dezvoltată crește noua plantă, viitoarea plantă, ci din germene.
Cele pe care le trăim ne îndreptățesc să privim cu o profundă încredere spre viitor. Căci după cum cristalul crește întâi dintr-o leșie, după ce leșia a fost puternic agitată, tot așa este posibil și acolo să ia naștere ceva, abia după ce mai întâi se produc mari răsturnări.
