Cel care analizează atent viaţa spirituală modernă va vedea că în multe suflete există o contradicţie profundă. Încă din cea mai fragedă tinereţe, în locul unei concepţii unitare despre lume, ele primesc două: una prin învăţătura religioasă şi cealaltă prin ştiinţele naturii, ceea ce le creează de la început îndoieli cu privire la adevărul tradiţiilor religioase.
S-ar putea crede că teosofia ar vrea să adauge o nouă profesiune de credinţă la cele vechi, existente deja. Nu aceasta este problema. Teosofia nu este o nouă religie, o sectă nouă, ea este mai mult decât o religie.
Aceste conferinţe îşi propun să arate, cu ajutorul teosofiei, care este semnificaţia unui document religios ca Evanghelia lui Ioan. Tocmai examinarea acestei Evanghelii va dezvălui relaţia teosofiei, în general, cu documentele religioase. Ea contribuie la înţelegerea curentelor religioase existente în lume. Cel care cunoaşte teosofia consideră creştinismul ca pe o realitate de cea mai mare importanţă pentru viaţa spirituală a omenirii. Dar viaţa spirituală modernă este incapabilă să sesizeze profunzimea creştinismului. Teosofa este instrumentul şi mijlocul fără de care nu este posibil să-l judeci. Dacă folosim acest instrument, putem pătrunde adânc în înţelepciunea documentelor religioase. Am putea compara teosofia cu filologia. Filologia ne permite şi ea să studiem documentele religioase. Cu toate acestea, teosofia ne înlesneşte accesul la spiritul acestor documente. Adevăratul cunoscător al geometriei euclidiene nu este cel care ştie limba greacă, ci acela care stăpâneşte cunoaşterea faptelor geometrice.
Teosofia nu trebuie să fie o nouă religie pentru omul modern, ci mijlocul de a-i apropia din nou creştinismul, în adevăratul său conţinut. Creştinismul este culmea tuturor religiilor. Toate celelalte religii nu fac decât să ne orienteze spre creştinism. Creştinismul este religia tuturor vremurilor viitoare şi nu va fi înlocuit de o altă religie. Sursa de adevăr care ţâsneste din el este nesecată. Are atâta forţă încât, o dată cu progresul evoluţiei omenirii, el va revela noi aspecte ale esenţei sale. Teosofia trebuie să ne arate creştinismul într-o lumină nouă.
În raport cu documentele religioase se pot adopta patru puncte de vedere diferite: mai întâi, cel al credinţei naive. Mulţi nu pot lega acest punct de vedere de gândirea lor modernă şi adoptă cel de al doilea punct de vedere, al criticii, al îndoielii, al respingerii. Acesta este punctul de vedere al oamenilor inteligenţi, instruiţi. Ei consideră adevărurile religioase ca un punct de vedere depăşit. Mulţi oameni instruiţi îşi continuă cercetările şi găsesc că totuşi, în mod uimitor, în aceste documente religioase se găsesc multe lucruri deosebite. Ei ajung la un al treilea punct de vedere: cel al simboliştilor. Aceştia, în funcţie de spiritul şi ştiinţa lor, fac diverse interpretări ale textelor documentelor religioase. În Germania, mulţi liber-cugetători de odinioară au ajuns până la acest punct de vedere. Datorită teosofiei, devine posibil cel de al patrulea punct de vedere. Se învaţă din nou acceptarea ad litteram a documentelor religioase. Găsim, în acest sens, exemple remarcabile în consideraţiile făcute asupra Evangheliei lui Ioan.
Printre cele patru Evanghelii, cea a lui Ioan ocupă un loc aparte; în timp ce cele ale lui Matei, Marcu şi Luca ne dau o imagine istorică despre Iisus din Nazaret, cea a lui Ioan este considerată o apoteoză, un poem minunat. Ea contrazice de mai multe ori spusele celorlalte trei Evmghelii; aceste contradicţii sunt atât de evidente, încât este de necrezut că apologeţii Evangheliei lui Ioan nu le-au sesizat.
În prezent, se consideră Evanghelia lui Ioan mai puţin credibilă; motivul este mentalitatea materialistă a epocii noastre. În secolul al XIX-lea, omenirea a devenit materialistă prin sentiment şi, în consecinţă, şi prin gândire. Omul judecă după cum simte. Materialismul nu este doar acea concepţie despre lume exprimată în cărţile lui Büchner, Moleschott Şi Vogt [Nota 55], dar chiar şi cei care, ca interpreţi ai documentelor religioase, vor să se plaseze într-un punct de vedere spiritual, o fac într-un mod pur materialist. S-ar putea da ca exemplu controversa între Karl Vogt şi profesorul Wagner [Nota 56] din Göttingen. Această controversă a avut loc în cadrul revistei „Augsburger Zeitung” şi s-a terminat întru totul în favoarea lui Karl Vogt. Wagner susţinea existenţa sufletului, dar într-un mod materialist. Datorită faptului că teologii noştri sunt deopotrivă animaţi de sentimente materialiste, evangheliile sinoptice le convin mai mult, deoarece interpretarea lor materialistă este mai sigură. Gândirii materialiste îi repugnă să accepte o fiinţă care îi depăşeşte pe toţi oamenii. Teologii acceptă mai usor să vadă în Iisus un om nobil, „omul modest” din Nazaret. În Evanghelia lui Ioan este de neconceput să vezi în Iisus numai ceea ce trăieşte în fiecare om. Sufletul lui Hristos în corpul lui Iisus este cu totul altceva. Evanghelia lui Ioan nu îl arată pe Hristos ca pe o fiinţă umană copleşitoare, ci ca pe o entitate care cuprinde întregul Pământ. Dacă se traduce Evanghelia lui Ioan nu în litera, ci în spiritul său, primele paisprezece versete ar suna astfel:
„La origine era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi un Dumnezeu era Cuvântul.
Acesta la origine era cu Dumnezeu.
Toate prin El s-au făcut şi nimic din ceea ce este nu s-a făcut fără El. În el era viaţa, şi viaţa era Lumina oamenilor.
Şi Lumina a luminat în întuneric, dar întunericul nu a cuprins-o. Fost-a un om, trimis de Dumnezeu, numele lui era Ioan.
Acesta a venit ca mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el.
El nu era Lumina, ci martor al Luminii.
Căci adevărata Lumină, cea care îi luminează pe toţi oamenii, trebuia să vină pe lume.
Ea era în lume şi lumea este născută din ea, dar lumea nu a recunoscut-o. Ea a venit la fiecare om în parte, până la oamenii-Eu, dar oamenii-Eu nu au primit-o.
Dar cei care au primit-o s-au putut manifesta prin ea, ca şi copii ai lui Dumnezeu.
Cei care au crezut în numele său nu sunt născuţi din sânge, din voinţă trupească, din voinţa omului, ci de la Dumnezeu.
Şi Cuvântul s-a făcut trup, şi a sălăşluit printre noi, şi noi am ascultat învăţătura Sa, învăţătura despre Fiul unic al Tatălui, plin de har şi de adevăr”.
La Ioan, adevărul aletheia – este Manas, harul – charis – este Budhi şi înţelepciunea – sofia – este Atma.
Deja primul cuvânt este luat într-un sens abstract de omul modern. „Originea” este gândită ca un început abstract. Dar pentru a sesiza adevărata semnificaţie a acestui cuvânt trebuie să ai prezent în spirit ceea ce s-a spus în legătură cu aceasta la şcoala ocultă a lui Dionisie Areopagitul [Nota 57]: mineral, vegetal, animal şi om alcătuiesc seria evolutivă a acelor fiinţe care au nevoie de un corp fizic; deasupra lor se află fiinţele care există fără un asemenea corp. Acestea sunt Îngerii, Arhanghelii, Arhaii sau Începătorii, Stăpânirile, Puterile, Domniile, Tronurile, Heruvimii, Serafimii, şi astfel tot mai sus.
„Originea” sau Începătorii sunt deci adevărate entităţi. Prin acest termen se indicau entităţile care la începutul evoluţiei Universului erau în stadiul de evoluţie pe care omul îl va atinge în faza Vulcan. Dacă se interpretează primul verset – „la origine era Cuvântul…” – în lumina acestei concepţii, el s-ar putea reprezenta prin imaginea următoare: Înainte de a pronunţa un cuvânt, acesta trăieşte în noi sub formă de gând. Când este pronunţat cuvântul, aerul înconjurător este pus în vibraţie. Dacă ne imaginăm aceste vibraţii aduse în stare solidă printr-un procedeu oarecare, vedem cuvintele căzând la pământ ca forme, ca structuri. Percepem astfel puterea creatoare a cuvântului cu ochii noştri. Dacă în prezent cuvântul acţionează creator, în viitor el va face-o în şi mai mare măsură. Omul actual este înzestrat cu organe care vor avea deplina lor semnificaţie abia în viitor, în timp ce altele sunt în declin. Dintre acestea din urmă fac parte organele de reproducere, în timp ce inima şi laringele nu sunt decât la începutul evoluţiei lor şi fac parte din prima categorie. Inima este astâzi un muşchi involuntar, deşi striat, ca toţi muşchii voluntari. Aceasta arată că inima se află în tranziţie, transformându-se dintr-un organ involuntar într-unul voluntar. Laringele este destinat să devină, într-un viitor îndepărtat, organul de reproducere al omului, oricât de paradoxal pare aceasta. La fel cum, prin cuvânt, omul este, în prezent, în măsură să transforme gândirea în vibraţii ale aerului, el va fi într-o zi capabil să creeze propria sa imagine, un om după chipul şi asemănarea sa, prin cuvânt.
Spiritele originilor dispuneau de această forţă creatoare încă de la începutul evoluţiei lumii actuale şi pot fi considerate, pe bună dreptate, entităţi divine. La începutul evoluţiei pământesti, a fost rostit un Cuvânt divin şi acesta a devenit mineral, plantă, animal şi om.
