Doar de puțin timp se țin conferințe publice privind adevărurile oculte. Altădată, aceste adevăruri erau dezvăluite, în cadrul unor societăți secrete, numai acelora care parcurseseră treptele inițierii și se angajaseră să respecte toată viața legile confraterne ale Ordinului.
Astăzi, omenirea a intrat într-o criză profundă. Aceste adevăruri au început să fie spuse în public. În răstimp de douăzeci de ani, o parte dintre ele va intra în conștiința generală. De ce oare? Deoarece lumea intră într-o fază nouă. Prelegerea de astăzi va căuta să explice această fază.
În Evul Mediu, adevărurile oculte au fost cultivate mai ales de Rosicrucieni. Dar, de fiecare dată când răzbăteau în afară, ele au fost fie contestate, fie greșit interpretate. În secolul al XVIII-lea, intraseră pe mâinile unor diletanți și ale unor șarlatani. La începutul secolului al XIX-lea au fost complet înăbușite de științele bazate pe observație fizică. Dar acum ele ies din nou la iveală iar în secolele care urmează vor juca un rol capital în dezvoltarea omenirii. Pentru a înțelege bine acest rol, trebuie să ne întoarcem la vremurile care au precedat creștinismul și să urmărim drumul străbătut.
O cunoaștere destul de generală a Evului Mediu e suficientă pentru a ne da seama de diferențele care există între omul acelor vremuri și omul de astăzi. Mult mai puțin dezvoltat în domeniul științei, omul de altădată era mai bine înzestrat în domeniul simțirii și al intuiției. Trăia mai puțin în lumea simțurilor și mai mult în lumea de dincolo, pe care o putea percepe. Pe atunci, printre oameni, erau unii care intrau în comunicare directă cu lumea astrală și spirituală. Omenirea Evului Mediu, destul de precar instalată pe pământ, mai trăia încă cu capul în sferele cerești.
Orașele din acele timpuri nu erau confortabile, însă reprezentau oricum mai bine lumea interioară a omului. Nu numai catedralele, ci chiar casele și porțile, prin simbolurile lor, îi aduceau aminte de credințele, de sentimentele, de aspirațiile, de lumea sufletului său.
Astăzi, noi știm o mulțime de lucruri, iar raporturile între oameni s-au multiplicat la infinit; dar trăim în orașele noastre ca în niște uzine asurzitoare, înfricoșătoare Turnuri Babel în care nimic nu ne mai amintește de lumea noastră interioară.
Această lume interioară nu ne mai vorbește prin contemplație, ci prin cărți. Din intuitivi, am devenit intelectuali.
Trebuie să ne întoarcem într-o epocă anterioară Evului Mediu pentru a găsi originea acestui curent intelectual. Epoca în care ia naștere intelectul uman, epoca în care se desăvârșește această transformare poate fi situată cam cu o mie de ani înaintea erei noastre. Este epoca lui Thales, a lui Pitagora, a lui Buddha. Atunci apar pentru prima oară filosofia și știința, adică adevărul prezentat rațiunii sub o formă logică. Înainte exista numai adevărul prezentat sub formă religioasă, de revelație, perceput de cei care îl revelau și acceptat ca atare de mulțime. Acum, adevărul se deplasează în inteligența individuală, el vrea să fie demonstrat și înțeles.
Ce modificare s-a petrecut oare în natura intimă a omului pentru a justifica această mișcare care determină trecerea conștiinței dintr-un plan al ființei sale într-altul, din planul intuitiv în planul logic?
Atingem aici una din legile fundamentale ale istoriei, lege încă necunoscută de conștiința contemporană. Ea poate fi formulată astfel: omenirea evoluează în așa fel încât scoate la iveală și dezvoltă succesiv părțile constitutive ale ființei urnane. Care sunt aceste părți?
Omul are mai întâi un corp fizic, comun cu regnul mineral. Întregul regn mineral se regăsește în alcătuirea chimică a corpului. Omul are apoi un corp eteric care este, de fapt, vitalitatea sa și este comun cu cel al plantelor. În acest corp se desfășoară activitatea de nutriție, se manifestă forța de creștere și de reproducere. Mai posedă și un corp astral. În acest corp se aprind sentimentele, pasiunile, aici își are sediul capacitatea lui de a se bucura și de a suferi. Corpul acesta este comun cu cel al animalelor. A fost numit corp astral de Rosicrucieni și de câțiva succesori ai lor, printre care și Paracelsus, pentru că se află realmente într-un anumit raport magnetic cu astrele.
În sfârșit, există în om ceva care nu poate fi numit corp, dar care constituie esența lui cea mai intimă și care-l distinge de toate celelalte ființe, de pietre, de plante, de animale și căruia el îi spune Eul său; în el se află scânteia divină. Hindușii îl numesc Manas. Rosicrucienii îl numeau Înexprimabilul. Orice corp, într-adevăr, nu este decât un fragment, o bucată dintr-un alt corp. Dar Eul omului nu-i aparține decât lui însuși. Eu sunt eu. Iată tot ceea ce poate spune. Este ceea ce ceilalți numesc tu și nu poate fi confundat cu nimic altceva în univers. Prin acest eu inexprimabil și incomunicabil, omul se ridică deasupra tuturor ființelor terestre, a animalelor și a întregii creații. Și numai prin el comunică, în mod sigur, cu Eul infinit, cu Dumnezeu.
Iată de ce, în sanctuarul ebraic ocult, oficiantul zicea în anumite zile Marelui Preot: Schem-Ham-Phoras, ceea ce înseamnă: Care este numele său (numele lui Dumnezeu)? Iar Marele Preot răspundea: Iod-He-Vau-He sau, într-un singur cuvânt: Iev sau Ioph, ceea ce înseamnă: Dumnezeu, Natură și Om sau Inexprimabilul Eu uman și divin. Toate părțile ființei omenești de care am vorbit au fost date omului în epocile îndepărtate ale uriașei lui evoluții, dar ele se dezvoltă lent, una câte una.
Rolul special al perioadei care a început cu o mie de ani înaintea erei creștine și a continuat încă două mii de ani după Christos a fost acela de a dezvolta Eul uman în sens intelectual.
Deasupra planului intelectual se află însă planul spiritual. Umanitatea îl va atinge în secolele următoare, dar tinde de acum spre el.
Prin Christos și prin creștinism a pătruns în lume sămânța care va duce în viitor la această evoluție.
Înainte de a vorbi despre acest plan spiritual, trebuie să mai amintim încă o modalitate, încă o forță prin care omenirea a trecut în masă de la planul astral la planul intelectual: apariția unui nou mod de încheiere a căsătoriilor. Odinioară căsătoriile se făceau în interiorul aceluiasi trib sau clan și nu constituiau decât o extensie a familiei: Uneori se puteau uni chiar fratele cu sora. O dată cu schimbarea mentalităților, oamenii au dorit să-și caute soțiile în afara clanului, a tribului sau a comunității civile. Iubita devine Străina, necunoscuta. Iubirea, care nu era altădată decât o funcție naturală și socială, devine Dorință personală, iar căsătoria o alegere liberă. Schimbarea de mentalitate apare deja în anumite mituri grecești cum ar fi cel al răpirii Elenei, dar mai ales în miturile scandinave și germanice referitoare la Sigurg și Gudrun. Iubirea devine o aventură, iar femeia o cucerire în depărtări.
Or, această trecere de la căsătoria patriarhală la căsătoria liberă corespunde unei noi dezvoltări a facultăților intelectuale ale Eului uman și, în același timp, unei eclipse momentane a capacităților astrale de viziune și lectură directă în lumea astrală și spirituală, facultăți care în vorbirea curentă sunt cuprinse în noțiunea sintetica de inspirație.
Aici se inserează Creștinismul. Fraternitatea umană și cultul Dumnezeului unic sunt fără îndoială trăsături esențiale a1e creștinismului, dar ele nu sunt decât fața exterioară și socială, nu cea interioară și spirituală. Noutatea misterioară, interioară și transcendentă a Creștinismului este de a fi creat Iubirea spirituală, fermentul care-l transformă pe om din interior, pârghia care ridică lumea. Christos a venit ca să ne spună „Dacă nu lași pe mama ta, pe femeia ta și propriul tău trup, nu poți să fii ucenicul meu”. Ceea ce nu înseamnă ruperea oricăror legături naturale, ci Iubirea extinsă dincolo de familie, la toți oamenii și preschimbată într-o forță vie și creatoare, într-o forță de transmutație.
Această iubire, din care Rosicrucienii făcuseră principiul fraternității lor oculte, de neînțeles pentru cei din timpul lor, este menită să schimbe esența religiei, a ritualului și chiar a științei.
Drumul omenirii duce de la spiritualul inconștient (de dinainte de Christos), prin intelectualism (în prezent), la spiritul conștient în care se reunesc, se concentrează și se dinamizează facultățile astrale și intelectuale prin forța Iubirii-Spirit și a spiritului iubirii. Pe această cale Teologia tinde să devină Teosofie.
Ce este de fapt Teologia? O cunoaștere a lui Dumnezeu impusă din afară sub formă de dogmă, ca un fel de logică mai presus de fire, dar exterioară omului.
Și ce este Teosofia? Cunoașterea lui Dumnezeu deschizându-se ca o floare în adâncul sufletului individual. Dumnezeu, dispărut din lume, renaște în taina inimilor. Un asemenea creștinism, înțeles în sensul Rosicrucienilor, este în același timp cea mai formidabilă dezvoltare a libertății individuale și a religiei universale prin fraternitatea sufletelor libere. Tirania dogmelor este atunci înlocuită prin strălucirea Înțelepciunii divine care este în același timp Inteligență, Iubire și Acțiune.
Știința care va rezulta de aici se va măsura nu printr-o rațiune abstractă sau o supunere exterioară, ci după puterea de-a face să inflorească sufletele.
Iată diferența între Logos și Sofia, între Știință și Înțelepciunea divină, între Teologie și Teosofie.
Astfel, Christos rămâne mereu în centrul evoluției esoterice a Occidentului. Unii teologi moderni, mai ales din Germania, au încercat să-l prezinte pe Iisus ca pe un om simplu și naiv. Este o mare greșeală. Conștiința cea mai înaltă, înțelepciunea cea mai profundă sălășluiau in el, alături de iubirea divină. Fără o asemenea conștiință, cum ar fi putut el să reprezinte manifestarea capitală a întregii noastre evoluții planetare? Cum ar fi putut poseda o asemenea putere și cum și-ar fi putut devansa atât de mult epoca? Conștiința care se ridica deasupra timpului său de unde o dobândise?
