Această prelegere este menită să lărgească și să aprofundeze pe cea precedentă.
Diferența între confreriile oculte de dinainte și de după Christos constă în faptul că cele dintâi urmăreau în principal să conserve tradițiile sacre, pe când celelalte au avut drept scop să dea naștere viitorului. Știința ocultă nu este o știință abstractă, moartă, ci o știință activă și vie.
Ocultismul creștin provine în mare parte de la maniheeni a căror tradiție este mereu vie și al cărui fondator, Mani*, a trăit în secolul al III-lea după Christos.
* Mișcare religioasă apărută în Orientul Apropiat, inițiată potrivit tradiției de Mani (c. 216-276 e.n.) care a îmbinat zoroastrismul cu elemente gnostice, creștine și budiste. A fost considerată mișcare eretică, adepții ei fiind supuși persecuțiilor (n. red.).
Esențialul învățăturii maniheene se structurează pe doctrina Binelui și a Răului. În opinia curentă, Binele și Răul sunt două noțiuni absolute ireductibile: unul dintre ele (Binele) trebuie să-l distrugă pe celălalt (Răul). Pentru Maniheeni, Răul, dimpotrivă, este o parte integrantă a Cosmosului; el colaborează la evoluția acestuia și va fl în cele din urmă absorbit și transfigurat de Bine. Marea originalitate a Maniheismului este faptul că studiază funcția Răului și a durerii în lume.
Pentru a înțelege dezvoltarea omenirii, trebuie s-o privești de departe și de sus, într-o perspectivă de ansamblu. Numai cu această condiție ne putem construi un înalt ideal. Un om fără ideal este un om fără forță. Rolul idealului în viață este asemenea aburilor într-o locomotivă. Aburii conțin, într-un spațiu mic, o imensitate de spațiu condensat. De aici provine marea sa forță de expansiune. La fel este și forța magică a gândirii. Să ne ridicăm deci până la gândirea ideală a omenirii în ansamblul ei, sesizând firul conducător al evoluției de-a lungul epocilor.
Sisteme precum cel al lui Darwin caută și ele acest fir conducător. Nu trebuie să negăm grandoarea darwinisrnului. Dar el nu explică evoluția integrală a omului, neputând să-i vadă decât elementele inferioare. Așa se întâmplă cu orice explicație pur fizică, care ignoră esența umană spirituală. Astfel, ipoteza evoluționistă, care nu se sprijină decât pe fapte fizice, atribuie omului o origine animală pentru că, a constatat ea, omul fosil nu avea frunte bine dezvoltată. Or, ocultismul, pentru care omul fizic nu este decât o expresie a omului eteric, vede cu totul altceva. În epoca noastră, corpul eteric al omului are forma corpului fizic, abia depășindu-l, dar cu cât ne întoarcem mai mult în istorie, cu atât disproporția între capul eteric și capul fizic este mai pronunțată, capul eteric fiind mai mare. El apărea așa mai ales în perioada de dezvoltare terestră care a precedat-o pe a noastră. Oamenii care trăiau pe atunci se numeau Atlanți.
La popoarele europene care au urmat Atlanților a început să se dezvolte partea frontală a capului. Dar la Atlanți, punctul unde se concentra conștiința era în afara frunții, în capul eteric. Astăzi punctul acesta se găsește în interiorul capului fizic, puțin deasupra nasului.
Mitologia germanică desemnează prin Nifelheim sau Nibelheim (țara negurilor) ținutul Atlanților. În vremea aceea pământul era într-adevăr mai cald și învăluit încă într-un strat permanent de vapori. Continentul Atlanților a fost distrus printr-o serie de potopuri, în urma cărora atmosfera terestră s-a luminat. Abia atunci s-au arătat cerul albastru, furtuna, ploaia și curcubeul. Iată de ce, atunci când Arca lui Noe s-a oprit, curcubeul a fost, ne spune Biblia, un nou semn al legământului dintre Dumnezeu și om.
Eul rasei aeriene nu putea fi conștientizat decât prin centralizarea corpului eteric în creierul fizic. Numai atunci omul a început să zică: Eu. Atlanții vorbeau despre ei înșiși la persoana a treia.
Darwinismul a comis mai multe greșeli.
Omul și animalul au o origine comună, animalele sunt însă o formă de decădere a strămoșului comun, a cărui dezvoltare superioară o reprezintă omul.
Ceea ce nu trebuie să ne facă orgolioși, pentru că numai datorită regnurilor inferioare s-au putut dezvolta cele superioare.
Christos spălând picioareie Apostolilor (Sfântul Ioan, cap. XIII) reprezintă simbolul umilinței inițiatului în fața celor inferiori lui. Inițiatul își datorează existența neinițiaților. De aici, umilința profundă a celor care știu cu adevărat în fața celor care nu știu. Dimensiunea tragică a dezvoltării cosmice constă în faptul că o categorie de oameni trebuie să se umilească pentru ca altii să se poată ridica: În acest sens trebuie apreciate frumoasele cuvinte ale lul Paracelsus: „Am privit toate ființele, pietrele, plantele, animalele și toate mi s-au părut doar litere disparate din care s-a alcătuit cuvântul viu și complet de om”.
În cursul evoluției umane și animale, inferiorul descinde din superior; ceea ce cade și moare se desprinde de ceea ce este viu.
Răul și Binele se află încă în om, așa cum se aflau altădată în el animalele.
Contradicțiile omului, felul în care elementele se amestecă în el, constituie Karma, destinul lui.
Tot așa cum omul s-a despărțit de animal, se va despărți și de rău. Dar niciodată n-a trecut printr-o criză mai violentă decât în zilele noastre.
Iată sensul maniheismului. El vrea să-i ridice pe oameni pentru a ajunge Mântuitori. Tot ceea ce a căzut va fi ridicat. Stăpânul trebuie să fie slujitorul tuturor.
Adevărata morală se naște din înțelegerea legilor universului.
