Cunoașteți pasajul din Evanghelia după Ioan [Nota 35], care zice: „Căci Legea a fost dată prin Moise, însă harul și adevărul au venit prin Iisus Christos.” Priviți în continuare cum Christos Iisus aduce în contrast misiunea Sa cu ceea ce s-a întâmplat în pustiu: „Părinții voștri au mâncat mană în pustiu și au murit. Eu vă dau o altfel de pâine, eu sunt pâinea vieții.” [Nota 36] Moise a dat pâinea în pustiu, Christos dă pâinea vieții.
Să ne mai amintim încă o dată cum s-au plăsmuit cele patru mădulare ale entității omenești în diferite epoci. Eul a apărut drept conștiență abia către sfârșitul erei atlanteene. Facultățile manasice, Manas-ul, apar abia într-a cincea rasă de bază, mai exact în epoca indiană veche, înăuntrul sufletului senzației. Într-o formă superioară Manas-ul apare la protopersani în sufletul senzației. La caldeeni și egipteni Manas-ul apare în sufletul înțelegerii sau afectivității.
Să lămurim ce înseamnă aceasta. Înțelepții-preoți caldeeni și babilonieni priveau stelele altfel decât astronomii din ziua de azi. Ei vedeau în ele niște lumi sufletesc-spirituale vii. Când vorbeau despre planeta Mercur ei aveau în vedere nu doar un corp material, ci spiritul lui Mercur – așa cum procedăm noi atunci când desemnăm omul prin numele lui. Mișcarea stelelor, scrierea lor stelară, era pentru ei expresia a ceva spiritual. Aceasta înseamnă cunoaștere manasică, o pătrundere a spațiului cosmic cu gânduri.
Dacă înțelepții-preoți caldeeni se limitau la niște corelații cerești, înțelepții egipteni au atras cele cunoscute de predecesorii lor în slujba unor chestiuni din ce în ce mai pământești și a unor necesități animalice; ei au pus entitatea manasică în slujba materiei.
Luați bine aminte. Un exemplu în acest sens este construcția lacului Moris. Prin aceasta egiptenii au amplasat un rezervor în deșert pentru regularizarea fluxului Nilului. Construcția întregului Egipt s-a făcut în urma unei cunoașteri manasice. Manasic înseamnă: pur spiritual. Entitățile manasice au fost puse în slujba necesităților omenești supreme. Tocmai acesta este caracterul sufletului înțelegerii, faptul că el utilizează înțelepciunea manasică și prin aceasta caută să satisfacă niște necesități și dorințe exterioare.
Astăzi, această evoluție, bezna egipteană, întunecarea Manas-ului, a avansat și mai mult. Este chiar atât de esențial dacă omul își macină cerealele sale între două pietre sau dacă le comandă prin cablu la New York? În teosofie o astfel de legare a conștienței superioare de scopuri animalice, pămânești, materiale, se numește Kama Manas. Vechile religii ar fi privit spre toate aceste cuceriri ale tehnicii noastre, ale transportului și comerțului nostru, cu sentimente foarte alambicate. Ei vedeau această folosire de către om a facultății sale spirituale superioare în scopul satisfacerii necesităților lui naturale inferioare drept o profanare a lucrurilor sfinte. Aceasta era chiar mai rău decât atunci când un animal își folosește instinctul său, care nu slujește niciunui țel superior, pentru satisfacerea nevoilor sale. Ea era resimțită ca o cădere, ca o violare a Manas-ului, ce este aici pentru scopuri superioare, ca o abdicare a spiritului de la menirea sa. Această abdicare se exprimă printr-o denumire curioasă: Egipt. Prin aceasta nu se are în vedere doar țara. Denumirea este și un simbol pentru o astfel de decădere; căci prima dată ea s-a produs în stil mare în Egipt. Așadar cuvântul Egipt este folosit aici nu doar ca numele unei țări [Nota 37], ci și pentru a desemna o anumită stare sufletească, de orbire a Manas-ului, în care natura superioară este pusă în slujba naturii inferioare. Aceasta nu vrea să fie o critică, ci o descriere faptică a evoluției spiritual-istorice.
A fost necesar să se parcurgă acest stadiu, Manas-ul a trebuit să se cufunde în cursul a trei subrase în forțe de natură inferioară, pentru ca apoi să învie din propria natură. În cadrul Egiptului s-a maturizat însă și acel popor chemat să purifice, să zicem așa, Manas-ul, să-l ridice la o conștiență superioară. Poporul israelit a fost chemat să preia sarcina de a dezvolta, de a extrage Manas-ul din propriul popor. Iar marele misionar pentru aceasta a fost Moise. Israeliții au fost transplantați în Egipt, unde au primit imboldul pentru Manas. Ieșirea din Egipt este totodată ieșirea Manas-ului în realitatea superioară.
Pentru a ajunge aici a fost nevoie să se întâmple ceva, ceva ce a acționat în sens transformator asupra Eului. Moise devine mai întâi legiuitorul lui Israel. Cele zece porunci trebuiau să înceapă prin a lucra asupra Eului conștient. Dumnezeu trebuia să se vestească drept o expresie a Eului în om.
În capitolul 3 din cartea a II-a a lui Moise (Exodul) se povestește cum acesta, pe când păzea oile lui Jetro, zărește un rug aprins din care răsună vocea lui Iahve: „Eu sunt Dumnezeul Tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov.” Aceasta reprezintă nașterea Manas-ului în conștiența de sine. Moise îi spune lui Dumnezeu: „Cine sunt eu ca să mă duc la faraon și să scot pe copiii lui Israel din Egipt?” Dumnezeu îi răspunde: „Eu sunt cu tine. Iar semnul care îți arată că eu te-am trimis este acesta: Când vei scoate poporul meu din țara Egiptului vă veți închina lui Dumnezeu pe muntele acesta.” Moise întreabă în continuare: „Când voi veni în fața copiilor lui Israel și le voi spune: Dumnezeul părinților voștri m-a trimis la voi și ei vor spune: Care este numele lui? ce să le spun?” Iar Dumnezeu îi răspunde: „Eu sunt Eu sunt-ul. Deci spune copiilor lui Israel: Eu sunt-ul m-a trimis la voi.” Aceasta este nașterea conștienței clare de sine, care mai înainte trăia confuz.
Acum se pune problema descoperirii lui Dumnezeu în spiritualitatea sa; de a-l considera sacru și în fapt pe Dumnezeul ce se vestește în interior. Legea se referă deja la ceva superior. Dumnezeul Iehova îi vorbește poporului [Nota 38]: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, cel ce te-a scos pe tine din Egipt. Tu nu trebuie să ai alți Dumnezei în afară de mine.” Poporul și-a făcut însă un idol [Nota 39], vițelul de aur, și i s-a închinat lui, cu toate că i se poruncise să nu-și facă idoli și să nu folosească în mod abuziv numele lui. Dumnezeu a vrut deci să fie pentru ei Dumnezeul fără chip, Dumnezeul fără formă.
Dacă vrem să înțelegem mai îndeaproape tot acest proces, trebuie să observăm încă un lucru. Eul are de fapt o istorie lungă în evoluția omenirii. Pentru ca Eul să se poată naște a trebuit ca și corpul omenesc ce-i venea în întâmpinare să sufere o mulțime de prefaceri.
La vechii atlanteeni, o parte a capului eteric mai era încă în afara corpului fzic. Acestei părți îi corespunde creierul nostru mare. Capul a trebuit să crească pe potriva corpului eteric, a trebuit să se maturizeze corespunzător spiritualității. Aceasta a fost premisa pentru ca și conștiența de sine să poată găsi o gazdă potrivită. Posibilitatea de a fi independent s-a ivit în cursul evoluției fizice în momentul în care pentru prima dată s-a putut sedimenta în om un sistem osos. Stabilitatea pe care a căpătat-o astfel omul este în strânsă legătură cu predispoziția sa spre spiritualitate. Iar dacă ne uităm la cum va arăta omul în viitor, ne va fi cu atât mai clară importanța formării acestui sistem osos. Cum se va metamorfoza în viitor spița umană în ce privește trupul său, nu sufletul? El se va densifica din ce în ce mai mult. Omul își va stăpâni corpul său ca pe un instrument, din afară, precum stridia scoicile ei. Pentru a înțelege aceasta, nu trebuie decât să vă gândiți la ce se întâmplă în starea de somn, în care sufletul dirijează organismul fizic din afară. În epocile viitoare sufletul va dirija în mod conștient corpul din afară ca pe un instrument al său. Structura osoasă este de aceea germenele, predispoziția, pentru ceva măreț, minunat. De aceea vechile precepte religioase spuneau: Păstrați-vă intact sistemul vostru osos. Nu vă zdrobiți oasele voastre. – Expresia simbolică a acestui fapt a oferit-o jertfa instituită în Egipt ca amintire pentru salvarea de la strangulare a primului născut la egipteni [Nota 40], care a avut loc atunci. Ca semn exterior trebuie mâncat un miel, semnificative fiind aici cuvintele [Nota 41]: „Si niciun os nu i se va zdrobi!” Astfel, în pasajul în care se instituie eliberarea prin Manas, în prescripția privind ritualul sacrificârii mielului de Paște, se indică în mod expres importanța sistemului osos. – De asemenea, nici Mielului cel mare, Reprezentantului omenirii, lui Christos Iisus, nu i-au fost zdrobite picioarele – lucru de altfel obișnuit pentru ceilalți răstigniți – „... pentru ca să se împlinească Scriptura, care spune: «Niciun os nu i se va zdrobi».”
Evreii au fost scoși deci din Egipt. Să vedem dacă la o analiză atentă a Bibliei concepția noastră se confirmă. Fără discuție, cuvânt cu cuvânt! Aceasta este una dintre marile cuceriri ale științei spiritului, că poți citi la modul concret indicațiile privitoare la vechi acțiuni simbolice descrise în textele religioase. Poporul lui Israel merge în pustiu. Ce este pustiul? Când Eul se adâncește în sine pentru a-l căuta acolo pe Dumnezeu, el trebuie să intre în pustiu, în singurătate, iar după trezirea Manas-ului omul trebuie să însuflețească din nou în el însuși acest pustiu. Când copiii lui Israel cârteau [Nota 42] fiindcă erau cât pe-aci să moară de foame, Domnul le-a făgăduit că în dimineața următoare vor avea pâine din belșug. În cealaltă dimineață, „iată, se afla pe fața pustiei ceva mărunt, ca niște grăunțe, și albicios, ca grindina pe pământ. Atunci israeliții se întrebau unii pe alții: „Man hu [Nota 43] – ce e asta?” Aceasta este întrebarea pe care și-o pune omul atunci când trebuie să recunoască ceva. Ei au numit hrana venită din cer „mană”, care este unul și același cuvânt cu Manas. Desigur, filologii vor aduce o mulțime de obiecții față de această explicație, însă așa stau lucrurile. Misiunea poporului evreu a fost de a transporta în viitor Manas pur.
Ca să înțelegem mai bine acest lucru trebuie să ne apropiem puțin de ce vrea să spună un anumit mister, al patrulea din seria celor șapte mistere de neexprimat. Ieri au vorbit despre misterul numărului, astăzi vom încerca să descriem fugitiv cel de-al patrulea mister, cel despre naștere și moarte.
Naștere și moarte, ce sunt ele în sens ocult? O dată trebuie să-ți limpezești acest lucru. Sunt ele întotdeauna legate în mod necesar de viață? Să privim înapoi în era prelemuriană, înainte ca omul să coboare în materia fizică grosolană.
Atunci el avea un fel de corp de lumină și de foc, era încorporat în materie eterică. Contemporanii lui pe Pământ erau ființe în corpuri fizice, aflate cu puțin deasupra animalelor. În corpul animal se formează un fel de cavitate, de scobitură. Omul eteric coboară în cavitate și umple corpul fizic. Omul de lumină s-a condensat într-un om de aer, care acum intră în corpul fizic. În istoria creațiunii (Facerea) acest moment este descris prin cuvintele: „Și Dumnezeu a suflat peste el suflare de viață, și el a devenit un suflet viu.” [Nota 44] Odată cu respirația noi inspirăm efectiv corpul nostru eteric. Omul eteric s-a condensat până la nivel de aer, prin care s-a putut realiza legătura sa cu trupul pământesc și el a intrat în plămâni. Cu fiecare respirație inspirăm realmente în noi corpul nostru eteric.
Întregul mod de viață era altul în epoca lemuriană timpurie decât mai târziu. Din corpul eteric al omului lemurian timpuriu se desprindeau continuu anumite părți, alte substanțe eterice noi luându-le locul. Se petrece o continuă eliminare și înnoire. În corpul eteric interveneau mereu modificări importante, corespunzătoare gradului de finețe superior al acestuia; aceasta se întâmpla fără alternanța bruscă a nașterii și morții. Așadar, nu exista naștere și moarte, ci doar o transformare. Starea de moarte și naștere a putut apărea abia după intrarea corpului eteric în materie.
Nașterea și moartea sunt, mai exact spus, o transformare a stării de conștiență. Moartea poate și trebuie să intervină numai acolo unde un suflet locuiește într-un trup care, de fapt, îi este străin și în care se folosește de organe străine lui. Conținutul vital de până atunci al sufletului se desprinde în clipa în care corpul fizic a fost depus. Aceste două corpuri se supun unor legi și lumi complet diferite, având în vedere că trupul aparține pământului, iar sufletul lumii astrale. Omul-spirit, care vine de sus și locuiește în corp, primește acest corp la intrarea sa în lume, după care pământul i-l ia înapoi. Este ca și când eu aș locui pe Pământ cu chirie: casa de închiriat se supune prescripțiilor și legilor proprietății – la fel ca și trupul pământesc. Prin intermediul lui omul poate privi în exterior. Această privire în exterior este condiția primordială a cunoașterii; de aceea nașterea și moartea sunt inseparabile de actul cunoașterii. Biblia afirmă aceasta prin cuvintele: „Ochii voștri se vor deschide și voi veți cunoaște ce este bine și ce este rău.” [Nota 45]
Așadar, Manas-ul a fost pregătit încă din Lemuria, organizat în așa fel încât să facă față la ceea ce se dezvolta în regnurile inferioare. Prin simțuri Manas-ul intră în corpul fizic; prin Manas este provocată moartea, fără Manas nu ar exista moarte. Pasajul în care se spune aceasta în Evanghelia după Ioan este acesta: „Părinții voștri au mâncat mană și au murit.” Prin pâinea vieții nu se poate muri. Christos este cel care aduce din nou dezvoltarea eterică. Impulsul christic este pătrunderea în om a principiului Budhi.
Manas-ul este deci un punct de tranzit, care a avut loc când în Lemuria corpul eteric a intrat în corpul fizic. Budhi este introdus prin Christos în corpul eteric, însă din interior. Creștinismul aduce acest principiu al însuflețirii, al vivifierii dinăuntru spre afară. „Eu sunt pâinea vieții.” Atât timp cât în lume a domnit atașamentul față de corpul fizic, principiul eredității, omul nu a avut nicio posibilitate să privească dincolo de moarte. Aceasta se întâmplă însă în momentul în care corpul vieții, corpul său eteric, este vivifiat dinăuntru spre afară de către Budhi, prin care Manas-ul primește Budhi. Moise este deci mesagerul Manas-ului, Christos cel care aduce Budhi. Pe această treaptă inițiatul se poate afla în afara trupului său.
Și acum să mai vedem un lucru: un popor este făcut a fi purtător al evoluției manasice, întreaga conștiență a poporului este concentrată într-un singur inițiat. În momentul în care poporul evreu era aproape să-și irosească, să-și compromită misiunea sa [Nota 46], Domnul a spus: Pe ei îi voi stârpi, pe tine însă, Moise, te voi păstra, voi face din tine un popor mare. – Acest pasaj trebuie luat textual, este o inițiere superioară a lui Moise. Prin aceasta, lui Moise i se încredințează misiunea sa, fiind inițiat cu o conștiență a poporului.
Un alt factor de cea mai profundă însemnătate îl constituie rolul pe care îl joacă sângele în procesul manasic, căci în sânge trebuie să se reflecte natural procesul care se întâmplă sus. Moise ia sângele de jertfă și stropește cu el poporul [Nota 47]. Acesta este semnul care arată adevărul unirii prin rudenia de sânge. Când Manas a primit sângele și, de asemenea, Budhi, înțelegem pasajul din Evanghelia după Ioan care spune: „Cine mănâncă carnea mea și bea sângele meu acela rămâne în mine și eu în el.” [Nota 48] Dacă Christos vrea să poată acționa asupra omenirii, El trebuie să încheie cu ea o alianță prin sângele Său. Pentru ca Christos să poată sădi în om Budhi a trebuit ca omul să primească sângele lui Christos în cadrul Cinei cea de taină.
Mai trebuie să analizăm acum câteva adevăruri cosmic-omenești – lumea este într-adevăr foarte complicată. Entitățile care astăzi sunt pietre, plante, animale stau într-o strânsă legătură cu omul. Omul nu este cea mai târzie făptură a Creațiunii, ci cea mai timpurie. Vom face abstracție astăzi de încorporările precedente ale Pământului și ne vom ocupa de om.
Când Pământul a apărut din Pralaya și s-a densificat devenind un Pământ eteric, el era alcătuit de fapt doar din corpuri omenești eterice, simbolic putând fi comparat cu o mură uriașă. Pe atunci omul era o ființă complet spiritualizată, dotată exclusiv cu un corp eteric.
Următoarea stare a fost oarecum o separare a oamenilor eterici în două curente, unul urcător și altul coborâtor. Din cel coborâtor provin animalele. Este ca și cum noi avem doi frați și unul devine mai puțin decât a fost tatăl și unul mai mult. Tot astfel și oamenii se împart în două grupe: oameni și oameni degenerați, animalele. Mai târziu, aceste două grupe devin trei: se adaugă plantele. Ulterior se desprinde și o a patra grupă, mineralul.
Întotdeauna când se adaugă un nou element ființial omul dezvoltă în sine o predispoziție naturală nouă. În momentul în care se desprinde animalul, în om ia naștere senzația astrală, în momentul în care se desprinde planta apare creșterea eterică. În momentul în care se desprind pietrele microcosmosul formează oase. De fiecare dată când se dezvoltă un nou regn ființial în om ia naștere ceva similar, astfel că despre fiecare animal, plantă sau mineral se poate spune ce le corespunde în om. Leul există și în om, însă biruit. De aici corespondențele și analogiile dintre organele corporale și obiectele terestre, fie ele leu, mătrăgună sau azbest. Paracelsus spune [Nota 49]: Afară, în lumea terestră, sunt doar litere, omul este sensul interior care le leagă, cuvântul lor. Întreaga natură nu este decât un om demontat în bucățele; în om avem cuvântul format, plăsmuit. Toate cele ce s-au separat din curentul evolutiv al omenirii nu au rămas în afara unei anume evoluții; din contră, ele au atins chiar mai devreme decât omul nespecializat anumite țeluri ale evoluției. De exemplu, pregătirea viitoarei durifcări a corpului omenesc; ea a fost atinsă în forma ei inferioară de mult timp de către plantele lemnoase. De asemenea, anumite otrăvuri ce prezintă un anumit devans în evoluție față de om. Otrava pe care o găsim într-o plantă a avut-o și omul în sine odată. Dacă omul s-ar fi dezvoltat în același sens ca aceste substanțe, atunci el ar putea secreta, de exemplu, arsen. Când omul se îmbolnăvește de holeră, se instaurează aceleași simptome ca și când ar fi luat arsen. Din acest motiv Paracelsus numea pe bolnavul de holeră Arsenicus [Nota 50].
După cum lemnul, după cum otrăvurile sunt substanțe ce au devansat evoluția omului, la fel și sucul vegetal, vinul. Putem analiza și mai exact acest lucru. Vinul, sucul care curge prin vița-de-vie, este o evoluție unilaterală a sângelui. Ceea ce respiră sângelc produce dioxid de carbon, alcool. Alcoolul este, să zicem așa, sângele viitorului. Sucul de plantă ce emană dioxid de carbon este, comparativ cu sângele de astăzi, un fel de sânge al viitorului. Înrudirea dintre vin și sânge o viețuim din cunoașterea cosmică. Christos poate să spună despre vin: Acesta este sângele meu. – Căci Christos este reprezentantul omenirii viitoare. Însăși învățătura Sa este un izvor viu, spre care omenirea avansează. Să ne gândim la parabola butucului și a lăstarului viței-de-vie [Nota 51], la parabola transformării apei în vin. Butucul viței-de-vie reprezintă doar o anticipare a evoluției, analoagă durificării anticipate a lemnului. În timp ce astăzi planta transformă în vin sucurile sale apoase, omul nu poate face deocamdată așa ceva. El va putea transforma însă în viitor sângele său.
De aici se răsfrânge o lumină asupra misterului transformării apei în vin, la nunta din Cana [Nota 52]. De ce tocmai în Cana Galileii? Galileea (= el gojim) este tărâmul amestecurilor de populații, al amestecurilor de rase. În acel loc a avut loc cel mai puternic amestec de rase care s-a petrecut vreodată, deci o ștergere a barierelor care separă popoarele; chiar în acest loc a avut loc o nuntă între persoane de sânge diferit. Mama lui Iisus, se spune, era și ea de față, ca și mai târziu de altfel, lângă cruce. Nicăieri în Evanghelia după Ioan ea nu este numită „Maria”. În schimb, celelalte două femei aflate sub cruce sunt numite explicit „Maria”, iar una dintre ele este numită Maria, sora mamei lui Iisus. Mama lui Iisus nu este Maria.
