Unul din principiile cele mai profunde ale ocultismului, întemeiat pe marea lege a analogiilor, este că Natura ne dezvăluie ceea ce se întâmplă în noi.
Pentru a vă da un exemplu concludent și tipic, dar complet ignorat de știința oficială, îl vom cita pe acela al pietrei filosofale, cunoscută de Rosicrucieni. Într-un ziar german de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, vorbindu-se despre piatra filosofală ca despre un lucru real, se afirmă: „Fiecare dintre noi o atinge adesea fără să o cunoască”. Este absolut adevărat.
Pentru a înțelege, trebuie să pătrundem în laboratorul naturii mai adânc decât o face știința contemporană.
Toată lumea știe că omul inspiră oxigen și expiră dioxid de carbon (ceea ce în Yoga are un sens fizic și spiritual). Omul nu poate folosi dioxidul de carbon drept hrană pentru că ar muri, în timp ce plantele, absorbindu-l, se fortifică. Plantele furnizează omului oxigenul de care acesta are nevoie. Plantele reîmprospătează aerul și-l fac respirabil, ele hrănindu-se la rândul lor pe seama oamenilor și a animalelor care le furnizează dioxidul de carbon. Ce face planta cu dioxidul de carbon pe care-l absoarbe? Își construiește propriul său corp. Or, noi știm că plantele moarte au produs cărbunele. Cărbunele este deci carbon cristalizat.
Sângele roșu care a fixat acidul carbonic s-a schimbat în sânge venos. Sângele venos trebuie reîmprospătat cu oxigen, căci omul nu poate folosi CO2 pentru a-și construi corpul. Exercițiile Yoga sunt un antrenament special care-l fac pe om capabil să facă din sângele roșu un constructor al corpului său. Astfel, Yoginul își făurește trupul cu sângele lui, tot așa cum planta și-l făurește pe al ei cu CO2.
Observăm deci că puterea de transmutație existentă în natură este reprezentată de cărbune, acesta fiind o plantă mineralizată. Și piatra filosofală, într-un sens mai general, semnifică puterea de transmutație. Legea regresiunii este adevărată pentru toate ființele ca și legea ascensiunii. Mineralele sunt plante degenerate; plantele sunt fostele animale; animalele și omul (în corpul său fizic) au un strămoș comun. Omul s-a ridicat, animalul s-a coborât. In ceea ce privește partea spirituală a omului, ea provine de la zei . Astfel, omul se prezintă ca un zeu degenerat, iar versul lui Lamartine este literalmente adevărat:
„Omul este un zeu căzut care-și amintește de ceruri”.
A fost o epocă în care tot ce exista pe pământ ducea o viață semi-vegetală și semi-animală. Pământul însuși era viu și constituia un fel de animal mare. Solul era o imensă turbă din care creșteau păduri uriașe, transformate mai târziu în cărbune. Aceasta este epoca în care pământul și luna formau un singur astru. Luna reprezintă elementul feminin al pământului.
Există ființe care rămân în urmă, la o etapă inferioară de evoluție. Vâscul, de exemplu, este un martor al acelei epoci, un supraviețuitor al plantelor parazite care trăiau pe seama pământului ca pe seama unei plante. De aici provin virtuțile lui oculte, cunoscute de Druizii care îl venerau ca pe o plantă sacră. Vâscul parazit este un supraviețuitor al epocii lunare a globului terestru. A rămas parazit pentru că n-a învățat, asemeni altor plante, să trăiască direct pe seama mineralelor.
Boala este ceva analog, o regresie cauzată de elementele parazite în organism. Druizii și Scalzii cunoșteau legăturile dintre vâsc și oameni. Un ecou s-a păstrat în legenda lui Baldur. Zeul Baldur este ucis de vâsc, un element ostil al epocii precedente, care nu mai formează trup cu omul. Celelalte plante, adaptate la epocă, îi juraseră zeului prietenie.
Când pământul vegetal a devenit mineral, a dobândit prin metale o nouă proprietate: aceea de a reflecta lumina.
Un astru nu devine vizibil în cer decât dacă s-a transformat în mineral. Există deci în cer multe lumi pe care ochiul nostru fizic nu le poate zări și pe care numai clarvăzătorii le pot percepe.
Pământul s-a mineralizat asemenea corpului fizic al omului: Caracteristic pentru om este faptul că în el există o dublă mișcare. Și dacă omul fizic a coborât, omul spiritual s-a înălțat. Sfântul Pavel a susținut acest adevăr, declarând că există o lege pentru trup și una pentru spirit. Omul ne apare deci ca un sfârșit și ca un început în același timp.
Punctul vital, punctul de intersecție și punctul de reviriment în ascensiunea umană este timpul separării sexelor.
A existat un timp în care cele două sexe erau unite într-o ființă. Darwin însuși a acceptat această probabilitate. Prin separarea sexelor a apărut un nou și important element: iubirea. Atracția iubirii este un lucru atât de puternic și de misterios încât face ca fluturii tropicali de sexe diferite, aduși în Europa, aclimatizați la două sute de leghe unii de alții, apoi puși în libertate, zboară unii spre alții, întâlnindu-se la jumătatea drumului.
Un lucru analog se întâmplă între lumea umană și cea divină ca și între regnul uman și regnul animal. Oxigenul și carbonul sunt inspirate și expirate de om. Așa cum regnul vegetal exală oxigen, omenirea exală iubire, din clipa separării sexelor, și din aceste efluvii de iubire se hrănesc zeii.
De ce animalul și omul răspândește iubire?
Ocultismul vede în omul de astăzi o ființă în plină evoluție. Omul este în același timp un zeu căzut și un zeu în formare. Împărăția cerurilor se hrănește din efluviile iubirii umane. Grecia exprimă această realitate prin mitul nectarului și al ambroziei. Și totuși zeii sunt atât de sus deasupra omului că tendința lor firească ar fi mai degrabă să-l comprime.
Există însă ceva între om și zei, o ființă intermediară, ca vâscul între plantă și animal: Lucifer și elementul luciferic. Pe zei nu-i interesează decât iubirea oamenilor.
Când Lucifer, sub formă de șarpe, ar vrea să-l ispitească pe om să cerceteze știința, Iehova se împotrivește. Dar Lucifer este un zeu căzut care nu se poate înălța decât prin intermediul omulul, insuflându-i acestuia dorința cunoașterii personale; el se opune voinței lui Dumnezeu care l-a creat pe om „după chipul său”.
Rosicrucienii explică rolul lui Lucifer în lume. Vom reveni mai târziu asupra acestei probleme. Notăm aici doar sentința Ordinului:
„O, omule, gândește-te că prin tine trece un curent care urcă și unul care coboară”.
