La începutul conferinţei de astăzi trebuie să vă transmit un gând aparţinând ştiinţei spiritului. În ştiinţa ocultă creştină Luna este numită cosmosul înţelepciunii şi Pământul cosmosul iubirii. Prin Lună se înţelege faza lunară a Pământului. Denumirea de cosmos al înţelepciunii dat Lunii îşi are justificarea în faptul că tot ce a fost realizat la acea epocă era impregnat de înţelepciune. Trecerea de la faza lunară la faza Pământ înseamnă trecerea de la cosmosul înţelepciunii la cosmosul iubirii. Când Pământul a ieşit din starea crepusculară, din Pralaia, au apărut germenii care fuseseră cultivaţi pe Lună, printre aceştia şi germenii corpurilor fizic, eteric şi astral ale omului. Pe Lună fusese implantată înţelepciunea, în aceste trei corpuri şi în raporturile lor reciproce. De aceea inţelepciunea stă la baza organizării celor trei corpuri. Cea mai mare înţelepciune se află în corpul fizic, mai puţină în corpul eteric şi cea mai puţină în corpul astral. Cel care priveşte corporalitatea omenească nu numai cu raţiunea, ci cu suflet meditativ va descoperi această înţelepciune în fiecare organ, în fiecare parte a corpului. Astfel, dacă se examinează un femur, se descoperă o adevărată reţea de trabecule întrepătrunse, fără o regulă aparentă; nici un inginer nu ar fi capabil să realizeze asemenea suporţi care, cu un minimum de forţă şi substanţă, susţin greutatea părţii superioare a corpului omenesc. Cât timp spiritele divine au lucrat la edificarea corpului omenesc, înţelepciunea a fost implantată în el. În general, corpul fizic al omului este considerat elementul său inferior, dar pe nedrept, căci tocmai în corpul fizic se manifestă cea mai mare înţelepciune. Numai această înţelepciuine îi permite corpului fizic să reziste fără să fie distrus de atacurile continue exercitate de corpul astral. Pasiunile care acţionează în corpul fizic, consumul de cafea, ceai etc., sunt agresionări ale corpului fizic, în special ale inimii, exercitate de corpul astral. De aceea corpul fizic trebuia să fie edificat cu atâta înţelepciune, încât zeci de ani de agresiuni să nu-l ruineze. Desigur, prin multiple remodelări a trebuit găsită mai întâi forma potrivită a inimii.
Numai pentru că înţelepciunea a stat la baza constituirii lumii, raţiunea noastră o poate căuta şi găsi în lume. Dar înţelepciunea nu a apărut brusc în lume; ea a fost introdusă lent şi progresiv. Tot aşa de lent şi progresiv va avea loc şi infiltrarea Pământului cu iubire. Acesta este sensul evoluţiei pământeşti. Iubirea a debutat pe Pământ foarte modest, dar ea se răspândeşte din ce în ce mai mult, şi la sfârşitul fazei pământeşti totul va fi saturat cu iubire, la fel cum totul a fost saturat cu înţelepciune la sfârşitul stării lunare.
Când Luna a ieşit din Pământ, forţa iubirii exista abia în stare de germene. Mai întâi s-au iubit consangvinii. Aceasta a durat mult timp, apoi raza acţiunii iubirii s-a extins. Pentru a face ca iubirea să fie activă, este necesară o anumită autonomie a fiinţelor. În evoluţia omenească la început s-au maufestat două tipuri de forţe: o forță de unire, cealaltă de separare, o forţă solară şi una lunară. Sub influenţa acestor forţe omul s-a dezvoltat până la punctul în care cele trei corpuri ale sale au început să aibă afinităţi pentru purtătorul Eului, pentru Sinea spirituală, pentru Spiritul vieţii şi pentru Omul-spirit. Dar o uniune definitivă nu putea avea loc fără apariţia unei noi forţe cosmice. Această forţă, care a exercitat o influenţă deosebit de puternică după separarea Lunii, provenea de la o altă planetă, care a stabilit o relaţie deosebită cu Pământul. Marte a traversat masa pământească când a început evoluţia Pământului. Până atunci, Pământului îi lipsise un metal: fierul. Prin apariţia sa pe Pământ cursul evoluţiei s-a modificat brusc. Planeta Marte este cea care a adus Pământului fierul. Începând de atunci omul a avut posibilitatea să elaboreze sângele cald, conţinând fier. Şi corpul astral a fost dotat cu un nou element datorită lui Marte: sufletul senzaţiei, sufletul de natură curajoasă. O dată cu Marte, în suflet s-a dezvoltat agresivitatea. Începând de atunci trebuie să distingem în om următoarele componente: corpul fizic, corpul eteric, corpul astral şi sufletul senzaţiei. Acţiunea sufletului senzaţiei asupra corpului fizic a dat naştere sângelui roşu şi cald. Acum Eul fecundant a putut să se încorporeze progresiv.
„Sângele este un suc foarte aparte”, spune Goethe în Faust. În acest domeniu, Iahve, Dumnezeul formei, a jucat un rol foarte important. El a pus mai întâi stăpânire pe organul neformat, sângele, l-a impregnat cu forţele sale, a transfonnat proprietăţile agresive ale sufletului curajos în forţe ale iubirii şi a făcut din sânge suportul fizic al Eului.
Nu fiecare om a avut chiar de la început Eul său individual. În toți consangvinii, care datorită endogamiei aveau acelaşi sânge, acţiona aceeaşi forţă a lui Iahve, forţa aceluiaşi Eu. Astfel, un asemenea grup avea un Eu colectiv. Individul avea, în raport cu familia, o relaţie asemănătoare cu cea a unui deget faţă de corp. La început au existat suflete-grup. Individul se percepea ca parte a tribului său. Acelaşi Eu aparţinea nu numai celor care trăiau în acelaşi timp, ci el se regăsea la mai multe generaţii, atâta vreme cât sângele rămânea neamestecat, cât membrii tribului practicau endogamia. Aşadar, Eul nu era resimţit ca un element personal, ci ca un element comun întregului trib. Aşa cum omul îşi aminteşte ceea ce a trăit după nastere, tot astfel îşi aminteau oamenii acelui timp de acţiunile strămoşilor comunităţii consangvine, ca şi cum le-ar fi trăit chiar ei. Nepoţii si strănepoţii resimţeau în ei acelaşi Eu ca bunicul şi străbunicul lor. Aceasta ne explică misterul marii vârste a patriarhilor; „Adam”, de exemplu, nu desemna un singur individ, ci un Eu comun care străbătea de-a lungul generaţiilor. S-a spus mai înainte că Iahve făcuse din sânge purtătorul fizic al Eului. El a determinat formarea sângelui. Îşi manifesta forţa în natura respiraţiei. Omul a devenit om al lui Iahve datorită faptului că acesta i-a dăruit suflul. Trebuie înţeles ad litteram că, o dată ce omul a fost înzestrat cu structurile necesare, i-a fost insuflat suflul de viaţă: „Iahve a insuflat omului suflare de viaţă şi el a devenit un suflet viu” (Geneza, 2,7). Dar aceasta nu s-a produs dintr-o dată, ci a constituit un proces de foarte lungă durată. Astfel, omul a fost dotat cu respiratie pulmonară.
Pe Lună procesul respirator se desfăşura altfel. Pe când omul actual inspiră şi expiră aer şi dispune datorită acestui fapt de o sursă proprie de căldură, strămoşii săi lunari, care erau constituiţi dintr-un corp fizic, dintr-un corp eteric şi dintr-un corp astral, inspirau şi expirau căldură sau foc. Predecesorii noştri respirau pe Lună foc. Ştiinţa ocultă numeste aceste fiinţe fiinţe de foc, în timp ce oamenii pămănteni sunt fiinţe de aer. Ştiinta ocultă vede în orice materie o manifestare a spiritului. Aerul este corpul lui Iahve, aşa cum carnea este cel al omului. Amintirea acestui fapt este exprimată în legenda lui Wotan care încalecă vântul. Ceea ce era inspirat şi expirat pe Lună era, de asemenea, spirit.
Pe Lună se aflau aceleaşi entităţi spirituale ca şi pe Pământ. Acolo ele trăiau în foc, pe Pământ ele au devenit Spirite ale aerului. În evoluţia cosmică, unele fiinţe au rămas în urmă, aşa cum la şcoală unii elevi rămân repetenţi. Acele entităţi care făcuseră din Soare sediul lor se dezvoltaseră mai rapid şi găsiseră trecerea de la starea de Spirite ale focului la starea de Spirite ale aerului, în timp ce multe entităţi nu au parcurs această tranziţie. Primele acţionează în prezent asupra omului din exterior, de pe Soare şi de pe Lună. Omul le preia prin respiratie. Între om şi aceste entităţi solare foarte evoluate se situează acele entităţi spirituale care, deşi, fiind pe Lună, progresaseră mult faţă de om, au evoluat mai puţin ca Spiritele solare şi ca Dumnezeu-Iahve. Ele nu erau încă în stare să influenţeze omul prin respiraţie, dar se străduiau totuşi să acţioneze asupra lui. Acestea erau Spiritele focului cu evoluţia neterminată. Elementul lor era căldura, şi aceasta nu era prezentă la om decât în sânge. Ele trebuiau să trăiască din această căldură.
Astfel, omul a fost plasat în cursul evoluţiei sale între Spiritele aerului, care trăiau în respiraţie, spirite superioare care-l impregnează de spiritualitate, şi Spiritele focului, care caută elementele sângelui său. Ele acţionează în sângele său ca potrivnici ai lui Iahve. Iahve încerca să menţină unite prin iubire micile grupuri de oameni. El voia să le impregneze sentimentul de solidaritate. Totuşi, dacă ar fi existat numai iubirea, oamenii nu ar fi devenit niciodată fiinţe libere. Ei ar fi fost constrânşi să devină nişte automate ale iubirii. Prin atacuri dirijate, Spiritele focului au reuşit să confere omului libertatea personală. Grupurile mici au fost dispersate. Dumnezeu-Iahve era interesat să-i unească pe oameni prin iubire. El acţiona în calitate de Dumnezeu al iubirii legate de sânge. Acţiunea Spiritelor focului era diferită; ele au dat omului arta şi ştiinţa. Aceste spirite sunt numite şi Spirite luciferice. Evoluţia ulterioară a omenirii s-a desfăşurat sub influenţa lui Lucifer, care a adus omului libertatea şi înţelepciunea. Sub conducerea lui Dumnezeu-Iahve, oamenii trebuiau să fie uniţi prin principiul consangvinităţii. Omul datorează lui Lucifer faptul de a fi devenit un cetăţean liber al Pământului. Iahve a plasat oamenii în Paradisul iubirii. Atunci a apărut Spiritul focului, Şarpele – sub forma pe care o avusese omul atunci când respira încă foc –, şi i-a deschis omului ochii asupra a ceea ce rămăsese de pe Lună. Această influenţă luciferică era resimţită ca o tentaţie. Dar cei care fuseseră formaţi în scolile oculte nu vedeau în această clarificare o tentaţie. Marii iniţiaţi nu au coborât şarpele, ci l-au înălţat, ca Moise în deşert (Numerii, 21, 8-9).
Ceea ce trebuia să se manifeste în interiorul omenirii s-a manifestat multă vreme prin Iahve sub forma de iubire legată de sânge. În acelaşi timp acţiona Spiritul înţelepciunii, un principiu care avea de pregătit altceva. Progresiv, iubirea se extindea de la micile grupuri omeneşti la grupuri din ce în ce mai mari, de la familii la popoare. Poporul evreu este un exemplu caracteristic în acest sens. El se simţea un grup solidar şi îi desemna pe toţi ceilalţi cu numele de galileeni, altfel spus, cei care nu aparţineau sângelui lor. Omenirea nu trebuia să fie dotată numai cu iubireă legată de sânge, ci şi cu iubirea spirituală, care să cuprindă întregul Pământ în cadrul unei legături frăţeşti. Epoca în care numai iubirea dintre părinţi menţinea coeziunea omenirii trebuie să fie considerată o etapa de pregătire pentru ceea ce avea să vină. Influenţa lui Lucifer, care consta în distrugerea legăturilor înguste, constituie pregătirea în vederea acţiunii unui spirit superior, care trebuia să vină. În şcolile oculte hristice el era considerat adevăratul purtător de Lumină, adevăratul Lucifer, Hristos.
Să revenim la epoca când pe Pământ trăia omenirea atlanteană. Pământul avea pe atunci un cu totul alt aspect. Între Europa şi America, acolo unde astăzi tălăzuieşte Oceanul Atlantic, se afla un continent care zace în prezent pe fundul oceanului. Chiar şi ştiinţa actuală ajunge să recunoască încetul cu încetul faptul că a existat un continent acolo unde acum se întinde Oceanul Atlantic. Atlantida era locuită de oameni cu totul diferiţi de cei actuali. Între corpul eteric şi cel fizic exista atunci o cu totul altă relaţie decât cea actuală. Un clarvăzător percepe în capul omului actual două puncte, unul în creierul eteric, altul în creierul fizic, între ochi, la aproximativ un centimetru adâncime. Aceste două puncte coincid la omul actual. Creierul eteric al atlantului depăsea cu mult creierul fizic, proeminând în afară, şi cele două puncte nu coincideau. În mod excepţional, această situaţie se poate întâlni şi la contemporanii noştri. Consecinţa acestei stări este idioţenia. Numai în ultima treime a erei atlanteene a avut loc unirea centrelor celor două creiere, şi abia atunci omul a învăţat să se refere la el însuşi prin cuvântul „Eu”. Înainte de aceasta, atlanţii nu puteau calcula, număra, nu puteau face un raţionament sau gândi în mod logic. În schimb, aveau o memorie prodigioasă, care se întindea peste generaţii, şi o clarvedere vagă. Ei nu vedeau clar contururile obiectelor fizice, în schimb percepeau procesele psihice. Când întâlnea un animal, atlantul resimţea prin clarvedere intenţiile sale. Dacă percepea, de exemplu, o culoare roşu-brună, el se retrăgea, resimţind o anumită ostilitate. Dacă, în schimb, percepea un violet-roşcat, ştia că în întâmpinarea sa vine cineva care răspândeşte simpatie. Această clarvedere îl informa, de asemenea, asupra valorii alimentelor. Animalul actual, care a păstrat această vedere vagă, distinge în acest fel ierburile dintr-o păşune în ceea ce priveste utilitatea sau nocivitatea lor. Trăirile pe care omul le-a păstrat în timpul visului reprezintă o rămăşiţă a clarvederii vechilor atlanţi. La atlanţi nu întâlnim o separaţie atât de netă între conştienţa de veghe şi cea de somn, ca la omul actual. Conştienţa de veghe era mai puţin clară decât a noastră. Conştienţa de somn şi cea de vis era mai clară. În primele vremuri ale Atlantidei existau şi stări de inconştienţă totală, care erau traversate de puternice imagini onirice. Atlanţii cei mai vechi nu stiau nimic despre actul sexual. Acesta avea loc într-o stare de totală inconştienţă. Ei nu ştiau nimic despre reproducere. Procesul de reproducere îl percepeau cu ajutorul simbolurilor. Aceasta ne reaminteşte legenda greacă care vorbeste despre doi bărbaţi, Deukalion şi Pirrha, care, călătorind spre Grecia, aruncau pietre în urma lor, iar acestea se transformau în oameni. Procesul de reproducere a rămas voalat de inconştienţă atâta timp cât au durat căsătoriile endogame. Trezirea conştienţei şi realizarea conştientă a procreaţiei trebuie raportată la influenţa luciferică, care „a deschis” ochii oamenilor. Lucifer i-a învăţat să facă deosebirea între bine şi rău. Deveniţi conştienţi de iubirea lor şi ne mai fiind legaţi de endogamie, oamenii au devenit liberi. Atunci Iahve a fost înlocuit de Hristos, care a introdus în lume o iubire superioară, făcând oamenii independenţi de legăturile tribale şi de cele de sânge. Această iubire universală este abia la începuturile sale. Dar când Pămâutul va trece la stadiul Jupiter, oamenii vor fi impregnaţi de această iubire spirituală. La această iubire universală se referă cuvintele lui Hristos: „Cel care nu-şi părăseşte tatăl, mama, femeia şi copilul, fraţii şi surorile nu poate să-mi fie ucenic.” (Luca, 14, 26). Spiritul care revarsă această iubire universală pe Pământ este spiritul lui Hristos. Evoluţia terestră a fost scindată în două părţi prin apariţia lui Hristos Iisus. Sângele care a curs pe Golgota este semnul înlocuirii iubirii consangvine prin iubirea spirituală. Aceasta este legătura între Iahve, Lucifer şi Hristos.
