Diferitele concepte ale Evangheliei după Ioan au o astfel de profunzime încât nu ajungem să sesizăm corect și din toate laturile acest document decât după ce ne-am creat o bază suficientă pentru studiul evoluției planetei noastre.
Există o corespondență aparte între începutul Evangheliei după Ioan și cel al Bibliei. În Biblie este spus: „La început divinitatea a creat Cerul și Pământul”, iar începutul Evangheliei după Ioan spune: „La început a fost Cuvântul”. Aceste prime cuvinte dau nota generală întregii Evanghelii după Ioan. Or, evoluția Pământului nu poate fi înțeleasă corect decât aducându-ne aminte că ea ascultă de aceleași legi ca și evoluția individuală umană. Pentru privirea spiritual-științifică planeta pe care noi o vedem nu este decât corpul spiritului care o locuiește. Această entitate spirituală trece, ca orice om, prin încarnări succesive. Cercetarea spiritual-științifică este în măsură să cunoască trei încarnări care au precedat starea pământească actuală. Asta nu înseamnă că anterior nu au avut loc altele, dar pentru inițiatul cel mai avansat accesibile sunt numai trei încarnări trecute și trei încarnări viitoare care, împreună cu cea actuală, fac șapte. Această cifră șapte nu înseamnă o superstiție. Dacă mă aflu pe câmp întins vederea mea merge la fel de departe în toate direcțiile. Tot astfel este și pentru clarvăzător, a cărui privire merge la fel de departe în trecut cât și în viitor. În ocultism cele șapte încarnări ale Pământului se numesc Saturn, Soare, Lună, Pământ, Jupiter, Venus și Vulcan. Aceste nume desemnează stările unei singure și aceeași entități.
Saturn este o stare a Pământului nostru dintr-un timp imemorial. Planeta actuală Saturn se situează față de Pământul actual precum un copil față de un bătrân. Pământul a fost odinioară în starea saturniană așa cum și bătrânul a fost cândva copil. Încarnarea următoare nu trebuie să fie privită ca și cum omul ar urma într-o zi să se plimbe pe Jupiter, ci considerând că Pământul va atinge în viitoarea sa încarnare starea în care se află acum Jupiter.
Între două încarnări planetare există un fel de Devachan ceresc sau spiritual, o Pralaya. Timpul care se scurge între două stări planetare este asemănător cu cel care se scurge pentru om între două existențe pământești. Nu este un timp de repaus, ci un timp de activitate spirituală și de pregătire a viitorului, a viitoarei vieți. Văzută din exterior, această stare apare ca una crepusculară. Când Pământul a ieșit din Pralaya pentru a accede la starea saturniană el nu avea constituția actuală. Dacă am amesteca tot ceea ce constituie substanța și entitatea Pământului, a Soarelui și a Lunii s-ar face din asta un singur corp, am obține ceea ce constituia Pământul atunci când a ieșit din întunericul crepuscular pentru a trece în starea Saturn. El nu iese ca un corp lipsit de ființă. Omenirea actuală era și atunci prezentă, dar într-o stare adaptată planetei de atunci. Pe Saturn a fost sădit primul germene al corpului fizic. Ne putem face o idee despre constituția fizică a omului de atunci încercând să înțelegem starea de substanțialitate a acestei planete. Atunci nu exista nimic solid, lichid sau gazos; mai degrabă materia era într-o stare pe care fizicianul actual n-ar recunoaște-o a fi corporală.
Știința spiritului cunoaște patru stări ale materiei: pământ, apă, aer și foc sau căldură. Pământ înseamnă tot ceea ce este solid; astfel și apa înghețată sau gheața este pentru știința ocultă pământ. Apă este tot ceea ce este lichid; deci și fierul sau piatra topită sunt apă. Aerul este tot ce e gazos, deci și vaporii de apă. Focul sau căldura sunt, după concepția fizicii actuale, doar o proprietate a materiei, și anume o vibrație extrem de rapidă a particulelor sale cele mai mici. Pentru știința ocultă căldura este însă tot o substanță, numai că mult mai fină decât aerul. Conform științei oculte un corp care este încălzit absoarbe substanță de căldură; dacă corpul se răcește el degajă substanță de căldură. Substanța de căldură se poate condensa devenind aer, care se poate condensa devenind apă și aceasta se poate condensa devenind pământ. Toate substanțele au existat odinioară în stare de căldură. Când Pământul se găsea în starea saturniană exista numai starea de căldură.
Prima formă a corpului omenesc nu era nici ea decât substanță de căldură, însă unele organe erau deja schițate. Era prezent nu numai germenele corpului fizic ci și spiritul, elementul cel mai interior al omului, Omul-spirit sau Atma. Acest Om-spirit sălășluia în sânul divinității care forma atmosfera spirituală a lui Saturn. El nu era o ființă autonomă, după cum nici degetul nostru nu este o ființă autonomă. Abia la sfârșitul perioadei Vulcan el va deveni autonom.
În epoca imediat următoare, cea a Soarelui, substanțialitatea și totodată corpurile umane s-au densificat de la starea de foc la starea de aer. Ca urmare s-a format la om, pe lângă corpul fizic deja existent, corpul eteric și, pe plan spiritual, divinitatea coboară, ca să spunem așa, o treaptă și formează Spiritul vieții sau Budhi.
În perioada lunară substanța se condensează la starea lichidă, substanța cea mai densă putând fi comparată, în ce privește consistența, cu ceara. Omul progresează și el și se formează pe de o parte corpul astral iar pe plan spiritual Sinea spirituală sau Manas-ul. Omul de atunci încă nu avea un Eu; el poate fi comparat cu animalele actuale, numai că aspectul îi era diferit.
Când, după pauza ce a urmat fazei lunare, Pământul a reapărut în faza sa evolutivă actuală, el îngloba în sine substanțe și entități, tot ceea ce conține Soarele, Pământul și Luna actuală. Omul era, în ce privește substanțialitatea sa, atât de fin cizelat încât corpul său astral a devenit în stare să primească un Eu, acest corp astral transformându-se în purtător al Eului. Pe de altă parte, spiritul s-a condensat devenind asemenea unei picături de apă, putând să fecundeze ca Eu corpurile inferioare.
Primul eveniment cosmic important este separarea Soarelui de Pământ. Această separare era necesară pentru a oferi o scenă adecvată entităților spirituale legate până atunci de omenire, entități care dobândiseră acum maturitatea necesară unei activități mai înalte. Aceste entități superioare atinseseră deja în starea Saturn țelul evoluției umane. Ele erau atunci la treapta de evoluție la care omul se va afla abia într-un viitor îndepărtat, când Pământul va fi ajuns la stadiul Vulcan. În timpul stării solare a Pământului alte entități atinseseră treapta de evoluție la care omenirea va ajunge în perioada venusiană. Acestea din urmă sunt cele care fac să ne parvină acum forța lor odată cu lumina fizică a Soarelui. Aceste două categorii de entități s-au separat de Pământ luând cu sine forțele și substanțele cele mai subtile, formând Soarele actual.
Epoca ce a urmat despărțirii de Soare, în care Luna mai era încă unită cu Pământul, a fost o epocă sumbră. Oamenii au fost pe punctul de a se dizolva în forma pură, să dispară ca spirit și să piardă orice posibilitate de evoluție. Dacă Soarele și Pământul ar fi rămas unite, evoluția omului către spiritual ar fi fost atât de rapidă încât omul nu s-ar fi putut dezvolta corporal. Dacă forțele pământești și cele lunare ar fi rămas unite, întreaga viață ar fi încremenit ca formă pură. Oamenii ar fi devenit statui, ar fi apărut o populație cristalizată, cum spune Goethe în Faust partea a II-a [Nota 69].
Datorită separării forțelor solare și lunare de Pământ s-a stabilit acel echilibru între viață și formă necesar dezvoltării omenirii. Omul se poate dezvolta corect doar pentru că aceste forțe acționează din exterior. Forțele care provin de la Soare creează și fecundează viața. Ceea ce toarnă această viață în forme fixe vine de la Lună. Lunii îi datorăm formarea corpului nostru fizic actual, dar ceea ce se cufundă în acest corp, viața, provine de la Soare.
Acești doi curenți, solar și lunar, acționează de aceea întotdeauna în mod just fiindcă una din entitățile solare s-a unit cu Luna. Entitățile aflate pe treaptă divină au plecat odată cu Soarele; una din ele însă s-a detașat și a făcut din Luna actuală reședința ei. Acest spirit legat de Lună se numește Iehova, Dumnezeul formei sau divinitatea lunară. Acest Dumnezeu-Iehova sau Iahve a format cele trei corporalități ale omului în așa fel încât să le facă apte pentru a primi picătura-Eu. Iehova a format corpul uman drept imagine a sa. „Și l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său.” (Geneza 1, 27)
Această teorie a evoluției a făcut parte din știința școlilor oculte din toate timpurile. În școala ocultă creștină a lui Dionisie Areopagitul elevul învăța aceste lucruri în felul următor: Priviți regnurile vii ale Pământului. Priviți pietrele. Ele sunt mute. Ele nu exprimă niciun fel de suferință sau bucurie. Animalele s-au ridicat deasupra acestei stări. Dacă ați putea cerceta evoluția cu o privire spirituală atentă ați vedea că în sunetele emise de animalele ce au trăit într-un trecut foarte îndepărtat se exprimă aceeași sonoritate ce străbate Cosmosul. Cu cât urcați mai mult spre om cu atât descoperiți că sunetul devine expresia propriei lui dureri și a propriei lui bucurii. Numai omului i-a fost dat să imprime în sunet ceea ce emană din spiritul individual. Animalul emite sunete conform cu ceea ce se petrece în natură; dar sunetul a devenit cuvânt când Iahve a format corpurile umane în așa fel încât entitățile spirituale
ale Soarelui să se poată revărsa în ele. Când sunetul a devenit Cuvânt spiritul a răsunat în corpul astral. În sunet s-au împletit sens și semnificație când entitățile solare superioare au pătruns în formele create de către Iahve. Începutul spiritual propriu-zis al omului se situează în momentul în care în el a răsunat primul cuvânt.
Ne aflăm aici în punctul pe care îl atinge evanghelistul în primul verset al primului capitol: „La început a fost Cuvântul...” Spiritul cel mai înalt, care este legat de Soare și care a trimis „Eu”-rile către Pământ, se numește, în învățătura ocultă, Christos. „Eu”-rile însă, ca părți componente ale Logosului solar, au pătruns doar treptat în respectivele forme. Lumina s-a revărsat din Logosul solar, dar puțini au primit-o în acele timpuri vechi; dar cei care au primit-o au devenit diferiți de semenii lor. Ei au fost numiți „copii ai lui Dumnezeu” sau „fii ai lui Dumnezeu” (l, 12). Ei erau formați din patru elemente: corp fizic, corp eteric, corp astral și Eu, chiar dacă cel de al patrulea, elementul cel mai tânăr, era încă slab și întunecat. Totuși, lumina trebuie să vină la toți oamenii, dar pentru asta este nevoie de timp. Versetele de la 8 la 14 fac referire la aceasta. Au existat totuși oameni care au primit lumina într-un grad înalt, astfel încât ei știau de ea și puteau depune mărturie pentru ea. Ei i-au instruit pe ceilalți. Cei care din propria experiență, și nu instruiți de către ceilalți, au depus mărturie despre Lumină și au arătat că va veni cel care pentru prima dată va duce Lumina la toți aceștia sunt numiți în învățătura ocultă Ioan (capitolele 6 și 7). Autorul Evangheliei după Ioan este un astfel de „Ioan”. În capitolul 1, versetul 18 este spus: „Nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu vreodată...”, asta vrea să spună: nimeni înainte de Ioan, căci abia începând cu Christos Iisus El a fost personificat. Evenimentul cel mai mare pentru evoluția Cosmosului și a omului este evenimentul de pe Golgota.
