Dacă vorbim despre evoluția mistic-creștină a omului, atunci trebuie să luăm în considerare faptul că drumul care a fost ales în creștinism pentru dezvoltarea superioară din punct de vedere spiritual, a fost întotdeauna prescris ca un drum sever. Pe calea de evoluție creștin-gnostică putea întotdeauna merge doar acela care se retrăgea din cultura exterioară. Severitatea deplină a acestei căi nu este realizabilă pentru un om situat în activitatea exterioară. Oricine poate însă realiza mult și dacă doar se apropie de această cale. Totuși, calea creștină pretinde un nivel semnificativ de dezvoltare. Această cale se deosebește însă de toate celelalte căi prin aceea că, înlăuntrul ei, omul nu poate ajunge prin contemplare proprie la cunoștința despre reîncarnare și karmă.
În creștinismul esoteric a existat convingerea faptului că reîncarnarea există. Dar această convingere nu aparține de creștinismul exoteric propriu-zis. A existat un anumit motiv pentru care creștinismul trecutului nu a avut această învățătură.
Dacă ne întoarcem în urmă cu câteva milenii, învățătura despre reîncarnare și karmă era răspândită considerabil pe întregul Pământ. Numai la popoarele de proveniență semitică, învățătura despre reîncarnare și karma este întru câtva retrasă. Altfel, această învățătură se găsea pe atunci pretutindeni. Oamenii care erau apăsați de destinul lor, își spuneau pe vremea aceea: Aceasta este o viață printre multe altele; ceea ce eu pregătesc în această viață, va fi răsplătit într-o alta. Pe atunci exista o privire neîncetată către lumile superioare. Aceasta a existat pretutindeni, chiar și la înțelepții preoți caldeeni. Pentru ei, stelele erau expresia unui suflet și a unui spirit, ele erau corpurile spiritelor. Întregul spațiu cosmic era pentru ei populat cu entități spirituale. Ei vorbeau despre legitățile conform cărora se mișcă stelele ca despre voința spiritelor ale căror corpuri sunt Soarele și planetele. Omul trăia pe atunci îndreptându-și neîncetat sufletul către spirit. Ceea ce au înfăptuit oamenii în acele vremuri în exterior prin activitate pe Pământ, era primitiv, în timp ce ceea ce pătrundea spiritual Universul, dimpotrivă, acționa prin ei într-o mare măsură. Pe atunci se găseau concepții spirituale înalte, alături de o cultură materială primitivă.
Apoi urma să vină o epocă în care să se cultive tot mai mult cultura materială exterioară, care să cucerească globul pământesc pentru cultura materială. Privirea omului urma să se sprijine pe viața fizică. Gândirea înțelepților preoți caldeeni, a discipolilor lui Hermes, a discipolilor vechilor Rishi, era orientată către viața spirituală. Pentru toți aceștia, viețile pământești repetate erau o realitate. Oamenii trebuiau să facă abstracție de aceasta o vreme. Toți oamenii trebuiau să treacă o dată printr-o încarnare, în care să nu știe ceva despre viețile pământești repetate. Acest lucru a fost pregătit deja cu opt sute de ani înainte de începutul creștinismului. Treptat, concepția reîncarnării se revarsă din nou, începând cu timpurile noastre, în omenire. Astăzi, pentru cei care cunosc curentele oculte, este cunoscut faptul că acum și creștinismul trebuie să asimileze din nou învățătura despre reîncarnare și karmă.
Aceasta provine din Misteriul de pe muntele Tabor [Nota 1]. Este vorba despre un eveniment care s-a petrecut „pe munte”. „Pe munte” este o expresie cifrată, care înseamnă că Maestrul îi conduce pe discipolii săi în lăuntrul cel mai lăuntric, pentru a le da acolo cele mai intime învățături. Stă scris: „Ucenicii erau răpiți în extaz” *. Asta înseamnă că ei au fost conduși în lumile superioare. Acolo le-au apărut Ilie, Moise și Iisus. Așadar a avut loc o învingere a spațiului și timpului. Moise și Ilie, care nu mai erau prezenți, li s-au înfățișat în starea devachanică. Numele Ilie** înseamnă tot atât de mult Calea lui Dumnezeu, țelul. Cuvântul El, identic cu cuvântul Dumnezeu, este conținut în Elohim, Gabriel, Mihael, Rafael, de asemenea în Bel. Numele Moise reprezintă Adevărul. Moise este denumirea ocultă pentru Adevăr. Iisus înseamnă Viața. Christos însuși, stând în mijloc, este Viața. Atunci a fost scris, ca să zicem așa, cu litere de bronz în mental: „Calea, Adevărul și Viața”. Ucenicii spun: „Lasă-ne să construim colibe aici”. Asta înseamnă că ei erau Chela*** de gradul doi. Apoi Domnul spune: „Ilie a reapărut, dar ei nu l-au recunoscut. Să nu spuneți nimănui aceasta până când nu revin eu”. El vorbește aici despre reîncarnare, Ioan Botezătorul este Ilie. Revenirea se referă la revenirea lui Iisus Christos, care este pregătită prin concepția antroposofică despre lume.
* „Iar Petru și cei ce erau cu dânșii, erau îngreuiați de somn”: Luca 9, 32 (n. tr.).
** În limba germană Elias (n. tr.).
*** Vezi indicațiile de la sfârșitul volumului (n. tr.).
Când toți oamenii au trecut o dată prin viețuirea unei încarnări fără a ști nimic despre reîncarnare și karmă, atunci reîncarnarea este din nou predată ca învățătură. Însă în toate cercurile cele mai intime ale creștinismului, reîncarnarea a avut o valoare de adevăr. Pretutindeni unde au existat inițiați care au instruit prin fapte, această învățătură a fost recunoscută. Un exemplu în acest sens este Ordinul călugărilor trapiști [Nota 2]. Printr-o reținere absolută în vorbire în una din încarnări, ei se formează ca oratori destoinici pentru următoarele încarnări. Prin cultivarea unei însușiri opuse într-una din încarnări, se formează așadar un talent deosebit pentru următoarea încarnare. Prin reținere în vorbire, urmau să fie creați oratori înflăcărați.
Trebuia să fie predat ca învățătură, în mod exterior, într-o epocă, faptul că omul trebuia să rețină în simțire că viața pe Pământ ar fi epuizată în acea unică viață. Omul trebuia să-și spună: O întreagă eternitate depinde de ceea ce se petrece într-o singură viață. O formă radicală a acestei concepții este învățătura despre pedepsele veșnice ale iadului. Sfera Pământului nu ar fi fost cucerită dacă învățătorii creștinismului nu ar fi lăsat ca moștenire ideea că o singură viață trebuie să fie considerată drept foarte importantă. Marii Învățători nu au fixat niciodată adevăruri absolute, ci doar ceea ce este adecvat oamenilor. Marii Învățători nu predau niciodată, ca învățătură, ultimele adevăruri, ci doar ceea ce este favorabil unei epoci. Învățătura despre reîncarnare nu ar fi fost justă pentru acel timp. Ceea ce predă știința spirituală, de asemenea, drept învățătură, nu este adevărul definitiv, ci concepția antroposofică trebuie să fie predată acum, fiindcă ea este astăzi justă. Oamenii care audiază acum învățătura spiritual-științifică vor audia adevărul într-un cu totul alt mod, într-o încarnare ulterioară. În decursul a trei mii de ani, noi vom învăța ceva ce se află într-o sferă mai înaltă, fiindcă am trecut deja o dată prin antroposofie. Aceasta este partea spirituală. Dar întreg spiritualul trebuie să aibă și o contraimagine în fizic. Deja cu câteva sute de ani înainte de Christos, individualitatea care a apărut în Christos a acționat în mod pregătitor.
Pentru ca omul să-și închipuie că o încarnare ar fi unică, era necesar ca ceva să separe creierul de cunoașterea despre principiile superioare din om, despre Atma, Buddhi, Manas și de cunoașterea despre reîncarnare. Pentru aceasta, omului i-a fost dat vinul. Mai înainte, în orice cult din temple se folosea numai apa. Apoi a fost introdusă folosirea vinului și chiar o ființă divină; Bacchus, Dionysos, era reprezentantul vinului. Ucenicul cel mai profund inițiat, Ioan, destăinuiește în Evanghelia sa ce înseamnă vinul pentru evoluția lăuntrică. La nunta din Cana Galileii [Nota 3], apa este transformată în vin. Prin intermediul vinului, omul a fost pregătit să nu mai înțeleagă reîncarnarea. Pe vremea aceea, apa pentru jertfă a fost transformată în vin, iar noi acum suntem din nou tocmai pe punctul de a transforma vinul în apă. Cine vrea să se ridice în sferele înalte ale existenței, trebuie să se abțină de la orice picătură de alcool.
În Evanghelia după Ioan, fiecare rând scris este o viețuire adâncă din omul însuși și din întreaga omenire. Iisus spunea: Eu am venit aici pentru a aduce pregătirea acestei epoci de evoluție. Pavel, care era un inițiat, îl numește pe Christos, Adam cel inversat [Nota 4]. În Adam, noi avem primul om care apare în această formă. Prin aceasta, omul spiritual este transpus în încarnare pe Pământ. El se află astfel la răspântia a două drumuri. Poate lua ce îi dau zeii sau își poate agonisi el însuși ceva nou. Aceasta este istoria lui Cain și Abel [Nota 5]. Abel ia animalele, care există. Cain obține prin muncă ceea ce sacrifică. Prin ceea ce obține Cain prin muncă, ia ființă pâinea. Pâinea a fost întotdeauna reprezentantul a ceea ce obține omul prin muncă. Prin faptul că obține pâinea prin muncă, omul a devenit păcătos. Cain l-a ucis pe fratele său. Concomitent cu propria muncă, omul a devenit păcătos, el a căzut în materie.
Inversul lui Adam este Iisus Christos, cel care se ridică din nou. El trebuie să răscumpere aceasta cu sângele său. Acest lucru trebuia să se întâmple o dată printr-o personalitate. Pâinea și vinul își află reprezentantul în persoana lui Christos, în trupul și sângele său. Domnul însuși trebuie să ia fapta lui Cain asupra sa: Acesta este trupul meu, acesta este sângele meu. Mântuirea trebuie să aibă loc prin aceea că este sfințit ceea ce se află pe Pământ. Vinul reprezintă aceasta la Cina cea de taină, sângele ajunge prin aceasta în relație cu vinul.
Evangheliile nu sunt doar învățături didactice, ele sunt și scrieri de viață. Povestirile Evangheliilor nu reprezintă doar evenimente istorice exterioare, ci și viețuiri lăuntrice ale omului. Yoga creștină este viețuirea completă în Evanghelie, ca și când aceasta ar fi viața sufletească proprie.
Patru virtuți sunt necesare în mod decisiv, pentru a putea fi posibilă în general yoga creștină. Prima este simplitatea. Aceasta este o virtute creștină. Omul trebuie să-și clarifice faptul că în viață face în diverse feluri experiențe, prin care își pierde spontaneitatea. Aproape fiecare om este sfios. Unicele răspunsuri spontane la întrebări, sunt cele ale copiilor. Dar ei sunt și naivi în această privință, deoarece copiii nu știu încă nimic. Omul trebuie să învețe să fie înțelept și spontan, spontan ca un copil, în experiențe. Aceasta se numește în creștinism, simplitate.
A doua virtute pe care trebuie să și-o câștige omul constă în aceea că, în calitate de mistic creștin, el trebuie să se dezbare de ceea ce mulți oameni au, și anume sentimentul interior plăcut al exercițiilor religioase. Ei nu trebuie să se dăruiască exercițiilor din satisfacție proprie, ci fiindcă o cere calea exercițiilor. Toate sentimentele plăcute legate de exercițiile religioase trebuie să tacă.
A treia virtute este și mai grea. Ea constă în aceea că omul renunță în mod absolut să mai atribuie ceva destoiniciei sale. El trebuie să învețe, în schimb, să atribuie totul puterii divine, meritului lui Dumnezeu, care lucrează prin el. Fără aceasta, omul nu poate deveni mistic creștin.
Drept a patra virtute, omul trebuie să atingă devotamentul răbdător în ceea ce i se poate oricând întâmpla. El trebuie să renunțe la toate grijile și temerile, trebuie să fie înarmat față de orice, față de cele mai bune lucruri cât și față de cele mai rele.
Dacă omul nu și-a format asemenea virtuți până la un anumit grad, nu poate spera să devină mistic creștin. Această pregătire îl împuternicește să parcurgă cele șapte trepte ale căii mistic-creștine.
Prima treaptă este „Spălarea picioarelor”. Ea trebuie îndeplinită de către fiecare. Ea reprezintă împlinirea cuvintelor: Cine vrea să fie stăpân, trebuie să fie sluga tuturor. Trebuie să ne fie clar că ceea ce suntem, nu o datorăm sinei noastre proprii. Trebuie să punem la socoteală tot ce au făcut din noi alți oameni și ambianța, și să reflectăm serios la aceasta. Atunci înțelegem cum suntem noi în legătură cu întreaga ambianță. Dacă noi am dobândit putere prin cele patru virtuți: simplitate, dezbărarea de sentimentul plăcut al exercițiilor religioase, renunțarea la a ne atribui destoinicie proprie, devotamentul răbdător în tot ce ni se întâmplă, atunci primim și puterea de a realiza ceea ce se numește „Spălarea picioarelor”, anume de a privi cu recunoștință, de a ne apleca înaintea a tot ceea ce ne este dat din afară, a tot ceea ce ne-a înălțat. Trebuie să ne transformăm întreaga noastră simțire în recunoștință pură față de cei care ne-au dat totul. Astfel, trebuie să îngenunchem în fața celor prin intermediul cărora am evoluat. Iisus Christos a îngenuncheat în fața ucenicilor săi, fiindcă fără ei nu ar putea fi ceea ce a ajuns. Existența lui Iisus Christos presupune existența ucenicilor, așa cum planta presupune existența mineralului, așa cum animalul presupune existența plantei. El, care este stăpân, devine sluga tuturor. Dacă omul învață să se umilească până la sentimentul celei mai adânci recunoștințe, atunci unele văluri sociale cad, și omul poate atunci parcurge următoarea treaptă.
Dacă renunțăm la puterea exterioară, trebuie să avem putere lăuntrică. Dacă am ajuns cel din urmă, atunci mergem la Tatăl. Asta înseamnă „Calea spre Tatăl”. Noi suntem atunci profund uniți cu această putere primordială. Aceasta poate fi găsită doar prin viețuire proprie. Noi trebuie să învățăm să îndurăm orice durere. Aceasta este a doua treaptă, „Flagelarea”, a doua treaptă în sensul mistic-creștin. Atunci Eul se sprijină pe sine.
Și mai înaltă este a treia treaptă, „Suportarea disprețului”. Noi trebuie să învățăm să suportăm lipsa de apreciere a celorlalți. Aceasta este „Purtarea coroanei de spini”. Trebuie să învățăm să rămânem verticali, când lumea ne disprețuiește și ne copleșește cu ironie.
Dacă omul a ajuns atât de departe, atunci el se află ca un străin față de propriul său trup. El s-a umilit, a învățat să suporte dureri, a învățat să suporte disprețul. Acum, corpul este ceva în care el nu mai trăiește, ci în jurul căruia plutește sufletul. Aceasta este „Crucificarea”, a patra treaptă. Sufletul este detașat de ceea ce se întâmplă, prin aceea că propriul corp a devenit foarte obiectiv, ca și când noi am fi legați de o bucată de lemn străin. Atunci existența izolată a încetat pentru noi. Aceasta este „Moartea mistică pe cruce”, a cincea treaptă.
A șasea treaptă este atinsă atunci când omul a devenit egal față de tot ce există pe Pământ și cuprinde totul cu simțirea sa, care percepe întregul Pământ drept corpul său. Aceasta este „Punerea în mormânt”. Prin aceasta, omul a devenit ceea ce știința spirituală numește „a fi una cu planeta”. El simte atunci că nu este o ființă separată. Omul poate exista doar pe acest Pământ. La câteva sute de mile depărtare de Pământ el ar trebui să moară, să se usuce, așa cum se usucă mâna care este amputată din corp. Pământul este atunci trupul omului. În el trebuie să fim noi înmormântați. Din această stare, omul cucerește conștiența Pământului. Apoi urmează a șaptea treaptă, „Învierea”: Omul a devenit un înviat din morți. Această stare poate fi înțeleasă doar de cel a cărui gândire nu mai este legată de instrumentul fizic al creierului.
Omul poate parcurge cele șapte trepte dacă lasă să trăiască în sine, tot mereu, Evanghelia după Ioan, de la capitolul treisprezece încolo: în primul rând „Spălarea picioarelor”, calea voinței de a sluji, de a se înclina în smerenie universală; în al doilea rând „Flagelarea”; în al treilea rând „Încoronarea cu spini”; în al patrulea rând „Crucificarea”; în al cincilea rând „Moartea mistică pe cruce”; în al șaselea rând „Punerea în mormânt”; în al șaptelea rând „Învierea”. Acestea sunt cele șapte trepte ale Misterului creștin lăuntric, care a fost înfățișat exterior în planul istoriei lumii.
Călugării creștini au trăit întreaga viață în aceste viețuiri ale Evangheliei după Ioan, de la capitolul treisprezece încolo. De aici și-au extras ei puterea.
