Ocultistul nu este niciodată un om care se gândește să impună dogme. Este doar un om care relatează ce a văzut, ce a experimentat în plan astral și în plan spiritual sau ceea ce maeștrii demni de încredere i-au revelat. Nu vrea să convertească, ci să stârnească și în ceilalți simțul trezit în el care să-i facă și pe ei capabili să vadă.
Vom vorbi aci despre omul astral, așa cum îi apare clarvăzătorului. Omul astral cuprinde o lume întreagă de senzații, de pasiuni, de emoții și impulsuri ale sufletului. Acestea se traduc pentru simțul interior în forme și culori. Corpul astral însuși este un nor de formă ovoidală care scaldă și învăluie omul. El poate fi perceput din interior.
În omul fizic trebuie să cercetăm substanța și forma. Substanța se reînnoiește în răstimp de șapte ani; forma rămâne, pentru că dincolo de substanță se află spiritul constructor care nu este altul decât corpul eteric pe care nu-l vedem. Nu vedem decât opera sa, corpul. Ochiul fizic nu vede în organism decât ceea ce este încheiat nu și ceea ce este în curs de formare.
Când avem în vedere corpul astral, adică propriul nostru corp astral, lucrurile stau cu totul altfel. Il simțim din interior prin pasiunile și diversele mișcări ale sufletului.
Capacitatea clarvăzătorului constă în a vedea din afară ceea ce în viața obișnuită simțim din interior. Atunci sentimentele, pasiunile, gândurile, toate se traduc în forme vii și vizibile, constituind aura învelișului fizic, aureola.
Așa cum corpul eteric construiește fizic, pasiunile construiesc corpul astral. Tot ceea ce trăiește în aură se exprimă în acest scop. Fiecare aură umană posedă nuanțele ei speciale, cuiorile dominante. Pe acestă culoare fundamentală se răsfrâng toate celelalte. De exemplu, temperamentul melancolic dă o nuanță albastră; dar în aură se revarsă din afară atâtea impresii diferite că observatorul se poate ușor înșela, mai ales dacă se ocupă de propria lui aură.
Clarvăzătorul își vede propria aură răsturnată, adică exteriorul ca fiind în interior și interiorul ca fiind exterior, pentru că vede din afară. Ce vede atunci?
Toți fondatorii de religii au fost clarvăzători desăvârșiți și călăuze spirituale ale omenirii, iar sentințele lor morale s-au constituit în reguli de viață, motivate de adevărurile astrale și spirituale. Așa se explică similitudinile dintre toate religiile. O asemenea similitudine există între cele opt cărări ale Căii lui Buddha și cele opt Beatitudini ale lui Christos. Fondul de adevăr constă în faptul că de fiecare dată când omul își dezvoltă o virtute, el își dezvoltă și o nouă facultate de percepție. Dar de ce sunt opt etape? Pentru că cel înzestrat cu clarvedere știe că aceste facultăți care pot deveni organe de percepție sunt opt.
Organele de percepție ale corpului astral se numesc în ocultism flori de lotus (roți sacre, chakra): roata cu șaisprezece spițe, sau floarea de lotus cu șaisprezece petale, se află în zona laringelui.
În timpuri străvechi, floarea de lotus se învârtea într-un anume sens, în sens invers acelor de ceasornic, adică de la dreapta la stânga. La omul de astăzi, roata s-a oprit; nu se mai învârte. Numai 1a clarvăzători începe acum din nou să se miște, dar în sens contrar, adică de la stânga la dreapta. Opt petale din șaisprezece erau vizibile altădată. Petalele intermediare erau ascunse. În viitor vor apărea toate. Primele opt sunt datorate acțiunii de inițiere inconștientă, celelalte opt inițierii conștiente, rezultată din efortul personal. Aceste opt petale din urmă sunt cele care dezvoltă beatitudinile lui Christos.
Omul posedă și altă floare de lotus, cu douăsprezece petale, situată în regiunea inimii. Odinioară numai șase petale erau vizibile. Dobândirea celor șase virtuți le va dezvolta în viitor și pe celelalte șase petale. Cele șase virtuți sunt: controlul asupra gândirii, forța de inițiativă, echilibrul facultăților, optimismul care permite să vezi părțile pozitive ale tuturor lucrurilor, spiritul eliberat de prejudecăți și, în sfârșit, armonia vieții sufletului. Atunci cele douăsprezece petale se vor pune în mișcare. Prin ele se exprimă caracterul sacru al numărului douăsprezece pe care-l regăsim în cei doisprezece apostoli, cei doisprezece cavaleri ai regelui Arthur și de fiecare dată când este vorba de creație și de acțiune. Se întâmplă așa pentru că orice lucru se dezvoltă în lume străbătând douăsprezece nuanțe diferite. Poemul lui Goethe Misterele (Die Geheimnisse), exprimând idealul Rosicrucienilor, constituie un exemplu. După explicațiile date de Goethe însuși unor tineri, în acest poem fiecare din cei doisprezece companioni Rosicrucieni reprezintă o confesiune religiosă. Găsim aceste adevăruri și în semne și simboluri; căci simbolurile nu sunt invenții arbitrare, ci realități. De exemplu, simbolul Crucii, ca și cel al Zvasticii, este reprezentarea Chakrei cu patru petale a omului. Floarea cu douăsprezece petale își găsește expresia în simbolul Rosicrucii și a celor doisprezece companioni. Al treisprezecelea, aflat printre ei, companionul invizibil, unindu-i pe toți, reprezintă adevărul care leagă toate religiile între ele. Orice început, orice nouă revelație religioasă este un „treisprezece” care oferă o nouă sinteză din cele douăsprezece nuanțe ale adevărului spiritual.
Din acest adevăr se nasc ritualurile și ceremoniile culturale ale religiilor. În adâncul tuturor riturilor și al cultelor stabilite de clarvăzători vorbește înțelepciunea divină. Lumea astrală se exprimă prin ele în lumea fizică. Ritualul reprezintă un reflex a ceea ce se petrece în lumile superioare. Așa se întâmplă și în ritualul francmason și în religiile asiatice. La nașterea unei noi religii, un inițiat pune bazele pe care se va ridica ritualul cultului exterior. Evoluând, ritualul, imagine vie a lumii spirituale, se îndreaptă spre sfera creației artistice, arta provenind tot din lumea astrală, iar ritualul devine frumusețe. Așa s-a întâmplat îndeosebi în vremea civilizației grecești.
Arta este un eveniment astral a cărui cauză a fost uitată.
Un exemplu îl constituie misterele și zeii greci. În mistere, hierofantul proiectează dezvoltarea umană în trei faze: omul-animal, omul-uman și omul-zeu (veritabilul supraom și nu falsul supraorn al lui Nietzsche). Cu aceste trei tipuri, el furnizează inițiaților o imagine vie, proiectată în lumina astrală. În același timp, aceste trei tipuri nesesizabile direct se exprimă în poezie și în sculptură prin trei simboluri: 1. tipul bestial: satyrul; 2. tipul uman: Hermes sau Mercur; 3. tipul divin: Zeus, Jupiter. Fiecare dintre ei, cu tot ceea ce-l înconjoară, reprezintă un ciclu complet al umanității. Astfel, discipolii Misterelor au transpus în artă ceea ce văzuseră în lumina astrală.
Apogeul vieții terestre, pentru om, este atins în prezent în jurul vârstei de treizeci și cinci de ani. De ce se întâmplă așa? De ce Dante și-a început călătoria la treizeci și cinci de ani, mijlocul vieții umane?*
* Este vorba de călătoria imaginară în Infern, relatată în Divina Comedie, care începe cu versul: „Nel mezzo di camin del nostra vita” (n. red.).
Pentru că în acel moment, omul, a cărui activitate fusese concentrată asupra elaborării corpului fizic, se întoarce spre ținuturile spirituale și-și poate orienta activitatea pentru a deveni clarvăzător. Dante a devenit astfel clarvăzător la treizeci și cinci de ani. La această vârstă, forțele fizice nu mai acaparează influxul spiritual; aceste forțe, pe care corpul le eliberează, se pot transforma în clarviziune.
Atingem aici un mister profund: legea transformării organelor. În om totul evoluează spre o transformare a organelor. Partea cea mai elevată a sa rezultă din ceea ce este cel mai jos în el, prin transfigurare. Așa se transformă, de exemplu, organele sexuale. O dată cu separarea sexelor, corpul astral s-a divizat: o parte inferioară producând organul sexual fizic, partea superioară dând naștere gândirii, imaginației, cuvântului.
Organul sexual (forța de reproducere) și organul vocii (cuvântul creator) erau altădată un tot. Se înțelege acum legătura unind cei doi poli, apăruți acolo unde nu era decât un singur organ. Polul negativ, animal, și polul pozitiv, divin, altădată uniți, s-au separat.
Al treilea Logos este puterea creatoare a cuvântului (așa cum este exprimată la începutul Evangheliei Sfântului Ioan) al cărei reflex este cuvântul omenesc. Faptul acesta și-a găsit o expresie profundă în vechile mituri și legende despre chipul lui Vulcan cel Șchiop. Misiunea lui era să întrețină focul sacru. El șchiopătează pentru că în timpul inițierii omul trebuia să piardă ceva din forțele lui fizice inferioare; partea de jos a corpului vine dintr-un trecut care trebuie să dispară. Natura umană inferioară trebuie să cadă pentru a se ridica apoi pe treapta cea mai de sus. În cursul evoluției sale, omul s-a scindat în inferior și superior.
În unele tablouri din Evul Mediu, omul este înfățișat împărțit în două printr-o linie. Partea superioară stângă și capul se află deasupra liniei, partea superioară dreaptă și partea de jos a corpului sunt sub linie. Această linie este o indicație privitoare la trecutul și viitorului corpului omenesc.
Floarea de lotus cu două petale se află sub frunte, la baza nasului și este un organ astral încă nedezvoltat care va forma într-o zi două antene sau două aripi; găsim acest simbol in coarnele care se văd pe capul lui Moise.
Văzut de sus în jos, cu cap și organ sexual, omul este sintetic și identic, fiind produsul trecutului. De la stânga la dreapta este simetric reprezentând prezentul și viitorul. Dar aceste două părți simetrice nu au aceeasi valoare.
De ce suntem în mod obișnuit dreptaci? Mâna dreapt, cea mai activă astăzi, se va atrofia mai târziu. Stânga este organul care va supraviețui când se vor dezvolta cele două aripi ale frunții. Creierul din piept va fi inima care va deveni organul cunoașterii. Și vom avea trei organe de locomoție.
Înainte ca omul să se ridice, a fost un timp în care a mers în patru labe. Aceasta este originea enigmei pe care o prezintă sfinxul. El întreba: Ce ființă merge în copilărie în patru labe, la mijlocul vieții în două și la bătrânețe în trei? Oedip îi răspunde: Omul, care, într-adevăr, copil fiind merge în patru labe, iar bătrân fiind se sprijină în toiag. În realitate, enigma și răspunsul se refereau la o evoluție completă a umanității, trecute, prezente și viitoare, așa cum era cunoscută în vechile mistere. Patruped într-o epocă anterioră a evoluției sa1e, omul stă azi în două picioare; în viitor va zbura și se va folosi într-adevăr de trei puncte de spijin: cele două aripi care vor reprezenta dezvoltarea „florii de lotus” cu două raze vor deveni organul voinței sale motrice și, pe lângă aceasta, va fi aparatul metamorfozat din partea stângă a pieptului și a mâinii stângi. Acestea vor fi organele de locomoție în viitor. La fel ca și partea și mâna dreaptă, se vor atrofia și organele de reproducție actuale, iar omul își va naște, așa cum am văzut mai sus, semenul prin forțele verbului; cuvântul său va modela în eter corpuri asemănătoare cu sine însuși.
