Inițierea creștină a existat chiar de la începuturile Creștinismului, din vremea apostolilor, și a rămas aceeași în Evul Mediu și până în zilele noastre, la o serie de ordine rellgioase și la Rosicrucieni. Acestă inițiere e alcătuită din exerciții spirituale care provoacâ efecte identice și invariabile. Asociațiile care o practică într-un profund secret sunt adevăratul focar de viață spirituală și sursa progresului religios al omenirii.
Inițierea creștină este, în anumite privințe, mai dificilă decât inițierea antică. Aceasta ține de esența și e misiunea Creștinismului care a venit în lume în timp ce omul săvârșea cea mai profundâ coborâre în materie. Acestă coborâre trebuia să-i procure o nouă conștiință; dar ieșirea din aceste adâncuri, din această densitate materială i-a cerut un efort mai mare și inițierea a devenit astfel mai dificilă. Iată de ce maestrul creștin cere de la discipolul său un grad mai mare de umilință și devoțiune.
Inițierea creștină a cuprins dintotdeauna șapte etape din care patru corespund cu patru etape ale Calvarului. Acestea sunt:
1. Spălarea picioarelor.
2. Flagelarea.
3. Încununarea cu spini.
4. Purtarea crucii.
5. Moartea mistică.
6. Punerea în mormânt.
7. Învierea.
Spălarea picioarelor este un exercițiu preparator, de natură pur morală, legat de scena în care Christos spală picioarele apostolilor, înainte de sărbătoarea Paștelor (Sfântul Ioan, 13). „Adevăr, vă zic vouă, slujitorul nu este mai mare decât stăpânul lui și nici solul mai mare decât cel ce l-a trimis pe el”. Teologia dă acestui act o intepretare pur morală și nu vede în el altceva decât un exemplu de profundă umilință și devotament absolut al învățătorului față de ucenicii săi și față de misiunea sa. Rosicrucienii îl interpretau la fel, dar într-un sens mai profund, care se referă la toate ființele din natură. Este o aluzie la legea că ceea este superior descinde din inferior. Planta ar putea spune mineralului: sunt mai presus de tine pentru că am o viață pe care tu n-o ai, dar fără tine n-aș putea exista, căci din tine îmi extrag seva cu care mă hrănese. Și animalul ar putea zice plantei: sunt mai presus de tine pentru că eu am o sensibilitate, dorințe, mișcări voluntare, ceea ce tu nu ai, dar fără hrana pe care mi-o dai, cu frunzele, tulpina și fructele tale, eu n-aș putea trăi. Iar omul ar putea zice plantelor: eu sunt mai presus de voi, vă datorez oxigenul pe care-l respir; și ar trebui să spună animalelor: am un suflet pe care voi nu-l aveți, dar suntem frați și tovarăși și ne atrenăm unii pe alții în evoluția universală. – Sensul esoteric al spălării picioarelor este acela că Iisus Christos, Mesia, fiul lui Dumnezeu n-ar putea să existe fără apostoli.
Discipolul care a meditat asupra acestei teme luni și uneori ani de zile, obține viziunea spălării picioarelor în plan astral în timpul somnului. Atunci el poate trece la a doua etapă a inițierii creștine:
Flagelarea. În decursul acestei etape, omul învață să reziste la biciul vieții. Viața ne aduce suferința de toate felurile, fizice și morale, intelectuale și spirituale. În această fază, discipolul presimte viața ca pe o înfricoșătoare și continuă tortură. El trebuie s-o suporte cu o perfectă egalitate de suflet și cu curaj stoic, renuțând la frica, atât morală cât și fizică. Când nu-i mai este frică, vede în vis scena flagelării. În cursul altei viziuni, el se vede pe sine în Christos flagelat. Evenimentul este însoțit de anumite simptome ale vieții fizice și se traduce printr-o hiperestezie a întregii sensibilități, o extensie a simțului universal al vieții și al iubirii. Un exemplu de astfel de sensibilitate acută, transportată în lumea inteligenței, se află în viața lui Goethe. După îndelungate studii osteologice pe scheletul uman și animal și după numeroase observații comparate asupra embrionilor, Goethe a ajuns la concluzia ca osul intermaxilar trebuie să existe la om. Până atunci se nega existența osului intermaxilar în maxilarul superior al omului. Goethe însuși ne povestește că, descoperind existența reală a acestui os în maxilarul uman, vizibil încă printr-o sutură, a avut o tresărire de bucurie, și un fel de extaz pe care l-a numit una dintre cele mai minunate înălțări din câte i-a fost dat să trăiască. În timul călătoriei sale în Italia, Goethe a trăit același sentiment când, în fața rămășițelor unui craniu de oaie, i-a venit ideea, mai minunată încă pentru evoluția umană, idee care poate fi numită esoterică și darwinistă în același timp, că pentru om creierul, centrul inteligenței, precedat prin cerebel, centrul mișcărilor voluntare, constituie o înflorie și o expansiune a măduvei spinării, precum floarea este o expansiune și o sinteză a rădăcinii și tulpinii. Cum a făcut Goethe aceste descoperii, care ar fi fost de-ajuns să-i asigure nemurirea? Prin marea lui inteligență, fără îndoială, dar și prin comunicarea vibrantă și profundă cu toate ființele și cu întreaga natură. Acestă sensibilitate este o rafinare și o extensie a forțelor vieții și a forțelor iubirii. Ea corespunde celei de-a doua trepte a inițierii creștine și este recompensa probei flagelării. Omul dobândește, trecând prin ea, un simț al iubirii pentru toate ființele, care-l face să trăiască interior în natură.i
Încununarea cu spini. Aici omul trebuie să învețe să braveze lumea, moral și intelectual, să-i suporte disprețul, când este atacat ceea ce-i este mai scump. Să știe să rămână în picioare când totul îl copleșește, să spună da când toată lumea zice nu; iată ce trebuie el să învețe înainte de a păși mai departe. Se produce atunci un nou efect: disocierea sau, mai degrabă, puterea de disociere momentană a celor trei forțe care la un om sunt întotdeauna legate: voința, inteligența, sensibilitatea. Trebuie să învețe să le despartă sau să le unescă după voie. Atât timp cât un eveniment exterior îl umple deodată de entuziasm, nu e pregătit. Entuziasmul provocat de acel eveniment nu vine din el și poate exercita asupra lui o influență tulburătoare, pe care nu o poate stăpâni. Entuziasmul discipolului trebuie să-și găsescă singurul izvor în adâncul vieții lui mistice. Trebuie deci să putem rămâne impasibili în fața oricărui eveniment, orice s-ar întâmpla. Numai așa se dobândește libertatea. Acestă separare între sensibilitate, intelegență și voință produce în creiere o schimbare caracterizată prin încununarea cu spini. Pentru ca să se petreacă fără riscuri, forțele personalității trebuie să fi fost destul de bine antrenate și să fie perfect echilibrate. Dacă nu e așa, sau dacă discipolul nu are un învățător bun, această schimbare poate duce la nebunie. Nebunia fiind exact această disociere operată în afara voinței și fără ca unitatea să mai poată fi restabilită prin voință interioară. Dimpotrivă, discipolul își antrenează capacitatea de-a face să înceteze această disociere când vrea. O străfulgerare a voinței lui restabilește legătura între organele și activitățile sufletului său, în timp ce la cel nebun sfâșierea poate fi iremediabilă, antrenând o leziune fizică în centrii nervoși.
În cursul etapei numite cununa de spini, în inițierea creștină se întâmplă un fenomen de temut numit paznicul pragului și căruia i se mai poate spune și apariția dublului inferior. Ființa spirituală a omului alcătuită din voințele, dorințele și inteligența sa îi apare inițiatului sub o formă vizibilă în vis. Apariția este uneori respingătoare și îngrozitoare, fiind un produs al pasiunilor bune sau rele ale karmei sale și o personificare plastică a acestora în plan astral. Este călăuza cea rea din „Cartea morților” a egiptenilor. Omul trebuie s-o învingă pentru a-și găsi eul superior. Paznicul pragului, un fenomen al viziunii astrale din cele mai vechi timpuri, se află la originea tuturor miturilor despre luptele eroului cu monstrul, ale lui Perseu și Hercule cu Hidra, ale Sfântului Gheorghe și ale lui Siegfried cu Balarul.
Irumpția prematură a astralului și brusca apariție a dublului sau a paznicului pragului poate duce la nebunie dacă nu s-au făcut toate pregătirile și nu s-au luat toate precauțiile impuse disciplolului.
Purtarea crucii se referă, simbolic, la o virtute a sufletului. Acestă virtute care constă, într-un fel, în a purta lumea în conștiință – așa cum purta Atlas cerul pe umeri – s-ar putea numi sentimentul de identificare cu pământul și cu tot ce cuprinde el. În inițierea orientală se numește sfârșitul sentimentului de separație.
Oamenii, în general, și mai ales oamenii moderni, se identifică cu propriile lor corpuri. (Spinoza, în Etica sa numește prima idee fundamentală a omului: ideea corpului în act.) Discipolul trebuie să cultive ideea că, în ansamblul lucrurilor, corpul său nu este mai important decât orice alt corp, chiar acela al unui animal, al unei mese sau al unei bucăți de marmură. Eul nu este limitat de invelișul pielii: el se unește cu organismul universal cum se leagă mâna de corp în ansamblul său. Ce ar fi mâna singură? O zdreanțâ. Ce ar face corpul omului fără pământul pe care stă, fără aerul pe care-l respiră? Ar muri, căci nu este decât un mic organ al pământului acesta și al atmosferei. Iată de ce discipolul trebuie să se cufunde în fiecare ființă și să se identifice cu Spiritul pământului.
Tot Goethe a dat acestei etape o descriere grandioasă la începutul lui Faust, când Spiritul pământului, la care aspiră Faust, apare rostind:
În valul vieții și al faptei durez
Mă ridic și cobor
Pretutindeni în toate 1ucrez.
Naștere sunt și mormânt,
O veșnică mare,
Mereu schimbătoare lucrare
Viața în toate arzând
Pe pământ și-n văzduh
La războiul în freamăt al vremii,
Dumnezeirii îi țes veșmântul viu.
Să te identifici cu toate ființele nu înseamnă să-ți disprețuiești propriul trup, ci să-l porți ca pe un lucru exterior, așa cum Christos și-a purtat crucea. Spiritul trebuie să țină corpul așa cum mâna ține ciocanul. Discipolul ia cunoștință atunci de forțele oculte existente în corpul său. El poate, de exemplu, în timpul meditației, să facă să apară stigmatele pe propriul lui corp. Acesta este semnul că e pregătit pentru cea de-a cincea etapă când i se revelează într-o bruscă iluminare:
Moartea mistică. Pradă unor cumplite suferințe, discipolul își zice: Recunosc că întreaga lume a simțurilor nu este decât o iluzie. El îndură adevărata senzație a morții și a coborârii în întuneric. Dar atunci vede cum întunericul se rărește și apare o nouă lumină: strălucitoarea lumină astrală. Aceasta este semnificația ruperii catapetesmei templului. Lumina cea nouă nu are nimic comun cu lumina soarelui. Ea izvorăște dinlăuntrul lucrurilor și al omului. Senzația pe care o dă nu seamănă în nici un fel cu cea a luminii din afară. Ca să ne facem o idee, folosim următorea comparație. Să ne închipuim că, depărtându-ne de un oraș zgomotos pătrundem într-o pădure foarte deasă. Treptat, zgomotele se sting, iar liniștea devine completă. Putem chiar distinge ceea ce este dincolo de liniște, putem să depășim punctul zero în care dispare orice zgomot exterior. Sunetul reîncepe dincolo de viață, pentru urechea internă. Aceasta este experiența trăită de sufletul care pătrunde în lumea astrală. El este în contact cu acea calitate inversă a lucrurilor pe care le cunoaște, așa cum sub zero intrăm într-o ordine crescândă a valorilor negative.
Trebuie să pierdem totul pentru a recâștiga totul, chiar propria existență. Dar în momentul în care ai pierdut totul se pare că omul moare pentru sine, iar viața reincepe în jurul său. Aceasta este moartea mistică. După ce ai trecut prin ea, vine timpul Punerii în mormânt. Omul se simte pătruns de sentimentul că, străin propriului trup, a devenit una cu planeta. S-a topit o dată cu pământul și se regăsește în viața planetară.
Invierea. Este un sentiment inefabil și imposibil de descris altfel decât între zidurile templului. Această ultimă etapă se află deasupra cuvintelor și nici o comparație nu o poate reda. Cel ajuns în acest punct, dobândește forța de a vindeca. Dar trebuie să spunem că acela care o posedă are în același timp și forța contrară, de a provoca bolile. Negativul însoțește întotdeauna pozitivul. De aici provine marea responsabilitate legată de această putere caracterizată astfel: cuvântul creator se naște dintr-un suflet în flăcări.
