În luna mai a anului 1906, dr. Steiner a venit la Paris cu câțiva discipoli pentru a ține o serie de conferințe private într-un cerc restrâns. Nu-l văzusem niciodată, nici măcar nu aflasem de existența lui. Dar, în legătură cu una dintre cărțile mele (Les enfants de Lucifer), intrasem în corespondență cu foarte distinsa lui prietenă, domnișoara de Sivers, care avea să-i devină mai târziu soție și competentă colaboratoare. Ea a fost aceea care, într-o bună dimineață, l-a adus pe maestrul ei în cabinetul meu de lucru.
Nu voi uita niciodată extraordinara impresie pe care mi-a făcut-o acest om în clipa în care a pășit în camera mea. Zărindu-i fața emaciată, dar de o adâncă și fermă seninătate, ochii negri și misterioși din care izvora, din adâncuri insondabile, o miraculoasă lumină, am avut pentru prima oară în viața mea convingerea că mă aflu în fața unuia dintre acei sublimi clarvăzători, înzestrați cu percepția directă a lumii de dincolo. Descrisesem intuitiv și poetic câteva asemene personalități în cartea mea Grands Initiés, dar nu sperasem să întâlnesc vreunul în această lume. Senzația a fost instantanee și irezistibilă. Era ceva neașteptat, dar în același timp și ceva déjà vu. Înainte chiar de a deschide gura, vocea interioară mi-a șoptit: Iată pe adevăratul tău maestru, care va juca un rol capital în viața ta.
Felul în care au evoluat mai târziu legăturile noastre, mi-a dovedit că această impresie dintâi nu fusese o iluzie. Seria conferințelor sale, ținute zi de zi, și al căror program îmi fusese comunicat dinainte de orator, îmi trezi un viu interes . Programul cuprindea ansamblul filosofiei sale, dar nu-i dezvolta decât punctele de vârf. S-ar fi zis că maestrul dorea să ne arate planul general al acestei filosofii, văzut de pe înălțimile ei. Elocvența lui plină de căldură și persuasiune, luminată de o gândire mereu limpede, mă frapă imediat prin două caracteristici sesizabile ale unui gen imprevizibil.
Mai întâi, puterea sa evocatoare și plastică. Vorbind despre fenomene și entități ale lumii invizibile, avea aerul că se plimbă prin această lume ca la el acasă. Povestea despre ce se întâmplă în aceste domenii necunoscute, în termeni familiari, cu detalii frapante, ca și cum ar fi fost vorba de niște fapte obișnuite. El nu descria, el vedea și ne făcea să vedem obiecte și scene, aspecte cosmice, cu limpezimea lucrurilor reale. Ascultându-l, nu te puteai îndoi de forța vederii sale astrale, la fel de clară ca și vederea fizică, dar mult mai întinsă.
O altă particularitate nu mai puțin remarcabilă la acest mistic filosof și gânditor clarvăzător: toate experiențele psihice erau raportate la legile imuabile ale naturii fizice. Aceste legi serveau la explicarea și clasificarea fenomenelor psihice care se înfățișează clarvăzătorului într-o prodigioasă varietate, într-o eflorescență tulburătoare și atunci, printr-o reacție miraculoasă, aceste fenomene subtile și fluide, devenite puteri cosmice, rânduite într-o magnifică ierarhie, scăldau edificiul naturii materiale într-o lumină cu totul nouă, legând diversele părți, străbătându-le dintr-o parte în alta, de sus în jos și de jos în sus. Fenomenele acestea ne dau posibilitatea, de asemenea, să întrezărim grandioasa arhitectură a universului din interior, de unde vizibilul emană din invizibil printr-o eternă creație.
N-am luat note la prima conferință a dr. Steiner, dar ea m-a impresionat atât de mult încât, întorcându-mă acasă, am simțit nevoia s-o transcriu pe hârtie, fără să uit nici o verigă din lanțul luminoasei sale gândiri. Asimilarea fusese atât de completă încât n-am întâmpinat nici o dificultate. Dar, printr-o transmutație involuntară și directă, textul german care se gravase în memoria mea s-a reprodus în franceză. Din aceeași operație, repetată de-a lungul celor optsprezece conferințe, a rezultat un caiet pe care l-am păstrat ca pe o rară și prețioasă comoară. Deoarece lecțiile n-au fost stenografiate și n-au fost niciodată transcrise de autorul lor, ele n-au făcut parte din nici o culegere de conferințe publicate de Steiner sau dactilografiate pentru membrii Societății Antroposofice. Ele sunt deci în întregime inedite. Câțiva membri ai grupului francez al Societății și-au exprimat dorința de a publica acest volum. Răspund cu plăcere, cu atât mai mult cu cât aceste prețioase conferințe marchează un moment capital în gândirea lui Rudolf Steiner, anume acela al nașterii spontane a concepției sale geniale și al primei ei cristalizări. În sfârșit; sunt fericit să aduc un nou omagiu maestrului incomparabil căruia îi datorez una din marile revelații ale vieții mele.
Vom descoperi deci, în aceste conferințe, o scurtă trecere în revistă a ceea ce dr. Steiner numește Antroposofie. Nu am pretenția să ofer în acest Cuvânt Înainte un rezumat al vastului său sistem în care totul se leagă. Principiile sale alcătuiesc o teogonie, o cosmogonie și o psihologie complete. Pe această filosofie se întemeiază o morală, o pedagogie și o estetică aparte. Învățătura acestui Gânditor clarvăzător cuprinde toate domeniile. Vederile lui largi îmbrățișează întreaga istorie a omenirii și tinde să imprime științei moderne duhul spiritualist, fără să-i scadă cu nimic din rigoare și limpezime. Aș vrea doar să-i atrag atenția cititorului asupra capitolelor celor maă interesante și mai noi din această sumară trecere în revistă care ne dă posibilitatea să urcăm până la izvoarele acestei înalte gândiri.
În vremea când ținea conferințele sale, dr. Steiner mai era încă secretarul general (pentru Germania) al Societății Teosofice Orientale, fondată de doamna Blavatsky, actualmente prezidată de doamna Annie Besant și al cărei sediu se află la Madras. În ciuda lacunelor și a meandrelor ulterioare, această teorie orientală, plecată din India și împrumutându-și numele de teosofie din tradiția alexandrină, a avut marele merit de a integra mentalității Occidentului neinițiat cele două idei fundamentale ale tradiției esoterice universale: 1. Pluralitatea existențelor ascendente ale sufletului omenesc aflate sub legea karmei; 2. Evoluția omenirii sub influența puterilor spirituale care o dirijează.
În epoca în care R. Steiner își ținea prelegerile la Societatea Teosofică, pe care și-o alesese drept câmp de acțiune al începuturilor sale, el se afla deja în deplina posesie a doctrinei datorate inițierii sale personale. Conferințele din 1906, cuprinse în acest volum, sunt dovada acestui fapt.
Diferența esențială între teosofia hindusă și antroposofie rezidă în rolul capital pe care aceasta din urmă îl atribuie lui Christos în evoluția umană precum și în legăturile sale cu tradiția rosicruciană. Această idee reiese din primele două conferințe intitulate: Zămislirea Intelectului uman și Misiunea Maniheismului. Mai bine decât oricare alt ocultist, Rudolf Steiner a văzut transformarea profundă care s-a operat, de-a lungul vârstelor, în constituția fizico-psihică a omului și în maniera lui de a percepe adevărul. Într-un străvechi ciclu (înainte de Christos), omenirea era încă înzestrată cu o clarviziune atavică și colectivă. În epoca Atlantidei, omul trăia mai mult în lumea de dincolo decât în cea de aici. Rațiunea lui era embrionară. Clarviziunea psihică era facultatea sa dominantă și principalul său mod de cunoaștere. Dar nu avea decât o percepție confuză și haotică asupra lumilor superioare. În evoluția sa ulterioară această facultate s-a diminuat, dispărând treptat; observarea naturii și rațiunea i-au luat locul. Yoga marilor înțelepți (Rishi) ai Indiei, din care s-au născut toate mitologiile și religiile ariene, a constituit un puternic efort pentru regăsirea clarviziunii pierdute și, în același timp, pentru ordonarea ei în raport cu ierarhia puterilor cosmice. Dar, cu puțin înainte de venirea lui Christos, omenirea, ajunsă pe ultima treaptă a coborârii în materie, traversa o criză redutabilă. Patimile lumii animale, din care se ivise, amenințau s-o strivească. Civilizația însăși era în pericol. Omeneasca Psyche care, printr-o îndelungată străduință, se desprinsese din întunecimile începuturilor, risca să piară în decadența greacă și în orgia romană.
Acesta era marele pericol care a făcut necesară încarnarea „Cuvântului care a fost la început”, a Verbului divin, într-o făptură omenească. Aceasta a fost misiunea lui Iisus Christos, prezisă de foarte multă vreme sub diverse nume în sanctuarele din India, Persia sau Chaldeea, vestită în special de viziunea lui Osiris înviat din morți, numit Soarele miezului de noapte, din criptele Egiptului. Omenirea era atât de mult coborâtă în materie încât nu mai putea fi salvată decât dacă Spiritul divin i se revela în plan fizic. Iată de ce lumina, care până în acea zi plutea deasupra lumii, acea „Lumină plină de har și de adevăr”, a coborât în adâncurile infernului terestru pentru a se încarna în persoana lui Iisus din Nazaret devenind axa evoluției umane.
Salt miraculos, revoluție interioară, de o importanță incalcu-labilă, care urma să schimbe fața lumii. A rezultat de aici transformarea mentalității omenești ai cărei poli au fost într-un anumit fel răsturnați. S-a produs o sciziune, o dizolvare a continuității între cele două mari calități umane: Sensibilitatea și Inteligența, Intuiția și Rațiunea. Până atunci, Intuiția dominase prin clarviziune, Rațiunea nejucând decât un rol secundar; Știința rămânea fiica supusă a Religiei. Înțelepciunea primordială era o combinație armonioasă a celor două. Acum, cucerirea și stăpânirea lumii materiale devenea scopul principal al omenirii. Rațiunea o lua înaintea sensibilității care de acum înainte trebuia să-și trăiască viața ei separat. Pe de o parte, rațiunea triumfa o dată cu silogismul lui Aristotel, pe de altă parte, sentimentul celebra sublima lui victorie prin viața, moartea și învierea lui Iisus. Știința și Religia deveneau două puteri separate, curând rivale și apoi dușmane de moarte. În Religie, era de-ajuns să crezi în Christos pentru a te mântui. Dimpotrivă, Știința a ajuns repede sâ pretindă că tot ceea ce n-a trecut prin sita observației flzice și a silogismului nu avea valoare reală. Așa s-a născut dualismul care, de două mii de ani, divizează și sfâșie conștiința umană. I se poate găsi și un rol pozitiv pentru că a dezvoltat până la ultima limită cei doi poli ai sufletului, cele două facultăți dominante ale inteligenței. Astăzi însă când rațiunea exclusivă a alungat intuiția din știință și clarviziunea din educație, civilizația noastră materialistă a ajuns într-un asemenea grad de anarhie încât chiar existența ei este amenințată.
Or, scopul esențial al esoterismului creștin a fost, chiar de la începuturile sale, să atenueze acest dualism și să pregătească conceptele și o disciplină capabilă să împace cele două puteri rivale: Religia și Știința, Intuiția și Rațiunea, prin a căror înțelegere și acțiune combinată s-ar putea ajunge la adevăr, asigurându-se dezvoltarea normală a omenirii.
Două idei esențiale au caracterizat dintotdeauna traditia esoterică. Mai întâi, pluralitatea existențelor ascendente ale sufletului; apoi o concepție aparte asupra originii răului și asupra modului în care omul îl poate stăpâni. Marii maeștri ai esoterismului au recomandat discipolilor lor să practice simultan, pentru a descoperi adevârul, două căi de inițiere: calea mistică sau contemplația extatică a lumii spirituale și calea rațională sau contemplația sintetică a universului vizibil prin Ideile-mame provenite din ierarhiile spirituale, dar pe care inteligența umană le poate atinge prin intuiție, chiar fără clarviziune prapriu-zisă. Veți citi, cred, cu o vie curiozitate, a opta conferință a dr. Steiner în care acesta ne relatează în detaliu cum reuseau Rosicrucienii să se identifice cu Christos, meditând asupra primelor paisprezece versete din Evanghelia după Ioan. În viziuni succesive, ei retrăiau cele șapte etape ale Calvarului, de la flagelare și încoronarea cu spini, trecând prin chinul purtării crucii, până la moartea mistică și inefabila înviere în care, scăldați într-un ocean de iubire, simțeau vibrând Verbul, „Cuvântul care a fost la început”, Sunetul primordial din care a izvorât lumina spirituală care creează ființele și pătrunde întreaga lume. Interpretarea cosmică, care însoțește și iluminează aceste trepte ale drumului crucii, este deosebit de emoționantă și sugestivă.
În loc să zăbovesc asupra inițierii rosicruciene în care se revelează axul, sufletul Creștinismului, purtându-ne în lumile invizibile voi insista mai bine asupra celei de-a șaisprezecea conferință de o noutate nu mai puțin pasionantă. Gânditorul clarvăzător care este Rudolf Steiner ne oferă un exemplu uimitor despre felul în care contemplă natura vizibilă pentru a-i putea pătrunde esența. Avem senzația că vedem cum materia devine translucidă iar spiritul ascuns în ea ni se dezvăluie deodată.
Titlul extrem de sugestiv al acestei conferințe este: Vulcanii. Cutremurele de pământ și voința umană. Chestiune cu atât mai importantă cu cât ea ne apare aci ca fiind legată de rădăcina naturii și a omului.
Misterul interiorului pământului, bază și spațiu ale evoluției umane, constituie una din numeroasele probleme pe care știința materialistă n-a putut niciodată s-o rezolve, în ciuda atâtor cercetări. Or, asemenea tuturor plantelor și sorilor, Pământul este o ființă vie, având un organism intern, indispensabil pentru funcțiile sale și pentru rolul său în cosmos. Rudolf Steiner a văzut pământul alcătuit prin suprapunerea a nouă straturi sau, mai degrabă, a nouă sfere cuprinse una în alta. Cele opt straturi interioare, aflate sub scoarța lui, reprezintă într-un anumit fel organele fiziologice ale planetei noastre din care emană și de care depinde întreaga lui viață. Substanța celor opt sfere interne nu seamănă cu materia minerală care-i formează carapacea exterioară și, într-un anumit fel, pielea. Elementele care compun aceste straturi sunt semi-lichide și semi-gazoase. Focul-principiu, focul aerian, mobil și viu, rezervorul impulsurilor voluntare și cauza erupțiilor vulcanice nu este decât una din sferele acestea și anume cea de-a patra, numărată de la centru sau a șasea începând de la carapacea minerală exterioară comunicând cu Focul interior prin canale care funcționează ca niște răsuflători. Așa se produc erupțiile vulcanice la suprafața pământului.
Dacă aruncăm o privire asupra acestei structuri interne a pământului, suntem frapați mai întâi de următorul fapt: schema reprezintă grafic forțele concentrate în planetă care au participat la formarea ei de-a lungul metamorfozelor succesive, de la nebuloasa saturniană, traversând perioada solară și lunară până la alcătuirea ei actuală; forțe care au participat și la formarea omului și care sunt mai active ca niciodată în actuala omenire.
1. Egoismul și magia neagră formează centrul opac al pământului, pentru că egoismul, iubirea de sine și pentru sine, pentru care magia neagră este exasperarea și excesul, este indispensabil pentru dezvoltarea individualității umane. Egoismul produce, în mod fatal, ura și lupta reprezentate prin cele două straturi succesive; 2. Diviziunea și 3. Prisma în care individualitățile se multiplică și se diversifică pentru a se război între ele.
Această primă triadă constituie nucleul Pământului în nebuloasa primitivă, baza indispensabilă a întregii sale evoluții ulterioare . El reprezintă trambulina de unde orice individualitate va putea să se înalțe spre sferele superioare, cu condiția să înfrângă egoismul (adică principiul răului) și să-l transforme prin forțele superioare venite din Soare și Bolta Cerească, forțe cărora Dumnezeu le este izvor iar Libertatea umană făurar.
Perioada în care pământul mai era încă unit cu Luna este marcată în constituția sa internă prin adjoncțiunea altor trei sfere elementare.
4. Focul-principiu conținând impulsurile voluntare și provocând erupțiile vulcanice când își croiește drum până la carcasa minerală a pământului.
5. Deasupra lui, viața vegetală și viermuitoare. 6. Deasupra acesteia, vârtejul forțelor animale în care germinează și mișună, într-un laborator veșnic activ, embrionii eterici ai lumii ființelor destinate să se târască, să meargă sau să zboare la suprafața pământului.
Această a doua triadă a alcătuirii interioare a Pământului este un rest din perioada în care acesta era încă unit cu Luna. Suprafața lui era formată atunci dintr-un soi de tuf pe care creșteau ființe hibride, pe jumătate vegetale, pe jumătate moluște cu tentacule uriașe, în timp ce germenii florei și ai faunei terestre pluteau în atmosfera semi-lichidă, semi-vaporoasă. Geneza lui Moise caracterizează perioada prin aceste cuvinte admirabile: „Întunerie era deasupra adâncului și Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor”.
A treia triadă a organelor interne ale pământului corespunde formei sale actuale. Ultima metamorfoză s-a produs în epoca în care pământul se despărțea de lună. Constituirea lui este marcată prin adjoncțiunea a două elemente noi care sunt un fel de reproducere umanizată a centrului său:
7. Conștiința răsturnată în care totul se schimbă în contrariul său.
8. Viața negativă sau moartea în care orice ființă vie intrând moare pe loc. Acesta este Styxul grecilor, blestemat de zeii Vieții și ai Frumuseții.
9. Deasupra cercului morții se întinde carapacea solidă, învelișu1 mineral al pământului, locul de trai al omenirii.
Trebuie să mărturisim că extraordinarul tablou al interiorului planetei noastre nu poate fi controlat prin nici un mijloc de observație a științelor naturâle. Numai un clarvăzător având aceeași forță ca dr. Steiner l-ar putea contrazice sau confirma. Pe de altă parte, nu se poate nega că o asemenea schemă a conștituției terestre deschide perspective neașteptate asupra evoluției umane. Această viziune poartă în sine o putere ciudată de persuasiune. Adevărul ei se demonstrează prin efectele ciudate pe care le produce în noi. Paralelismul între focul cosmic și pasiunile umane, înrudirea lor strânsă, acțiunea reciprocă și reacțiile formidabile aruncă o rază de lumină asupra originii răului. Mulți istorici au constatat că marile crize ale Istoriei (războaie, revoluții, catastrofe sociale) sunt aproape întotdeauna însoțite și urmate de cataclisme terestre (cutremure de pământ, erupții vulcanice). Patimile omenești acționează asupra focului interior al pământului, iar acesta dezlănțuindu-se alimentează patimile omului. Astfel, focul, destinat să nască viața, provoacă răul prin voința umană.
Și totuși pământul, care are drept nucleu egoismul, indispensabil dezvoltării individualității, constituie, în același timp, baza solidă, de neclintit pe care sufletul se poate sprijini pentru a urca spre lumile spirituale care-l germinează și-l formează prin Verbul solar, atrăgându-l spre cerul lumii spirituale. Răul devine un ferment al evoluției, condiția fiind ca binele să-l învingă în cele din urmă. Omul devenit liber, din ziua în care poate alege între bine și rău, ține cumpăna între Destin și Providență. Aspirația spre divin naște entuziasmul. Prin propriul său efort, el se poate înălța spre sublimul adevăr care domină universul. Astfel Satan-Ahriman, demonul negației și al urii, este înfrânt de geniul Iubirii infinite care strălucește în Verbul lui Christos. Pe de altă parte, Lucifer, geniul Inteligenței și al Frumuseții, ridicându-se după căderea lui în lumea inferioară a materiei, este gata să-și reia torța și aripile pentru a se înălța spre steaua lui. Dar teribilul său însoțitor Ahriman, înlănțuit de Christos, încearcă să-și rupă lanțurile și să-l împiedice să se ridice.
Aceasta este, exprimată simbolic, starea forțelor spirituale care se agită în epoca actuală, dincolo de lumea noastră și ale căror consecințe le suportăm.
Antroposofia este acum cea mai importantă încercare de a restabili armonia între lumea materială și lumea spirituală și, prin urmare, între Știință și Religie și, de asemenea, în domeniul social.
Într-adevăr, suntem într-un ceas de cumpănă. Niciodată omenirea n-a fost în mai mare pericol ca acum. Forțele răului s-au organizat; cele ale binelui nu. Dovadă, ravagiile nemaipomenite ale bolșevismului care este o strictă aplicare a materialismului distrugător. Unirea tuturor forțelor spirituale de care dispune omenirea n-ar ajunge pentru a combate acest flagel. Pentru a realiza această unire este nevoie de un ideal înalt și cuprinzător. Omul vrea să știe încotro se îndreaptă în lumea aceasta și în cea de dincolo. Are nevoie de un țel sublim pentru lumea cealaltă și un început de realizare imediată în lumea aceasta. „Răul nu poate fi învins, spune Rudolf Steiner, decât printr-un ideal foarte înalt. Un om fără ideal este un om lipsit de forță. Idealul în viața omului este asemenea aburilor de la locomotivă. Constituie forța motrice.”
Știința dobândită de Rudolf Steiner de-a lungul vieții sale și în decursul apostolatului lui de un sfert de veac este risipită prin scrierile sale și în numeroaseie cicluri de conferințe, în majoritate stenografiate. Interesul deosebit al conferințelor din acest volum constă în faptul că ele demonstrează geniul Gânditorului clarvăzător, la începutul carierei sale, puterea inspirației sale chiar în acea clipă în care gândirea sa sintetică se năștea bine înarmată din creierul său. Cei care vor citi cu atenție aceste note vor găsi poate, ici, colo ceva din puterea evocatoare pe care o avea cuvântul viu al maestrului. Am trăit personal un exemplu emoționant în timpul conferinței pe care o ținea despre Evoluția planetară și Ierarhiile spirituale, când l-am auzit pronunțând această frază: „Gândurile zeilor sunt cu totul altceva decât gândurile oamenilor. Gândurile omului sunt imagini; gândurile zeilor sunt fiinte vii”.
Asemenea viziuni își proiectează raza în infinit. Percepem în ele un ecou îndepărtat al Cuvântului creator, invocat de Sfântul Ioan la începutul Evangheliei. Vibrația lor ne pătrunde ca sunetul primordial ale cărui armonii trezesc lumile și de unde izvorăște Lumina.
Ianuarie 1928.
ÉDOUARD SCHURÉ
