Ieri am încheiat încercând să aruncăm o lumină asupra a ceea ce se povestește în Evanghelia după Ioan despre nunta din Cana și am subliniat un lucru extrem de important, și anume că mama lui Iisus era și ea acolo. Aici, sau în alte locuri unde pomenește de mama lui Iisus, niciodată Ioan nu o numește pe aceasta altfel; el nu o numește niciodată Maria, după cum nici pe sine nu se numește niciodată Ioan, ci întotdeauna „discipolul pe care Domnul îl iubea”. Am văzut că prin nunta din Cana Galileii se are în vedere unirea oamenilor unii cu alții dincolo de barierele de sânge. Mai încolo, unde se relatează răstignirea lui Christos [Nota 53] se spune: „Se aflau lângă cruce mama lui Iisus și sora mamei Sale, Maria, soția lui Cleopa, și Maria Magdalena.” Așadar, conform descrierii autorului Evangheliei după Ioan, mama lui Iisus nu se chema Maria, căci în acest caz ar fi trebuit ca ambele surori să poarte același nume. Se mai consemnează, de asemenea, cuvintele: „Femeie, iată, acesta este fiul tău! După care El i se adresează discipoiului: Uite, aceasta este mama ta! Și din acea oră discipolul a luat-o la el.”
Astăzi vrem să aducem pietrele de construcție pentru înțelegerea justă a celor ce urmează. Să ne aducem din nou aminte că Ioan, sau mai bine zis autorul Evangheliei după Ioan, era un inițiat; că această Evanghelie a fost scrisă de un adevărat inițiat, unul care vedea cerul deschis și care avea cunoștințe exacte despre lumea astrală și devachanică. Ioan indică și cum se ajunge la dobândirea unei atare stări: prin meditare asupra cuvintelor de la început. Dacă lași să trăiască mereu și mereu în suflet aceste cuvinte, ele devin cuvintele vrăjite prin care treptat te înalți la înțelegerea Evangheliei după Ioan. Ioan vrea să ne spună: Dacă vreți să urmați calea creștină, va trebui să vă ridicați, în modul pe care vi-l voi arăta aici, până în Devachan. Atunci faptele lui Christos Iisus și tot ceea ce stă în legătură sau s-a întâmplat cu El vă vor apărea așa cum am să vi le prezint. Evanghelia după Ioan vrea să fie o carte pentru o viață, care prezintă cele trăite pe propria piele. Nu putem înțelege Evanghelia sa dacă continuăm să privim cele întâmplate ca simple fapte istorice, ci doar dacă le considerăm niște lucruri văzute de Ioan cu ajutorul facultăților și simțuritor sale superioare de clarvedere. Nunta din Cana este, de fapt, și un eveniment real, însă faptele devin simboluri. Omul obișnuit vede această nuntă și minunea transformării apei în vin cu alți ochi decât cineva ale cărui simțuri au fost trezite, așa precum Ioan. Pentru el, această întâmplare devine o viziune profetică a întregii evoluții viitoare a omenirii, a tot ceea ce urmează să se întâmple prin Christos.
Astăzi ne aflăm într-a cincea subrasă a celei de-a cincea rase de bază. Cele petrecute în Palestina cad într-a patra subrasă, subrasa greco-latină. Poporul evreu s-a ridicat din subrasa a treia, s-a pregătit în Egipt pentru misiunea sa și a ieșit de acolo. Din acest popor a descins Iisus. Cea de a treia rasă de bază acționează într-a patra, cea de-a patra într-a cincea, cea de a cincea într-a șasea. Astfel că noi trebuie să deosebim trei perioade (ere). În limbaj ocult ele se numesc trei zile ale Creațiunii.
În a treia zi însă a fost o nuntă în Cana. Autorul Evangheliei după Ioan vede aici ceva ce se va întâmpla abia în viitor, într-a șasea rasă: unirea Manas-ului, care se exprimă în Lege, cu Budhi, harul, bucuria, marea nuntă a întregului element manasic cu Budhi. Acest lucru poate surveni în întregime abia după ce misiunea creștinismului se va fi încheiat. „Cine nu-și lasă tatăl și mama și fratele și sora pentru mine, acela nu poate fi ucenicul meu” vrea să spună că iubirea trebuie eliberată din cercul oricărei comunități înguste și transformată în iubire general-umană, ea trebuie condusă de la ceea ce este rudenie de sânge spre ceea ce este înrudire spirituală. În nunta din Cana noi avem simbolizat deci ceea ce trebuie să se întâmple cândva. „Și într-a treia zi”, aceasta nu se spune întâmplător, ci trebuie luată literal, ca zi cosmicâ. Fiecare număr, fiecare cuvânt este extrem de important în Evanghelia după Ioan.
Nu poți decât să te minunezi când vezi că majoritatea teologilor îl asimilează pe Iehova cu „Tatăl” lui Christos. La Luca, în pasajul în care se vorbește despre vestirea pe care Arhanghelul Gabriel i-o face Mariei (Sophia) privitor la nașterea lui Iisus, se spune [Nota 54] pur și simplu: „Nu te teme Marie, tu ai aflat har la Dumnezeu, Duhul Sfânt se va pogorî asupra ta și forța Celui preaînalt te va adumbri...” Nicăieri nu se spune altceva. Tatăl lui Christos este deci „Duhul Sfânt”. Aceasta nu corespunde chiar Evangheliei după Ioan, ci unei tradiții vechi. Christos spune: „Eu și Tatăl suntem una.” [Nota 55] Aceasta înseamnă: Eu și Duhul Sfânt suntem una.
Acum se, ridică întrebarea: Cine era mama lui Iisus? Pentru a cunoaște aceasta este necesar să știm care este esența inițierii. Abia atunci ne va fi clar că aici avem de-a face cu procese ce se desfășoară în lumile spirituale. Prin aceasta ne pregătim totodată să înțelegem Evanghelia după Ioan de la capitolul 13 înainte.
Vom încerca să expunem acum mai în amănunt doctrina despre initiere. Căci aici vorbim nu numai despre Evanghelia după Ioan, ci și despre teosofie. Cu învățătura despre inițiere, ce este ea și cine este „Duhul Sfânt” ne face cunoștință chiar „mama lui Iisus”.
Astăzi este foarte răspândită ideea greșită că ar exista doar o singură cale spre inițiere. Acest lucru nu este corect. Dacă privim muntele există doar o singură priveliște, însă spre vârf pot duce mai multe drumuri. La fel este și cu adevărul. Și către el există mai multe căi. Care este calea cea mai potrivită pentru dumneavoastră, aceasta depinde de locul în care vă aflați la baza muntelui. „Muntele” a fost întotdeauna expresia urcușului, de exemplu vârful muntelui la hrănirea celor cinci mii [Nota 56].
Există trei căi diferite de inițiere, corespunzătoare subraselor rasei noastre de bază. Subrasele nu se disting una de alta în mod simplist, calendaristic, ci ele trăiesc mult timp încă una alături de cealaltă. Deosebirea interioară este mult mai puternică decât cea exterioară. De exemplu, un indian chiar și astăzi poate să se cufunde incomparabil mai ușor în sistemul său nervos simpatic, prin scindarea gândirii sale, decât un european. Dacă un european, în special un bărbat, ar vrea să urmeze cărarea orientală, ar avea nevoie, chiar și pentru partea pur fizică, de un mijloc puternic care să-i slăbească, să-i înmoaie, să zicem așa, întreaga stare osoasă și întreaga constituție corporală, lucru care nu ar fi lipsit de urmări de durată. O astfel de încercare nu este deloc recomandată pentru un european, iar obținerea unui rezultat bun este aproape imposibilă. Inițierea în sine nu este altceva decât o metamorfozare completă a naturii interioare. Pentru europeanul din ziua de azi calea rosicruciană, cultivată începând cu secolele al XIV-lea și al XV-lea, ar fi cea mai bună.
Cele trei căi de inițiere sunt următoarele: calea indo-orientală yoga, calea creștin-gnostică până în secolul al XV-lea, calea creștin-rosicruciană începând din secolul al XV-lea. Prima cale nu este pentru european. Cea de a doua este potrivită pentru omul zonei de mijloc, este accesibilă pentru noi, însă mai adecvată este calea rosicruciană, care a fost urmată începând din secolul al XIV-1ea. Calea creștin-gnostică îi aduce în principiu fiecărui om adevărul, însă discipolul nu ar fi în stare, în condițiile vieții moderne, să o urmeze consecvent și să răspundă la multiplele obiecții pe care le ridică știința și cultura actuale, așa cum ar fi posibil cu ajutorul căii rosicruciene.
Calea orientală yoga cunoaște o serie de trepte pentru care trebuie mai întâi să te pregătești. Cele șapte trepte pot fi exersate în paralel, însă omul trebuie să se pună sub o strictă îndrumare a unui guru. Acesta cunoaște situația evoluției sale interioare. Calea indianului duce direct în lumea astrală. La început ucenicul este aici foarte neajutorat, motiv pentru care și este nevoie să se pună sub stricta îndrumare a unui guru, pentru că lui îi lipsește posibilitatea de a-și corecta greșelile atunci când percepe realități puternic contrastante.
Prima treaptă este Yama, adică abținerea. În lumea fizică, când discipolul percepe și afirmă ceva, corecțiile vin chiar dinspre lumea fizică, realitatea îl corectează. Nu la fel se întâmplă și în lumea astrală. Acolo impresiile năvălesc asupra lui în imagini și culori, în forme și figuri aflate într-o continuă schimbare tălăzuitoare și într-o necontenită mișcare. Mai mult, tot ceea ce gândește și vrea sufletul devine, de asemenea, o ființă sau ființe, iar discipolul nu poate să deosebească încă propriul astral de alt astral. De aceea în lumea astrală este nevoie ca el să aibă din interior direcția care să-i permită să stea sigur și drept în această lume. Căci cum apare această lume? La o plantă, de exemplu, ea apare ca o flacără de culoare lila. Proprietățile lucrurilor se desprind, se desfac de pe lucruri în culori, spațiul astral este umplut de culori, de sunete și proprietăți ce unduiesc încoace și încolo. Aceste culori și sunete trebuie să se îndrepte spre ființele astrale și să le umple. Vă va mai apărea eventual câte un spirit elementar într-o culoare galben-strălucitoare. Pentru a putea să faci deosebiri și să știi despre ce este vorba este nevoie de siguranță. În momentul în care aceste spirite elementare vor să vă conducă spre ceva, în natura interioară a omului apar niște forțe puternice: în ea se exprimă propriul suflet al omului, și ca urmare acestea îl împing încotro vrea sufletul. Pentru a-l conduce în mod corect pe discipolul neajutorat, el trebuie să trăiască în sufletul gurului, trebuie să vadă cu ochii lui, de unde și necesitatea autorității stricte a gurului. În tot ceea ce întreprinde, de exemplu chiar și pentru cumpărarea unei case, discipolul trebuie să îl întrebe pe guru. – În practica yama trebuie să exersezi abținerea. Indianul înțelege prin aceasta: să nu ucizi, să nu furi, să nu minți, să nu duci o viață desfrânată, să nu poftești. Pare a fi ceva foarte ușor de respectat, însă pentru un european este ehiar extrem de greu, căci în condițiile temporale, cele de viață și cele culturale actuale din Europa, este aproape imposibil să știi dacă discipolul poate îndeplini aceste condiții. El omoară, de exemplu, odată cu fiecare respirație, atunci când nu își reglează respirația. Sau și-a depus averea sau fondurile sale bănești într-o bancă pentru o afacere oarecare: ce știe el ce se întâmplă cu acestea? Conceptul trebuie privit cu mare strictețe de către discipol, căci se pune problema să nu fie prejudiciat absolut nimeni prin noi. Singura posibilitate pentru o respectare parțială a acestor cerințe este: să devii tot mai lipsit de pretenții, să-ți reduci la minimum necesitătile.
Treapta a doua, Njama, prescrie respectarea simbolurilor cultice. Discipolatul indian pretinde urmarea cu rigurozitate de către ucenic a ceremoniilor, faptul de a se supune unui ritual. În acest timp trebuie să lași să se deruleze în imagine cele trăite interior. Este necesar să faci acest lucru. De exemplu, în liturghia creștină un astfel de ritual este prevăzut a avea patru părți. Aceeași formă de exprimare este valabilă și pentru vechiul Misteriu, și constă din: Evanghelia (Vestirea, Predica), Jertfirea Sinei inferioare, Transformarea în Sine superioară, Comuniunea sau unirea cu divinul. Pe planul fizic, aici, se repetă simbolic ceea ce se petrece în mod real pe plan astral. Faptul că se privește acest lucru în imagini este ceva important. Dumneavoastră recepționați imaginea și, într-o noapte, lumea astrală îl poate primi pe discipol și imaginea devine în el o forță. Mai întâi priviți în imagini cele ce urmează să se întâmple pe planurile superioare.
Treapta a treia, Asana, conduce la ținuta corporală corectă. Permanent, de la est la vest, curenți puternici circulă prin lume și prin corpul omenesc, iar acești curenți eterici au o influență importantă asupra omului. În vechea Indie se știau toate acestea și, de asemenea, se știa cât de mult depinde discipolul de poziția corectă a corpului. În plantă avem imaginea a ceea ce ne apare în construcția omului, numai că inversată; ceea ce corespunde capului omului planta are jos, în rădăcină, organele de reproducere ea îndreptându-le în mod cast spre Soare. Animalului îi este proprie poziția orizontală față de Soare și axa Pământului, iar omului, ca plantă inversată, îi este proprie poziția verticală. Și această poziție dă în cele din urmă crucea. De aici și vorba [Nota 57]: Sufletul lumii este răstignit pe trupul lumii. Fiecare organ este supus anumitor curente, care trebuie respectate: a privi spre est înseamnă altceva decât a privi spre vest. Discipolul yoga indian trebuia de aceea să ia o anumită poziție foarte precisă.
În al patrulea rând: Pranajama, care înseamnă învățarea respirării ritmice. Procesul de respirație obișnuit este o omorâre, pe care noi o facem cu aerul care este expirat.
| Om Animal |
Plantă |
| expiră dioxid de carbon, inspiră oxigen | expiră oxigen, inspiră dioxid de carbon și își clădește din carbon corpul |
Acesta este circuitul între viața animală și cea vegetală, între om, animal și plantă. Omul inspiră oxigen și își clădește din el corpul, structura sangvină corectă a sa. Procesul de respirație ritmic trebuie să fie acum acela care treptat, treptat urmează să modifice procesul de omorâre, să depășească ceea ce zace în pământ sub formă de cărbune, de cadavru al plantei. Odată vom privi cadavrul uman și cel vegetal ca un tot. Același proces pe care omul îl realizează astăzi cu ajutorul plantei, inspirația și expirația, această activitate constructivă el o va realiza în viitor în el însuși. Când omul va fi în stare să-și clădească propriul corp din carbon, el va fi atins starea sa viitoare. Carbonul, cărbunele, corespunde la ceea ce literatura ocultă numea piatra înțelepților, lapis philosophorum. Cine cunoaște rosicrucianismul, acela știe ce înseamnă zicala conform căreia omul își va clădi din cărbune un corp transparent, asemănător diamantului, care se formează din cărbune. Acest lucru se va întâmpla.
În viitor omul va fi în stare să metamorfozeze sângele său albastru prin glandele sale limfatice, care atunci vor juca un rol foarte important, și cu ajutorul lor să-și plăsmuiască corpul, așa cum o face acum cu ajutorul sângelui roșu utilizabil. Epifiza, sau glanda pineală, va fi în viitor un aparat intern care va servi la transformarea sângelui uzat în sânge utilizabil.
Ritmizarea respirației este într-o strânsă legătură cu aceasta. Procesul respirației ascunde de aceea viitoarea metamorfozare a organismului omenesc. În clipa în care omul își îndreaptă munca de transformare spre corporalitățile sale inferioare el urcă spre planuri superioare.
În al cincilea rând: Pratjahara, care înseamnă viața corectă, modul de a trăi corect. Omul trebuie să devină capabil să trăiască complet în interiorul sufletului; el trebuie să poată avea în sine reprezentări care să fie absolut independente de lumea exterioară. Idealul meditației este să poți deveni orb și surd pentru ceea ce este în jurul tău.
În al șaselea rând: Dharana, sau concentrarea, adunarea gândurilor, a deveni stăpân absolut peste lumea ta de reprezentări, astfel încât omul să nu aibă niciun fel de impresii, decât cele pe care le vrea el. Când ajunge ca dintr-un șir de reprezentări să extragă una singură și apoi să trăiască mult, mult timp în ea, acest proces, în care el adastă cu întreaga conștiență, se numește Dhyana. Când s-a atins aceasta, atunci trebuie să poți face să dispară și această unică reprezentare, și totuși să rămâi conștient cu întregul tău suflet. Se păstrează forma reprezentării fără vreun conținut. Când discipolul a ajuns aici vine momentul în care în el se poate revărsa conținutul lumii spirituale. Aceasta se cheamă Samadi, treapta cea mai înaltă.
Prin disciplina yoga se ajunge la același nivel în evoluția ocultă ca și prin calea creștin-gnostică. Există și astăzi oameni care urmează calea creștin-gnostică. Și într-aceasta se deosebesc șapte stadii.
Primul: Spălarea picioarelor. Discipolul trebuie ca un timp foarte lung să dezvolte un sentiment foarte precis, și să-l lase să trăiască în suflet: lui trebuie să-i devină clară legea conform căreia nicio ridicare a cuiva nu este posibilă fără împingerea în jos a altuia. Pentru un inițiat există atâția și atâția răufâcători. Când cineva și-a cucerit mai multă știință și cunoaștere, în primul rând el are datoria să se coboare și să-i tragă după el și pe ceilalți. Ceea ce este valabil la om este valabil și în natură. Planta ar trebui să-i spună pământului: Tu, pământ neînsuflețit, în smerenie – aceasta trebuie să fie dispoziția fundamentală a discipolului – mă înclin ție, căci ție îți datorez existența mea. – Christos însuși ne dă un exemplu pentru aceasta în Spălarea picioarelor, care trebuie să evoce în noi sentimentul celei mai profunde smerenii. Când discipolul a ajuns să trezească în sine acest sentiment, în el apar două trăiri, un simptom exterior și o viețuire interioară astrală. Simptomul exterior este: discipolul are senzația foarte precisă că apa îi spală picioarele; el percepe starea de spălare a picioarelor. Interior, discipolul creștin viețuiește imaginea acestui fapt ca o viziune reală.
În al doilea rând: Flagelarea. De om se apropie dureri și chinuri ce vor să-l răpună. El trebuie să-și spună: Tu trebuie să înveți să suporți toate acestea pe picioare. După ce ai exersat suficient de mult aceasta, apar iar două simptome. Cel exterior: dureri înțepătoare în tot trupul, ca și când ar proveni de la o biciuire. Este o dovadă că exercițiul a acționat până în corpul eteric. Trăirea interioară, astrală, este imaginea flagelării.
În al treilea rând: Încoronarea cu spini. Discipolul trebuie să învețe să suporte disprețul și batjocura cu care este împroșcat tot ceea ce are el mai sfânt. Simptomul exterior pentru aceasta sunt dureri de cap timp de săptămâni întregi, iar interior imaginea astrală a propriei încoronări cu spini.
În al patrulea rând: Purtarea crucii și Răstignirea. Propriul corp devine ceva străin, precum o bucată de lemn, precum crucea pe care a purtat-o Christos. Tot ce este personal trebuie să dispară cu desăvârșire. Discipolul trebuie să devină liber de corpul său, să devină complet independent de el. Interior, el viețuiește imaginea răstignirii, iar exterior, în locurile cicatricelor lui Christos, apar stigmatele. Rana laterală apare în partea dreaptă a pieptului.
În al cincilea rând: Moartea mistică. Aceasta este o viețuire înaltă, o treaptă foarte înaltă, experiența fiind una extrem de importantă. Începi să recunoști: aspectul lucrurilor, totul, era numai iluzie. În spațiu se revarsă un întuneric înspăimântător, întreaga lume se scufundă. Faci cunoștință cu un singur lucru: adevărata înfățișare a tuturor relelor, a tuturor chinurilor și suferințelor acestei lumi. Aceasta este coborârea în infern. După ce ai epuizat acest episod, vine momentul în care cortina se sfâșie. Vezi acum o nouă față a lumii, vezi lumea din cealaltă latură.
În al șaselea rând: Punerea în mormânt. Toate lucrurile din lumea asta devin pentru discipol ca și cum i-ar aparține propriului său trup. El devine una cu pământul, întregul pământ devine corpul pe care îl are. Ești pus în pământ și pământul te acoperă.
În al șaptelea rând: Învierea și Înălțarea la cer. Această treaptă nu mai poate fi descrisă prin cuvintele limbajului omenesc, gloria sa neputând fi nici măcar bănuită.
Vom mai expune astăzi doar schema celei de-a treia forme de inițiere, disciplina creștin-rosicruciană, care pentru omul modern este cea mai potrivită. Abia după ce am pătruns și această formă putem înțelege ce se întâmplă în om cu ocazia inițierii și ce ne descrie Ioan, sau mai bine spus autorul Evangheliei după Ioan, în Evanghelia sa. Și calea rosicruciană are șapte trepte:
| Prima |
Studiul |
| A doua | Imaginația |
| A treia | Învățarea scrierii oculte |
| A patra | Ritmul vieții |
| A cincea | Corespondența dintre microcosmos și macrocosmos |
| A șasea | Contemplarea, contemplația interioară religioasă în macrocosmos |
| A șaptea | Cucernicia, evlavia. |
Aceasta este cea de a treia cale de a ajunge în vârful muntelui. Un fapt real, pe care dumneavoastră îl găsiți descris în Evanghelia după Ioan, este coborârea Duhului asupra lui Iisus sub formă de porumbel [Nota 58]. Prin aceasta se are în vedere totodată nașterea superioară, în care este primit ceea ce se numește Fiul omului. Evanghelia după Ioan, în versetul 1, 18, mai ascunde ceva foarte misterios: „Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut până acum vreodată; Fiul cel unu-născut, care este în sânul Tatălui lumilor, acela l-a făcut cunoscut.” Aceste cuvinte trebuie luate literal. Evanghelia după Ioan conține o coborâre pe pământ a scrierii astrale. După cum știți, pe planul astral totul apare inversat. De aceea, dumneavoastră trebuie să învățați să citiți invers.
