În conferința precedentă am aruncat o privire asupra a ceea ce este esența omului. Astăzi vom continua această analiză. Dacă am cunoascut sensul evoluției omenești, putem înțelege mai bine ideile ioaneice de bază. Capitolul introductiv este dedicat acestui curs evolutiv al omenirii. În primul rând el vrea să spună: Cel pe care eu vreau să vi-l fac cunoscut este acest Christos Iisus. În al doilea rând: Întregul mers al evoluției omenirii este influențat într-un mod cât se poate de hotărât de către Christos. De la Christos încoace și cursul evoluției fiecărui om a devenit cu totul altul. Noi trebuie să înțelegem cât se poate de clar paralela dintre cursul evoluției întregii omeniri și cel al omului individual.
Cele trei mădulare ființiale superioare ale omului sunt încă nedezvoltate astăzi. Cu cât este mai înaltă natura lor, cu atât mai târziu are loc și prelucrarea, cizelarea acestor mădulare. Să aruncăm o privire asupra evoluției omenirii pe Pământ de-a lungul diferitelor rase. Principalele rase ale perioadei arhaice sunt rasele polară, hiperboreană, lemuriană. În cadrul primei rase de bază se dezvoltă corpul fizic, în cea de-a doua corpul eteric, în cea de-a treia corpul astral sau corpul senzației. În epoca lemuriană omul ajunge până la acest stadiu.
În timpul epocii atlanteene, adică al rasei a patra de bază, din corpul senzației se plămădește sufletul senzației, în continuare sufletul înțelegerii și în final, chiar spre sfărșitul Atlantidei, sufletul conștienței-Eu, prin care se ridică cea de-a cincea rasă de bază, rasa noastră. Înainte de trezirea sufletului conștienței, principalele facultăți ale omului erau vorbirea și memoria. Deocamdată el nu putea combina, nu putea face legături logice și socoteli. Abia odată cu licărirea conștienței în cadrul celei de-a cincea rase de bază, a cărei misiune este de a încorpora oamenilor Manas-ul sau Sinea spirituală, se poate vorbi de începutul dezvoltării lui. În zorii deșteptării Manas-ului se dezvoltă prima subrasă a rasei noastre de bază. Este vorba de cultura indiană prevedică. Ei îi urmează cultura persană, apoi, ca a treia cultură, cea caldeeano-egipteano-ebraică și, ca a patra, cultura greco-latină. Noi înșine aparținem celei de-a cincea subrase. Noi parcurgem a cincea treaptă a dezvoltării Manas-ului. Nouă ne va urma cea de-a șasea subrasă, cu alte sarcini, mai înalte, pentru evoluția omenească.
Toate acestea au o misiunea comună, să dea expresie principiului Manas. Fiecare rasă face acest lucru într-un mod aparte. În particular, în fiecare din ele se întâmplă următoarele:
În cadrul primei subrase, corpul senzației sau corpul astral avea ca sarcină efectuarea muncii generale de adaptare a Manas-ului. Corpul nostru fizic actual cuprinde o seamă de sisteme organice variate și complexe. În epoca în care ne aflăm, acesta cuprinde sistemul osos și muscular. Toate organele de simț sunt plăsmuite de forțele corpului fizic. Corpul eteric stă la baza a tot ceea ce înseamnă sistem vegetativ, adică a organelor ce slujesc pentru hrănire, digestie și reproducere. În tot acest complex corporal corpul astral inserează sistemul nervos. Mișcările inconștiente, reflexele, depind de sistemul nervos simpatic, care se întinde simetric pe cele două laturi ale măduvei spinării. Partea care se află în cavitatea stomacală noi o numim plex solar. În epoca lemuriană sistemul nervos simpatic reprezenta organul astral propriu-zis de percepție. Pe atunci el avea o cu totul altă structură și slujea clarvederii. Sub acțiunea sufletului senzației a avut loc un proces de specializare, de separare a măduvei spinării, care ulterior, sub influența sufletului înțelegerii, a devenit creier, în timp ce cele două cordoane nervoase ale măduvei spinării au continuat să pulseze și să se extindă oarecum la capetele lor. Creierul mare (encefalul) s-a format abia spre sfârșitul epocii atlanteene. Paralel cu această evoluție avea loc o alta, și anume dezvoltarea respirației și circulației sangvine, a proceselor de nutriție și creștere.
La debutul celei de a cincea rase de bază, cel mai puternic dezvoltat la om era corpul senzației, așa încât în prima subrasă, cea indiană, Manas-ul a fost cufundat în corpul senzației. Conducătorii acestei epoci au căutat să deștepte din nou în ei vechea clarvedere. Forțele superioare ale intelectului, care încă nu erau suficient de puternice, au fost lăsate deoparte. În felul acesta s-a dezvoltat, cu ajutorul sistemului nervos simpatic, o clarvedere de vis. Manas-ul s-a cufundat în sistemul nervos simpatic și prin acesta în corpul senzației. În felul acesta se explică toată acea lume minunată de reverie ce caracterizează vechea Indie, întreaga măreție și vastitate de cuprindere a brahmanului, dar și modul crepuscular și confuz de înțelegere al acestuia, starea de a fi în afara ta din vechiul sistem yoga.
În cadrul celei de-a doua subrase Manas-ul urcă o treaptă mai sus, până la nivelul sufletului senzației. Vechii persani întruchipează cel mai bine acest suflet al senzației. La ei Manas-ul sau Sinea spirituală trăiește în sufletul senzației. Prima expresie a acestui fapt este confruntarea dintre lume și suflet, dintre lume și Eu. Acest lucru este exprimat prin figurile spirituale ale lui Ormuzd și Ahriman. Omul caută să învingă conflictul care apare prin aceasta, prin muncă. Nici aici nu există încă o activitate intelectuală, rațională, nu există încă facultatea combinatorie, aptitudinea de a socoti, însă vedem un puternic dualism în mit.
Cea de-a treia subrasă se exprimă prin popoarele egiptean, asirian și israelian. Manas-ul sau Sinea spirituală urcă până la sufletul înțelegerii sau rațiunii. Manas-ul din el caută acum să înțeleagă lumea din jur prin rațiune sau intelect. Sau, cu alte cuvinte, omul tinde să găsească Manas în Cosmos. De aici rezultă sistemele pline de înțelepciune ale astrologiei caldeene, combinațiile dintre legile veșnice ce conduc și mișcă Cosmosul și destinele oamenilor. Înțeleptul-preot caldeean privește în sus către stele, luând astfel naștere acea minunată știință despre mișcarea planetelor. Manas-ul se impune însă cu cea mai mare intensitate într-un singur popor, poporul ales. Israeliții utilizează principiul manasic, astfel încât poporul însuși este orânduit conform intelectului, ca o comunitate etnică închisă. Legile date de Moise sunt o reflectare a înțelepciunii stelare a preoților caldeeni.
În cea de-a patra subrasă, rasa greco-latină, Sinea spirituală urcă până la sufletul conștienței. Abia aici avem o trezire a conștienței, care, să zicem așa, se apucă singură de chică. Conștiența deplin trezită nu doar transpune în Cosmos intelectul și sufletul său afectiv, precum în Legea lui Iehova, ci introduce întregul său Eu în zei, care apar sub formă pur umană, ca la poporul elen. Romanii însă își recreează un Eu al lor idealizat în statul lor. Așadar zeii grecilor și statul roman sunt imaginea a ceea ce Eul are în sine și caută apoi să facă obiectiv.
Cea de-a cincea subrasă este rasa noastră anglo-germană, care trebuie să dea expresie Sinei spirituale în Sinea spirituală, Manas-ului în Manas. Aceasta înseamnă că omul va învăța să înțeleagă ce înseamnă de fapt Sinea spirituală; omul se va situa înăuntrul Manas-ului. Manas-ul va acționa în sfârșit în el însuși. Doar foarte puțini înțeleg astăzi propriu-zis Manas-ul. A înțelege gândirea cu ajutorul gândirii, a lua gândirea din gândire, a închide cercul șarpelui cel din veșnicie, aceasta este misiunea celei de-a cincea subrase. Gândirea este organul prin care ființa omenească se cuprinde inițial pe sine ca de pe o culme. Cartea mea Filosofia libertății are drept scop stimularea acestui proces în om.
Cea de-a șasea subrasă este cea care va urma. Sinea spirituală accede până la Budhi; atunci, în Manas, Budhi va străluci de sus în om, ca o lumină. Mai întâi însă Budhi este un dar de sus. Acestei lumini a lui Budhi care strălucește în interior îi corespunde conceptul creștin de har. Începutul influxului acestuia în ființa omenească merge în urmă până la subrasa a patra. Momentul în care a început aceasta îl putem desemna drept începutul creștinismului. Iar cel care a coborât pe Budhi în sfera terestră a omului este Christos Iisus. Christos Iisus a apărut ca cel care a adus această forță, până atunci complet străină.
Rezumând vom spune: Ceea ce și-a însușit omul în timpul celor cinci rase este Manas-ul – Manas-ul sau Sinea spirituală. Lui îi vine în întâmpinare, ca un dar de sus, Budhi, care corespunde ideii fundamental-creștine a harului. Acesta constituie deci tema Evangheliei după Ioan. Totuși cum s-a făcut primul început în acest sens? Două lucruri trebuiau să se întâlnească pentru a face ca Budhi să devină într-adevăr activ: mai întâi oamenii trebuiau, ca purtători ai evoluției de până atunci, să aibă un organ plăsmuit din Manas pentru Budhi. Ei trebuiau să fie însetați după Budhi, însetați să depășească ceea ce le oferea rațiunea. Dezvoltarea creierului, dacă nu are o legătură cu mădularele superioare, sfârșește întotdeauna într-o fundătură, ea nu depășește dezvoltarea manasică, nu depășește lucrurile astrale.
Au existat oameni care, pornind din Manas, au adus în întâmpinarea lui Budhi un organ sufletesc superior dezvoltat. Așa trebuie să fie. Lumina poate să strălucească oricât de mult, dacă nu există un ochi care s-o vadă ea nu este percepută. La fel este și cu Budhi. Exista un nume, un nume generic, pentru toți oamenii care își dezvoltaseră un astfel de organ, care erau însetați după Budhi: Ioan. El poate fi la fel de bine folosit și pentru Botezător. Sub raport spiritual, Christos și Budhi reprezintă același curent.
Va trebui acum să luăm în considerare și celălalt aspect: Manas-ul metamorfozează și omul fizic. Treptat organele s-au anchilozat, treptat s-a încorporat măduva spinării în curs de întărire, formându-se centre de forță noi. Acestor procese spirituale trebuia, ca întotdeauna, să le corespundă niște procese trupești. Misiunea celei de a cincea rase de bază era de a fonda Manas-ut și, corespunzător lui în corp, de a forma creierul. Celei de a șasea rase de bază îi revine ca sarcină fundamentarea lui Budhi, respectiv desăvârșirea organului inimii ca un mușchi complet voluntar. În cea de a șaptea rasă de bază se va înstăpâni Atmanul și se va desăvârși respirația.
Am văzut cum s-au format inima și organele respirației. În sistemul circulator, prin inimă s-a prefigurat evoluția Budhi. Inima se află deci abia la începutul evoluției sale. Anatomia stă în fața inimii ca în fața unei enigme, căci lasă un gol în teoria despre ea. Inima este un mușchi cu striație transversală, așa cum sunt toți mușchii voluntari, ea fiind însă totodată un mușchi involuntar. Prin aceasta ea se comportă în virtutea faptului că este destinată să devină un mușchi voluntar, și anume în viitor, atunci când Budhi va fi complet dezvoltat. Inima este organizată pentru viitor. Atunci ea va fi un organ deosebit de important. Așa cum Manas-ul este întreținut acum în om prin circulația sangvină, în viitor el va acționa în inimă și din inimă.
Să analizăm evoluția istorică de dinainte ca Budhi să fi luminat în lume și după aceea. Să ne îndreptăm în primul rând atenția asupra sângelui. Sângele este influențat de sistemul nervos. Raportul față de sânge se va schimba abia pe măsură ce evoluția manasică va avansa. În preistoria tuturor popoarelor avem fenomenul deosebit de curios al așa-numitei căsătorii apropiate. Existau mici grupe de populații care, toate, practicau căsătoria între rudele de sânge. În fiecare popor întâlnim însă tranziția spre căsătoria depărtată, amestecul de sânge fiind tot mai intens. Se venera totuși un străbun comun din care se trăgeau cu toții, de exemplu la triburile germanice strămoșul Tuisto [Nota 23].
Legendele ne-au păstrat într-un mod fidel conflictele care au luat naștere prin ruperea tradiției căsătoriei între rudele de sânge. În căsătoria apropiată Manas-ul era dezvoltat doar în sufletul înțelegerii sau rațiunii. El acționează asupra sângelui prin terminațiile inferioare ale sistemului nervos. Când apare căsătoria depărtată posibilitatea viețuirii aspectelor localizate în sistemul nervos inferior se întrerupe: darul clarvederii dispare, iar contemplarea începe a se face din exterior. Omului îi era dat efectiv prin sânge sentimentul binelui și răului. În cea de-a treia subrasă instinctul moral dispare, în locul lui apărând Legea. Instinctul moral iese din noaptea inconștientului. După trezirea deplină a conștienței nu mai este posibilă cufundarea în sistemul nervos simpatic. Din acest motiv apare Legea și, ca o abolire a acesteia, Lumina lui Christos, care avea să joace același rol hotărâtor pentru individ precum instinctul moral pentru comunitatea de rasă. Prin intervenția lui Budhi apare o cotitură hotărâtoare. Instinctul moral încetează odată cu căsătoria la distanță; avem apoi, ca o pavăză a moralei, Legea mozaică, și în final creștinismul, Lumina lui Christos, conducerea spirituală.
Ceea ce era instinctul moral pentru un trib luat separat este Budhi sau principiul christic pentru întreaga omenire. În Christos acest fenomen a devenit carne. Christos a venit când legăturile de sânge tribale erau suficient de slăbite pentru ca Dumnezeui tribului să se poată transforma într-un Dumnezeu al tuturor oamenilor, când frăția de sânge s-a extins până la a deveni datorie față de toți semenii, când fidelitatea față de trib s-a extins la o fidelitate față de sine și față de Dumnezeu. Ceea ce este lumina Soarelui pentru materie, ceea ce este adevărul inteligibil pentru intelect este Lumina lui Christos în cadrul lui Budhi, a harului venit de sus. Prin Budhi, tot ce a fost înainte, instinctul moral dat de legăturile de sânge și legea preoțească, Moise și orice autoritate tribală, ultima find Iehova, și-a pierdut importanța. Acum este valabilă fraza: „Cine nu-și lasă tatăl și mama și fratele pentru mine nu poate să fie ucenicul meu.” [Nota 24] Acest lucru înseamnă că cine nu uită vechile principii tribale și nu extinde iubirea de sânge la toți oamenii, acela nu-i poate urma lui Christos. Vechii zei tribali încheiaseră cu popoarele lor căsătorii de nedesfăcut, veșnice; ele trebuiau să piară odată cu popoarele lor. Christos prezintă în lume un spirit cu totul nou. Acest spirit a intrat în omenire și s-a unit cu sufletul omenesc. El însoțește întreaga evoluție. Cei care purtau numele de Ioan, conducătorii omenirii acelor timpuri, ajunseseră să resimtă cu cea mai mare intensitate un dor arzător după ceva aflat mai presus de simpla legitate și dreptate. Aceasta înseamnă că ei însetau după noul Fiu al omului. Cel care a împlinit, care a satisfăcut acest dor, a fost Christos, Mirele întregii omeniri. Mireasa era omenirea. Astfel, Christos sau Budhi este în realitate Fiul cel unul născut al lui Dumnezeu: „El trebuie să crească, eu însă trebuie să scad” [Nota 25], aceasta a fost expresia lui Ioan Botezătorul.
Unul din simbolurile cele mai mari pentru această sărbătoare a nunții este nunta din Cana Galileii [Nota 26], un loc unde confluaseră tot felul de popoare într-un amestec internațional pestriț. Vedem cum acolo se serbează o nuntă. „Și era și mama lui Iisus acolo”, așa se spune. În Evanghelia după Ioan niciodată mama lui Iisus nu este numită „Maria”, după cum nici autorul Evangheliei după Ioan, ucenicul pe care Domnul îl iubea, nu este numit „Ioan”. Mama lui Iisus este de fapt sufletul omenesc, iar acesta trebuie mai întâi să se maturizeze pentru ca Christos să poată acționa în el. De unde și cuvintele: „Femeie, ce am eu cu tine. Ceasul meu încă nu a venit.” Niciodată o individualitate atât de înaltă n-ar fi vorbit în felul acesta cu mama sa.
Capitolul 4 din Evanghelia după Ioan ni-l arată pe Iisus împreună cu femeia samarineană lângă fantâna lui Iacov. Aici îl aveți pe Iacov, reprezentantul divinității seminției; fântâna: vechea tradiție, din care trebuie să te adapi și care nu mai satisface. „Și i-a spus femeia samarineană: «Cum tu, care ești iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineană?» (Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii).” Aici aveți Legea veche. În locul a ceea ce curgea ca sânge al seminției trebuia să vină însă un principiu de viață nou: Budhi. „Cel ce va bea însă din apa pe care i-o voi da eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da eu se va face în el izvor de apă curgătoare, spre viață veșnică.”
Dumnezeul omului s-a unit cu sufletul omenesc, Budhi s-a coborât în Manas și de aici încolo omenirea a putut să-și soarbă conștiența despre bine și rău dintr-un alt izvor, izvorul „apei vii”, și nu din fântâna patriarhului Iacov, care dă Legea mozaică. Căci în felul acesta și nu în alt fel trebuie înțeleasă discuția lui Christos Iisus cu femeia samarineană, lângă fântână.
Cine era Christos? Și ce a făcut el pentru evoluție? Acestea sunt întrebările mari, de care vrem să ne apropiem treptat. Multe lucruri sunt, probabil, încă greu de înțeles. De aceea trebuie ca abia treptat să se facă auzite sunete, care mai târziu să răsune mai puternic.
Prezentare schematică a subraselor (epocilor) rundei a cincea
| Prima subrasă (indiană) | Sinea spirituală pătrunde corpul senzației |
| A doua subrasă (persană) | Sinea spirituală pătrunde sufletul senzației |
| A treia subrasă (caldeo-egipteană) | Sinea spirituală pătrunde sufletul înțelegerii |
| A patra subrasă (greco-latină) | Sinea spirituală pătrunde sufletul conștienței |
| A cincea subrasă (europeană) | Sinea spirituală pătrunde Sinea spirituală, Manas-ul |
| A șasea subrasă (slavă) | Sinea spirituală pătrunde Spiritul vieții, Budhi |
De acum Budhi începe să radieze înăuntru.
În următoarea rundă (eră), cea de a șasea, Budhi ar trebui să facă tot ceea ce a făcut Manas-ul într-a cincea; în cadrul acestei a cincea rase de bază, către sfârșitul celei de-a patra subrase, arătătorul ceasului cosmic s-a oprit. Într-a șaptea rundă (eră) ar urma să fie dezvoltat Atmanul.
Schema pentru cele cinci rase de bază (ere)
| Prima rasă de bază (polară) | dezvoltă corpul fizic |
| A doua rasă de bază (hiperboreeană) | dezvoltă corpul eteric |
| A treia rasă de bază (lemuriană) | dezvoltă corpul senzației, corpul astral |
| A patra rasă de bază (atlanteeană) | dezvoltă conștiența de Eu |
| A cincea rasă de bază (ariană) | dezvoltă Manas-ul, Sinea spirituală |
