Ceea ce în mod obişnuit se numeste în sanscrită Devakhan cuprinde un lung interval de timp care se scurge între moartea omului şi noua lui naştere. După moarte, sufletul învață mai întâi, în plan astral, să se dezobişnuiască de instinctele legate de corp. Trece apoi în Devakhan unde petrece o viață îndelungată între două încarnări.
Ca şi lumea astrală, lumea devakhanică nu este un mediu, ci o stare. Ea ne înconjoară chiar şi în această viață, dar nu ne dăm seama. Pentru a înțelege prin analogie starea devakhanică şi funcțiile Devakhanului în viața terestră şi în viața universală, cel mai bine ar fi să ne referim din nou la starea de somn.
Somnul este, pentru imensa majoritate a oamenilor, o stare enigmatică. În somn, corpul eteric al omului rămâne legat de corpul adormit şi-şi continuă travaliul vegetativ şi reparator; dar corpul astral şi Eul individual se despart de acest corp adormit, pentru a trăi o viață independentă.
În timpul zilei, întreaga noastră viață conştientă ne uzează, ne arde corpul fizic. De dimineață până seară, omul consumă multă forță. Corpul astral transmite corpului fizic senzații care-l uzează şi-l epuizeză. Noaptea, dimpotrivă, corpul astral acționează cu totul altfel. Nu mai transmite senzații venite din afară; el prelucrează aceste senzații şi pune ordine şi armonie acolo unde ziua adusese dezordine şi discordanță prin haosul percepțiilor. Deci ziua corpul astral îndeplineşte o muncă pasivă, fiind receptor şi transmițător. Noaptea el joacă un rol activ, de ordonare şi construcție, care repară forțele uzate.
Particularitatea omului în starea lui actuală constă în faptul că astralul lui nu poate să facă în acelaşi timp această munca nocturnă de reparare şi să perceapă şi ce se întâmplă în jurul lui în lumea astrală. Cum am putea scuti corpul astral de munca lui pentru a-l lăsa să se ocupe de viața din lumea astrală?
Procedeul adeptului, pentru a-şi elibera corpul astral, consta în cultivarea senzațiior şi a gândurilor care au deja în ele însele un anumit ritm transmisibil corpului fizic; pe de altă parte, el evită pe toți aceia care provoacă dezordinea şi tulburarea. El trebuie să nu se mai lase copleşit de dezordinea bucuriilor şi a durerilor extreme şi recomandă egalitate de suflet.
O lege suverană călăuzeşte natura; totul trebuie să aibă un ritm. După ce omul şi-a dezvoltat floarea de lotus cu douăsprezece petale care constituie organul său de percepție, de strălucire astrală şi spirituală, el poate să acționeze asupra corpului său şi să-i imprime un ritm nou care să-l scape de oboseală. Datorită acestui ritm şi acestei restabiliri a armoniei, corpul astral nu mai are de împlinit în timpul somnului munca lui de reparator fără de care corpul fizic s-ar degrada.
Întreaga viață din timpul zilei nu este decât o tulburare a corpului nostru fizic. Toate bolile provin din excesele corpului astral. Cel care mănâncă prea mult provoacă în corpul astral plăceri care acționează asupra corpului fizic perturbându-l. Astralul ruinează corpul pentru a-şi procura plăceri haotice. Din acest motiv unele religii impun postul. Prin post corpul astral, mai puțin ocupat şi mai calm, se detaşează parțial de corpul fizic. Vibrațiile lui se potolesc şi imprimă corpului eteric un ritm regulat. Postul redă deci corpului eteric un ritm regulat, el pune în armonie viața (corpul eteric) şi forma (corpul fizic), adică pune universul în armonie cu omul.
Am văzut ce rol joacă astralul în timpul somnului. Unde se află în tot acest timp Eul omului? Chiar în Davakhan. Numai că în somn nu suntem conştienți de aceasta. Trebuie să facem distincția între somnul bântuit de vise şi somnul profund. Somnul cu vise corespunde conştiinței astrale. Somnul profund, fără vise, acela care se instalează după primele vise, corespunde stării devakhanice. Nu ne aducem aminte de ea, pentru că această stare nu este constientizată de creierul fizic obisnuit. Numai inițierea superioră poate face să fie cunoscute percepțiile somnului profund. Inițiatul obține continuitatea conştiinței de la starea de veghe, trecând prin somnul cu vise, până la somnul fără vise. El leagă aceste trei stări în întregul ființei sale.
Să studiem acum situația omului în Devakhan după moarte. După un anumit timp, corpul eteric se dispersează în forțele eterului viu. Care este atunci misiunea corpului astral şi a conştiinței? Eul şi corpul astral trebuie să construiască un nou corp eteric pentru existența care va urma. Șederea în Devakhan este în parte consacrată dobândirii acestor calități. Într-adevăr, substanța corpului fizic se schimbă tot mereu în aşa fel încât, din şapte în şapte ani, ea este integral reînnoită. Și substanța eterică se reînnoieşte, cu toate că structura şi forma ei rămân identice sub acțiunea Eului superior. După moarte, acestă substanță se întoarce în întregime în mediul eteric şi, ca şi în cazul corpului fizic, nu mai păstrează nimic de la o încarnare la alta. Incarnările succesive se produc deci cu corpuri eterice în întregime reînnoite. Iată de ce, de la o încarnare la alta, fizionomia şi forma corpului se schimbă atât de mult. Ele nu depind de voința individului, ci de karma lui, de pasiunile şi acțiunile sale involuntare.
Cu totul alta este situația unui discipol care a trecut prin inițiere. El şi-a dezvoltat încă de pe pământ corpul eteric în aşa fel încât să-l poată păstra, să-l facă apt să intre după moarte în Devakhan. El a reuşit pe pământ să trezească în forțele sale eterice un spirit de viață, constituindu-şi una din cele trei părți, de acum nepieritoare ale ființei sale. Acest corp eteric elaborat în spirit de viață se numeşte în sanscrită budhi. Când discipolul a cucerit acest spirit de viață, el nu mai este obligat să-şi reformeze în întregime corpul eteric între două încarnări. Va petrece deci un timp mult mai scurt în Devakhan. Iată de ce el duce dintr-o încarnare în alta, aceeaşi dispoziție, acelaşi temperament, acelaşi caracter dominant. Când maestrul în ocultism a reuşit să-şi dirijeze conştient nu numai corpul eteric ci şi corpul fizic, rezultă şi de aici un principiu spiritual numit în sanscrită „atma”, adică omul-spirit. Ajuns la acest grad, inițiatul îşi conservă trăsăturile corpului fizic de fiecare dată când se încarnează pe pământ. Îşi va păstra în întregime conştiința trecând de la viața pământească la viața cerească şi de la o încarnare la alta. De aici provine legenda inițiaților care trăiesc o mie sau două mii de ani. Adică pentru ei nu există nici kamaloka, nici Devakhan, ci continuitatea persistentă a conştiinței dincolo de moarte şi naştere.
Se aduce uneori obiecția următoare față de ideea de reîncarnare: „Dacă omul şi-a împlinit misiunea lui pe pământ înseamnă că el o cunoaşte, atunci de ce să se mai întoarcă?” obiecția ar fi justă dacă omul s-ar întoarce pe acelaşi pământ. Dar cum de obicei nu revine decât după vreo două mii de ani, el găseşte natura, pământul, omenirea cu totul noi; acestea au evoluat şi el poate acum să facă o nouă ucenicie şi să îndeplinească o nouă misiune.
Aceste perioade de reînnoire a pământului care determină momentul reîncarnării sunt determinate de trecerea soarelui prin semnele Zodiacului. Cu opt secole înainte de Christos, soarele îşi avea
punctul vernal în semnul Berbecului. Vedem o reflectare a acestui timp în legenda Lânei de Aur şi în numele de mielul lui Dumnezeu care i se dă lui Christos. Cu două mii o sută saizeci de ani
înainte de aceasta, soarele se afla în semnul Taurului, ceea ce a influențat culte cum sunt cele ale Boului Apis în Egipt sau cele ale lui Mithra în Persia. Cu două mii o sută saizeci de ani mai
înainte, punctul vernal se afla în semnul Gemenilor şi-i găsim o imagine în cosmogonia vechii Persii şi în cele două figuri opuse – ale lui Ormuzd şi Ahriman. Când s-a prăbuşit civilizația
Atlantidei – care a precedat timpurile vedice, soarele îşi avea punctul vernal în Rac al cărui semn este 
şi care marca sfârşitul unei perioade şi începutul alteia.
Popoarele au fost întotdeauna conştiente de importanța raporturilor care le leagă de constelații. De fapt, marile perioade ale omenirii se află sub influența revoluțiilor celeste, a mişcării pământului în raport cu soarele şi stelele.
Acest fapt explică diferența dintre epoci şi dă fiecărei încarnări un sens nou. Două mii o sută şaizeci de ani cuprind timpul necesar pentru o încarnare masculină şi o încarnare feminină, cele două aspecte sub care omul adună toată experiența unei epoci.
Ce determină schimbarea florei şi a faunei de pe pământ? Spiritele Deva şi formele Devakhanului.
Darwin încearcă să demonstreze evoluția terestră prin lupta pentru existență, ceea ce nu explică nimic. Pentru ocultist, formele active ale Devakhan modifică flora şi fauna. Pe măsură ce omul este mai avansat, el poate participa mai mult la această muncă. Acțiunea omului asupra formelor naturii este cu atât mai constructivă cu cât conştiința lui e mai dezvoltată.
Inițiatul poate interveni în lumea Devakhanului, unde iau naştere noi plante. Devakhanul este ținutul în care se formează vegetația. În kamaloka astrală omul contribuie la făurirea regnului animal. Kamaloka se află în sfera lunară, pe când Devakhanul depinde de soare.
Omul este astfel legat de toate regnurile naturii. Platon vorbeşte despre simbolul Crucii, spunând că sufletul lumii este legat de corpul lumii ca de o cruce. Ce semnificație are această crucificare? Este sufletul care trece prin toate regnurile naturii. Într-adevăr, spre deosebire de om, planta îşi are rădăcina sau, dacă vreți, capul cu funcțiile hrănitoare in jos, întorcând în sus, spre soare, organele sale de reproducere. Animalul este intermediar, prin poziția lui de obicei orizontală. Omul şi planta se ridică vertical formând o cruce, crucea lumii, animalul fiind aşezat transversal.
Participarea omului, după moarte, la planurile superioare, la făurirea regnurilor inferioare, va deveni conştientă în vremurile viitoare. Conştiința va călăuzi raporturile care fac ca întotdeauna o floră nouă să corespundă cu o nouă cultură umană. Misiunea divină a spiritului este să muncească la făurirea viitorului. Nu va fi nici miracol, nici întâmplare. Flora şi fauna vor reprezenta expresia voluntară a sufletului omenesc transfigurat.
Munca desfăşurată pe pământ se realizează pe de o parte de Deva (zei) şi pe de alta de om.
Dacă vom zidi o catedrală, ne desfăşurăm acțiunea asupra mineralului. Munții de o parte şi de alta a Nilului sunt opera acestor Deva; templele de pe cele două maluri sunt opera oamenilor. Scopul este acelaşi: transfigurarea pământului.
În viitor, omul va învăța să acționeze asupra tuturor regnurilor naturii cu aceeaşi conştiință cu care prelucrează astăzi mineralul; el va modela ființe vii şi va lua asupra sa munca zeilor, transformând pământul în Devakhan.
