Astăzi și data următoare vreau să vorbesc despre Evanghelia după Ioan. Aș dori să menționez totodată că expunerile pe care le vom asculta despre Evanghelia după Ioan vor fi, mai mult sau mai puțin, inteligibile doar pentru acei participanți care s-au preocupat de știința spiritului. Desigur, chestiunea ar lua o amploare prea mare dacă, de asemenea, am vrea să discutăm toate celelalte aspecte care, eventual, ar putea intra în discuție pentru neteosofi.
Știți probabil că în ultima vreme s-a format în legătură cu modalitatea de redactare a scrierilor nou-testamentare a Evangheliilor o anumită concepție care minimalizează rolul de document istoric al Evangheliei după Ioan. În cercurile teologice, cel puțin în cercurile „progresiștilor”, se spune că dacă este să luăm în considerare valoarea de document privind viața fondatorului creștinismului nu pot intra în discuție decât primele trei Evanghelii, Evangheliile sinoptice. Ele sunt numite sinoptice deoarece se face o rezumare a conținutului lor și apoi se vrea să se obțină, în mod teologic, o imagine de ansamblu a vieții lui Christos Iisus. În schimb, în ce privește Evanghelia după Ioan, teologii moderni încearcă să o prezinte ca pe un fel de lucrare poetică, ca pe o profesiune de credință, o scriere a unui om care își descrie impresiile sale sufletești, viața sa interioară religioasă, modul în care o simte el prin influența creștinismului. Așa încât în Evanghelia după Ioan noi ar trebui să vedem o scriere meditativă, un crez plin de ardoare, nu însă și ceva ce ar putea intra în discuție pentru adevăratele probleme creștine. Pe de altă parte însă, pentru oricine se adâncește în scrierile nou-testamentare, un fapt interior rămâne bine întipărit, și anume că din Evanghelia după Ioan curge în mod nemijlocit viață, că din ea izvorăște o convingere și un izvor de adevăr de un fel aparte, altfel decât din alte scrieri religioase. Din ea curge o certitudine pe lângă care chestiunile exterioare nu mai au nicio relevanță. Este un sentiment care îi cuprinde pe oameni atunci când se apropie mai mult de Evanghelia după Ioan și dezvoltă de aici o simțire pentru viață sufletească interioară, pentru adâncire spirituală. Nu poți ajunge să înțelegi cu adevărat ce se ascunde aici decât prin știința spiritului. De foarte, foarte multe ori v-am explicat cum ajungi să ai un raport corespunzător față de documentele religioase prin știința spiritului, prin adâncire spirituală.
Fiecare dintre dumneavoastră știe că un prim raport față de scrierile religioase este acela al omului naiv, care ia faptele așa cum sunt descrise ele, care nu le supune mai departe unei gândiri critice, care din aceste documente primește pâinea vieții religioase și prin aceasta este satisfăcut.
Numeroși contemporani de-ai noștri care și-au însușit acest mod naiv de a privi și care apoi au devenit „deștepți”, care s-au iluminat, să zicem așa, sunt izbiți de contradicțiile care apar în Evanghelii. Drept urmare ei se dezic de Evanghelii și de credință. Ei se justifică în felul următor: Conștiința noastră și simțul adevărului nu se împacă cu faptul de a afla în aceste scrieri cunoștințe și a rămâne la credința în aceste scrieri. Aceasta este treapta celor „deștepți”, treapta a doua.
Urmează apoi un al treilea mod în care oamenii se raportează la scrierile religioase. Ei încep să interpreteze simbolic scrierile religioase, să vadă în ele simboluri și alegorii. Această cale au ales-o în ultima vreme liber-cugetătorii. Bruno Wille [Nota 1], editorul foii „Liber-cugetătorul”, a apucat recent acest drum. El s-a apucat să supună mitul lui Christos, precum și Biblia în general, unei interpretări simbolice. De aici nu poate rezulta în mod necesar un punct de cotitură interior, o cale evolutivă pe care omul să o parcurgă. Un om mai puțin spiritual va explica, de asemenea, mai puțin pregătit spiritual aceste scrieri. Alții, cu mai mult spirit, vor stoarce mai multe lucruri spirituale. Prin aceasta există tendința de a introduce multe lucruri ce corespund sau izvorăsc dintr-un spiritual pur omenesc. Această a treia modalitate este deci pe jumătate o atitudine de om credincios, însă una arbitrară.
Există însă un punct de vedere cu totul diferit, prin care învățăm să recunoaștem că există intervenții ale unei lumi superioare, că în afara lumii noastre senzoriale mai există și alte lucruri, respectiv lucruri spiritual-sufletești, și că comunicările religioase nu sunt absolut deloc comunicări din lumea senzorială, ci descrieri ale unor fapte petrecute într-o lume superioară. Cine face cunoștință cu aceste realități ale lumii astrale aflate imediat îndărătul lumii noastre senzoriale sau mai profund, în lumea devachanică sau mentală, ajunge la rândul lui la o nouă înțelegere, o înțelegere superioară a documentelor religioase. Și este, de fapt, imposibil să înțelegi Evanghelia după Ioan fără o astfel de înălțare într-o lume superioară. Evanghelia după Ioan nu este o expresie poetică, o scriere izvorâtă dintr-o simplă ardoare religioasă, ci ea prezintă comunicări din lumile superioare primite de către autorul acestei Evanghelii. Cu aproximație, chestiunea se prezintă – am să fac doar o scurtă descriere a stării de fapt – după cum urmează. Astăzi n-am să pun în discuție ceea ce se poate aduce ca dovadă pentru aceasta. Poate voi avea ocazia să fac acest lucru data viitoare. Cel care a scris Evanghelia după Ioan a cunoscut, prin viețuirea avută de el în lumile superioare, faptele petrecute la începutul erei noastre în preajma întemeietorului creștinismului și acțiunea acestuia.
Dar mai întâi un exemplu a ceea ce înseamnă o cunoaștere oarecare și o cunoaștere adevărată, o recunoaștere. Am menționat aici cândva, recent, că este posibil ca lângă noi să se afle un om, ca noi să îl vedem așa cum este, dar tocmai de aceea să nu putem să-1 recunoaștem încă. Am menționat, legat de acest lucru, o anecdotă despre o cântăreață care la o serată stătea pe un scaun între Mendelssohn și o persoană necunoscută ei. Ea se întreținea foarte bine cu Mendelssohn, însă celălalt, care era foarte amabil și politicos, îi era antipatic. De aceea ea a întrebat după aceea: Cine era nătărăul din stânga mea? – Este renumitul filosof Hegel! – a venit răspunsul. Dacă i s-ar fi spus doamnei dinainte că la o serată ar putea fi văzut marele filosof Hegel, probabil că ea ar fi urmat invitația pentru acest unic motiv. Întrucât el îi era necunoseut, nu era acum decât un prostănac. Aceasta este deosebirea între a vedea și a înțelege, între a cunoaște și a recunoaște.
Cel care a întemeiat creștinismul nu putea fi recunoscut așa ușor, numai cu ajutorul intelectului obișnuit, care este îndreptat spre senzorial. Acest fapt voiau să îl exprime de multe ori marii mistici în cuvinte atât de grandioase și frumoase. Aceasta voia să spună și Angelus Silesius în cuvintele [Nota 2]:
De-o mie de ori de s-ar naște-n Bethlehem Christos
Și-n tine nu, pierdut rămâi, acum și pe vecie.
Există o viețuire interioară a lui Christos, există o posibilitate de a recunoaște cele întâmplate exterior între anii 1 și 33 în Palestina. Cel care a venit aici din lumi superioare trebuie la rândul lui înțeles dintr-o lume superioară. Iar cel care l-a descris în modul cel mai profund a trebuit să se ridice la nivelul celor două lumi superioare aflate în discuție aici, la nivelul lumii astrale și la cel al lumii devachanice sau mentale. Această înălțare a lui Ioan, dacă putem s-o numim așa, era înălțarea în cele două lumi superioare. Pe ea ne-o descrie Evanghelia după Ioan în comunicările sale.
Primele douăsprezece capitole ale Evangheliei după Ioan conțin viețuirile lui Ioan în lumea astrală. De la capitolul al treisprezecelea încolo avem trăirile lui Ioan în lumea devachanică sau mentală, astfel încât cel care a așternut aceste lucruri pe hârtie spune despre Christos – cuvintele trebuie privite doar prin comparație: Aici, pe acest Pământ, E1 a trăit, a acționat dinăuntrul unor forțe ce sunt forțe divine, forțe oculte, El a vindecat bolnavi, a cunoscut totul, de la moarte până la înviere. A înțelege aceste lucruri cu rațiunea comună este imposibil. Aici, pe acest Pământ, nu există nicio știință, nicio înțelepciune prin care să se poată înțelege ceea ce s-a întâmplat acolo. Există însă o posibilitate de a ne înălța în lumile superioare. Acolo poate fi găsită înțelepciunea prin care putem să-l cunoaștem pe cel care a umblat pe acest Pământ. Astfel, autorul Evangheliei după Ioan s-a ridicat în cele două lumi superioare, unde s-a inițiat. A fost o inițiere, iar autorul Evangheliei după Ioan ne descrie inițierea sa, inițiere în lumea astrală și inițiere în lumea devachanică sau mentală.
În vremurile de demult, în regiunile în care corpul omenesc mai era apt să primească o astfel de inițiere, aceasta era efectuată în modul următor. Omul respectiv trebuia să treacă printr-un fel de stare de somn. Tot ceea ce în cazul inițierii europene actuale – care durează ani întregi, deoarece tot ceea ce se spune în continuare nu poate fi făcut de către un european – se obține prin lungi exerciții de meditație și concentrare, se atingea înainte de către unii – de asemenea după anumite exerciții preliminare de meditație și concentrare – într-un timp scurt. Fac în mod explicit remarca că acela care vrea să primească într-adevăr inițierea trebuie, într-o formă oarecare, să facă cunoștință cu aceste două viețuiri importante prin care să parcurgă cele descrise acum, chiar dacă într-un mod puțin diferit. Omul trebuie să treacă printr-un fel de stare de somn. Pentru a ști ce înseamnă de fapt somnul în esență, să aducem încă o dată în fața sufletului ce se întâmplă atunci când omul doarme. În acest timp corporalitățile sale superioare sunt despărțite de corporalitățile inferioare. Omul se compune în primul rând din corpul fizic, pe care dumneavoastră îl vedeți cu ochii. A doua componentă este așa-numitul corp eteric. Acesta este acel mădular ființial ce îmbracă corpul fizic. Este cu mult mai fin decât corpul fizic și în el sunt activi curenți și organe de o minunată varietate și splendoare. În corpul eteric există aceleași organe ca și în corpul fizic. Corpul eteric are și el creier, inimă, ochi și așa mai departe. Ele reprezintă acele forțe care au creat prima dată organele fizice corespunzătoare. Lucrurile se întâmplă aproximativ ca și când într-un recipient răcim niște apă, care devine astfel gheață. La fel trebuie să vă imaginați modul de formare a unui organ fizie, prin densificarea etericului. Corpul eteric este doar cu puțin mai extins în afara corpului fizic.
Al treilea corp este corpul astral. El este purtătorul poftelor, dorințelor, pasiunilor și așa mai departe. El pătrunde cu totul corpul fizic sub forma unui nor. Aici sunt culori, pasiunile violente au forma de fulgere care brăzdează cerul. Însușirile temperamentului străbat tot corpul sub formă de puncte mai mult sau mai puțin luminoase. Întregul om interior se proiectează în afară într-o formă de lumină. Acesta este Eul propriu-zis al omului, purtătorul propriu-zis al sâmburelui ființial superior al omului. Când omul doarme în timpul nopții, deci în somnul obișnuit, corpul fizic și corpul eteric rămân lungite în pat. Acestea sunt strâns unite unul cu altul. Corpul astral și tot ceea ce mai ține de om este desprins de ele. Atât timp cât nu întreprinde ceva deosebit, omul rămâne inconștient atunci când corpul său astral este în afara corpului fizic. Rămâne inconștient precum în lumea senzorială atunci când îi lipsesc ochii și urechile. Puteți trăi mult și bine în lumea fizică – dacă nu ați avea ochi nu ar exista culori, dacă n-ați avea urechi n-ar exista sunete. Așa se întâmplă atunci când corpul astral se găsește în afara corpului. El este atunci dilatat în lumea sufletească, însă nu o vede, nu o percepe deoarece nu are dezvoltate deocamdată simțurile astrale. Acestea trebuie formate treptat, treptat. Cât timp omul nu face exerciții, el rămâne inconștient în lumea superioară. Dacă însă face exerciții, el poate dobândi conștiență în această lume superioară. Când corpul său astral capătă organe, el începe să vadă ce se întâmplă în jur, în lumea astrală. Cei care au audiat mai des aceste conferințe știu că există șapte astfel de simțuri astrale. Ele sunt numite roți sfinte, chakre sau flori de lotus. Între cei doi ochi, între sprâncene, se află floarea de lotus cu două petale. În apropierea laringelui este plasată floarea de lotus cu șaisprezece petale, în vecinătatea inimii floarea de lotus cu douăsprezece petale. Dacă, încet, încet, aceste organe se dezvoltă, omul devine văzător în lumea astrală.
Această contemplare astrală este ceva cu totul deosebit de vederea fizică. O reprezentare în legătură cu aceasta puteți să v-o faceți amintindu-vă modul în care se desfășoară viața de vis. Ceea ce noi viețuim în vis sunt simboluri. La fel, și percepțiile astrale sunt doar niște simboluri. Aici omul devine un văzător de simboluri. În lumea astrală el pierde conștiența a ceea ce se petrece nemijlocit în lumea fizică, însă în simboluri el poate afla acel fel de întâmplări din viața lui Christos Iisus pe care ni le prezintă Ioan prin viețuirea sa în lumea astrală. Acest gen de scene alcătuiesc cuprinsul primelor douăsprezece capitole ale Evangheliei după Ioan. Vă rog să nu mă înțelegeți greșit! Știu că mulți vor zice: Dacă acestea sunt trăiri astrale, atunci toate acestea nu reprezintă în fond nimic adevărat, iar cele relatate în legătură cu întemeietorul creștinismului nu au totuși nicio valabilitate. – Acest lucru nu este corect. Este ca și când am vrea să spunem că un om din carne și sânge nu poate fi un geniu, pentru că geniul nu poate fi văzut. Chiar dacă adevărul despre Christos Iisus îl recunoaștem întâi pe plan astral, viața Sa totuși s-a desfășurat realmente pe plan exterior. Pe plan astral avem de-a face cu simbolul, iar pe plan fizic cu realitatea exterioară. Nimic nu este ciuntit din realitatea obiectivă, dacă o înțelegem într-un sens mai profund, în sensul Evangheliei după Ioan.
Inițierea pe planul astral trebuie să fie precedată de ceea ce noi numim meditație. Aceasta este o adâncire a sufletului în el însuși. Eu am descris în mai multe rânduri aici ce reprezintă aceasta. Pentru ca omul să ajungă la o trăire meditativă el trebuie să se facă orb și surd față de toate impresiile senzoriale. Nimic nu trebuie să-l perturbe. Chiar dacă în jur tunurile s-ar dezlănțui, el trebuie să nu perceapă în trăirea lui interioară nimic din aceasta. Nu este ușor să realizezi aceasta, însă cu perseverență prin exercițiu continuu se poate dobândi aptitudinea corespunzătoare. Omul trebuie, de asemenea, să devină impasibil și față de cele viețuite deja mai înainte, memoria lui trebuie să se stingă. Sufletul trebuie să fie preocupat exclusiv cu el însuși; atunci din interior se pot înălța adevărurile veșnice, adevăruri veșnice capabile nu numai de a deștepta înțelegerea noastră, ci și de a elibera facultățile ce dormitează parcă vrăjite în sufletul nostru. Aceste adevăruri mari, veșnice, i se revelează omului mai devreme sau mai târziu, în funcție de maturitatea pe care și-a câștigat-o prin karma sa: unuia, așa cum spune Subba-Row [Nota 3], în șapte încarnări, altuia în șaptezeci de ani, altuia în șapte ani, altuia în șapte zile sau șapte ore.
Ioan ne indică și ceea ce l-a transpus într-o astfel de stare sufletească, care l-a introdus în perceperea pe planul astral. Expresia pe care a folosit-o ca formulă meditativă stă chiar la începutul Evangheliei sale: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și un Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era la început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. În El era Viața, și Viața era Lumina oamenilor. Și Lumina lumina în întuneric și întunericul nu a cuprins-o.”
În aceste cinci fraze se află adevărurile veșnice ce fac să apară ca prin vrajă în sufletul lui Ioan marile viziuni. Aceasta este formula meditativă. Acela pentru care a fost scrisă Evanghelia după Ioan nu trebuie doar s-o citească așa cum citești o carte oarecare. El trebuie să privească primele cinci fraze ca pe o formulă meditativă; atunci el trăiește după exemplul lui Ioan, caută să viețuiască ceea ce a viețuit Ioan. Aceasta este calea, aceasta s-a intenționat: o imitare a vieții lui. Ioan spune: Faceți ceea ce am făcut eu, lăsați să acționeze în sufletele voastre mărețele fraze „La început era Cuvântul” și așa mai departe și vi se vor adeveri cele spuse de mine în primele douăsprezece capitole.
Aceasta și numai aceasta poate contribui la înțelegerea Evangheliei după Ioan. Așa a fost ea concepută și așa trebuie ea folosită. Semnificația pentru „Cuvânt” am menționat-o și pe ea în mai multe rânduri. Să înțelegem corect ce înseamnă aceasta. „La început” nu este bine tradus în nemțește. Traducerea ar trebui să sune, de fapt, astfel: Cuvântul a răsărit din forțele primordiale. Asta înseamnă: atunci a răsărit Cuvântul din forțele primordiale. „La început”, așadar, înseamnă: din forțele primordiale.
Când omul ajunge în această stare de somn, el nu se mai află în lumea senzorială. El intră într-o lume sufletească, iar în această lume sufletească el viețuiește adevărul despre lumea senzorială. Aici i se revelează adevărul lumii senzoriale. El trece de la cuvintele derivate ale lumii senzoriale înapoi, la forțele originare, și se înalță la cuvintele adevărului. Orice adevăr are șapte semnificații. Pentru misticul care se adâncește aici el are însă următoarea semnificație: cunoașterea, Cuvântul care se arată aici nu este ceva ce are valabilitate doar azi sau mâine, ci este veșnic. Acest Cuvânt conduce la Dumnezeu, deoarece a fost la Dumnezeu dintotdeauna, deoarece el este esența însăși pe care Dumnezeu a așezat-o în lucruri.
Mai există însă și o altă întelegere, iar aceasta se dobândește dacă în fiecare zi, mereu și mereu, te întorci la vorbele importante: „La început era Cuvântul”. Dacă începi să înțelegi nu numai cu intelectul ci și cu inima, astfel încât inima să devină una cu acest Cuvânt, atunci se revelează forța, începe deja starea despre care vorbește Ioan. El o descrie cu o mare expresivitate în felul următor: „Toate prin Cuvânt s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”.
Ce găsim noi în acest Cuvânt? În el găsim viața. Ce cunoaștem noi prin viață. Ce cunoaștem prin lumină? Documentele religioase noi trebuie să le luăm textual, dacă vrem să accedem la o cunoaștere superioară. Unde, în ce luminează lumina, dacă omul a ajuns la ea? În întunericul nopții. Ea intră în cei care dorm. Ea intră în orice om care doarme. Întunericul însă nu a cuprins-o – până să se nască facultatea de a o percepe pe planul astral. La fel, textual, trebuie înțeleasă și cea de-a cincea frază. Lumina astrală luminează înăuntru, în întunericul nopții, însă oamenii nu văd de obicei lumina, ei trebuie mai întâi să o învețe să o vadă.
Întrucât pentru autorul Evangheliei după Ioan toate acestea au devenit realitate, lui i-a răsărit și lumina, care i-a arătat cine era Cel al cărui ucenic și apostol era. El l-a văzut aici pe Pământ. Acum el l-a descoperit și pe plan astral și a recunoscut că cel care a umblat pe Pământ în carne și oase se deosebește doar foarte puțin de cel ce trăiește înăuntrul său cel mai profund. În fiecare om individual trăiește un om-Dumnezeu. Într-un viitor îndepărtat acest om-Dumnezeu va învia din fiecare din noi. Omul din ziua de azi este ca expresie exterioară, mai mult sau mai puțin, o copie a omului interior divin, iar acest om interior divin lucrează continuu la omul exterior.
Am atras deja atenția joia trecută [Nota 4] asupra modului în care putem vedea aceste lucruri chiar la suprafață. Uitați-vă la un copil. Dumneavoastră, probabil, ați putea spune că în aceste trăsături naive se ascunde tatăl, mama, un unchi sau un bunic. Dar tot ce este interior se exprimă în trăsăturile feței, se exprimă în gesturile mâinii, în întregul fel de a se mișca al copilului. Ceea ce dormitează în copil iese la lumină, se desăvârșește. În cele din urmă iese la iveală ceea ce este propriu, fizionomia devine o amprentă a propriului suflet, în timp ce mai înainte ieșea în evidență mai mult caracterul de specie. În sălbatec sufletul propriu dormitează încă și nu are decât o existență sărăcăcioasă. Individualul însă se elaborează în multe încarnări, sufletul capătă o putere mai mare asupra corpului fizic, fzionomia primește amprenta sau expresia interiorului. În omul imatur se exprimă foarte puțin din puterea sufletului. Omul devine mai matur, și este într-adevăr matur atunci când cuvântul interior a devenit pe de-a-ntregul carne, când exteriorul este o copie exactă a interiorului, astfel încât carnea este complet spiritualizată. Acest lucru el l-a înțeles însă abia acum, după ce înaintea ochiului astral i-a apărut clar Sinea superioară. Aceasta stătea pe planul astral în fața ochiului sufletesc al lui Ioan, și el a recunoscut: Aceasta sunt eu. Astăzi eu nu am viețuit-o decât pe planul astral, ea însă va coborî treptat pe Pământ, așa cum s-a întâmplat cu cel pe care L-am urmat. – Există o profundă înrudire între Christos Iisus și omul-Dumnezeu care este sădit în fiecare om. Aceasta este viețuirea interioară profundă avută de Ioan. Sinea interioară trăiește inconștientă în om și ea îi devine conștientă sufletului abia prin procesele care au fost descrise.
Ce înseamnă că ceva ne devine conștient? Poate ceva ce trăiește doar în interiorul nostru să devină conștient? Cât timp trăiește doar în interiorul nostru acest ceva nu ne este conștient. De ceva subiectiv, de ceva pe care omul îl poartă în sine el nu este conștient. Ca să explic aceasta aș folosi o comparație banală. Dumneavoastră, cu toții, aveți un creier fizic, însă nu il vedeți. Ca să-l puteți vedea ar trebui mai întâi să-l secționați și să-l scoateți afară. Din același motiv, puțin altfel ca mod de exprimare, dumneavoastră nu vă puteți vedea Eul superior. Eul este înăuntru, în dumneavoastră. Dacă vreți însă să-l percepeți el trebuie să iasă afară, iar acest lucru nu se poate întâmpla decât pe plan astral. Dacă el iese afară și se află înaintea dumnevoastră este, sub raport spiritual, același lucru cu a pune un creier fizic pe o tipsie și a face din el obiectul contemplării dumneavoastră senzoriale.
Acest proces autorul Evangheliei după Ioan ni-l descrie după cum urmează: Eul superior propriu, care în perfecțiunea sa este Christos, îi apare înainte. Abia după ce știți acest lucru veți putea înțelege anumite sugestii, anumite adevăruri din primul capitol al Evangheliei după Ioan. Dacă luați și numai acest aspect pe care l-am pomenit aici, veți înțelege foarte bine un lucru. În limbaj ocult, locul în care locuiește inițial acest Eu, corpul fizic pe care el și l-a clădit pentru a locui în el, este numit Templu. Așa încât se spune: Sufletul locuiește în templu.
Când pentru prima dată sufletul trebuie să iasă din templu pentru a fi vizibil în afară, procedura nu este chiar una ușoară, lipsită de durere. Această părăsire a trupului nu este nedureroasă. Tot acest complex, ce formează legătura superioară cu corpul fizic, reprezintă niște cătușe ce nu sunt așa ușor de desfăcut. Presupunând că sunteți legați cu cătușe de un anumit obiect și smulgeți acum acest obiect din legătura pe care el o are cu dumneavoastră,
această rupere este resimțită în mod dureros. Când corpul astral iese din corpul fizic, când iese în mod sesizabil, procedeul este la fel de dureros ca smulgerea cătușelor. Ieșirea din corpul fizic în timpul somnului este ceva diferit; omul nu percepe absolut nimic. Atunci însă când iese conștient sunt resimțite durerile.
Dacă acum omul începe să devină conștient pe plan astral, lucrurile îl întâmpină aici în oglindă. 165 nu trebuie citit 165, ci 561, deci scris ca în oglindă. Pe plan astral totul apare inversat. Chiar și timpul este inversat. Dacă urmăriți un om pe plan astral, porniți mai întâi din locul în care el se află. Ulterior puteți merge în urmă până la momentul nașterii sale. Puteți să-l urmăriți retrospectiv; pe plan fizic – înainte, pe plan astral – înapoi. Așa ne apare ieșirea din corporalitatea fizică. Este ca și când am părăsi templul corpului fizic și am fi prinși din toate părțile. Acesta este procesul pe care vrea să ni-l descrie Ioan, proces care constă în ieșirea din sine pentru a putea să-L viețuiască pe Christos, propria Sa Sine superioară, divină. Oamenii aflați în jurul Lui au corpul astral atât de puternic înlănțuit de corpul fizic, încât pare a fi prins de acesta cu cătușe.
Citiți acum cum este descris acest proces în formă imaginativă, simbolică, în Evanghelia după Ioan, capitolul 8, versetele 58 și 59: „Iisus le-a spus lor: Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam. – Atunci ei au ridicat pietre ca să arunce asupra Lui. Dar Iisus s-a ferit și a ieșit din templu”, strecurându-se prin mijlocul lor, trecând de orice obstacol. Așa se încheie capitolul 8. Acesta este procesul ieșirii corpului astral din corpul fizic. De obicei acest proces, acest ultim act care conduce la ieșirea din corpul fizic, durează, pentru ca omul să devină complet văzător, trei zile. După scurgerea acestor trei zile omul dobândește pe plan astral o conștiență similară celei anterioare, de pe planul fizic. Atunci el se unește cu lumea superioară.
Această unire cu lumea superioară este denumită în limbaj ocult nunta sufletului cu puterile lumii superioare. Când iese din corpul fizic, acesta îi apare celui care a ieșit așa cum i-ar apărea unui copil nou-născut mama sa, dacă el ar putea avea conștiență. Așa s-ar afla corpul fizic în fața celui ce face această experiență, iar corpul astral poate atunci foarte bine să-i spună corpului fizic: Aceasta este mama mea. Dacă și-a serbat nunta, el poate spune așa ceva; el privește atunci în urmă la unirea petrecută anterior. Acest lucru se poate întâmpla după trei zile. Așa decurge procesul ocult pentru planul astral. Capitolul 2, versetul 1 spune: „Și a treia zi a fost nuntă în Cana Galileii; și era și mama lui Iisus acolo.” Aceasta este expresia simbolică pentru ceea ce tocmai am spus. Aceasta s-a întâmptat în ziua a treia.
Când din această lume omul intră în lumea astrală, el se află într-un domeniu din care pornește un alt urcuș, un urcuș într-o lume mai înaltă, lumea mentală sau devachanică. Această intrare în lumea mentală sau devachanică trebuie răscumpărată printr-o completă anulare, mortificare a naturii inferioare. Omul trebuie să treacă timp de trei zile printr-o moarte și apoi să fie înviat. Dacă a devenit văzător pe plan astral, dacă i-au apărut imaginile de pe planul astral, el devine acum matur să și înțeleagă, să devină știutor pe planul mental sau devachanic. Acest lucru înseamnă că el poate după aceea să descrie deșteptarea sa în planul devachanic. Regăsirea mentală, conștientă, pe plan superior a Sinei sale – iată ce înseamnă învierea lui Lazăr.
Ioan descrie și această înviere a lui Lazăr. Anterior el arătase că prin tot acest proces se poate intra în lumea superioară, că acesta este poarta spre lumile superioare. În capitolul 10, versetul 9 se spune: „Eu sunt poarta; de va intra cineva prin mine se va mântui și va intra și va ieși și pășune va afla.” Aceasta înseamnă deșteptarea a ceea ce stătea învăluit în somn și este trezit acum pe plan devachanic. Ioan traversează această stare de deșteptare. Ioan este Lazăr, și Ioan nu vrea să spună nimic altceva decât ceea ce este scris în primele douăsprezece capitole ale Evangheliei sale: el descrie sub forma unei viețuiri astrale că a fost deșteptat pe planul astral. Apoi s-a petrecut inițierea pentru planul devachanic. El a zăcut în mormânt trei zile, după care a primit învierea. Învierea lui Lazăr este însăși învierea lui Ioan, cel care a scris Evanghelia. Recitiți tot ceea ce s-a scris până la capitolul care vorbește despre învierea lui Lazăr și vedeți dacă apare undeva numele lui Ioan, dacă se face undeva vreo referire la el. Vedeți ce se spune despre Lazăr și ce se spune despre Ioan. Despre Ioan se spune [Nota 5]: „Dintre ucenici era însă unul care la masă stătea la pieptul lui Iisus, pe care Iisus îl iubea.” Despre Lazăr se spun exact aceleași cuvinte, că Domnul îl iubea. Este una și aceeași individualitate. Ea nu este menționată înainte de înviere. Ea apare abia după ce este „înviată din morți”.
Iată tainele ce dormitează în Evanghelia după Ioan. Ucenicul pe care Domnul îl iubea – acesta este cel pe care l-a inițiat El însuși. Autorul Evangheliei după Ioan a fost cel pe care Domnul îl iubea. Și prin ce a devenit el capabil să scrie aceasta? Acest lucru a fost posibil prin faptul că el a fost inițiat mai întâi pe plan astral și apoi pe plan devachanic. Evanghelia după Ioan va fi înțeleasă cu adevărat abia atunci când veți fi aprofundat în acest fel concepția în care ea a fost scrisă. Ea va deveni atunci unul din cele mai mărețe documente care au fost scrise vreodată. Ea reprezintă o descriere a inițierii în profunzimile vieții sufletești. Ea este scrisă cu scopul ca tot ce stă spus în ea să poată fi urmat. Iar acest lucru este posibil. Omul poate afla în el însuși, frază cu frază, cuvânt cu cuvânt, în timpul ridicării sale pe un plan superior tot ceea ce este descris în Evanghelia după Ioan. Nu este o biografie a lui Christos, ci o biografe a sufletului omenesc în evoluție. Iar cele descrise sunt veșnice și ele se pot întâmpla mereu în pieptul fiecărui om. O mostră și un exemplu îl dă chiar această carte. Tocmai de aceea ea are acea forță trezitoare și însuflețitoare care nu numai că-l face pe om un creștin, ci îl și invită să imite sau să repete deșteptarea la o realitate superioară. Evanghelia după Ioan nu este o scriere în care se expune un crez, ci o scriere care dă cu adevărat forță și viață independentă superioară. Aceasta încolțește și răsare din această Evanghelie după Ioan, iar cine o primește în așa fel încât nu vrea numai să o înțeleagă, ci și s-o trăiască, a înțeles-o în mod just.
N-am putut să arăt decât în câteva cuvinte cele ce sunt conținute în această scriere. Data viitoare vom intra în unele chestiuni de amănunt. Veți vedea atunci că fiecare frază în parte poate fi pentru dumneavoastră o confirmare a celor afirmate de noi astăzi în linii generale despre Evanghelia după Ioan. Treptat, treptat, veți vedea că această Evanghelie după Ioan nu se adresează doar intelectului omului, ci forțelor sale sufletești în ansamblu și că din Evanghelia după Ioan răsar realmente conținuturi sufletești.
