Am vorbit în mai multe rânduri, în cursul acestor lecții, despre cum marchează Creștinismul momentul capital, decisiv, în evoluția umană. – Toate religiile își au rațiunea lor de a fi, fiecare reprezentând manifestări parțiale ale Logosului, dar nici una n-a schimbat fața lumii în măsura în care a făcut-o Creștinismul. Influența lui poate fi descifrată în cuvintele Evangheliei: „Fericiți cei care n-au văzut și au crezut”. Cei care n-au văzut sunt cei care n-au cunoscut Misterele. Prin creștinism, o parte fundamentală a vechilor mistere, cuprinzând preceptele esențiale ale moralei, ale nemuririi sufletului prin reînviere sau a doua naștere s-a răspândit în lume.
Înaintea Creștinismului, adevărul mai presus de fire se vedea în revelațiile, riturile și reprezentările dramatice ale misterelor. După apariția Creștinismului, ele trebuiau crezute prin intermediul persoanei divine a lui Christos. Dar în toate timpurile a existat o diferență între adevărul esoteric cunoscut de inițiați și forma lui exoterică, adaptatâ mulțimii și exprimată prin religie. Așa s-a întâmplat și cu Creștinismul. Evangheliile sunt mesajul, vestea cea bună adusă Universului. Dar există o învățătură mai profundă și ea se află închisă în simbolurile Apocalipsei.
Există un anume mod de a citi Apocalipsa care n-a putut fi dezvăluit decât în epoca noastră. Dar el a fost practicat în Evul Mediu, în școlile oculte ale Rosicrucienilor. Această modalitate nu dădea atenție dimensiunii ei istorice, adică a modului în care fusese redactată, problema autorului ei, tot ceea ce face astăzi unica preocupare a teologilor care nu încearcă să găsească în această carte decât împrejurări istorice exterioare. Teologia critică de astăzi nu-i cunoaște decât învelișul, neglijându-i esența. Rosicrucienii se legaseră de dimensiunea ei profetică, de adevărul ei etern.
Ocultismul, în general, nu se ocupă de istoria unui singur secol sau a unei singure perioade, ci de istoria interioară a evoluției omenești în ansamblul ei. Se adânceste în studiul primelor manifestări ale sistemului nostru planetar, se întoarce până la aspectul vegatal și animal al omului, privirea lui se întinde peste milioane de ani până la viitoarea omenire îndumnezeită. Or, pământul însuși își va schimba substanța și forma. Cum se poate ghici atunci un viitor atât de îndepărtat? Este posibilă viziunea profetică? Este posibilă pentru că tot ceea ce trebuie să se întâmple fizic există deja în germene, în sânul Arhetipurilor, a căror gândire constituie planul evoluției noastre. Nimic nu se întâmplă în planul fizic fără să fi fost, în linii mari, prevăzut și format dinainte în plan devakhanic. Nimic nu se întâmplă jos fără să fi existat mai înainte sus. Doar modalitatea realizării depinde de libertatea și inițiativa individuală.
Creștinismul esoteric nu se sprijină pe un idealism vag și sentimental, ci pe un ideal precis, izvorât din cunoașterea lumilor superioare. Această cunoaștere a avut-o autorul Apocalipsei, marele vizionar din Patmos* care a dezvăluit viitorul omenirii din punctul de vedere creștin.
* Insulă pe Marea Egee, în arhipelagul Sporadelor, unde Sfântul Ioan a avut viziunea descrisă în Apocalipsă (n.red).
Să încercăm să descifrăm acest viitor după principiile cosmogonice pe care le-am menționat anterior. La Rosicrucieni se revelau mai întâi discipolului câteva viziuni ale trecutului și câteva viziuni ale viitorului. Apoi i se înmâna, pentru a interpreta aceste viziuni, cartea Apocalipsei. Să facem la fel și să cercetăm cum a devenit omul, încetul cu încetul, ceea ce este, precum și viitorul care-l așteaptă.
Am vorbit, de exemplu, despre vechiul continent Atlantida și despre atlanții al căror corp eteric era mult mai dezvoltat decât corpul fizic, dar care n-au avut o primă conștiință a Eului decât la sfârșitul civilizației lor. Perioadele postatlanteene care au urmat sunt:
1. Civilizația prevedică din sudul Asiei, din India; ea constituie începutul civilizației ariene.
2. Epoca lui Zoroastru* care cuprinde civilizația Persiei antice.
* Zarathustra (n. red.).
3. Civilizația egipteană, epoca lui Hermes, căreia i se alătură culturile chaldeene și semitice. În această epocâ sunt depuse în sânul poporului evreu primele semințe ale creștinismului.
4. Civilizația greco-latină în vremea căreia s-a născut creștinismul.
5. O nouă epocă începe o dată cu migrațiile popoarelor și invaziile. Moștenirea civilizației greco-latine este preluată de rasele din nord: celții, germanii, slavii. Este epoca în care trăim și noi. Se produce acum o lentă transformare a aportului greco-latin prin elementul viguros ai noilor popoare, sub impulsul puternic al creștinismului, la care se adaugă fermentul Orientului adus în Europa de arabi. Scopul esențial al acestei epoci de civilizație este adaptarea completă a omului la planul fizic, dezvoltând în el raționamentul, simțul practic, adâncind inteligența în materia fizică, pentru a o înțelege și a o domina. Preocupat de această muncă dură, de minunatele lui cuceriri, omul a uitat momentan de lumile superioare de unde vine. Comparând intelectualitatea noastră cu aceea a chaldeenilor, de exemplu, este ușor de văzut ce am dobândit și ce am pierdut. Când un mag chaldeean contempla cerul, care pentru noi nu reprezintă decât o problemă de mecanică, el avea o cu totul altă imagine, un cu totul alt sentiment, s-ar putea zice chiar o cu totul altă senzatie decât noi. Acolo unde astronomia modernâ nu vede decât o mașină fără suflet, magul simțea profunda armonie a cerului ca pe aceea a unei ființe divine și vii. Când îl contempla pe Mercur, pe Venus, luna sau soarele, el nu vedea numai lumina fizică a acestor corpuri cerești, ci percepea sufletele lor ca pe cele ale unor ființe vii și simțea ceea ce comunică cu aceste mari suflete ale bolții ceresti. Vedea influența lor de atracție, de respingere ca pe un minunat concert de voințe divine și simfonia macrocosmosului se răsfrângea în el și în ecourile armonioase ale microcosmosului uman. Astfel, muzica sferelor era o realitate unind cerul cu omul. – Superioritatea savantului modern constă în cunoașterea lumii fizice, a materiei minerale. Știința spirituală a coborât în planul fizic, cel pe care-l cunoaștem bine. Dar, de acum, se pune problema de a recuceri cunoașterea planului astral și spiritual prin clarviziune.
Această coborâre în materie era necesară pentru ca a cincea epocă să-și împlinească misiunea. Clarviziunea astrală și clarviziunea spirituală au fost estompate pentru ca intelectul să se poată dezvolta în planul rațiunii sensibile prin observația precisă, minuțioasă, matematică a lumii fizice.
Dar va trebui să completăm știința fizică cu cea spirituală. Iată un exemplu:
În general, harta celestă a lui Ptolemeu este pusă în opoziție cu cea a lui Copernic, spunându-se despre prima că e eronată. Este fals. Amândouă sunt adevărate. Numai că harta lui Ptolemeu se referea la planul astral și in acest plan pământul este în centrul planetelor, soarele nefiind decât una din aceste pianete. Harta lui Copernic se raportează la planul fizic unde soarele se află în centru. Toate adevărurile se referă la un timp și la un loc. - După această perioadă, a cincea, în care trăim, va veni o alta, a șasea, care se va raporta la a noastră ca un suflet spiritual la unul rațional. În timpul ei se va dezvolta genialitatea, clarviziunea, spiritul creator. Ce va deveni creștinismul in această a șasea epocă? Pentru vechiul preot, cel de dinainte de Christos, exista o armonie între știință și credință. Știința și religia nu erau decât unul și același lucru. Privind bolta cerească, preotul știa că sufletul era o picătură de apă căzută din oceanul celest și adusă pe pământ prin imensele fluvii de viață care străbat spațiul. Acum, pentru că privirea a coborât în planul fizic, credința are nevoie de un adăpost, de o religie. Acesta este motivul despărțirii între știință și credință. Devoțiunea față de personalitatea lui Christos, a omului-Dumnezeu pe pământ, a înlocuit pentru un timp știința ocultă și misterele de altădată. Dar in a șasea epocă, cele două fluvii se vor uni. Știința mecanică a planului fizic se va urca dln nou spre planul productivității spirituale dând naștere gnozei sau cunoașterii spirituale. Această a șasea epocă, radical diferită de a noastră, va fi precedată de mari cataclisme, căci va fi tot atât de spirituală pe cât este a noastră de materială. Dar transformarea aceasta nu se poate prduce decât prin perturbări fizice. Tot ce se va intâmpla în cursul celei de-a șasea epoci va crea posibilitatea unei a șaptea epoci, încheind șirul civilizațiilor de după Atlantida și impunând condiții de viață terestră în întregime diferite de cele pe care le cunoaștem astăzi. Această a șaptea epocă se va încheia printr-o revoluție a elementelor analoagă celei care a pus capăt Atlantidei; starea următoare acesteia va fi o stare a cărei spiritualitate se va pregăti în ultimele două perioade postatlanteene.
Ansamblul acestor civilizații numără deci șapte mari epoci. Vedem cum se degajă, încetul cu încetul, legile evoluției. Omul are mai întâi în el tot ceea ce vede după aceea în jurul lui. Tot ceea ce se vede acum în jurul nostru a ieșit din noi într-o evoluție precedentă când ființa noastră era încă amestecată cu pământul, luna și soarele. Ființa cosmică din care a ieșit omul și toate regnurile naturii se numește în kabală Adam-Kadmon. În acest om-tip erau conținute toate aspectele multiple ale omului pe care le găsim la popoarele și rasele actuale.
Ceea ce omul posedă astăzi în interiorul sufletului său, gânduri, sentimente, se va exterioriza, devenind mediul lui. Viitorul se sprijină de pieptul omului. El trebuie să aleagă, dacă va făuri un viitor bun sau unul rău. Tot asa cum omul a lăsat odinioară în urma lui ceea ce constituie astăzi lumea animală, tot ce e rău în el astăzi va forma în viitor un fel de omenire degenerată. Acum noi putem, mai mult sau mai puțin, să ascundem răul sau binele care se află în noi; va veni însă o zi în care nu o vom mai putea face și în care binele sau răul vor fi înscrise în mod evident pe fruntea noastră, pe trupul nostru și chiar pe fața pământului. Atunci omenirea se va scinda în două rase. Așa cum întâlnim astăzi stânci sau animale, vom întâlni ființe ale răului și ale urâțeniei. Numai clarvăzătorul citește în zilele noastre bunătatea sau urâțenia morală în ființe. Dar când trăsăturile omului îi vor exprima karma, oamenii se vor despărți de la sine, după curentul căruia în mod manifest îi vor aparține, după cum în ei natura inferioară va învinge sau va fi învinsă de spirit. Această distincție începe deja, încetul cu încetul, să se opereze.
Când cercetezi trecutul pentru a înțelege viitorul și când vrei să muncești pentru a realiza idealul acestui viitor, vezi cum i se conturează trăsăturile. O nouă rasă va apare, care va fi veriga de legătură între oamenii de azi și oamenii spirituali ai viitorului. Trebuie să facem distincție între evoluția raselor și cea a sufletelor. I s-a dat libertate fiecărui suflet să se dezvolte până la forma exterioară a unei rase care va primi înfățișarea binelui pe care el îl va încarna. Acestei rase omul îi va putea aparține în mod liber și printr-un efort al sufletului individual. Rasa nu va fi o constrângere pentru suflet, ci scopul înălțării sale.
Sensul doctrinei maniheiste constă in faptul că sufletele se pregătesc, începând de acum, să transmute în bine răul care va apare în forță în epoca a șasea. Va trebui, într-adevăr, ca sufletele omenești să fie destul de puternice pentru a face să răsară binele printr-o alchimie spirituală, din rău1 care se va manifesta.
Când evoluția planetei terestre va trece in sens invers prin fazele anterioare ale involuției sale, se va produce mai întâi o reunire a pământului cu luna, apoi a acestui glob mixt cu soarele. Reunirea cu luna va marca punctul culminant al răului pe pământ, iar unirea globului cu soarele va marca, dimpotrivă, apariția fericirii, domnia celor aleși.
Omul va purta semnul celor șapte faze terestre. Cartea cu șapte peceți va fi deschisă, acea carte despre care vorbește Apocalipsa. Femeia înveșmântată în soare, cu luna la picioare, se referă la timpul în care pămnântul se va uni din nou cu soarele și luna. Trâmbițele Judecâții de Apoi vor răsuna, căci pământul va trece in faza devakhanică, unde nu va mai domni lumina, ci sunetul. Sfârșitul existenței terestre va fi marcat prin principiul lui Christos care va pătrunde întreaga omenire. Devenițî asemenea lui Christos, oamenii se vor aduna în jurul lui ca mulțimile în jurul Mielului, iar recolta desăvârșită a acestei evoluții va constitui Noul Ierusalim care este încoronarea lumii.
