Ieri am văzut că în Evanghelia după Ioan este dat ceva ce nu poate fi viețuit decât pe un plan superior al conștienței. Înainte de a putea viețui așa ceva, omul trebuie mai întâi să se dezvolte superior.
Omul chiar este o ființă înțeleasă în proces de evoluție. Noi o putem urmări de la stări inferioare până la stări tot mai înalte. Acest lucru se vede în diferența care există între un sălbatec și un european civilizat, sau dintre un om obișnuit și un geniu precum Schiller, Goethe sau Francisc din Assisi. Fiecărui om îi este deschisă posibilitatea nelimitată de evoluție. Ca să înțelegem acest lucru să ne reamintim cele discutate în conferința de ieri și, pe baza unei scheme, să ne clarifcăm noțiunile teosofice de bază privitoare la evoluția mădularelor ființiale omenești:
| IV. Eu | ||
| III.a Suflet al senzației | III.b Suflet al rațiunii (înțelegerii) | III.c Suflet al conștienței |
| III. Corp astral, Corp al senzației | V. Manas, Sine spirituală |
| II. Corp eteric, Corp al vieții | VI. Spirit al vieții, Budhi |
| I. Corp fizic | VII. Om-spirit, Atman |
Am văzut, așadar, că omul are corpul fizic comun cu toate ființele ne-vii, corpul eteric cu tot regnul vegetal al lumii noastre fizice și corpul astral cu toate viețuitoarele animale din jurul său. Am mai văzut apoi că, în ce privește evoluția sa, omul se deosebește de toate ființele prin faptul că el își poate spune lui însuși Eu.
Eul nu este nicidecum o formațiune foarte simplă. Privită mai atent, ea este ceva diferențiat. Animalul simte, are în el poftă și pasiune, planta nu; animalul are așa ceva tocmai pentru că posedă deja un corp astral. În acesta se dezvoltă Eul. Acest Eu este însă la lucru dinainte ca omul să fi căpătat o conștiență clară despre el. Acest lucru ni-l arată o privire mai exactă în evoluția omenirii.
Pământul nu a fost întotdeauna la fel ca în ziua de azi. Aspectul lui s-a schimbat continuu, continentele actuale nu au fost mereu aici. În timpul penultimei perioade terestre, acolo unde tălăzuiește Oceanul Atlantic era un continent, Atlantida. Mărturii despre existența și dispariția acestuia s-au păstrat în legende. În Biblie, prin aceasta se subînțelege Potopul. Strămoșii, ai căror urmași suntem noi și care erau altfel structurați, au trăit pe acest continent. În această veche Atlantidă existau cu totul alte condiții atmosferice și acvatice decât acum. Totul era învăluit într-o ceață densă. În cuvântul Nebelheim sau Niflheim (ținutul de ceață) se mai păstrează un ecou al acesteia. Nu exista ploaie și nici strălucirea soarelui; în loc de ploaie doar curenți de ceață, în loc de soare doar o lumină difuză. Ceața s-a precipitat sub formă de apă abia după lungi perioade de timp. Soarele pătrundea doar foarte puțin, ca o vagă bănuială, prin ceața permanentă. Într-o astfel de atmosferă și omul trăia o cu totul altfel de viață sufletească și spirituală decât astăzi. Omul începe să prezinte pentru prima dată conștiența de Eu, să gândească clar și logic, abia spre sfârșitul perioadei atlanteene, cam în regiunea unde se află astăzi Irlanda. În atmosfera de ceață nu exista nicio posibilitate să delimitezi obiectele ca în ziua de azi. Omul învață să dezvolte o conștiență ca a noastră abia pe baza mediului său înconjurător. Ochiul fizic a învățat să vadă pe măsură ce obiectele ieșeau din ceață; în aceeași măsură se limpezea și sufletul conștienței și, în cadrul acestuia, Eul care se cunoaște pe sine. Omul putea vorbi încă de pe atunci.
Dacă mergem în urmă și mai departe, în primele începuturi ale Atlantidei, vom găsi că omul arăta cu totul altfel. Pe atunci el nu avea o vedere exterioară, ci un alt mod de a percepe, o percepție în imagini. Pentru a înțelege această stare de conștiență, reprezentați-vă că aveți un vis foarte viu, care reflectă ceva din ceea ce vă înconjoară. Ca exemplu poate sluji următorul vis. Un student visează că stă la ușa unei săli de curs, că un altul îl atinge intenționat, lucru care este un delict grav, ce nu poate fi reconciliat decât printr-un duel. El îi cere să meargă în pădure. Duelul începe, se descarcă primul glonț. Atunci studentul nostru se trezește – el răsturnase scaunul de lângă pat. Dacă ar fi fost treaz, ar fi observat răsturnarea scaunului, dar, pentru că sufletul conștienței îi era adumbrit în starea de somn, el a perceput cu ajutorul unei forțe sufletești mai profunde, dar mai puțin evoluate. Acțiunea dramatică din vis reprezintă o metamorfozare imaginativă a unui proces exterior.
În mod asemănător decurgeau procesele din sfera de conștiență a atlanteenilor. Desigur, imaginile erau mai regulate, mai ordonate, însă nu conțineau niciun fel de percepție din spațiul din jur. Viața de senzații se exprima într-un mod foarte caracteristic, prin percepții tactile și coloristice. Dacă atlanteeanul percepea un curent de ceață cald, care lui i se arăta simbolic printr-o senzație de culoare roșie, știa că de el se apropie ceva plăcut. Sau dacă el întâlnea un alt om care nu-i era simpatic, acesta i se arăta de asemenea printr-o senzație foarte precisă, care devenea imagine, devenea o nuanță de culoare respingătoare. Căldura, de exemplu, i se simboliza totuși printr-un nor roșu frumos. Toate acestea se întâmplau în cele mai felurite grade și variațiuni. Așadar, atlanteeanul timpuriu avea percepții în imagini. Noi mai avem astfel de trăiri doar atunci când avem o durere, care în mod evident există doar înăuntrul nostru, chiar dacă ea este cauzată de lumea exterioară și poate deveni manifestă prin sunet. Durerea este și
ea viețuită interior, sufletește, și este cu toate acestea mai adevărată decât realitățile exterioare.
În tot acest timp atlanteeanul dezvolta deja reprezentări ordonate. Nu la fel se întâmpla cu lemurianul. Perioadei atlanteene îi premerge perioada lemuriană. Omul nu putea încă să vorbească nicio limbă. El era doar în situația de a interioriza mai mult ceea ce simte și animalul. În felul acesta în el s-a dezvoltat ceea ce noi numim sufletul senzației. Continentul Lemuria, care a pierit prin foc, trebuie să ni-l imaginăm a fi fost undeva între Africa, Australia și Asia.
Și să revenim la schema noastră: III a sufletul senzației, III b sufletul înțelegerii (rațiunii), III c sufletul conștienței, toate trei sunt transformări, metamorfozări înnobilate provenite din corpul astral. Omul devine capabil să lucreze în mod conștient asupra sa abia către sfârșitul perioadei atlanteene. Ce face el deci?
Până atunci forțele cosmice l-au ridicat pe om pe scara sa evolutivă. Acum însuși omul începe să-și ia evoluția în propriile sale mâini, începe să lucreze asupra sa, să se educe în mod conștient. Cu care dintre corpuri începe el munca? Este foarte important să observăm atent ordinea în care se face aceasta. La început omul era, și este, în stare să acționeze asupra corpului său astral și în corpul său astral. În mare parte omul prezentului se găsește încă și astăzi pe această treaptă a aptitudinilor sale. Despre omul de azi, în linii generale, putem spune următoarele: El își utilizează viețuirile și experiențele sale pentru a-și metamorfoza corpul astral. Mai târziu vom vedea că o treaptă de evoluție superioară constă în a acționa în interiorul corporalităților inferioare. Să ne oprim mai întâi la prima dintre facultăți, aceea de a metamorfoza corpul astral.
În acest scop să comparăm un om cultivat cu un sălbatec. Sălbatecul urmează la început, fără niciun fel de reținere, impulsurile, dorințele și pasiunile sale, orice poftă. El poate apoi să înceapă să conlucreze la Sinea sa. Anumitor impulsuri el le spune: rămâneți; altora le spune: plecați de aici. În felul acesta antropofagul pune capăt cumva obiceiului lui de a-și mânca semenii; el părăsește astfel o anumită treaptă culturală și devine un altul. Sau învață să acționeze logic, de exemplu învață să are. În acest fel corpul său astral se diversifică, se articulează tot mai mult. Înainte forțele exterioare îl determinau pe om, acum o face el însuși. Corpul astral al unui hotentot se rotește în vârtejuri roșii-întunecate sălbatece, la un om precum Schiller în cercuri luminoase verzi și galbene, la Francisc din Assisi într-un albastru minunat. Astfel corpul astral se cizelează. Ceea ce Eul prelucrează deplin conștient în corpul astral numim Sine spirituală sau Manas. Odată cu implicarea conștientă a Eului în această muncă începe ceva cu totul aparte. Anterior, înainte să se ajungă la plămădirea acestui Manas, acea parte a corpului astral pe care o are și animalul, rămânea complet nemodificată. În ciuda creșterii în inteligență, corpul astral poate rămâne în esență neschimbat, plin, să zicem așa, de pofte animalice. Există însă influențe ce transformă benefic corpul senzației: religiozitatea conștientă și arta. Din acestea noi ne extragem forța de a ne învinge pe noi și de a ne înnobila. Ele reprezintă o forță mult mai mare decât morala searbădă. Omul are cu atât mai mult din Manas sau Sinea spirituală cu cât a acordat mai mult timp pentru munca în corpul astral. Acesta, Manas-ul, nu este ceva exterior, el este metamoforza a ceea ce anterior fusese sufletul senzației.
Cât timp lucrez doar la corpul senzației, îmi folosesc cuceririle pentru a-mi preface, pentru a-mi prelucra corpul astral. Toată morala din lume și toată inteligența nu pot face mai mult. Dacă însă în mine lucrează religiozitatea adevărată, această forță mai puternică pătrunde prin corpul meu astral până la următorul mădular inferior, corpul eteric. Aceasta este, desigur, o treabă mult mai grea pe care o face Eul, decât aceea de a prelucra astralul, căci materia primă a corpului eteric este mult mai grosolană, mai brută, decât aceea mai diafană a corpului astral. Rezultatul acestei transformări noi îl numim Spirit al vieții sau Budhi. Spiritul vieții este deci corpul vieții spiritualizat. Un astfel de om, care a reușit să aducă corpul vieții pe cea mai înaltă treaptă, era numit în Orient Buddha. Această forță morală imensă pornește de la conștiență, de la puterea de a guverna cele trei suflete printr-un Eu puternic. Pentru omenire, în general, acestea sunt trepte pregătitoare. Abia Chela [Nota 19] lucrează în mod deplin conștient la corpul său eteric. Chela urmărește direct să spiritualizeze totul, până în corpul eteric. Treapta de Chela se încheie atunci când a reușit să reverse complet starea de Budhi în corpul vieții, astfel încât corpul vieții, pe care el îl înnobilează pornind din Eu, să devină Spirit al vieții. Așa se atinge a doua treaptă a facultăților sufletești.
A treia treaptă este și cea mai înaltă pe care o poate atinge omul deocamdată. Pe această treaptă el este în stare să acționeze până în corpul său fizic. Prin aceasta el depășește gradul de Chela și devine „Maestru” sau „Învățător”. Când pe treapta a doua Budhi încinge, pătrunde până la incandescență corpul eteric, omul, în afară de faptul că dobândește niște principii morale, devine stăpân pe puterea caracterului său. El își poate schimba temperamentul, forța memoriei, obișnuințele. Omul actual stăpânește doar în mod cu totul imperfect toate acestea. Pentru a înțelege misiunea de Chela, comparați-vă pe dumneavoastră din prezent cu cel care erați la vârsta de zece ani. Cât de mult v-ați îmbogățit de atunci cu cunoștințe și ce puțin s-a schimbat caracterul dumneavoastră! Conținutul sufletului s-a modificat fundamental, obișnuințele și înclinațiile însă doar foarte puțin. Cine în copilărie era irascibil, uituc, invidios, neatent, rămâne la fel adesea și la maturitate. Cât de mult s-au schimbat gândurile și reprezentările noastre și ce puțin obișnuințele! Aceasta poate fi un reper în a aproxima cu cât este mai vâscos, mai rezistent și mai greu modelabil corpul eteric în comparație cu corpul astral. Și viceversa, cu cât mai fecundă și mai bogată în consecințe este o ameliorare obținută în corpul eteric!
Un exemplu pentru a vedea tempoul diferit al posibilității de metamorfozare poate fi următorul: cele învățate și experimentate de dumneavoastră s-au schimbat cu viteza minutarului unui ceas, obișnuințele însă cu viteza arătătorului orelor. Învățatul este ușor, dezvățatul greu. Puteți fi recunoscut și acum după scrisul de odinioară; acesta face parte, de asemenea, dintre obișnuințe. Este foarte ușor să-ți modifici punctele de vedere și cunoștințele, mai greu însă obișnuințele. Această muncă, de a modifica un lucru atât de inert, respectiv obișnuințele, este sarcina Chelei. Aceasta înseamnă să poți să devii un alt om prin crearea unui nou corp eteric, adică să-ți transformi corpul vieții în Spirit al vieții. Prin aceasta îți iei în propriile mâini forțele de creștere. Obișnuințele fac parte din forțele de creștere vizibile, manifeste. Dacă le-am distrus, atunci forța de creștere, vis vitalis, este la dispoziția mea, devine liberă întru a-mi dirija conștiența. Christos spune: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.” [Nota 20] Christos este personificarea forței care transformă corpul vieții.
Și acum, pe a treia treaptă, avem ceva și mai greu de avut în stăpânire prin liberă voință decât obișnuințele, decât impulsurile noastre sufletești: acesta este corpul fizic sub aspectul dependenței sale animale și vegetative, mecanice sau reflexe. În evoluția omului există o treaptă în care niciun nerv nu este activat, nicio globulă de sânge nu se mișcă fără voința conștientă a omului. Această transformare de sine acționează la nivelul unor raporturi și stări fixate cu foarte, foarte mult timp înainte în Atlantida și Lemuria, deci a unor stări înrădăcinate solid, foarte greu reversibile: în stările cosmice primordiale. În această muncă omul dezvoltă Atman, Omul-spirit. În orice om există astăzi în stare latentă un germene al acestuia. Tot acest circuit depinde de atingerea deplinei clarități a conștienței de Eu.
Legile cele mai bine, cele mai puternic înrădăcinate sunt cele ale procesului respirator. Întregul Om-spirit depinde de respirația pulmonară, căci ea este expresia exterioară a intrării treptate a Eului în corp. Această predispoziție s-a exteriorizat apoi în epoca atlanteeană, când omul a început să-și spună „Eu”. În Lemuria omul nu respira prin intermediul plămânilor, ci prin organe de genul branhiilor. De asemenea, el nu mergea cum mergem noi astăzi, ci plutea sau înota în elementul mai mult fluid de atunci, unde apa și aerul erau încă neseparate. Pentru menținerea echilibrului el avea un organ analog bășicii plutitoare a peștelui. Pe măsură ce aerul se separa, această bășică se transforma, devenind ceea ce este astăzi plămânul nostru. Paralel cu dezvoltarea plămânilor se elaborează conștiența de Eu. Acest fapt se mai păstrează încă în zicala: „Și Dumnezeu a suflat suflare de viață în om și el a devenit un suflet viu.” [Nota 21] Atman nu înseamnă altceva decât viată. De aceea în practica yoga reglarea respirației este unul din cele mai puternice instrumente ajutătoare, care te învață să stăpânești toate funcțiunile corporale. Aici noi ajungem să privim într-un viitor în care oamenii se vor fi replămădit pe ei înșiși pornind dinspre interior.
Treapta de Chela este așadar munca conștientă asupra corpului eteric.
Treapta de Maestru, de Învățător, este munca conștientă asupra corpului fizic.
Omul resimte avansarea pe aceste două trepte ca o deschidere de lumi noi, de ambianțe noi, comparabilă doar cu senzațiile pe care le are copilul la naștere, când din sânul întunecat și cald al mamei iese afară în lumea rece și luminoasă. Momentul producerii lui Budhi este numit în toate Misteriile a doua naștere, re-naștere, deșteptare. Așa cum mai înainte omul părăsea o lume a interiorului, despre care nu mai există ecouri decât în vis, tot așa el pășește pragul unei lumi noi – aceeași lume pe o treaptă superioară – ca unul ce a fost trezit. În acele timpuri străvechi omul percepea lumea cu ajutorul propriilor sale imagini interioare. Pe treptele viitoare ale clarvederii superioare omul iese din sine și zărește în urmă ființa lucrurilor, el vede sufletul lor. Este o clarvedere care se îndreaptă spre afară și care evidențiază acel „în sine” al lucrurilor. Văzătorul pătrunde, de exemplu, îndărătul suprafeței plantei, înăuntrul pietrei. Această clarvedere îndreptată spre afară luminează, într-o stare de trezie deplină a înțelegerii, nu numai străfundul originar al sufletului propriu, ci și pe cel al ființelor și lucrurilor din afara lui însuși. Așa se desfășoară evoluția.
Omul actual trăiește într-o stare manasică, adică el poate să modifice relativ ușor ceva în corpul său astral, în schimb nu poate, deocamdată, interveni în corpul său eteric și cel mai puțin în corpul său fizic. De aceea, omul nu poate primi de la un altul decât atât cât corespunde treptei sale de evoluție. „Te asemeni cu spiritul pe care îl înțelegi, nu cu mine!” [Nota 22], această zicală este valabilă și aici.
Conform terminologiei creștine, următoarele denumiri sunt corespondente:
| Tatăl Atman |
Cuvântul-Fiu Budhi |
Spiritul, Duhul Sfânt Manas |
Din ce cauză Budhi este numit „Cuvântul”? Prin aceasta ajungem la pragul unuia din marile mistere, și vom vedea ce semnificație înaltă are denumirea „Cuvânt”.
Am văzut că prin Budhi omul își spiritualizează corpul vieții. Ce realizează corpul vieții în om? Creșterea și reproducerea, tot ceea ce deosebește o ființă vie de mineral. Care este expresia supremă a corpului vieții? Reproducerea, creșterea în afară dincolo de tine însuți. În ce se transformă acum această ultimă expresie a corpului vieții atunci când omul parcurge conștient drumul înapoi, spre spiritualizare? În ce se transformă această forță de reproducere, ce devine ea atunci când se limpezește, când se spiritualizează complet? – În laringele omenesc dumneavoastră aveți distilarea, metamorfoza forței de reproducere, iar în vocala articulată, în cuvântul omenesc, aveți facultatea de reproducere metamorfozată. Analog principiului „Toate cele de jos sunt precum sus”, găsim și în fizic procesul corespunzător: schimbarea vocii, mutația intervenită în perioada de pubertate. Tot ceea ce devine spirit pornește de la cuvânt sau de la conținutul cuvântului. Cea dintâi străluminare a lui Budhi în om este atunci când din sufletul lui iese primul sunet articulat. Un mantram acționează atât de puternic, întrucât el este un cuvânt articulat spiritual. De aceea, pentru Chela un mantram este mijlocul prin care el poate acționa înăuntru, în profunzimile sufletului său.
Așadar, în fizic avem forța capacității de reproducere, prin care viața este produsă și transmisă mai departe, dincolo de propriul trup, prin care ea devine ceva durabil. Și așa cum organele de procreație dau viață fizică, tot așa organele ce dau naștere la cuvânt – limba, laringele, răsuflarea – transmit mai departe viață spirituală, precum focoasele. În plan fiziologic, legătura strânsă dintre voce și procreare este evidentă. Ea ne apare în cântul privighetorilor, în cântecul de împerechere la păsări, în schimbarea vocii, în magia vocii, în cânt, în uguitul porumbeilor, în cântecul cocoșului, în boncăluitul cerbilor. Putem chiar să numim larginele organul genital superior. Cuvântul reprezintă o forță de procreare pentru noi oameni-spirit. În cuvânt omul obține o forță de creație spiritualizată. Astăzi, prin cuvânt omul stăpânește aerul prin faptul că îl plăsmuiește, îl excită, îl vivifiază ritmic-organic. Pe o treaptă superioară el va reuși să facă acest lucru în elementul fluid și în cele din urmă în elementul solid. Veți avea atunci cuvântul metamorfozat în cuvânt creator. În evoluția sa omul va ajunge până acolo, căci așa a fost el creat la origini. Corpul vieții, revărsat din Cuvântul Spiritului originar, aceasta trebuie luată literal. Budhi este numit Cuvântul, deoarece el nu înseamnă nici mai mult nici mai puțin decât „Eu sunt”.
Vedem așadar, cu claritate geometrică, să zicem așa, cuvintele-minune folosite de Ioan: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și un Dumnezeu (Creator) era Cuvântul. În acesta era Viața, și Viața era Lumina oamenilor.” Corpul astral, care luminează stelar, devine lumină verbală; Dumnezeul originar, Viața și Lumina, acestea sunt cele trei noțiuni de bază ale Evangheliei după Ioan. Pentru a putea să înțeleagă ceea ce se revela în Christos Iisus, Ioan a trebuit să se înalțe până la treapta de Budhi. Ceilalți trei evangheliști nu erau atât de avansați. Ioan oferă cea mai înaltă cunoaștere, el este unul care a fost trezit. Ioan se numesc toți cei care sunt treziți. Acesta este un nume generic, un apelativ, iar trezirea lui Lazăr din Evanghelia după Ioan nu este altceva decât descrierea acestei treziri. Autorul Evangheliei după Ioan – acest nume îl auzim rostit mai târziu – nu este altul decât „discipolul pe care Domnul îl iubește”. Aceasta este denumirea pentru discipolii cei mai intimi, pentru cei pe care Învățătorul și Maestrul a reușit să-i trezească. Autorul Evangheliei după Ioan oferă o descriere a unei astfel de treziri în Învierea lui Lazăr: „Domnul îl iubea”, El l-a putut trezi.
Numai dacă ne apropiem cu cea mai profundă smerenie de un astfel de document religios precum este Evanghelia după Ioan, putem spera să ajungem până la înțelegerea literală și măcar o mică parte a conținutului lui sacru să o facem accesibilă înțelegerii noastre.
