Creștinismul are un rol unic, incisiv și capital în istoria omenirii. El este, într-un anumit fel, momentul central, placa turnantă între involuție și evoluție. Iată de ce izvorăste din el o lumină atât e strălucitoare.
Nicăieri această lumină nu este atât de vie ca în Evanghelia Sfântului Ioan. Într-adevăr doar aici ea apare în toată splendoarea sa.
Dar teologie modernă nu concepe așa acestă Evanghelie. Sub aspect istoric, ea o consideră inferioară celor trei sinoptice și, ca să zicem așa, apocrifă. Faptul că se consideră că a fost concepută în secolul al II-lea după Christos i-a făcut pe teologii școlii critice s-o considere ca pe o operă de poezie mistică și filosofică alexandrină.
Ocultismul vorbește cu totul altfel despre Evanghelia Sfântului Ioan. De-a lungul Evului Mediu, au existat o serie de confrerii care au văzut în ea idealul lor și sursa principală a adevărului creștin. Aceste confrerii se numeau Fratii Sfântului Ioan, Albigenzi, Catari, Templieri și Rosicrucieni. Toți practiau ocultismul și făceau apel la acestă Evanghelie ca la Biblia, la breviarul lor. Putem chiar admite că legenda Graalului, a lui Parsifal și Lohengrin s-au născut în sânul acestor confrerii, reprezentând expresia populară a acestor doctrine secrete.
Toți acești frați din diferite ordine înrudite s-au considerat ei înșiși precursorii unui creștinism individual al cărui secret îl posedau și a cărui înflorire urma să se producă în vremurile care vor veni. Pentru ei, secretul unic și absolut, se afla în Evanghelia Sfântului Ioan. Aici descoperiseră adevărul etern aplicabil tuturor vremurilor, un adevăr care regenerează complet sufletul care-l păstrează în adâncul lui cel mai profund. Evanghelia Sfântului Ioan nu era citită ca o scriere literară. Era folosită ca un instrument mistic. Pentru ca să înțelegem mai bine, să facem abstracție puțin de valoarea ei istorică.
Primele paisprezece versete ale acestei Evanghelii erau pentru Rosicrucieni obiect de meditație zilnică și de exercițiu spiritual. Li se atribuia o putere magică pe care o posedau într-adevăr pentru ocultist. Iată ce efect aveau: Rosicrucienii reușeau, repetându-le neobosit, zilnic, la aceeași oră, să obțină, pe calea visului, viziunea tuturor evenimentelor relatate în Evanghelie și să le trăiască interior.
Astfel pentru Rosicrucieni, viața lui Christos însemna învierea lui Christos în adâncul fiecărui suflet prin viziunea spirituală. Pe lângă aceasta, ei credeau și în existența reală și istorică a lui Christos. Căci a-l cunoaște pe Christos cel interior înseamnă a-l recunoaște și pe Christos cel exterior.
Un spirit materialist de azi s-ar putea întreba dacă faptul că Rosicrucienii aveau asemenea vise poate dovedi existența reală a lui Christos? Ocultistul răspunde: dacă n-am avea ochi să vedem soarele, soarele n-ar exista, dar dacă n-ar fi soare pe cer, n-ar exista nici ochi care să-l vadă. Soarele a format ochiul de-a lungul vremurilor și l-a construit pentru a percepe lumina. Și Rosicrucianul ar răspunde la fel: Evanghelia Sfântului Ioan trezește simțul interior, dar acesta n-ar putea fi trăit fără Christos cel viu.
Opera lui Iisus Christos nu poate fi înțeleasă în toată profunzimea ei decât dacă scoatem în evidență diferența între vechile mistere și misterul creștin.
Misterele antice se celebrau în temple-școli. Inițiații erau cei care primeau lumina, învățând să acționeze asupra corpului lor eteric; ei deveneau atunci cei „de două ori născuți”, pentru că puteau vedea adevărul în două feluri: direct prin vis și prin viziunea astrală, indirect prin viziunea sensibilă și logică. Inițierea prin care treceau se numea: viață, moarte, înviere. Discipolul petrecea trei zile în mormânt, într-un sarcofag, în templu; spiritul se elibera de corp; dar în ziua a treia, la auzul vocii hierofantului, spiritul se întorcea de la hotarele cosmosului, unde cunoscuse viața universală, coborând din nou in trup. Era transformat și născut din nou. Cei mai mari autori greci au vorbit cu entuziasm și respect sacru despre aceste mistere. Platon ajunsese să spună că numai inițiatul merită numele de om. Dar acestă inițiere și-a găsit încoronarea în Christos. Christos este inițierea condensață a vieții sensibile, așa cum gheața este apă solidificată. Ceea ce fusese văzut în misterele antice se realizează istoric o dată cu Christos în plan fizic. Moartea inițiaților nu fusese decât o moarte parțială în plan eteric. Moartea lui Christos a fost o moarte completă în plan fizic.
Putem considera învierea lui Lazăr ca pe un moment de tranziție, o trecere de la inițierea antică la inițierea creștină.
În Evanghelia Sfântului Ioan, Ioan însuși nu apare decât după relatarea morții lui Lazăr. Apostolul pe care Iisus îl iubea este, de asemenea, și cel mai inițiat. Este cel care a trecut prin moarte și înviere și care a revenit din moarte la glasul lui Christos. Ioan este Lazăr care se ridică din mormânt după inițiere. Sfântul Ioan a trăit moartea lui Christos. Aceasta este calea mistică în care se ascund profunzimile Creștinismului.
Nunta din Cana a cărei relatare o conține acestă Evanghelie, cuprinde unul dintre cele mai profunde mistere ale istoriei spirituale a omenirii. Acesta este legat de cuvintele lui Hermes: ceea ce este sus este la fel cu ce este jos. La nunta din Cana Galileii, apa este preschimbată în vin. Acest fapt are un sens simbolic universal: în cultul religios sacrificiul apei va fi un timp înlocuit cu sacrificiul vinului.
În istoria omenirii a existat o perioadă în care vinul nu era cunoscut. În timpurile vedice era puțin cunoscut. Or, câtă vreme oamenii nu au băut băuturi alcoolice, ideea existențelor precedente și a pluralității vietăților era pretutindeni răspândită și nimeni nu se îndoia de ea. De îndată ce oamenii au început să bea vin, ideea reîncarnării și-a pierdut rapid din claritate pentru ca în cele din urmă, să dispară complet din conștiința populară. Ea a fost păstrată numai de inițiații care se abțineau să bea vin. Alcoolul are o acțiune specială asupra organismului, mai ales asupra corpului eteric în care se elaborează memoria. Alcoolul voalează memoria, o întunecă în adâncurile ei cele mai intime. Vinul aduce uitarea, așa se spune. Nu este numai o uitare superficială, momentană, ci una profundă, de durată, o întunecare a forței memoriei în corpul eteric. Iată de ce atunci când oamenii au început să bea vin, au pierdut încetul cu încetul ideea spontană de reîncarnare.
Or, credința în reîncarnare și în legea karmei avea o puternică influență nu numai asupra individului, ci și asupra sentimentului social. Făcea să fie acceptată inegalitatea condiției umane. Când nefericitul muncitor egiptean muncea la Piramide, când hindusul din casta cea mai de jos sculpta templele uriașe în inima munților, își zicea că într-o altă existență va fi recompensat pentru faptul că a îndurat cu curaj această muncă, că stăpânul său trecuse deja prin asemenea încercări, dacă era bun, sau că va trece în viitor chiar prin greutăți mai mari dacă era nedrept și rău.
Dar, în zorii Creștinismului, omenirea urma să străbată o epocă de concentrare a realizărilor pământești; trebuia să trudească pentru a îmbunătăți acestă viață, pentru dezvoltarea intelectului, a cunoașterii raționale și științifice a naturii. Sensul reîncarnării trebuia deci să se piardă pentru două mii de ani. Și elementul prin care a fost atins acest scop a fost vinul.
Aceasta este cauza profundă a cultului lui Bacchus, zeul vinului, al beției (forma populară a lui Dionysos din vechile mistere, care însă avea cu totul alt sens). Acesta este, de asemenea, sensul simbolic al nunții din Cana. Apa folosea în vechile sacrificii, vinul folosește celor noi. Cuvintele lui Christos: „Fericiți cei ce n-au văzut și totuși au crezut!”, se aplică noii ere în care omul, preocupat de sarcinile lui terestre, nu va mai păstra nici amintirea încarnărilor sale, nici viziunea directă a lumii divine.
Christos ne-a lăsta ca testament scena de pe Muntele Tabor. Transfigurarea la care au fost de față Petru, Iacov și Ioan. Ucenicii l-au văzut între Ilie și Moise. Ilie reprezintă calea adevărului, Moise adevărul însuși, iar Christos Viața care le rezumă. Iată de ce putea spune despre sine: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Astfel, totul se rezumă și se concentrează, totul se luminează și se intensifică, totul se transfigurează în Christos. El se întoarce în trecutul sufletului omenesc până la izvoare și-i prevede viitorul până la contopirea cu Dumnezeu. Creștinismul nu este numai o forță a trecutului, ci și o forță a viitorului. Prin Rosicrucieni, noul ocultism ne învață deci despre Christos cel interior, aflat în fiecare om și despre un Christos viitor care va aparține întregii omeniri.
