Considerațiile făcute de noi separat în legătură cu Evanghelia după Ioan ne-au introdus profund, chiar foarte profund în esența concepției creștine despre lume și, de asemenea, ne-au învățat ce forță mistică puternică zace ascunsă în pătrunderea reală a documentelor creștine. Noi am văzut că Evanghelia după Ioan nu trebuie citită pur și simplu ca o istorisire exterioară, ca o știre sau o comunicare, ci ca o scriere capitală, astfel că fiecare frază, dacă o asimilăm în mod viu, transformă ceva în noi.
Am văzut care sunt cele șapte trepte de accedere spirituală în această viață ioaneică. Astăzi vom încerca, printr-un mic adaos la cele spuse, să arătăm cât de profund trebuie luate totuși aceste lucruri. Aș dori să vă arăt prin câteva exemple că, într-adevăr, ceea ce eu am încercat să desprind ca pe un sens atât de profund din Evanghelia după Ioan nu este ceva așternut de mine pe hârtie, ci că anumite lucruri învățăm să le înțelegem abia cu ajutorul așa-numitei doctrine secrete sau a ocultismului, căci altminteri ele ne apar învăluite în întuneric și de neînțeles. Îmi permit să vă amintesc mai întâi ceva ce am prezentat deja în mai multe rânduri, și anume cele șapte trepte de inițiere existente în vremea în care a avut loc nașterea creștinismului.
Ultima dată am făcut cunoștință cu inițierea creștină. Dar o inițiere interioară a devenit posibilă nu numai prin intermediul creștinismului. Dintotdeauna de când există oameni ca noi pe Pământ a existat și posibilitatea de a deveni un inițiat, de a atinge trepte superioare ale existenței omenești. Prin creștinism toate aceste lucruri s-au interiorizat și mai mult. Omul poate obține mult, foarte mult, de când creștinismul ne-a lăsat documente precum Evanghelia după Ioan, pe care nu trebuie decât să le lăsăm să acționeze interior în noi, să le lăsăm să devină vii în noi, ca să urcăm la anumite înălțimi. Astfel de scrieri precum cele pe care creștinismul le-a pus în mâna oamenilor nu existau înaintea apariției lui. Pe atunci trebuia să fii introdus în temple de inițiere sau în lăcașuri de cult secrete, unde, în funcție de popor, treptele de inițiere inferioare cunoșteau cea mai mare diversitate. Puteți însă să vă imaginați că după aceea se depășea orice ținea de caracterul particular al unei națiuni. Treptele superioare erau de aceea la toate popoarele, chiar și la popoarele din Antichitate, aceleași.
Aș vrea să numesc încă o dată cele șapte trepte de inițiere existente în inițierea persană a cultului lui Mithra. Acesta era un tip de inițiere răspândit în întreaga Asie de Sud-Vest, de asemenea în Grecia și Roma, și chiar în regiunile Dunării. El a continuat să fie practicat mult timp după ce creștinismul a luat naștere. Aceste șapte trepte au putut fi parcurse încă mult timp și în cultele secrete și în templele Egiptului, săpate adesea în stânci. Ele nu erau accesibile nimănui, cu excepția celor care, ca discipoli și inițiați purificați, erau familiarizați cu acestea după probe severe. Mai întâi exista treapta de „Corb”. În calitate de „corb”, candidatul la inițiere aducea în viața spirituală acele cunoștințe ce puteau fi obținute în lumea senzorială exterioară. Noțiunea de „corb” s-a păstrat în mituri și legende. Aici există corbii lui Wotan, corbii lui Ilie. De asemenea, în legenda germană despre Barbarossa există corbi, care sunt intermediari între împăratul vrăjit în munte și lumea exterioară. În Misteriile lui Mithra denumirea de „corb” era deci parafrazare a unui grad de inițiere.
Al doilea grad era cel al „Ocultistului”. Așa se numeau cei cărora li s-au încredințat unele secrete oculte importante.
Al treilea grad era cel al „Războinicului”. Războinicii erau inițiații în care Sinea superioară era resimțită în așa măsură, încât le devenea accesibil înțelesul unor maxime de genul celor pe care le puteți afla în capitolul doi din Lumina pe cale [Nota 9] – „Dă-te din calea luptei care vine, și astfel vei lupta și tu, nu fi tu războinicul.” – Doar un inițiat de gradul trei poate înțelege astfel de maxime. Prin aceasta nu se vrea a se spune că nu oricine își poate însuși o anumită înțelegere. Fiecare om are o Sine superioară, și dacă el este în stare să se dezică de Sinea sa inferioară și ceea ce este ca Sine inferioară s-o pună în slujba Sinei superioare el poate într-un anumit fel să spună: Astfel și tu lupți, deși nu tu ești războinicul. – Omul știe exact ce înseamnă această frază însă abia după ce atinge un anumit grad de evoluție. Atunci anumite interese, pe care în mod obișnuit le numeai interese superioare, își pierd importanța. Ele devin simple interese inferioare și simpli slujitori ai „Războinicului”.
Cel de-al patrulea grad a fost atins când a fost cucerită o deplină armonie interioară și liniște, echilibru și forță. Această a patra treaptă de inițiere este denumită „Leu”. Un astfel de inițiat a asimilat în sine în așa măsură viața ocultă, încât se poate implica nu numai prin vorbe ci și prin fapte pentru ce este ocult.
În tot acest timp conștienta omului ce trece prin aceste patru trepte avansează tot mai departe și mai departe. Ea se identifică cu grupuri din ce în ce mai mari de oameni. Toate aceste expresii mai au și o altă semnificație ocultă. Luați expresia „ocultul”. Omul obișnuit, pe care-l avem în față, prin ce se caracterizează? El se caracterizează prin ceea ce este înăuntrul său. În calitate de „corb”, în calitate de inițiat de gradul întâi el caută să învingă doar cele dinăuntrul său. După aceea interesele sale își extind aria. Actele de simțire și voință ale oamenilor din imediata sa vecinătate devin totodată simțirea și voința sa. Expresiile s-au conturat în vremurile în care încă mai existau comunități de oameni ce erau privite ca neamuri, ca familii lărgite. Ce se spunea, de exemplu, despre un neam, despre o familie în ansamblu? Se spunea că membrii acestora sunt componentele unei familii sufletești ce merge în urmă până la o pereche comună de străbuni. O astfel de seminție era privită deci ca o sumă de membri ai unui Eu ascuns, ca niște membri ai unei familii sufletești.
Orice inițiat de gradul doi, „ocultul”, și-a înnobilat Eul până la stadiul Eului comunității sale, astfel încât interesele acesteia au devenit interesele sale. În el putea trăi latura ocultă a unei comunităti de oameni. În felul acesta o astfel de comunitate omenească, al cărei Eu inițiatul individual și l-a însușit drept Eu al său, devenea pentru el sediul său. Războinicul lupta pentru comunitatea mai mare. În vechea Palestină, cel ce se ridicase până la a primi în el un întreg trib, conștiența unui întreg trib, Eul unui întreg trib, era denumit „Leu”. Leul din seminția lui Iuda, această expresie îl definea pe cel ajuns la o astfel de treaptă de inițiere, în care a putut prelua Eul întregului trib.
Inițiatul de gradul cinci și-a învins în așa măsură personalitatea, încât a putut prelua în sine sufletul poporului. În el trăia spiritul poporului. În Persia un astfel de inițiat era numit „Persanul”, în Grecia el s-ar fi numit, dacă ar fi fost acest obicei, „Grecul”. Ce înseamnă deci acest grad? Pentru el, tot ce este particular a dispărut, iar conștiența sa a devenit identică eu a întregului. Aceasta este o conștiență superioară.
Astăzi nu mai avem această situație. Datorită dezagregării oricărui fel de comunitate, noi ne îndreptăm spre cu totul alte trepte de inițiere. Însă atunci când a luat naștere creștinismul, când era vorba de suflete aflate la gradul cinci de inițiere, ea avea încă importanță. Despre acest lucru vă puteți convinge în Evanghelia după Ioan. Vă rog să citiți capitolul l, versetul 45 din această Evanghelie.
„Filip îl găsește pe Natanael și îi spune: Noi am aflat pe Acela despre care au scris Moise în Lege și profeții, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. Și i-a zis Natanael: Din Nazaret poate veni ceva bun? Filip zice către el: Vino și vezi! Iisus I-a văzut pe Natanael venind către El și i-a spus: Iată, un adevărat israelit în care nu este vicleșug.”
Natanael este desemnat aici drept un inițiat de gradul cinci. El a cunoscut deci ceea ce constituie pentru noi oamenii forța vieții, a cunoscut Pomul vieții. Anterior se luase deja cunoștință de fructul din Pomul cunoașterii. Fructul din Pomul cunoașterii se mănâncă atunci când, cu adevărat, poți să-ți spui ție „Eu”. Când însă în om se trezește latura superioară, spiritualul din el, se poate întâmpla ca Dumnezeu să vrea să-l protejeze pe om. Iehova avea ca sarcină ca oamenii, după ce au gustat din Pomul cunoașterii, să nu mănânce și din Pomul vieții, pentru care încă nu sunt maturi. Inițiatul de gradul cinci învață însă ceea ce face inutilă grija și ceea ce te ridică deasupra oricărei morți și deasupra a orice este trecător. Acesta este elementul spiritual. Cum poate acest element spiritual să se consolideze în om? Pentru cel ce pătrunde mai adânc în teosofie, acest element spiritual este ceva ce inundă întreaga lume. Pentru cel ce este în stare să privească în lumile superioare, tot ceea ce inițial este un stadiu interior de evoluție se exprimă și în planurile superioare, mai întâi pe plan astral, sub formă de imagine. Când omul a atins gradul cinci de inițiere el percepe pe planul astral o imagine pe care mai înainte nu o văzuse, și anume imaginea unui copac, a unui pom alb care se ramifică. Acest pom din planul astral, pe care dumneavoastră trebuie să-l luați ca pe un simbol al treptei de inițiere de gradul cinci, se numește Pomul vieții. Se spune despre cel care a atins acest nivel că stă sub Pomul vieții. Așa a stat Buddha sub pomul Bodhi și Natanael sub smochin. Acestea sunt expresii ce definesc imaginile de pe planul astral. Ceea ce poate fi văzut acolo sunt oglindiri pentru lucruri interioare, acum și pentru lucruri corporal-interioare. Acest pom Bodhi nu este altceva decât reflectarea astrală a sistemului nervos omenesc. Omul care poate prin inițiere să-și îndrepte privirea spre interior își vede oglindită viața interioară – mergând până în corporal – în lumea astrală exterioară. Ceea ce vrea să se spună aici este înfățișat în acel capitol al Evangheliei după Ioan care vorbește despre Natanael privit ca un inițiat, ca unul care este avizat. Acest lucru trebuia remarcat: Noi doi ne înțelegem. „Iisus îi spune: Înainte ca Filip să te aducă te-am văzut sub smochin.” Aceasta înseamnă: Noi suntem frați ai gradului cinci de inițiere. Este o scenă prin care inițiații se recunosc. „Natanael îi răspunde: Rabbi, Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Tu ești Regele lui Israel.” După cum vedeți, recunoașterea este îndeplinită. Iisus îi răspunde imediat la aceasta că el se va dovedi a fi nu numai un inițiat de gradul cinci, ci chiar un altul. El spune: „Tu crezi pentru că ți-am spus că te-am văzut sub smochin; lucruri și mai mari vei vedea.”
Voi încerca în continuare să vă introduc în discuția cu Nicodim, pe care o puteți găsi în capitolul 3. Acolo se pronunță acest cuvânt important: „Adevărat, adevărat zic ție: De nu se va naște cineva din apă și din spirit, nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu.” Ce înseamnă să te naști din nou și să vezi împărăția lui Dumnezeu? –Aceasta înseamnă să ți se fi trezit Sinea superioară, înseamnă să te naști astfel încât sâmburele ființial veșnic să se fi trezit. Ce înseamnă să intri în împărăția cerească? Înseamnă nu doar să vezi aici o oglindire a Devachanului, așa cum vezi cu ochii fizici, ci să vezi nemijlocit această împărăție. Acest lucru îl poate face numai acela care nu s-a născut doar pentru această lume fizică, ci se naște a doua oară.
Luați comparația pe care eu am mai folosit-o deja, dar care este mai mult decât o comparație. Luați-o într-un anumit fel textual. A te naște înseamnă să treci de la stadiul embrionar la stadiul în care percepi lumea exterioară cu simțurile. Cel care nu poate transcende stadiul embrionar nu va putea niciodată să devină matur pentru a se naște. Cine cunoaște această stare știe și că viața obișnuită este, pentru viața superioară, o viață embrionară. Aceasta ne introduce adânc în importanța vieții obișnuite. Cei ce-și îndreaptă privirea spre lumea spirituală pot foarte ușor să dobândească convingerea că există o astfel de lume spirituală și că omul este un cetățean al acestei lumi; ei pot disprețui această lume fizică și crede că omul nu poate părăsi suficient de repede această lume, nu se poate mortifica suficient de repede pe cât ar trebui pentru a ajunge rapid în lumea spirituală. Aceasta nu este o cunoaștere justă. Ea este la fel de absurdă ca atunci când nu permiți germenului omenesc să se maturizeze suficient și încerci să-l aduci pe lume la două luni, de exemplu, lăsându-l să trăiască aici mai departe. Ca și aici, trebuie să te maturizezi pentru lumea spirituală, să devii matur. Este ceea ce a atins cel ce și-a dezvoltat deplin Sinea sa superioară. Locul unde poate fi realizat acest lucru este aici, în lumea fizică. Cel care și-a dezvoltat deplin Eul aici este matur pentru a intra în împărățiile cerurilor, adică de a se naște din nou. Omul trebuie să treacă mereu și mereu prin naștere și moarte până să dea măsura maturității sale depline, să primească permisiunea de a intra în împărăția spirituală și să nu mai aibă nevoie de organe fizice. De aceea noi trebuie să înțelegem că tot ceea ce fac aici ochii și urechile noastre, toate celelalte simțuri pe care le mai avem, sunt bunuri câștigate pentru viața superioară.
Sigur, noi am discutat de multe, multe ori că omul trebuie să-și dezvolte simțuri superioare, că trebuie să-și formeze chakrele sau roțile sfinte, care îl fac capabil să ajungă în lumea spirituală și să o vadă. Dar prin ce anume ajunge să posede aceste roți sfinte? Prin munca pe care o depune aici, pe planul tizic. Aici este locul unde se poate pregăti aceasta. Ceea ce noi prestăm aici ne pregătește organele pentru o lume superioară. Așa cum omul este pregătit în pântecele mamei, la fel ceea ce trebuie să ne facă apți de a privi și a acționa în lumile superioare este pregătit în trupul mare al Mamei cosmice, în trupul Mamei cea mare – și aici ne aflăm atât timp cât ne petrecem viața noastră pe Pământ. De aceea sunteți perfect îndreptățiți să vorbiți de o lume superioară și să o considerați superioară față de lumea noastră inferioară. Această expresie însă trebuie s-o luăm doar în sens tehnic. În principiu, toate lumile sunt expresii la fel de îndreptățite ale inteligenței supreme. Noi nu trebuie să disprețuim nicio lume. Trebuie să ajungem să avem un raport just față de lumile inferioare și un raport just față de lumile superioare. Acest lucru constituie premisa pentru capitolul 3 al Evangheliei după Ioan.
Trebuie să ne fie clar că Iisus îi vorbește lui Nicodim de o renaștere justă, și el vrea să-l avertizeze că din această perspectivă viața obișnuită trebuie să se nască și să fie privită ca o viață superioară. Cine citește în mod mai intim și analizează mai exact acest capitol va vedea că aici tocmai despre aceasta este vorba.
Lucrul pe care îl reproșează cel mai des anumite cercuri teosofiei este că ea propovăduiește reîncarnarea, maturizarea treptată a omului în vederea renașterii prin viețile pământești repetate. Se spune că creștinismul n-ar ști nimic despre această învățătură a renașterii. Un semn clar în acest sens există chiar în Evanghelia după Ioan. Iisus, când vorbea în cercul intim al ucenicilor, învăța despre reîncarnare. De exemplu, legat de capitolul 9 – Vindecarea în zi de Sabat a orbului din naștere –, putem afla un sens doar dacă avem în vedere doctrina reîncarnării. Trebuie ținut seama că el folosea limbajul obișnuit din acea vreme. Pe atunci, în Grecia nu se obișnuia să se vorbească decât despre forța care-l străbate și îl stimulează în forul cel mai intim pe om pentru a progresa. Forța care îl plăsmuiește și îl dezvoltă pe om: aceasta era pentru greci, dar și pentru toate celelalte popoare din acea vreme, Zeul. Acele timpuri nu cunoșteau încă un Dumnezeu pur exterior, un Dumnezeu de Dincolo. De aceea, ceea ce trăiește în interiorul omului era denumit înainte de orice Dumnezeul din om. Așadar, când se vorbește despre Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov se are în vedere Sinea superioară. Puteți înțelege Vechiul Testament doar dacă știți că Dumnezeu trebuie conceput în acest fel. Și Iisus, atunci când se adresează cercului său intim de discipoli, vorbește despre Dumnezeul din om: „Ucenicii săi L-au întrebat spunând: Învățătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinții lui, de s-a născut orb? – Iisus a răspuns: Nici el nu a păcătuit, nici părinții lui, ci ca să se arate prin el lucrările lui Dumnezeu.”
Aceste trei propoziții vorbesc destul de clar. Nu a păcătuit nici el, deci partea fizică, și nici părinții; ca urmare nici legea iudaică, cum că Dumnezeu pedepsește păcatele părinților până la a nu știu câta spiță, nu este valabilă. Însă lucrările lui Dumnezeu în om, respectiv ale Sinei din om, care trece prin toate reîncarnările, trebuie să iasă la lumină. Cuvintele pe care Iisus le-a rostit astfel către ucenicii Săi sunt cât se poate de clare. Dumneavoastră cunoașteți, desigur, interpretarea ortodoxă. Imaginați-vă că cineva ar vrea să înțeleagă ceea ce se spune aici: Prin orbul din naștere ar trebui să se reveleze Gloria lui Dumnezeu. – Aceasta presupune că dacă cineva a devenit orb faptul a fost aranjat pentru ca Iisus să-l poată vindeca, pentru a se putea arăta prin aceasta slava lui Dumnezeu. Este acest lucru compatibil cu un creștinism profund înțeles? Nu, căci aceasta ar descalifica în sens moral creștinismul. În interpretare teosofică, acest orb are o semnificație mare, o semnificație frumoasă și minunată.
Așa se întâmpla mereu atunci când Iisus discuta cu cercul intim al ucenicilor. Că așa era se arată mai ales într-o scenă pe care noi o numim Transfigurarea sau Schimbarea la față. Ea însă nu apare în Evanghelia după Ioan. Această scenă a Transfigurării o găsiți la Matei în capitolul 17 și la Marcu în capitolul 9. La Ioan nu o întâlnim. Singurul lucru pe care îl găsim la Ioan și care ar putea avea o tangență cu cele de mai sus este pasajul din capitolul 12, versetul 28: „Tată, revelează-ți numele! Atunci a venit glas din cer: Eu l-am revelat și iarăși îl voi revela.” Și, în continuare, versetul 31: „Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Iar eu, când mă voi înălța de la Pământ, îi voi trage pe toți la mine. Iar aceasta zicea, arătând cu ce moarte avea să moară. Atunci i-a răspuns lui mulțimea: Noi am auzit din Lege că Christos rămâne în veac; și cum zici tu că Fiul omului trebuie să se înalțe? Cine este acesta, Fiul omului? Atunci le-a zis Iisus: Încă puțină vreme Lumina este cu voi: Umblați cât aveți Lumina ca să nu vă cuprindă întunericul. Cel ce umblă în întuneric nu știe unde merge. Cât aveți Lumina, credeți în Lumină, ca să fiți fii ai Luminii.”
Scena Transfigurării o găsiți la toți evangheliștii, nu însă și la Ioan. Acest fapt are darul să ne introducă ceva mai adânc în această scenă. Să ne lămurim în privința sensului exact al scenei Transfigurării. Ce se întâmplă aici? Iisus merge cu trei dintre ucenici, cu Petru, Iacov și Ioan, pe munte, aceasta însemnând în sanctuarul interior, acolo unde ești inițiat în lumile superioare, unde deci se vorbește într-un limbaj ocult. Când se spune: Învățătorul a urcat cu ucenicii Săi pe munte, aceasta înseamnă că El a mers în locul unde le-a tălmăcit parabola. Ucenicii au fost răpiți într-o stare de conștiență superioară. În această stare ei văd nu ceea ce este trecător, ci ceea ce este veșnic. Apar Moise și Ilie și între ei însuși Iisus. Ce înseamnă aceasta? În știința ocultă cuvântul Ilie (Elias) înseamnă același lucru cu EL – țelul, ținta, calea. Moise (Moses) este cuvântul folosit în știința ocultă pentru adevăr. Așadar, în apariția triplă a lui Ilie, Moise și, la mijloc, Iisus aveți adevărul originar creștin: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Iisus însuși spune [Nota 10] – acesta este un adevăr mistic creștin originar –: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.”
La baza tuturor acestor lucruri stă faptul că aici veșnicul stă față în față cu temporalul, că ucenicii pătrund cu privirea într-o lume aflată dincolo de lumea aceasta. Mai târziu ei i-au spus Învățătorului: Toate acestea trebuiau totuși să se întâmple abia după ce Ilie a revenit. – Ei vorbeau, așadar, cu El ca și când ar fi fost de la sine înțeles că există o reîncarnare, după cum și în diverse alte locuri din Evanghelie este adusă în discuție învățătura despre reîncarnare. Ioan întreabă: Tu ești Ilie reînviat? – Atunci îi spune lui Învățătorul: Ilie a revenit – Ioan Botezătorul este Ilie, numai că oamenii nu l-au recunoscut. Nu spuneți însă asta nimănui până ce eu nu revin. – Aici, în convorbirea intimă dintre Învățător și discipolul Său, aveți exprimat adevărul general, plin de înțelepciune, religios al reîncarnării. În același timp este stipulat ca testament: Nu o spuneți nimănui până ce eu nu revin. Această revenire trimite spre o epocă viitoare foarte îndepărtată, epocă în care oamenii Îl vor recunoaște iarăși pe Christos prin înțelegerea lor superioară. Dacă așa va fi, El le va apărea lor din nou. Această epocă este pregătită chiar de către concepția teosofică despre lume. Christos va reapărea în lume. Pentru acea epocă însă trebuie ca învățătura despre reîncarnare și karmă să fie păstrată ca învățătură populară. Acum însă oamenii ar trebui feriți să știe ceva despre doctrina reîncarnării și a karmei, prin aceasta ei fiind obligați să ia viața dintre naștere și moarte ca pe ceva deosebit de valoros și important. Oamenii trebuie să parcurgă toate stadiile experienței de viață. Până în vremea lui Christos situația era de așa natură încât se vorbea îndeobște despre reîncarnare. Viața dintre naștere și moarte era doar un episod trecător. Acum însă omul trebuia să învețe să privească această viață de aici de pe Pământ ca pe ceva important. O formă radicală a acestei învățături era învățătura despre pedeapsa veșnică și răsplata veșnică. Aceasta este o formă cu totul radicală. Ceea ce se urmărea era ca fiecare individualitate omenească, fiecare om-Dumnezeu să treacă printr-o încarnare în care să nu știe nimic despre reîncarnare și karmă, printr-o încarnare în care să recunoască însă viața dintre naștere și moarte ca extraordinar de importantă.
Dacă parcurgeți cărțile teosofice, veți găsi că timpul între două încarnări este de circa cincisprezece până la optsprezece secole. Acesta este cu aproximație timpul de la nașterea lui Iisus până în prezent. Cei care au trăit în acea epocă apar acum din nou. Ei pot primi așadar noua învățătură acum. De aceea a fost pregătită concepția teosofică despre lume pe muntele Tabor prin Christos Iisus. Dacă privim în mare istoria lumii, noi nu trebuie să credem că mereu avem de-a face cu ceva adevărat sau cu ceva fals, pe care îl putem critica. Nu se poate vorbi de ceva absolut adevărat și de ceva absolut fals, ci de ceva ce este de folos oamenilor. Dacă eu aș sta aici și aș avea în față un grup de băieți nu mai mari de zece ani, și le-aș preda matematică, ceea ce i-aș învăța ar fi ceva adevărat – și totuși ar fi ceva nesăbuit. Eu trebuie să le dau oamenilor ceea ce le este de folos pentru o anumită epocă de evoluție.
Așadar, nu este just din partea noastră, ca unii ce trăiese mai târziu, să întocmim o scară de referință și să spunem că Christos a propovăduit ceva fals. Nu, pentru ca să putem cuceri planul fizic ar trebui să considerăm importantă una dintre vieți. Cu siguranță, înțelepții-preoți caldeeni au adus pe lume adevăruri spirituale mărețe. Ei au coborât pe Pământ o știință colosală despre lumea spirituală, însă ei trăiau cu instrumentele cele mai primitive, fără a cunoaște forțele naturale cele mai generale. Mai întâi trebuia cucerit planul fizic. Pentru a realiza aceasta trebuia mai întâi armonizată întreaga lume de sentimente. Creștinismul a pregătit omenirea pentru a cuceri lumea fizică. Acest lucru a fost stabilit ca lege, a fost testamentul de pe muntele Tabor. Astfel, ceea ce stă la baza acestui testament are drept consecință ceva minunat.
Cel ce pătrunde mai adânc va ajunge și la alte concluzii. Dacă vrem să înțelegem niște documente religioase din vremurile în care nu se gândea materialist și în care exista o cunoaștere adevărată despre lumea spirituală trebuie să știm că felul de a gândi de atunci era cu totul altul, că omul, când vorbea despre om, o făcea în cu totul alt mod.
Acum aș dori să vă spun ceva ce pentru intelect este ușor de înțeles, însă pentru structura sufletească a omului de astăzi este mai greu. Epoca în care s-a creat Evanghelia corespunde zorilor creștinismului. Pe atunci se mai utilizau nume, precum cele pe care vreau să le dezvălui acum. Atunci nu te adresai organismului fizic. Omul din acele vremuri vedea prin organismul fizic spiritualul, lumea superioară vedea prin acest organism fizic. Sub un anumit nume el înțelegea și resimțea cu totul altceva decât noi, astăzi. Printr-un nume se desemna ceva plin de sens. Imaginați-vă că pe cineva îl chema Iacov. Iacov înseamnă de fapt apă. Apa este expresia ocult-științifică pentru sufletesc, așa că dacă eu îl numesc pe cineva Iacov spun prin aceasta că prin corpul său transpare elementul sufletesc. Într-o exprimare cu tâlc eu îl desemnez pe acesta ca pe unul aparținând elementului apă. Dacă deci dau cuiva numele Iacov ca inițiat, el reprezintă pentru mine simbolul apei (în ebraică – Jam). Iacov nu este altceva decât numele științific pentru un inițiat ce stăpânește în principal forța apei oculte. Cei trei discipoli luați de Christos pe muntele Tabor și numele lor ca inițiați erau: Iacov, care înseamnă apă, Petru, care înseamnă pământ – stâncă (în ebraică – Jabasha), Ioan, care înseamnă aer (Ruach). Ioan îl desemnează deci pe cel care a ajuns la Sinea superioară. Aceasta vă conduce adânc înăuntrul învățăturii oculte. Transpuneți-vă în epoca în care oamenii nu aveau decât principiile inferioare, deci în cea de-a treia rasă originară, în epoca lemuriană a Pământului. Pe atunci oamenii nu respirau încă aer. Ei respirau prin branhii. Plămânii au apărut abia mai târziu și odată cu aceasta și respirația pulmonară. Acest proces a coincis cu fecundarea prin Sinea superioară. Aerul nu este altceva, conform principiului hermetic, decât „Cele de jos”, în comparație eu „Cele de sus” sau Sinea superioară. Dacă eu denumesc pe cineva Ioan, el este unul care a reușit să trezească Sinea superioară, unul care stăpânește forțele oculte ale aerului. Iisus este cel ce stăpânește forțele oculte ale focului (Nur). Astfel, în cele patru nume dumneavoastră aveți reprezentanții pentru pământ, apă, aer și foc. Acestea sunt numele celor patru [Nota 11] care urcă pe muntele Tabor.
Dacă vi-i imaginați pe toți acești patru împreună pe muntele Transfigurării, aveți totodată pe inițiații ce stăpânesc cele patru elemente – stăpânii celor patru elemente: foc, apă, aer, pământ. Ce se întâmplă deci? Atunci a fost făcută dovada spirituală că prin apariția lui Iisus se înnoia întreaga forță a elementelor, într-un mod în care viața ce pulsează prin elemente traversează un punct nou, important în evoluție. Aceasta este, din punet de vedere ocult, Transfigurarea. Dacă, acum, cineva cunoaște Transfigurarea având în sine treptele apei, pământului și aerului și ajunge chiar la forțele focului, el este unul care a înviat din nou, care a suferit Răstignirea. De aceea, la ceilalți evangheliști această scenă nu este cu adevărat altceva decât o pregătire a scenei propriu-zise, mai profunde, a Răstignirii însăși. În schimb, la Ioan totul ne apare pregătit. Scena pregătirii nu apare absolut deloc, ci doar moartea pe muntele Golgota. Jam–Nur–Ruach–Jabasha = INRI – aceasta este semnificația cuvintelor scrise pe cruce.
Puteți să vă adânciți astfel tot mai profund, niciodată nu veți sfârși tot ceea ce este de învățat din scrierile religioase. Câteodată, când auzi așa ceva, pare a fi o explicație forțată. Fiecare pas pe care dumneavoastră îl faceți mai în profunzime vă va aduce însă dovada că nu este vorba de ceva căutat. Veți vedea că tocmai la explicațiile comune se caută să se respingă în mod forțat „profunzimea”. Profunzimea există însă în aceste scrieri. Cine cunoaște ceva poate întotdeauna să-și spună: Probabil în ele va fi fiind cu mult mai mult decât atât; eu va trebui să mai învăț mult. – Acesta este respectul pe care noi îl putem arăta scrierilor religioase.
Acest respect, această venerație este cel mai bun lucru pe care îl putem face, întrucât ea devine apoi forța pe care noi o câștigăm din străfunduri. Vreau să mai fac o referire la o frază importantă. În Evanghelia după Ioan, capitolul 19, versetul 33, se spune: „Dar, venind la Iisus, și dacă au văzut că deja murise, nu i-au zdrobit fluierele. [...] Căci s-au făcut acestea”, scrie apoi în versetul 36, „ca să se împlinească Scriptura: «Niciun os nu i se va zdrobi»”. După cum știți, aceasta amintește de un pasaj din Cartea a II-a a lui Moise [Nota 12]. Deja și acolo ea are, just înțeleasă, un sens profund. Aș dori să explic pe scurt și acest pasaj, care are în el o simbolică profundă.
Dacă vă uitați peste tot în lumea în care noi trăim, trebuie să vă spuneți că omul, așa cum se prezintă el acum, întrupat în carne și oase, nu are inițial nicio putere asupra vieții și asupra a ceea ce se află deasupra vieții. Ceea ce stăpânește el este forța lipsită de viață, forța anorganică. Omul nu poate face să crească o plantă, nu poate s-o determine să crească mai repede. Pentru aceasta ar trebui mai întâi să-și însușească forțele oculte. Asupra ceea ce se află mai sus ca forță de viață, deja omul nu mai poate exercita niciun fel de influență. Ceea ce poate stăpâni omul este lumea fără viață din exterior. Acolo își exercită el stăpânirea în munca de zi cu zi, în substanțele pe care i le oferă natura. El face opere de artă, tablouri și imagini ale Celui preaînalt, însă nu le poate insufla viață. El nu poate decât să reproducă viața, să o imite. Nu poate decât să trezească senzația de viață în lumea nevie, chiar și în operele de artă creștină cele mai sublime. Aceasta este realmente situația, deoarece omul a învelit forța sa astrală și eterică cu trupul fizic solid, dens. Prin aceasta el a dezvoltat o anumită relație cu lumea înconjurătoare exterioară, aceea de a fi stăpân doar peste neviu. Omul trebuie să se slujească de propriile sale instrumente fizice, iar acestea sunt stăpâne doar peste elementul lipsit de viață. Dacă ar fi să se trezească forțele superioare ce nu sunt legate de elementul fizic, omul ar deveni iarăși stăpân peste viață. Oamenii pot deveni stăpâni doar peste forțele fizice, nu și peste viața însăși.
Acest lucru este în strânsă legătură cu faptul că trupul omului era odinioară plastic și maleabil, însă acum a devenit din ce în ce mai rigid. Dacă vă întoarceți înapoi pe firul evoluției, veți vedea, că omul s-a schimbat complet. În epoca lemuriană sistemul osos nu exista încă. El s-a format abia mai târziu. Astfel, sistemul osos este ultimul venit în organismul omenesc. Acesta îi va aparține omului până ce el ajunge să se spiritualizeze din nou, până ce ajunge să trezească din nou forțele interioare și să învețe lecția pe care trebuie s-o parcurgă în corpul său condensat până la nivelul sistemului osos. Christos Iisus, prin misiunea Sa cosmică, este spiritul care S-a încorporat într-un astfel de trup, pentru a arăta din nou oamenilor drumul care duce din această lume într-o lume superioară. El este conducătorul, ghidul spre o astfel de lume superioară. Totodată, ceea ce trebuie să găsească drumul în această lume superioară este simbolizat prin elementul solid, prin scheletul omului. Pe vremea când omul arăta încă altfel, când nu avansase încă până la sistemul osos, el nu avea nevoie de un Mesia. El are însă nevoie de un Mesia, de un Mântuitor, tocmai pentru această epocă.
Așadar, este clar că pentru neamul omenese actual nu intră în discuție forțele din Iisus care au legătură cu lumea superioară. Modul de exprimare este acum acesta: scheletul este numit „exteriorul”, apa este numită „corp eteric”, sângele „corp astral”, și apoi spiritul. De aceea la Ioan puteți citi următoarele [Nota 13]: Cele care dau mărturie aici sunt trei lucruri: sângele, apa și spiritul. De aceea din trupul lui Christos poate să se scurgă sângele și apa. Acestea nu intră în discuție pentru ciclul actual de evoluție a omenirii. În schimb, ceea ce trebuie să mențină întregul, ceea ce trebuie să-l înalțe pe om până la tronul Celui veșnic și prin care trebuie învățată lecția trebuie păstrat neatins. Acesta este scheletul, simbolul neviului din natură. Prin sistemul osos a fost posibilă unirea lui Christos cu ciclul actual de evoluție al omenirii. El trebuie menținut până în epoca în care omenirea va fi atins treptele superioare. Aceste lucruri pot fi urmărite până la pasajul de care spuneam din Cartea a II-a a lui Moise. Aceasta o vom face însă cu o altă ocazie.
Astăzi am vrut să vă prezint încă un argument, încă un indiciu care să vă arate că Evanghelia după Ioan nu trebuie niciodată cercetată, că ea conține forță și viață. Asimilând-o în noi, ea chiar dă forță și viață. Prin aceasta ea devine o scriere de căpătâi pentru toți cei ce vor să pătrundă mereu mai adânc în creștinismul teosofic. Dacă deci va fi ca teosofia să acționeze în slujba creștinismului, ea va trebui în primul rând să se conecteze la Evanghelia după Ioan. În afară de asta – de acest lucru trebuie să fiți convinși –, dacă aș vrea să explic integral Evanghelia după Ioan aș avea nevoie de o iarnă întreagă. Ar trebui să iau la rând fiecare frază. Ați vedea atunci ce profunde sunt cuvintele care i se atribuie lui Ioan, adică celui care prin însuși numele său indică că este un vestitor al Sinei superioare. El este reprezentantul aerului, cel care stăpânește forțele superioare și care a scris Evanghelia după Ioan în urma contemplării Sinei superioare. Zadarnic și fără sens ar fi să încerci să investighezi sau să faci o analiză critică a Evangheliei după Ioan cu forțele inferioare ale intelectului omenesc. În epoca noastră intelectul serbează mari triumfuri, însă Evanghelia după Ioan nu a fost scrisă pentru intelect. Poate să o înțeleagă cu adevărat abia acela care a biruit rațiunea inferioară și a putut-o canaliza în înălțimile forțelor spirituale, așa cum a făcut-o Ioan. Teosofia nu alege cea mai bună cale dacă se hotărăște să înceapă o analiză critică, intelectuală a Evangheliei după Ioan, ci doar dacă se va adânci fără niciun fel de opreliști în profunzimile ei, prin aceasta ajungând chiar să o și înțeleagă. Vom vedea atunci cum din Evanghelia după Ioan poate izvorî un spirit nou al creștinismului – nu doar spiritul creștinismului vechi ci unul al creștinismului viitor – și că noi vom putea intui câte ceva din adevărurile profunde ale uneia din cele mai frumoase și importante cugetări creștine, că ea ne va indica chiar prin gura creatorului creștinismului însuși că creștinismul nu înseamnă doar ceea ce a trăit în trecutul îndepărtat, ci că aceeași forță continuă să trăiască, căci adevărat este ceea ce a spus Christos: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor.” [Nota 14]
