„Legea a fost dată prin Moise, devotamentul, harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos” (Ioan, 1, 17). Dacă înţelegem bine acest pasaj, sesizăm, de asemenea, cezura care s-a produs în istoria omenirii datorită apariţiei lui Hristos. În conferinţele precedente a fost descrisă în linii mari evolutia omenirii şi s-a arătat în ce fel s-a dezvoltat conştienţa Eului. În trecutul îndepărtat, întregi generaţii umane s-au perceput ca Eu. Astfel devine inteligibilă vârsta înaintată a patriarhilor. Încetul cu încetul acest sentiment al Eului s-a restrâns, până la coincidenţa cu personalitătile individualizate. De asemenea, am arătat cum au fost active două curente spirituale care şi-au exercitat influenţa asupra acestei evoluţii: unul, rudenia de sânge, care tindea să mentină coeziunea omenirii în mod natural, celălalt, luciferic, care-i aducea omului libertatea şi-l pregătea pentru unirea spirituală din viitor.
În întreaga perioadă a Vechiului Testament, prin Lege se înţelegea ceva care aduce din afară ordine în societatea omenească. După ce rudenia de sânge şi-a pierdut forţele sale de unire, oamenii au trebuit să fie reuniţi într-o anumită structură relaţională, printr-o ordine exterioară, gândită. Legea a fost resimţită ca venind din exterior. Această lege care ne-a fost dată din exterior şi-a conservat validitatea până în momentul în care, prin Hristos, devotamentul, harul şi adevărul au creat în noi, din interior, înţelegerea pentru adevărata cunoaştere. Devotamentul şi adevărul nu pot apărea decât în mod progresiv. Creştinismul, care vrea să pună devotamentul în locul Legii, este încă în zorile devenirii sale. Cu cât Pământul progresează în evoluţia sa, cu atât se va consolida mai mult influenţa creştinismului asupra omenirii. Omenirea trebuie să se ridice la un nivel de convieţuire în cadrul căruia omul va stabili o relaţie frăţească cu aproapele său, printr-un impuls emanând din fiinţa sa interioară. Omenirea nu s-ar putea ridica la acest grad înalt de evoluţie prin propriile sale forţe, şi este misiunea creştinismului s-o ajute. Omul nu mai are nevoie de o lege exterioară când, din interior, impulsul îl incită să se comporte astfel, încât devotamentul şi adevărul să alcătuiască firul conducător al acţiunilor sale.
Nu trebuie înţeles că omenirea s-ar putea lipsi de legi, dar acesta este un ideal spre care trebuie tins. Încetul cu încetul, omenirea va ajunge să stabilească armonia universală, acţionând în mod liber în acest sens. Pentru a atinge acest scop trebuia să intervină acea putere care este Hristos, înţeles în sensul dat de Evanghelie. Despre cel care, prin propria sa forţă, este în stare să se ridice la o asemenea relaţie cu toţi semenii săi, integrându-se în mod armonios, fără nici o constrângere, în şcolile oculte se spunea: „El poartă pe Hristos în el”.
Pentru a înţelege ce urmează este util să ne reamintim constituţia omului:
| Eu | ||
| Corp astral | Sine spirituală | |
| Corp eteric | Spirit al vieţii | |
| Corp fizic | Om-spirit |
Prin acţiunea Eului asupra corpului astral acesta este transformat în Sine spirituală. Procesul se realizează progresiv, prin formarea, mai întâi, a sufletului senzaţiei, apoi a sufletului raţiuni sau înţelegerii, apoi a sufletului conştienţei. În sufletul conştienţei purificat şi maturizat se revarsă Sinea spirituală. Eul acţionează, de asemenea, asupra corpului eteric, şi impulsurile cele mai eficace pentru aceasta sunt cele ale artei, ale religiei şi ale studiului esoteric.
Scolile esoterice au existat şi în epoca precreştină. Ele puteau să-şi pregătească discipolii să privească în lumile superioare. Dar numai adevăraţii discipoli ai şcolilor oculte cele mai secrete aveau această vedere, cu condiţia să se supună unei iniţieri autentice, şi aceasta numai la actul propriu-zis al iniţierii, în cursul căreia corpul eteric era desprins de corpul fizic. Prin inţiere trebuie înţeleasă ridicarea unui om la starea în care putea privi lumea spirituală. În toate iniţierile precreştine, discipolul care urma să fie iniţiat trebuia să fie adus într-un fel de stare de somn. Somnul iniţiatic se deosebeste de somnul obişnuit prin faptul că în ultimul caz corpul eteric rămâne legat de corpul fizic, în timp ce în primul ele sunt separate pentru o scurtă perioadă. În acest timp, hierofantele trebuia să menţină corpul în viaţă. Datorită separării corpului eteric, se creea posibilitatea ca el să poată fi condus, împreună cu celelalte corpuri, în lumile superioare, lăsându-l să facă experienţe care puteau fi transmise ulterior creierului. Numai astfel de metode de iniţiere existau în epocile precreştine.
Cu venirea lui Iisus Hristos, în iniţiere apare ceva cu totul nou. Să presupunem că omul şi-ar fi transformat în întregime corpul său astral în Sine spirituală. Această Sine spirituală îşi imprimă pecetea în corpul eteric ca în ceară şi-şi lasă acolo amprenta sa. Corpul eteric este astfel transformat în Spirit al vieţii. Când acesta s-a desăvârsit, spiritul vieţii se imprimă în corpul fizic şi îl transformă în Om-spirit. Abia prin apariţia lui Iisus Hristos a devenit posibil ca ceea ce era Spirit al vieţii să se imprime direct în corpul vieţii. Experienţele făcute în lumile superioare puteau fi acum încorporate creierului fizic fără a fi necesară separarea prealabilă a corpului eteric. Primul care a dispus de un corp eteric în întregime pătruns de Spiritul vieţii şi de un corp fizic în întregime pătruns de Omul-spirit a fost Iisus Hristos. Datorită venirii lui Iisus Hristos pe Pământ, a devenit posibil celor care sunt uniţi cu El să parcurgă această iniţiere fără a separa corpul eteric de corpul fizic. Toţi iniţiaţii precreştini făcuseră experienţele iniţierii în afara corpului fizic, iar acum puteau face cunoscut ceea ce se produsese în lumea spirituală ca o trăire personală.
Buddha, Moise şi alţii au fost asemenea iniţiaţi. Prin Iisus a venit pentru prima dată pe Pământ o fiinţă care, rămânând în corpul său fizic, putea percepe viaţa lumilor superioare. Învăţăturile lui Buddha, ale lui Moise etc. sunt cu totul independente de personalitatea maeştrilor lor. Este budist sau mozaic cel care respectă învăţăturile lui Buddha sau Moise, căci aceşti întemeietori de religii au transmis ceea ce au aflat în lumile superioare. În cazul lui Hristos lucrurile stau altfel. Învăţătura Sa devine creştinism abia prin personalitatea Sa şi nu este suficient să respecţi învăţăturile creştine pentru a fi creştin. Sunt cu adevărat creştini aceia care se simt legaţi de Hristosul istoric. Anumite principii ale creştinismului existau deja anterior. Nu aceasta este însă important, ci credinţa creştinului în Iisus Hristos, faptul că îl consideră ca o apariţie care, devenită trup, reprezintă omul perfect.
În vremurile trecute se cunoştea expresia: Iniţiatul este un om divin, întemeiată pe faptul că în cursul ceremoniei de iniţiere iniţiatul se afla în înaltul lumii spirituale, în prezenţa entităţilor spirituale sau divine. Acolo el era om divin. În corpul fizic, „omul divin” a putut fi văzut abia prin Iisus Hristos, niciodată mai înainte. Acest pasaj al Evangheliei lui Ioan trebuie luat ad litteram (1,18): „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, care este în sânul Tatălui, El L-a făcut cunoscut.” Mai înainte, divinitatea putea fi percepută numai de cel care făcuse el însuşi ascensiunea. În Hristos, divinitatea coborâse pentru prima dată pe Pământ în formă vizibilă. Acest fapt este anunţat în Evanghelia lui Ioan (1,14) şi era, de asemenea, propovăduit în scoala lul Dionisie. Hristos a venit pentru a indica oamenilor Calea. Oamenii trebuie să fie succesorii Săi, trebuie să se pregătească să imprime în corpul fizic ceea ce se află în corpul eteric, altfel spus, să dezvolte în ei principiul hristic.
Evanghelia lui Ioan este o carte de viaţă. Nici unul dintre cei care au studiat-o cu intelectul nu au înţeles-o. O cunoaste numai cel care a trăit-o. Când repeţi zi după zi, un timp, primele paisprezece versete, descoperi sensul acestor cuvinte. Ele constituie o substanţă de meditaţie şi trezesc în sufletul omenesc aptitudinea de a vedea în suflet, ca pe o trăire proprie, marele tablou astral, anumite pasaje ale Evangheliei, ca nunta din Cana (cap. 2), discuţia cu Nicodim (cap. 3). Prin aceste exerciţii omul ajunge la clarvedere şi poate face el însuşi experienţa adevăratului conţinut al Evangheliei lui Ioan; sute de oameni au făcut această experienţă. Autorul Evangheliei lui Ioan era un văzător de grad superior, iniţiat de însuşi Hristos. Nicăieri în Evanghelia lui Ioan discipolul Ioan nu este numit. Despre el se spune numai „Discipolul pe care Iisus îl iubea”, de exemplu, în capitolul 19, versetul 26. Este vorba de un termen tehnic, prin care este desemnat cel pe care îl iniţiase maestrul. Ioan descrie propria sa iniţiere în învierea lui Lazăr, capitolul 11. Relaţiile cele mai se secrete ale lui Hristos cu evoluţia Lumii puteau fi revelate numai datorită faptului că autorul Evangheliei lui Ioan fusese iniţiat de însuşi Mântuitorul. Cum am spus mai sus, vechile iniţieri durau trei zile şi jumătate; de unde învierea lui Lazăr, în ziua a patra. Şi despre Lazăr se spune că Hristos îl iubea (Ioan, 11, 3, 35 şi 36). Este vorba din nou despre termenul tehnic care-l desemnează pe discipolul favorit. În timp ce corpul lui Lazăr se odihnea ca un mort în mormânt, corpul său eteric fusese extras pentru a parcurge iniţierea şi a primi aceeaşi forţă care este în Hristos. El a devenit astfel un înviat, pe care Domnul îl iubea, cel căruia noi îi datorăm Evanghelia lui Ioan. Dacă vom reciti Evanghelia lui Ioan vom constata că nici un rând nu contrazice acest fapt, în afară de acela că procesul de iniţiere este prezentat într-un mod învăluit.
Să ne referim la o altă imagine a Evangheliei lui Ioan. În capitolul 19, 25 se spune: „Şi stăteau, lângă crucea lui Iisus mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena”. Pentru înţelegerea Evangheliei trebuie să ştim cine sunt aceste trei femei. Ca şi astăzi, în aceeaşi familie două surori nu purtau acelaşi nume. Astfel, pasajul citat este o dovadă a faptului că, în sensul Evangheliei lui Ioan, mama lui Iisus nu se numea Maria. Dacă se examinează Evanghelia lui Ioan se va vedea că nu se află indicat nicăieri faptul că mama lui Iisus se numea Maria. De exemplu, când se vorbeste de nunta din Cana (cap. 2) se spune doar: „Mama lui Iisus era acolo”. Aceste cuvinte au o semnificatie care devine inteligibilă numai dacă ştim în ce fel utilizează autorul Evangheliei lui Ioan cuvintele. Ce înseamnă expresia „mama lui Iisus”? Aşa cum am văzut, omul este constituit din corp fizic, din corp eteric şi din corp astral. Trecerea corpului astral în Sine spirituală nu ne-o putem închipui într-un mod atât de simplu. Eul transformă, lent şi progresiv, corpul astral în suflet al senzaţiei, suflet al raţiunii sau înţelegerii şi suflet al constienţei. Eul continuă să lucreze, şi numai când a transformat corpul astral în suflet al conştientei este în măsură să-l purifice, pentru ca să se nască Sinea spirituală.
Omul este constituit din:
Omui-spirit se va dezvolta abia într-un viitor îndepărtat. La fel, Spiritul vieţii nu există la cea mai mare parte dintre oameni decât în stare de germene. În prezent, a început dezvoltarea Sinei spirituale. Ea este indisolubil legată de sufletul conştienţei, asemenea sabiei de teacă. Sufletul senzaţiei este la rândul său înfăşurat în corpul senzaţiei sau corpul astral. Găsim, astfel, în personalitatea omenească nouă părţi componente. Dată fiind legătura indisolubilă dintre Sinea spirituală şi sufletul conştienţei, pe de o parte, şi dintre sufletul senzaţiei şi corpul astral, pe de altă parte, literatura teosofică vorbeşte în mod obişnuit de şapte constituenţi. Sinea spirituală are aceeaşi semnificaţie ca Sfântul Duh, care, în sens creştin, este entitatea conducătoare pe plan astral. Spiritul vieţii este desemnat de creştini sub numele de Verb sau Fiu. Omul-spirit corespunde Spiritului-Tată sau Tatăl.
Sutletul conştienţei fiind principiul din care s-a dezvoltat Sinea spirituală, se numeşte „mama lui Hristos” sau, în şcolile oculte, „Fecioara Sofia”. Prin fecundarea „Fecioarei Sofia” s-a putut naşte Hristos, în Iisus din Nazaret. În scolile oculte ale lui Dionisie sufletul raţiunii şi sufletul senzarţei erau numite „Maria” şi „Maria Magdalena”.
Omul fizic se naşte din asocierea a doi oameni. Omul superior nu se poate naşte decât dintr-un suflet al conştienţei care înglobează întregul popor. La toate popoarele metoda de iniţiere era aceeaşi, în ceea ce priveşte fazele sale principale. Fiecare iniţiere comportă şapte trepte. În iniţierea persană, aceste trepte erau: în primul rând, „corbul”. Cel care se afla pe această treaptă era însărcinat să aducă în templu noutăţile din exterior. Corbul este numit mesagerul spiritual, de exemplu în legenda germanică despre Odhin şi cei doi corbi ai săi; în al doilea rând, „ocultul”; în al treilea rând „combatantul”. Şcolile oculte îl autorizau pe acesta să divulge învăţătura; în al patrulea rând, „leul”, având în sine o bază solidă, dispunând nu numai de cuvânt, ci şi de forţele magice, care au învins la proba de încercare, oferind, datorită acestui fapt, garanţia că nu va folosi în sens rău forţele care i-au fost încredinţate; în al cincilea rând, „persanul”; în al şaselea rând, „eroul solar” şi în al şaptelea rând „tatăl”. Pe noi ne interesează treapta a cincea, „persanul”. În toate şcolile oculte, iniţiatului de pe treapta a cincea i se dădea numele poporului căruia îi aparţinea, căci conştienta sa se lărgise într-atât, încât îngloba întregul popor. El resimţea întreaga suferinţă a poporului său, ca şi cum ar fi a sa. Conştienţa sa era purificată şi extinsă la conştienţa generală a poporului său. La evrei, un iniţiat de acest grad era numit „israelit”. Doar când cunoaştem acest fapt putem înţelege dialogul dintre Hristos şi Nathanael (Ioan, 1, 47-49), care era un iniţiat aflat pe treapta a cincea. Răspunsul izbitor al lui Hristos: „Eu te-am văzut când erai sub smochin” indică o metodă aparte de iniţiere, şi anume primirea sufletului conştienţei.
Explicaţiile următoare vor ajuta la înţelegerea procesului iniţiatic. Conştienţa Eului individual al omului se situează în lumea fizică. Oamenii se deplasează împreună cu Eul lor. Dimpotrivă, Eul animalelor se află pe planul astral. Fiecare grup de animale are în acest plan conştienţa Eului său comun. Dar nu numai Eul animalelor se află în lumea astrală, ci şi Eul corpului pe care omul îl are în comun cu animalul, deci Eul corpului astral omenesc. În Devachan găsim Eul plantelor precum şi Eul corpului pe care îl avem în comun cu plantele, Eul corpului eteric. Dacă ne ridicăm mai mult în Devachan, găsim acolo Eul mineralelor şi Eul a ceea ce omul are în comun cu mineralele: Eul corpului fizic. Astfel noi suntem legaţi prin corpul fizic de Devachanul superior. Cu Eul individual suntem în lumea fizică. Când, în cazul iniţiatului, Eul corpului astral este pătruns şi transformat de Eul său individual, el devine conştient în lumea astrală, poate avea acolo percepţii şi poate acţiona. El întâlneşte entităţi incarnate în corpurile astrale, precum şi sufletele-grup ale aimalelor, precum şi pe cele ale entităţilor superioare, pe care creştinismul le numeste Îngeri. Pe o treaptă mai înaltă de iniţiere, Eul corpului eteric este la rândul său pătruns de Eul individual. Conştienţa individuală se ridică atunci până în Devachan. Acolo întâlneşte Eul plantelor şi spiritul planetar. O iniţiere superioară are loc când Eul individual pătrunde Eul corpului fizic. Omul ajunge atunci la conştienţa lumii supraspirituale. El întâlneste acolo Eul mineraletor şi spirite superioare. Iniţierea este, astfel, o ascensiune spre lumi superioare, în care se întâlnesc entităţi din ce în ce mai înalte.
S-ar putea folosi următoarele comparaţii:
Eul corpului eteric poate fi comparat cu inginerul.
Eul corpului astral cu conducătorul unui automobil.
Eul Eului individual, corp fizic, poate fi comparat cu proprietarul unui automobil.
Când Eul individual a ajuns la o perfectă stăpânire a celor trei corpuri, el a stabilit armonia interioară. Hristos este o entitate care poseda integral această armonie. El a apărut pe Pământ pentru ca omul să poată dezvolta această forţă a armoniei interioare. În acest Fiu al Omului este prefigurată întreaga evoluţie omenească, până pe treapta spirituală cea mai înaltă. Înainte, această armonie nu exista, în locul ei acţionau legile exterioare. Armonia interioară este noul impuls pe care omenirea l-a primit de la Hristos. Omul trebuie să dobândească facultăţile lui Hristos, adică să dezvolte pe Hristos interior. Dar, asa cum, după expresia lui Goethe, „Ochiul este format de lumină pentru lumină”, tot astfel armonia interioară, acest Hristos interior, este trezit prin prezenta lui Hristos exterior, istoric, înainte de apariţia căruia nu i-ar fi fost posibil omului să atingă această treaptă de dezvoltare spirituală.
Oamenii care au trăit înainte de viaţa istorică a lui Hristos nu sunt excluşi din această cauză de la harul revărsat asupra omenirii în urma apariţiei Sale. Nu trebuie uitat că în virtutea legii reincarnării ei trebuie să revină şi să aibă, în consecinţă, ocazia, de a-L dezvolta pe Hristos interior. Numai uitând de reincarnare se poate vorbi de injustiţie. Evanghelia lui Ioan arată calea spre Hristosul istoric, spre acel Soare care aprinde lumina interioară a omului, cum Soarele fizic aprinde lumina ochiului.
