Există șapte secrete ale vieții despre care nu s-a vorbit niciodată până astăzi, decât în cadrul confreriilor oculte. În epoca noastră ele pot fi dezvăluite și în afara acestor societăți. Se mai numesc și cele șapte secrete inexprimabile sau de nespus.
Vom încerca să vorbim despre cel de-al patrulea secret, acela al morții.
Iată mai întâi cele șapte secrete:
1. Secretul abisului.
2. Secretul numărului (care poate fi studiat în filosofia pitagoreică).
3. Secretul alchimiei (care poate fi înțeles prin operele lui Paracelsus și Jacob Boehme).
4. Secretul morții.
5. Secretul răului (este atins în Apocalipsă).
6. Secretul Cuvântului, al Logosului.
7. Secretul fericirii dumnezeiești (cel mai ocult).
Să ne amintim că pe planeta care a precedat pământul, pe vechea lună, am distins trei regnuri naturale, foarte diferite de regnurile terestre. Regnul nostru mineral încă nu exista. El s-a născut din condensarea, din cristalizarea mineralului-plantă lunară. Lumea noastră vegetală a ieșit din planta-animal lunară. În ceea ce privește lumea animală, ea provine din ceea ce a constituit altădată pe lună animalul-om. Vedem deci că fiecare din aceste regnuri lunare înfăptuiește pe pământ o coborâre spre materializare. La fel se întâmplă cu ființele care, pe lună, erau deasupra animalului-om, numite Spiritele focului. Oamenii acelor vremuri inspirau acest foc; așa cum inspirăm noi aerul. Iată de ce focul a rămas în mituri și legende ca prima manifestare a zeilor. În Faust, Goethe face aluzie la aceste lucruri când spune: „Să facem foc pentru ca spiritele să se poată înveșmânta în el”. Aceste Spirite ale focului de pe vechea lună, în faza terestră se încarnează în aer, coborând deci spre materialitate, spre acest aer actual pe care-l inspirăm și-l expirăm. Ele sunt substanța aerului care există în jurul nostru și în noi, învăluind pământul în atmosfera lui.
Or, dacă aceste spirite au coborât astfel până la nivelul aerului, dacă regnurile lunare au involuat astfel, a fost pentru ca omul, să poată, datorită lor, să se ridice până la divinitate. S-a săvârșit, într-adevăr, o dublă mișcare în interiorul fiecărui regn lunar; partea cea mai de jos coboară în timp ce partea cea mai rafinată se ridică. În felul acesta omul-animal s-a scindat în două grupe din care una, sub influența respirației și a acțiunii Spiritelor focului, continuată de Spiritele aerului, lucrează la elaborarea creierului, în timp ce a doua grupă coboară spre regnul animal. Această sciziune se regăsește chiar în constituția omului, în care partea inferioară se apropie de animal, în timp ce partea superioară se ridică spre Spirite. După cum unul sau altul din aceste caractere este mai mult sau mai puțin pronunțat, se formează două tipuri de oameni: unul legat prin natura lui inferioară mai mult de pământ; celălalt mai evoluat și mai desprins de cele pământești. Primii au regresat apropiindu-se de animale. Ceilalți au putut primi în ei scânteia divină, conștiința eului. Acesta este raportul care-i leagă astăzi pe oameni de animale și mai ales de maimuță. Ceea ce a corelat fizic această evoluție a fost o creștere, dezvoltarea creierului uman care a devenit un templu care l-a putut primi pe Dumnezeu.
Dar dacă nu s-ar fi produs decât această evoluție, tot ar fi lipsit ceva. Ar fi existat minerale, plante, animale și chiar oameni cu un creier dezvoltat, capabili să atingă forma umană actuală, dar ceva tot ar fi rămas la stadiul lunar. Pe vechea lună nu exista nici naștere, nici moarte.
Să ne imaginăm compusul uman fără corpul flzic: n-ar exista moarte; reînnoirea ființei s-ar face altfel decât prin nașterea actuală. Părți ale corpului astral, ale corpului eteric s-ar înnoi prin intermediul schimburilor, dar compusul ar rămâne constant. În jurul unui centru neschimbat, numai la suprafață ar avea loc schimburile cu mediul exterior; așa se întâmpla pe lună; acolo omul nu săvârșea decât metamorfoze; nici naștere, nici moarte, ci o neîntreruptă transformare. Dar, în această stare, eul nu ajunsese încă la conștiință. Zeii care-l formaseră se aflau în jurul lui, în spatele lui, dar nu în el; zeii erau față de el ceea ce este arborele față de creangă sau creierul față de mână. Mâna se mișca, dar numai creierul este conștient de această mișcare. Omul era o creangă din copacul divin și dacă evoluția lui pe pământ nu i-ar fi modificat această stare, creierul lui n-ar fi fost decât o floare a acestui arbore divin, gândurile lui s-ar fi reflectat în oglinda fizionomiei lui, dar el n-ar fi știut nimic despre propriile lui gânduri. Pământul ar fi fost o lume de făpturi înzestrate cu gândire, dar fără conștiință, o lume de statui animate de zei și în special de Iahve sau Iehova. Datorită cărui fapt s-a schimbat situația și cum și-a dobândit omul independența?
Când o școală are mai multe clase, există copii care le parcurg pe toate și copii care nu reușesc acest lucru. Zeii de natura lui Iahve erau pe punctul de a putea coborî în creierul omenesc. Dar alte spirite, care pe lună făcuseră parte din Spiritele focului, nu și-au putut desăvârși evoluția și în loc să pătrundă în creierul omului, au intrat in corpul lui astral. Acest corp astral e făcut din instincte, dorințe, pasiuni. Acolo s-au refugiat acele spirite ale focului care nu au ajuns până la capătul evoluției lor pe lună, primind adăpost în natura animală a omului, acolo unde se înfiripă pasiunile, dând acestor pasiuni un nou avânt. Ele au făcut să pătrundă entuziasmul în sânge și în corpul astral. Zeii iehovici creaseră forma pură și rece a Ideii; dar prin aceste spirite care pot fi numite luciferice, omul a devenit capabil să se entuziasmeze pentru Idei și să opteze cu pasiune pro sau contra lor. Dacă zeii iehovici au modelat creierul uman, spiritele luciferice au legat acest creier de simțurile fizice prin ramificații nervoase care duc la organele senzoriale. Lucifer trăiește în noi de tot atâta timp ca și Iehova.
Tot ceea ce trece prin simțuri și dă omului o conștiință obiectivă față de tot ceea ce-l înconjoară, e datorat spiritelor luciferice. Dacă omul datorează zeilor gândirea, lui Lucifer îi datorează faptul că este conștient de ea. Lucifer trăiește in corpul astral al omului și-și desfășoară activitatea prin rețeaua senzorială a nervilor săi. Iată de ce „șarpele” din Geneză spune: „Ochii voștri se vor deschide”. Se pot lua aceste cuvinte în sensul lor literal căci în cursul timpurilor spiritele luciferice au deschis simțurile oamenilor.
Prin simțuri se individualizează conștiința. Fără aportul lumii sensibile, gândurile oamenilor n-ar fi decât reflexe ale divinității, acte de credință, nu de cunoaștere. Contradicțiile între credință și știință vin din această dublă origine a gândirii umane. Credința se întoarce spre ideile eterne, spre ideile-mame al căror prototip se află în zei; știința, cunoașterea lumii exterioare prin intermediul simțurilor, vine de la spiritele luciferice. Omul a devenit ceea ce este adăugând principiul luciferic inteligenței divine. Această fuziune în el a unor principii opuse îi dă posibilitatea de-a face rău, dar, tot prin ea i se oferă și mijlocul de a deveni conștient de sine, de a alege, de a fi liber. Numai o ființă capabilă să se individualizeze a putut fi ajutată de această opoziție a elementelor în el. Dacă omul n-ar fi primit, coborând spre materie, decât forma dată de Iehova, ar fi rămas impersonal.
Lucifer este deci principiul care permite omului să devină cu adevărat un om independent de zei. Christos, Logosul, manifestat prin om, este principiul care-i permite să urce până la Dumnezeu.
Înainte de Christos, omul poseda principiul lui Iehova care-i conferea formă și pe acela al lui Lucifer care-o individualiza. El era impărțit între supunerea față de lege și revolta individului. Dar principiul lui Christos a restabilit echilibrul între cele două, învățându-l să găsească chiar în interiorul lui legea dată mai întâi din exterior.* Ceea ce explică și Sfântul Pavel care face din libertate și iubire principii creștine prin excelență: vechea alianță s-a bazat pe lege, cea nouă se sprijină pe iubire. Găsim deci în om trei principii inseparabile și necesare evoluției sale: Iehova, Lucifer și Christos.
* Iar înainte de venirea credinței, noi eram păziți sub Lege (Gal, a1.3, 23) fiind închiși pentru credința care avea să se descopere, căci toată Legea se cuprinde într-un singur cuvânt, în acesta: „Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Gal. 5,14) (n. red.).
Dar Iisus Christos nu este numai un principiu difuz în lume. El este o ființă care a apărut într-un moment determinat al istoriei. Sub formă omenească, el a revelat prin cuvântul și viața lui o stare de perfecțiune pe care toți oamenii o vor dobândi prin propria și libera lor voință, la sfârșitul timpurilor. El a apărut într-un moment de criză teribilă când arcul descendent al omenirii era gata să atingă punctul ei cel mai de jos în materialism.
Pentru ca principiul lui Christos să se poată trezi în oameni, a trebuit ca el să se manifeste pe pământ într-un om, a fost nevoie de existența terestră a lui Christos.
Karma și Christos rezumă deci toată evoluția. Karma este legea cauzei și efectului în lumea spirituală; ea reprezintă spirala evoluției. Forța lui Christos intervine în dezvoltarea liniei karmice ca un ax director. Această forță se află în adâncul fiecărei ființe umane de la venirea lui Christos pe pământ.
Dar când karma ni se înfățișeazâ doar ca o necesitate impusă omului pentru a-și îndrepta greșelile și a-și ispăși păcatele printr-o implacabilă justiție exercitată de la o încarnare la alta, se ridică uneori obiecția că rolul mântuitor al lui Christos este eliminat de legea karmei. În realitate, Karma este pe de o parte o mântuire a omului prin el însuși, prin propriul lui efort, prin ascensiunea lui treptată spre libertate, prin intermediul seriei de încarnări, dar în același timp, și ceea ce-l apropie pe om de Christos. Căci forța cristică este impulsul interior care-l duce pe om spre transformarea Legii implacabile în libertate, iar izvorul acestui impuls este persoana și exemplul lui Iisus Christos. Nu trebuie să înțelegem karma ca pe o fatalitate, ci ca instrumentul necesar pentru a atinge libertatea supremă care este viața întru Christos, libertate pe care o atingem, nu sfidând ordinea lucrurilor, ci înțelegând-o. Karma nu suprimă nici harul, nici pe Christos, ea le regăsește, dimpotrivă, aplicate la întreaga evoluție.
O altă obiecție se poate aduce din punctul de vedere al filosofiei orientale. Ideea unui Mântuitor care vine să-i ajute pe oameni, se spune, suprimă înlănțuirile logice ale karmei și substituie acțiunea momentană a unei iertări miraculoase a marii legi universale a evoluției. Dreptatea cere ca cel care a greșit să suporte consecințele faptelor sale.
Este o eroare. Karma este legea cauzei și efectului pentru lumea spirituală, așa cum mecanica este legea cauzalității în lumea materială. În fiecare moment al unei vieți, karma reprezintă ceva asemănător unui bilanț contabil, cifra exactă a ceea ce are de plată și ce are de încasat. Cu fiecare acțiune bună sau rea, omul își mărește datoria sau avutul. Cel care nu vrea să admită un act de libertate seamănă cu un comerciant care nu vrea să înceapă o nouă operație pentru a nu risca, care ar rămâne mereu la același bilanț.
O concepție pur formală a karmei ar interzice să dai ajutor celui aflat în nenorocire. Dar și acest fatalism este fals, iar ajutorul pe care-l dăm de bunăvoie celuilalt deschide o eră nouă în destinul său. Destinele noastre sunt țesute din aceste impulsuri și din iertări. Dacă acceptăm ideea unui ajutor individual, cum de nu putem concepe că cineva bine intenționat și mult mai puternic decât noi ar putea ajuta, nu pe unul singur, ci pe toți oamenii, dând un impuls nou omenirii? Or, aceasta este acțiunea îndeplinită de un Dumnezeu care s-a făcut om, nu pentru a se împotrivi legilor karmei, ci pentru a ajuta la împlinirea lor.
Karma și Christos se completează exact ca instrumentul de salvare și Salvatorul. Prin karma acțiunea lui Christos devine o lege cosmică prin principiul lui Christos, a Logosului manifestat, karma își atinge scopul care este eliberarea sufletelor conștiente și identiflcarea lor cu Dumnezeu. Karma este mântuirea treptată, Christos este Mântuitorul.
Dacă oamenii se pătrund cu adevărat de aceste idei, ei vor simți că aparțin unii altora și vor înțelege legea care domnește în confreriile oculte: fiecare să sufere și să trăiască pentru ceilalți.
Vom ajunge în viitor la clipa în care principiul mântuirii exterioare va coincide pentru fiecare dintre noi cu acțiunea interioară a Mântuitorului.
Nu revelația, ci adevărul îi face pe oameni liberi: „Veți cunoaste adevărul și adevărul vă va face liberi”.*
* Apostolul Pavel în Epistole.
Drumul evoluției noastre duce spre libertate. Când omul va trezi în el tot ceea ce conține profetic cuvântul lui Christos, el va fl liber. Căci dacă necesitatea este legea lumii materiale, libertatea domnește peste lumea spirituală. Libertatea se cucerește treptat și ea nu se va manifesta în întregime în om decât la capătul evoluției când natura lui va fi cu adevărat spiritualizată.
