Ultima oară am vorbit despre primele douăsprezece capitole ale Evangheliei după Ioan. Am văzut că minunea învierii lui Lazăr reprezintă inițierea unui om în lumea spirituală. Evanghelia după Ioan trebuie privită ca și cum fiecare frază face o trimitere la lumea spirituală. Dacă o înviem în noi, luăm cunoștință de inițierea creștină. Cel care cunoaște alte forme de ucenicie, care știe că există și alte căi de inițiere decât aceasta, știe și că acela care caută astăzi disciplina instrucției spirituale este condus prin alte metode decât cele cunoscute îndeobște de majoritatea dintre dumneavoastră. Aceia dintre dumneavoastră care s-au familiarizat mai mult cu viața spirituală știu că mai există și o latură esoterică a strădaniilor noastre spiritual-științifice.
Inițierea creștină prezintă asemănări cu alte căi de inițiere, însă astăzi acest drum nu poate fi urmat. Cine vrea să pășească pe acest drum trebuie să o facă cu ajutorul unui învățător competent, însă, având în vedere condițiile de viață din ziua de azi, este totuși problematic ca acest lucru să fie posibil. Să aducem încă o dată în memorie minunea învierii lui Lazăr, și anume în relație cu inițierea creștină.
Să pornim de la starea obișnuită de somn. Ce se întâmplă cu omul în somn? – La om avem de-a face cu corpul fizic, corpul eteric, corpul astral și Eul. Ce se întâmplă în sens ocult cu omul care doarme? – În somn rămân în pat corpurile fizic și eteric, iar corpul astral și Eul ies în afară și plutesc la omul nedesăvârșit sub forma unui inel, mai târziu sub forma corpului fizic, deasupra acestuia. Corpul astral nu este inactiv, el are mereu ceva de făcut. Când omul este treaz astralul străbate întrețesând corpul fizic. După ce a ieșit afară, el lucrează la întreținerea și îngrijirea corpului fizic. Corpul astral se comportă față de corpul fizic la fel ca muncitorul față de o mașină, cu deosebirea că în primul rând muncitorul este înăuntru, în mașină, însuflețește diferitele părți ale mașinii, pe care le pune în mișcare. Această comparație cu muncitorul și mașina se potrivește însă mai bine atunci când omul doarme și stă lungit în pat: corpul astral acționează din afară. Și ce face el? Prin munca lui el echilibrează, repară stricăciunile suferite de corpul fizic în timpul zilei. Putem vedea de aici la ce prejudicii sunt expuși oamenii dacă nu au un somn bun. Asupra corpului astral însuși își exercită influența entități ce aparțin celui de-al treilea regn elementar [Nota 6]. Entitățile celui de-al doilea rehn elementar se ocupă de corpul eteric al omului, iar cele aparținătoare primului regn elementar găsesc calea de acces spre corpul fizic, pentru a-l distruge. Procesele de distrugere sunt compensate doar în timpul somnului, când corpul astral lucrează la întreținerea corpului fizic.
Cunoașterea pur fizică este aici neputincioasă. Dacă omul începe însă să lucreze spiritual asupra sa, atunci el trebuie să creeze legăturile necesare și pentru activitatea astralului în cadrul fizicului. Meditația se răsfrânge în munca corpului astral asupra corpurilor fizic și eteric din timpul nopții. Doar ființele bune trebuie să găsească acces spre om. Cel care caută inițierea trebuie să-și asigure liniștea cea mai deplină. La aceasta se adaugă obligația de a evita orice aliment excitant, în special alcoolul. Printre premisele oricărei strădanii superioare se număra controlul gândurilor, o viață morală ireproșabilă și mai ales efortul de a nu se abandona oricărei mișcări sufletești, fie ea durere sau bucurie, ci de a păstra un echilibru sufletesc. Prin aceasta se adaugă și posibilitatea ca ființele bune să acționeze în timpul somnului, când corpul astral lucrează la corpurile fizic și eteric.
În ce privește inițierea descrisă în Evanghelia după Ioan, corpul astral iese în afara corpului fizic, împreună cu corpul eteric. Corpul fizic este părăsit, rămânând ca într-o stare de moarte. Acest lucru explică de ce Lazăr a zăcut trei zile în mormânt. Minunea învierii lui Lazăr este așadar imaginea unei inițieri. Se pune problema de a readuce corpul astral și corpul eteric iarăși în corpul fizic. Acest lucru îl înfăptuiește Învățătorul. Omul este acum un înviat din morți care își poate aminti viețuirile avute în lumile superioare. Acest lucru este posibil pentru fiecare om. Ceea ce în timpurile de demult reprezenta o procedură ce dura trei zile și jumătate, astăzi ea se realizează în alt mod. Rezultatul este același, însă se obține prin alte metode.
Ucenicul căii de inițiere creștine trebuia să treacă prin șapte încercări. Acestea nu erau doar de natură fizică, ci erau și viețuiri spirituale. Cine reușea să treacă de ele știa că în afara trupului poți să faci experiențe reale. Pe prima treaptă discipolul afla cum a ajuns omul să fie ceea ce este în prezent. Aceasta se realiza prin următoarea parabolă: Planta trebuie să aibă un sol mineral. Planta, deși se află pe o treaptă superioară față de mineral, trebuie să se încline în fața mineralului și să spună: Ție, piatră, care îmi ești de fapt inferioară, îți datorez existența, viața mea. Animalul stă pe o treaptă superioară față de plantă. El inspiră oxigen și expiră dioxid de carbon, procese fără de care n-ar putea trăi. Planta elimină oxigenul. Animalul trebuie să-i spună plantei: Cu smerenie mă înclin spre tine, plantă, căci fără tine eu nu aș putea să exist. – Aceeași atitudine o are omul aflat pe o treaptă superioară față de un alt om aflat pe o treaptă inferioară. Și el trebuie să-i spună acestuia: Fără ca tu să fii acolo unde ești, eu n-aș fi ceea ce sunt. – Trebuie să te pătrunzi cu totul de acest sentiment și cu modestie să te pleci. Omul trebuie să poată să se încline cu cel mai profund respect în fața celor inferiori lui. Aceasta este Spălarea picioarelor, prima treaptă a inițierii creștine: Christos se pleacă în fața ucenicilor și le spală picioarele. Cele viețuite aici reprezintă un simbol al lumii superioare. Cine poate trăi spiritual în această lume superioară, cine și-a dezvoltat acest simțământ, precum Lazăr, acela viețuiește în lumea superioară Spălarea picioarelor. Cine viețuiește deferența, umilința în lumea fizică, viețuiește într-o lume superioară Spălarea picioarelor. Această viețuire îi arată că el a atins prima treaptă pe calea care duce la inițiere. Acest lucru se exprimă și în corporal: omul are un sentiment ca și cum toți mușchii i s-ar fi întărit din nou. Așadar, oțelirea mușchilor după sentimentul de umilință corespunde primei trepte.
Cea de a doua treaptă a inițierii creștine o reprezintă Flagerarea, biciuirea și pălmuirea. Omul trebuie să învețe să suporte în liniște ceea ce mai înainte i-a pricinuit durere, să ia asupra lui durerile lumii. Acest lucru se reflectă de asemenea în lumea superioară: această tărie sufletească se simbolizează printr-o biciuire și lovituri adevărate. După aceasta discipolul simte într-o bună zi un fel de înțepături în tot corpul, semn că el a rezistat și a biruit încercarea. Este o viețuire reală pe care o are cel care parcurge drumul din proprie experiență. Marii mistici au experimentat aceasta. Un astfel de om a atins deci cea de a doua treaptă.
A treia treaptă este Încoronarea cu spini. Ea se distinge prin aceea că omul îndură nu numai dureri din partea semenilor, ci chiar și dispreț. Trebuie să dobândești fermitate ca să poți suporta extincția, când nu mai există nimeni și nimic care să-ți dea curaj și tărie decât tu însuți; când nu te mai bucuri de niciun fel de considerație din partea celorlalți, însă interior rămâi vertical. Iată ce trebuie viețuit. Acest lucru este viețuit în lumea spirituală precum o încoronare cu spini: omul se vede pe sine cu coroana de spini pe cap. În corpul fizic sunt resimțite dureri în cap. Creierul cunoaște niște modificări, parcurge un proces care se observă mai târziu și în timpul stării de veghe.
A patra treaptă este Răstignirea. Aceasta este viețuită prin faptul că omul învață să își simtă propriul său trup ca pe un obiect străin, ca o bucată de lemn. El nu mai unește Eul său cu trupul
său. În lumea spirituală el se vede pe sine cu crucea pe spate. Prin aceasta se atinge al patrulea grad. În plan fizic aceasta se exprimă ca o stigmatizare: apar stigmatele. Pentru anumiți
sfinți acest lucru nu înseamnă o simplă poveste, ci reprezintă semnul că ei au atins această a patra treaptă. Astfel de sfinți sunt purtători de cruce.
Când omul a avansat atât de mult, atinge a cincea treaptă. Aceasta este Moartea mistică. Întreaga lume îi apare discipolului ca și când ar fi acoperită cu un văl. Tot ce există în jur și-a
pierdut orice valoare. În timp ce se simte astfel în plin întuneric, deodată cortina se sfâșie și omul începe să contemple țelurile spirituale originare. El privește în interiorul unei lumi
complet noi. Totodată învață să recunoască ce anume stă la baza sufletului omenesc. El devine un al doilea alături de cel care este el și privește în jos spre Eul său inferior, pe care îl vede
despărțit de sine. Trupul său este mama, pe care el o vede stând jos, sub el, iar Eul inferior metamorfozat este discipolul, ce poate depune mărturie că Christos trăiește. Acum Eul superior
poate să-i spună Eului inferior: „Iată; aceasta este mama ta!” [Nota 7]
Când omul a traversat această a cincea stație, el poate avansa spre cea de a șasea, Punerea în mormânt și Învierea. Tot ceea ce ține de planetă devine trupul misticului creștin. Pe această treaptă el se simte ca și cum întreg Pământul îi aparține. Omul a încetat să mai fie o ființă separată, el este una cu întreaga viață terestră. Prin Punerea în mormânt el este intim unit cu ea. Mormântul devine izvorul experienței sale: om și animal, plantă și piatră devin în jurul lui transparente. El și-a pierdut existența sa separată, însă a primit în sine viața întregului Pământ, viața superioară a Pământului.
Treapta a șaptea se numește Înălțarea la cer. Ea semnifică intrarea, integrarea deplină în lumea spirituală.
Evanghelia după Ioan este o descriere a acestei căi de inițiere creștină. Cine o ia ca o dare de seamă exterioară nu o înțelege. Ea poate fi înțeleasă doar atunci când omul o viețuiește interior. Angelus Silesius spune în acest sens [Nota 8]:
Când tu deasupra ta te-nalți și-l lași pe Dumnezeu să ardă,
În spiritul tău Înălțarea te va însoți făr' de tăgadă.
Așa cum nicio ființă nu poate vedea lumina exterioară a Soarelui dacă ochii nu i s-au deschis, tot așa nimeni nu poate înțelege Misteriul de pe Golgota atât timp cât nu îl viețuiește lăuntric. Omul va pricepe cu adevărat de ce măsurarea timpului este defalcată în două perioade, înainte și după Christos abia după ce va fi avut o astfel de trăire interioară.
Creștinismul își dovedește adevărata sa importanță abia atunci când este practicat ca o cale interioară. Evanghelia după Ioan este o scriere ce poate fi viețuită frază cu frază. Cine a viețuit-o știe că o critică pur exterioară nu are chiar niciun fel de importanță. În clipa în care omul știe că tot ce este scris acolo trebuie viețuit de la un capăt la altul dispare orice critică și orice îndoială. Fiecare rând poate fi viețuit interior. Spiritul christic este unul ce trebuie viețuit în profunzimile sufletului. Cel care a văzut el însuși cum s-au întâmplat lucrurile știe că el spune adevărul și o mărturisește. Acesta este chiar Lazăr cel înviat.
