Astăzi, ca preambul al considerațiilor noastre trebuie să punem un cuvânt important din știința spiritului. În știința ocultă christică Luna este numită Cosmosul înțelepciunii, iar Pământul Cosmosul iubirii. Prin Lună se înțelege faza lunară a Pământului. Desemnarea Lunii drept Cosmos al înțelepciunii își are justificarea în faptul că tot ce a fost realizat atunci era impregnat de înțelepciune. Trecerea de la faza lunară la faza terestră înseamnă trecerea de la Cosmosul înțelepciunii la Cosmosul iubirii. Când Pământul a ieșit din nou din starea crepusculară, din Pralaya, germenii care fuseseră cultivați pe Lună au răsărit și, printre ei, și germenii corpului fizic, ai corpului eteric și ai corpului astral ale omului. Pe Lună, în aceste trei corpuri și în relațiile lor reciproce fusese implantată înțelepciunea. De aceea și în organizarea acestor trei corpuri aflăm înțelepciune. În corpul fizic sălășluiește cea mai mare înțelepciune, în corpul eteric mai puțină, iar în corpul astral și mai puțină. Cel care analizează corporalitatea omenească nu numai cu intelectul ci și cu un suflet meditativ va descoperi această înțelepciune în fiecare organ, în fiecare parte a corpului. Astfel, dacă examinăm un femur găsim acolo o adevărată rețea de grinzi subțiri încrucișate, aparent fără o dispunere regulată; dar niciun inginer de azi nu ar fi în stare să realizeze aceste două coloane care, cu un minimum de substanță și forță, susțin partea de sus a corpului omenesc. Cât timp spiritele divine au lucrat la construirea corpurilor omenești în ele a fost implantată doar înțelepciune. De regulă, corpul fizic al omului este considerat elementul cel mai rudimentar, dar este greșit, căci tocmai în corpul său se manifestă cea mai mare înțelepciune. Numai această înțelepciune îi permite corpului fizic să reziste fără să se prăbușească în fața atacurilor continue ce vin de la corpul astral. Plăcerile care se activează în corpul fizic, consumul de cafea, ceai etc. sunt toate agresiuni ale corpului astral asupra corpului fizic, și în mod deosebit asupra inimii. Ea a trebuit să fie construită cu atâta înțelepciune tocmai pentru ca zecile de ani de agresiune să nu o ruineze. Firește, a trebuit ca prin diverse remodelări întâi să fie găsită forma potrivită a inimii.
Intelectul nostru poate căuta și găsi înțelepciune în lume doar pentru că ea se află la baza creării ei. Înțelepciunea însă nu a venit dintr-odată în lume, ci s-a revărsat lent și progresiv. Și tot așa lent și progresiv va pătrunde iubirea Pământul. Această pătrundere a Pământului cu iubire este sensul evoluției pământești. Iubirea a început foarte modest pe Pământ. Dar ea se va extinde tot mai mult, iar la sfârșitul fazei pământești totul va fi în așa măsură străbătut de iubire după cum a fost străbătut de înțelepciune la sfârșitul stării lunare.
Când Luna a ieșit din Pământ, forța iubirii exista în stare de germene. Mai întâi s-au iubit între ei doar cei ce erau de același sânge. Acest fapt s-a perpetuat mult timp, apoi raza de acțiune a iubirii s-a extins treptat. Pentru a resimți și a manifesta iubirea era necesară o anumită autonomie a ființelor. În evoluția umană au fost active din capul locului două tipuri de forțe: o forță de unire și una de separare, o forță solară și o forță lunară. Sub acțiunea acestor forțe omul s-a dezvoltat până acolo încât cele trei corpuri ale sale s-au înclinat cu purtătorul Eului spre Sinea spirituală Spiritul vieții și Omul-spirit. Dar o unire definitivă nu se putea încă produce fără ralierea unei noi forțe cosmice. Această forță, care a exercitat o influență deosebit de puternică după separarea Lunii, provine dintr-o altă planetă care a intrat într-o relație remarcabilă cu Pământul. Această planetă, planeta Marte, a făcut un fel de traversare prin masa pământului pe când Pământul și-a început evoluția. Până atunci de pe Pământ lipsise un metal, fierul. Prin apariția sa pe Pământ cursul evoluției a fost brusc modificat. Planeta Marte este cea care a adus pe Pământ fierul. Începând de atunci omul a avut posibilitatea să-și formeze un sânge cald, conținând fier. Și corpul astral a fost dotat cu un element nou datorită lui Marte: sufletul senzației, sufletul de tip curajos. Odată cu intervenția lui Marte în suflet s-a dezvoltat agresivitatea. Începând de atunci trebuie să deosebim în om următoarele componente: corpul fizic, corpul eteric, corpul astral și sufletul senzației. Acțiunea sufletului senzației asupra corpului fizic a dat naștere sângelui roșu și cald. Acum Eul fecundator a putut încet, încet să se încorporeze.
„Sângele este un suc cu totul deosebit” spune Goethe în „Faust”. Iahve, Dumnezeul formei, joacă în aceasta un rol deosebit de important. El a pus stăpânire mai întâi pe organul nou format, pe sânge, și l-a impregnat cu forțele sale, transformând proprietățile agresive ale sufletului curajului în forțe ale iubirii și a făcut din sânge suportul fizic al Eului.
Niciun suflet omenesc nu a avut de la început Eul său individual. La toți consangvinii, care datorită endogamiei, a căsătoriei în familie, păstrau același sânge, acționa aceeași forță-Iahve, forța-Eu a aceluiași Eu. Așadar, un grup mic de acest fel avea un Eu colectiv. Individul se comporta față de întreaga familie precum un deget față de întregul corp. La început au existat suflete-grup. Individul se resimțea doar ca o parte a tribului său. Se resimțea același Eu nu numai de cei care trăiau în același timp; același Eu continua să trăiască în șirul generațiilor atât timp cât sângele era ferit de orice amestec, atât timp cât membrii tribului practicau endogamia. Astfel Eul nu era resimțit ca un element personal, ci comun întregului trib. Așa cum omul își aduce aminte de tot ce a trăit de la naștere încoace, oamenii de atunci își aminteau de acțiunile străbunilor comunității consangvine ca și când ei înșiși le-ar fi viețuit. Nepoții și strănepoții resimțeau și ei același Eu ca și bunicul și străbunicul. Faptul ne explică misterul vârstei înaintate a patriarhilor. „Adam”, de pildă, nu desemna un singur individ, ci Eul comun care curgea prin mai multe generații. S-a spus mai înainte că Iahve a făcut din sânge purtătorul fizic al Eului. El a făcut aceasta prin crearea sângelui. El și-a exprimat forța sa în tipul de respirație. Prin faptul că Iahve i-a dăruit respirația, omul a devenit om iahveic. Condiția preliminară fiind împlinită, omului i-a fost insuflată suflare de viață. Acest lucru trebuie luat literal: „Iahve i-a insuflat suflare de viață omului și el a devenit un suflet viu” (Geneza 2, 7). Această insuflare de suflet nu s-a produs însă subit; ea trebuie înțeleasă ca un proces de foarte lungă durată. Prin aceasta omul a fost dotat cu respirație.
Pe Lună era ceva diferit care corespundea procesului respirator. În timp ce omul actual inspiră și expiră aer și dispune astfel de o sursă de căldură în el însuși, strămoșii lunari care erau constituiți dintr-un corp fizic, un corp eteric și un corp astral inspirau și expirau substanță calorică sau foc. Strămoșii noștri de pe Lună respirau foc. Știința ocultă numește aceste ființe ființe de foc, în timp ce oamenii pământești sunt ființe de aer. În orice materie știința ocultă nu vede decât o manifestare a spiritului. Noi nu inspirăm și expirăm doar aer ci, odată cu el, și spirit. Aerul este corpul lui Iahve așa cum carnea este corpul omului. Amintirea acestui lucru este exprimată în legenda germană despre Wotan, care călărește pe vânt. Ceea ce era inspirat și expirat pe Lună era tot spirit.
Pe Lună existau aceleași entități spirituale ca și pe Pământ. Acolo ele trăiau în foc, pe Pământ au devenit Spirite ale aerului. În evoluția cosmică unele spirite au rămas în urmă, așa cum în școală există repetenți. Entitățile care și-au făcut din Soare reședința lor s-au dezvoltat mai repede și au găsit trecerea de la starea de Spirite ale focului la starea de Spirite ale aerului, în timp ce o multitudine de ființe nu au reușit acest lucru. Cele dintâi acționează acum ca forțe spirituale din exterior, din Soare și din Lună, asupra omului. Omul le absoarbe în el prin respirație. Între om și aceste entități solare înalt evoluate se situează acele entități spirituale care, deși pe Lună au cunoscut un progres mult mai mare decât omul, au evoluat mai puțin decât Spiritele solare și zeul Iahve. Ele încă nu erau în stare să influențeze omul prin respirație, dar se străduiau totuși să acționeze asupra lui. Erau Spirite ale focului incomplet dezvoltate. Elementul lor era căldura, iar acest element nu era prezent în om decât în sânge. Ele trebuiau să trăiască din această căldură.
Astfel, omul a fost plasat în cursul evoluției sale între Spiritele aerului, care trăiesc în respirația sa, spiritele cele mai înalte care îl îmbibă de spirit, și Spiritele focului care căutau elementele sângelui său. Ele acționează în sângele său ca adversari ai Dumnezeului Iahve. Iahve căuta prin iubire să-i mențină pe oameni în grupuri mici. El voia să-i impregneze cu sentimentul de comuniune. Dacă însă ar fi existat numai iubirea, oamenii n-ar fi devenit niciodată ființe autonome. Ei ar fi fost pur și simplu constrânși să devină niște automate iubitoare. Împotriva acestui lucru și-au îndreptat atacurile Spiritele focului, acest lucru având ca rezultat faptul că omul a reușit să dobândească libertatea personală. Grupuri mici de oameni au fost destrămate. Dumnezeul Iahve nu era interesat decât să unească pe oameni în iubire. În sânge, el acționa ca Dumnezeul iubirii legate de sânge. Alta era acțiunea Spiritelor focului; ele sunt cele care i-au adus omului arta și știința. Aceste spirite mai sunt numite și Spirite luciferice. Evoluția ulterioară a omenirii se desfășoară sub influența lui Lucifer, care îi aduce omului libertatea și înțelepciunea. Sub conducerea Dumnezeului Iahve oamenii trebuiau să fie reuniți prin principiul consangvinității. Faptul că omul a devenit un cetățean liber al Pământului el îl datorează lui Lucifer. Iahve i-a plasat pe oameni în paradisul iubirii. Atunci apare Spiritul focului, șarpele, sub forma pe care o avusese omul atunci când respira încă foc, și le-a deschis ochii oamenilor spre ceea ce subzista încă de pe vremea Lunii. Această influență luciferică era resimțită ca o ispitire. Cei care fuseseră formați în școlile oculte nu vedeau totuși în această iluminare o ispită. Marii inițiați nu au coborât șarpele ci l-au ridicat, precum Moise în pustie (Numeri 21, 8-9).
Ceea ce trebuia să se manifeste în sânul omenirii s-a manifestat mult timp prin Iahve, sub forma iubirii legate de sânge. În același timp acționa Spiritul înțelepciunii, un principiu având altceva de pregătit. Treptat, iubirea s-a extins de la grupuri mai mici la grupuri mai mari de oameni, de la familii la seminții. Poporul evreu este un exemplu caracteristic în acest sens. El se simțea un grup solidar și pe toate celelalte grupuri le desemna cu numele de galileeni, altfel spus: cei care nu țineau de sânge. Omenirea nu trebuia să fie înzestrată numai cu iubirea legată de sânge, ci și cu iubirea spirituală care va uni întreg Pământul cu o legătură a fraternității. Epoca în care coeziunea omenirii era menținută doar prin iubirea între rude nu trebuie considerată decât o pregătire pentru ceea ce urma să vină mai târziu. Chiar și influența lui Lucifer, care consta în izgonirea constrângerilor, nu este decât pregătirea în vederea acțiunii unui „mai înalt”, care trebuia să vină. Acest mai mult era numit în școlile oculte christice adevăratul purtător de lumină, adevăratul Lucifer, Christos.
Să mergem înapoi, la epoca în care omenirea atlanteeană sălășluia pe Pământ. Pământul avea pe atunci un cu totul alt aspect. Între Europa și America, pe locul unde acum se întind apele oceanului, se afla o țară care acum este pe fundul oceanului. Chiar și știința actuală ajunge puțin câte puțin să recunoască că acolo unde se întinde acum Oceanul Atlantic a existat mai înainte un continent. Oameni cu totul diferiți de noi locuiau Atlantida. Relația dintre corpul eteric și cel fizic era pe atunci cu totul diferită față de cea actuală. Un clarvăzător percepe la omul actual, în capul acestuia, două puncte; unul în creierul eteric, celălalt în creierul fizic, între ochi, la aproape un centimetru adâncime. La omul actual aceste două puncte coincid. La atlanteean creierul eteric depășea creierul fizic și cele două centre ale creierului nu coincideau. Faptul poate apărea în mod excepțional și la contemporanii noștri. Atunci apare idioția. Unirea centrelor celor două creiere s-a produs abia în ultima treime a erei atlanteene. Abia atunci omul a învățat să-și zică lui însuși „Eu”. Atlanteenii, de asemenea, nu puteau nici să rostească, nici să numere, nici să judece, să gândească logic. În schimb, ei aveau o memorie prodigioasă, care se întindea peste generații, și o clarvedere confuză. Ei nu vedeau clar contururile obiectelor fizice, în schimb percepeau procesele psihice. Când atlanteeanul întâlnea un animal, el resimțea în mod clarvăzător intențiile acestuia. Dacă, de pildă, percepea o culoare roșu-maronie, el se ferea; știa că are de-a face cu o anumită ostilitate. Dacă însă percepea o culoare roșiatic-violetă știa că îl întâmpină ceva simpatic. Această clarvedere îl informa și asupra valorii alimentelor. Tot astfel animalul actual, care a păstrat această clarvedere obscură, deosebește plantele binefăcătoare de cele nocive lui, aflate pe o pășune. Trăirea pe care omul și-a păstrat-o în vis este o rămășiță în decadență a clarvederii vechilor atlanteeni. La atlanteean delimitarea între conștiența de veghe și cea de somn nu era atât de pronunțată ca la omul actual. Conștiența de veghe era mai puțin clară decât o avem noi azi. Conștiența de somn și de vis era mai luminoasă. În primele timpuri ale perioadei atlanteene existau chiar stări de inconștiență totală, care erau străbătute de puternice imagini onirice. Atlanteenii cei mai vechi nu știau nimic despre actul sexual. Acesta se destășura într-o totală inconștiență. Când atlanteeanul se trezea, el nu știa nimic despre reproducere. Procesul de reproducere i se arăta doar prin simboluri. Faptul este amintit de legenda greacă despre Deukalion și Pyrrha care merg în Grecia și aruncă în urma lor cu pietre, care se transformă apoi în oameni. Procesul de reproducere rămâne acoperit de inconștiență cât timp au durat căsătoriile endogame. Trezirea la conștiență și recunoașterea conștientă a actului procreării trebuie raportate la influența luciferică, care a „deschis ochii” oamenilor. Omul învață să distingă binele și răul. Deveniți conștienți de iubirea lor și nemaifiind interesați numai de legătura de sânge, oamenii au devenit autonomi. Atunci Iahve a fost înlocuit de către Christos, care a adus în lume o iubire mai elevată, făcându-i pe oameni nedependenți de legăturile tribale și de legăturile de sănge. Această iubire universală este încă la începuturile sale. Dar când Pământul va preda ființele sale lui Jupiter, oamenii vor fi cu totul impregnați de această iubire spirituală. La această iubire universală se referă cuvântul lui Christos atunci când spune: „Dacă vine cineva la mine și nu urăște pe tatăl său și pe mamă și pe femeie și copii și pe frați și pe surori, chiar și propria sa viață nu poate să fie ucenicul meu” (Luca 14, 26). Spiritul care revarsă tot mai mult și mai mult această iubire universală peste Pământ este Spiritul lui Christos. Evoluția pământească a fost împărțită prin apariția lui Christos în două părți. Acel sânge care a curs pe Golgota este semnul înlocuirii iubirii consangvine cu iubirea spirituală. Aceasta este relația dintre Iahve, Lucifer și Christos.
