Aşa-numitul secret al numerelor face parte din secretele cele mai importante ale tuturor şcolilor oculte, inclusiv cea a lui Dionisie. Nimeni nu poate să citească scrierile oculte, dacă nu este în stare să decodifice secretul numerelor. Întotdeauna, acolo unde în documentele religioase apar numere se află un sens profund. Şi şcoala lui Pitagora [Nota 59] este fundamentată pe misterul numerelor. Dacă este adevărat că litera omoară, trebuie totuşi atribuită o anumită valoare literei în interpretarea scrierilor oculte, altminteri există riscul să vedem în acest text spiritul pe care vrem să-l găsim acolo. În Evanghelia lui Ioan se întâlnesc nenumărate numere având o semnificaţie ocultă. În conferinţa a cincea, era vorba de trei femei care se aflau la crucea lui Hristos, Fecioara Sofia, Maria şi Magdalena. În conferinţa de astăzi luăm ca punct de plecare un alt mod de a privi numerele.
Mai întâi să ne reamintim conversaţia lui Iisus Hristos cu samarineanca (Ioan, 4, 7). Hristos i se adresează: „Tu ai avut cinci bărbaţi şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat”. Cifra cinci mai apare când este vorba de vindecarea omului bolnav de treizeci şi opţ de ani (Ioan, 5,5). Scăldătoarea de la Vitezda are cinci pridvoare. Să examinăm mai îndeaproape semnificaţia acestui număr mistic, cinci. Să avem în vedere fiinţa omenească în legătură cu dezvoltarea omenirii. Aşa cum am văzut, omul este constituit din nouă elemente, care sunt reductibile la şapte. În timpul evoluţiei omului aceste şapte corpuri se dezvoltă progresiv. La omul actual ele nu sunt încă dezvoltate. Omul de mijloc a ajuns în dezvoltarea sa până la sufletul conştienţei; Sinea spirituală se află abia la începuturile ei. Să revenim la acel punct al evoluţiei omeneşti când omul a început să spună despre sine că este Eu. Acest moment a fost precedat de epoca atlanteană, când omul mai era încă înzestrat cu forţe crepusculare de clarvedere. În zona Atlantidei, care corespunde cu Irlanda actuală, locuia un popor ajuns la un stadiu de dezvoltare caracterizat prin concordanţa capului eteric cu cel fizic.
Acest popor era în vremea aceea cel mai avansat şi destinat să devină purtătorul evoluţiei viitoare. Manu, un spirit de evoluat, a condus acest grup spre est, prin Rusia actuală, spre centrul Asiei, în regiunea actualului deşert Gobi. Acolo a fost întemeiată o colonie de unde au fost apoi trimise mai multe grupuri în cele mai diferite direcţii, pentru a difuza cultura acesteia. În vremea aceea continentul atlantean se scufunda în mod progresiv. Africa şi Europa actuală ieşeau încetul cu încetul de sub valuri. Un alt grup de atlanţi a emigrat spre vest, constituind populaţia primară a Americii actuale, pe care au întâlnit-o europenii la redescoperirea Americii. Un alt grup a emigrat spre nordul Europei. Toate aceste grupuri şi-au păstrat amintirile clarvăzatoare în legendele şi miturile lor. Când vom înţelege cu adevărat aceste mituri, multe puncte încă obscure ale istoriei omenirii vor fi elucidate. Vom pătrunde atunci lucruri în prezent încă de neînţeles. Aceste legende şi aceste mituri nu trebuie să fie abordate cu pedanterie. Trebuie să ştim în ce mod au contribuit experienţele clarvăzătoare şi imaginaţia la crearea acestor vechi legende. În acea epocă a primelor licăriri ale Eului în personalitatea omului, acesta trăia mai intens în mediul său înconjurător decât ulterior. De asemenea, el percepea mai puţin contururile exterioare ale obiectelor din anturajul său decât proprietăţile lor interioare, relaţia lor cu el, utilitatea sau nocivitatea lor. Cu cât Eul se închidea mai mult în personalitatea umană, cu atât se atenua facultatea de clarvedere, în timp ce formele lumii exterioare au devenit mai clare ochiului fizic. Când ne reprezentăm acest fapt, înţelegem că pătrunderea Eului în personalitatea omului a provocat o mare transformare. Până atunci omul nu-şi vedea propriul său corp; acum, el îl numeşte Eul său.
Spre sfârşitul existenţei sale, Atlantida era o ţară acoperită de ceţuri groase; nu exista o alternanţă între soare şi ploaie, şi nici fenomenul numit curcubeu. El nu a apărut decât în perioada postatlanteană, când masele de ceaţă s-au fragmentat. Acest eveniment a rămas viu în conştienţa populară prin legenda lui Heimdall şi în povestirea despre Noe şi corabia sa. Amintirea Ţării ceţurilor s-a păstrat în denumirea nordică , „Niflheim”, „Nebelheim” (Ţara ceţurilor). Popoarele nordice au păstrat, de asemenea, amintirea pătrunderii Eului în personalitate în legenda Nibelungilor. Eul este reprezentat acolo prin simbolul aurului. Aurul era dizolvat în apă, el s-a condensat într-un inel, în comoara Nibelungilor. Eul, până atunci răspândit în lumea întreagă, s-a condensat în formă omenească concretă. Modul în care Wagner a adaptat această legendă ne face să ne dăm seama de sensibilitatea inconştientă a artistului creator. Wagner nu era în întregime conştient de ceea ce a realizat prin opera sa, dar o cunoaştere inconştientă l-a ghidat în întreprinderea sa. Astfel Wagner a putut exprima trezirea conştienţei Eului în punctul de orgă care traversează toată uvertura operei Aurul Rinului.
În Orientul Îndepărtat se născuse, sub conducerea unei individualităţi aflată pe o înaltă treaptă de evoluţie, prima cultură despre care depun mărturie vechile Vede. Primul imbold al acestei culturi a pornit spre sud, constituind nucleul civilizaţiei protoindiene. În vechile mituri şi legende, în documentele religioase s-au păstrat relatări despre aceste fapte, ele putând fi citite de clarvăzători. Unele contradicţii aparente ni se dezvăluie ca fiind adevăruri profunde. Această civilizaţie păstrase amintiri despre vechea clarvedere şi simţea încă o mare nostalgie, percepută ca pierderea unui bun preţios. Oamenii erau atât de puternic pătrunşi de realitatea lumii spirituale, încât considerau lumea fizică o iluzie. Din această cauză, ei încercau să regăsească bunul pierdut, deturnându-şi privirea de la lumea pămntească, pentru a o îndrepta spre spiritual. Aceasta este originea exerciţiilor yoga, care au ca scop pătrunderea în lumea spirituală printr-o slăbire a conştienţei. Acei oameni doreau să revină la vechea stare crepusculară, căutând drumul Paradisului pierdut. De-a lungul întregii perioade atlanteene, lumea exterioară era perceptibilă pentru oameni în contururi neclare. Atlanţii mai trăiau încă în lumea spirituală. Întreaga perioadă postatlanteană reprezintă pentru investigatorul spiritual o cucerire progresivă a planului fizic. Prima epocă culturală postatlanteană, civilizaţia indiană avea o slabă înţelegere pentru ceea ce se întâmpla în natura fizică, care pentru iniţiaţi era pură iluzie, şi din care ei încercau să ajungă la singura realitate, la realitatea spirituală.
Al doilea curent l-a constituit cultura protopersană. Persanul se apropie mai mult de lumea exterioară decât indianul. El cunoaşte manifestările binelui şi răului reprezentate de Ormuzd şi Ahriman. El încearcă să se asocieze cu primul, pentru a-l combate pe al doilea. Pentru el Pământul este un loc unde poate acţiona în vederea introducerii spiritului în existenţa fizică. Cea de a treia epocă culturală este reprezentată de cultura egipteano-asiriano-caldeano-babiloniană. Omul a făcut un pas în plus spre cucerirea planului fizic. Pentru persan lumea fizică mai era încă un câmp de activitate nediferenţiat. În prezent, omul îşi foloseşte cunoştinţele pentru a face utile forţele solului. El cunoaste geometria şi o utilizează pentru a-şi împărţi teritoriul. Privirea sa se ridică deasupra Pământului, spre stele, şi astfel se naşte astronomia.
A patra epocă culturală este cea greco-latină. În timp ce până atunci omul s-a ocupat cu lumea exterioară, el introduce acum propria sa interioritate în materie. În operele de artă pe care 1e realizează reapare propria sa formă; el descrie propriile sale calităţi psihice în dramele şi epopeile pe care le compune. Romanul este cetăţeanul care proiectează în afară propria sa legitate, dând naştere astfel statului şi jurisprudentei.
În cursul celei de a cincea epoci de cultură, cea în care trăim astăzi, omul a progresat în stăpânirea lumii exterioare. Epoca noastră este expresia coborârii celei mai adânci a spiritului în materie, de la era atlanteană. Această coborâre trebuia să aibă loc, pentru ca omenirea să poată progresa. Numai după adâncirea totală a spiritului în materie poate reîncepe urcarea. Epoca noastră a dezvoltat considerabil spiritul ştiinţific cu ajutorul căruia noi putem stăpâni forţele naturii. În primele timpuri, când omul măcina cerealele în mod primitiv, cu ajutorul a două pietre, nu era necesar un consum deosebit de forţe spirituale pentru a-şi satisface măruntele nevoi ale existenţei. În prezent, lucrurile stau cu totul altfel. Să ne gândim la consumul enorm de forţă spirituală necesar pentru a satisface nevoile omului modern. Astăzi noi avem locomotive, vapoare cu aburi, telefon, lumină electrică. În materie a fost introdusă o enormă cantitate de forţă spirituală. În schimb, interesele spirituale ale omului trec pe plan secundar. Evoluţia spirituală postatlanteană a omenirii este caracterizată printr-o coborâre a spiritului omenesc în materie. Dar scopul acestei coborâri este acela de a obţine victoria asupra materiei, acest mare adversar al spiritului. După această coborâre trebuie să înceapă o urcare spre viaţa spirituală conştientă.
Să ne reprezentăm cursul istoriei prin următoarea curbă:
Ceea ce trebuie să determine urcarea este forţa creştinismului. La mijlocul celei de a patra epocii culturale, mult înaintea atingerii punctului inferior al curbei, se înalţă steaua creştinismului. Apare Iisus Hristos, ca personalitatea eminentă care aduce omenirii forţa de ascensiune viitoare în spirit. Toate culturile anterioare pot fi privite şi ca o pregătire a creştinismului. În epoca a cincea, creştinismul trebuie să suporte cea mai grea încercare, căci gândirea materialistă întunecă adevărurile creştinismului. În epoca a şasea, creştinismul va reuni omenirea într-o mare fraternitate, şi teosofia, care pregăteste spiritualizarea omenirii, trebuie să fie considerată sol al acestor timpuri viitoare. Învăţăturile date de creştinism omenirii sunt atăt de profunde, atât de pline de înţelepciune, încât nici o religie viitoare nu ar putea înlocui sau îndepărta creştinismul. Creştinismul are facultatea de a se adapta la toate formele de cultură ale viitorului.
Să luăm în discuţie şi un alt aspect al evoluţiei omeneşti. În timpul erei atlanteene s-a format corpul fizic al omului, iar când continentul atlant s-a scufundat omul avea aproximativ constituţia sa actuală. Atunci a început formarea mădularelor constitutive spirituale. În perioada de cultură indiană a fost dezvoltat corpul eteric. Poporul indian, ca primă ramură culturală postatlanteană, era foarte receptiv la viaţa spirituală. Acest fapt este în strânsă legătură cu dezvoltarea deosebită a corpului eteric.
Am putea insera aici următoarea observaţie. Cultura europeană actuală este foarte diferită, atât faţă de cea a vechii Indii, cât şi faţă de cea a Indiei actuale, şi astfel este de înţeles că mijloacele şi căile de acces la viaţa spirituală ale unui european şi ale unui indian trebuie să fie total diferite. Exerciţiile yoga, care sunt profitabile pentru indian, nu convin europeanului. Metodele de iniţiere oferite de maeştrii sunt în întregime adaptate diferitelor trepte de evoluţie ale omenirii. O metodă care este excelentă pentru o anumită treaptă poate fi realmente vătămătoare pentru o altă treaptă. Nici religiile nu s-au înlocuit unele pe altele fără motiv. Dacă în toate există un fond comun de adevăr, diversitatea de expresie a acestui adevăr este determinată de diversitatea epocilor culturale. Un arbore formează un tot de la rădăcină la floare şi cu toate acestea rădăcina are nevoie de o altă hrană decât frunza sau floarea. La fel, oameni care au trăit în diverse epoci culturale au nevoie de religii şi metode de iniţiere diferite.
În cultura persană s-a dezvoltat corpul astral. În cultura egipteano-asiro-caldeo-babiloniauă în interiorul corpului astrat se dezvoltă sufletul senzatiei. În cultura greco-latină este dezvoltat sufletul raţiunii. Propria noastră civilizaţie conduce,la dezvoltarea sufletului conştienţei. În perioada a şasea de cultură se va dezvolta Sinea spirituală, care în prezent se află încă în stare de germene. Este necesară forţa de impulsionare a Spiritului lui Hristos pentru ca acest germene să se dezvolte. Adevăratul creştinism va triumfa abia atunci când va fi dezvoltată Sinea spirituală. Apoi omenirea se va pregăti să primească Budhi, Spiritul vieţii. La început, numai câţiva oameni vor fi în măsură să dezvolte în ei această forţă; aceştia vor accede la o minunată viaţă spirituală. Creştinismul se află, în prezent, abia la începutul dezvoltării sale. Cei care se pregătesc astăzi pentru formarea Sinei spirituale în interior vor face ca acest creştinism spiritual să fie din ce în ce mai accesibil omenirii.
În cursul celei de a treia epoci de cultură vedem cum un grup mic de oameni, formând poporul evreu, a pregătit condiţiile care fac posibilă apariţia creştinismului. Vedem cum în epoca a patra forţa lui Hristos pătrunde în lumea fizică, cum în epoca a cincea are loc cea mai puternică coborâre a omenirii în lumea fizică, cum, după ce omul a obţinut dominaţia asupra acestei lumi fizice, în epoca a şasea va obţine şi o creştere a forţei şi facultaţii de a prelua în sine viaţa spirituală adusă de Spiritul-Hristos. Hristos apare ca fiind primul-născut, omul aflat cu mult înaintea timpului său, pe o treaptă la care omenirea nu va ajunge decât în epoca a şasea de cultură. Epoca a cincea este cea mai dominată de elementul material din evoluţia omenirii.
Impresiile spirituale formează baza stărilor corporale şi orice boală a corpului este expresia unei anumite aberaţii spirituale. Astfel, lepra, această boală oribilă a Evului Mediu, a fost expresia fricii încercate de europeni faţă de huni. Hunii erau descendenti ai atlanţilor în curs de degenerare. Desigur, corpul lor fizic era încă sănătos, dar corpurile lor astrale erau impregnate cu substanţe de putrefacţie. Frica şi teroarea sunt un excelent substrat nutritiv pentru substanţele în descompunere ale planului astral. Aceste substanţe pe cale de descompunere ale triburilor atlanteene s-au fixat în corpul astral al europenilor şi, plecând de aici, au indus lepra corpului fizic la generaţiile următoare.
Totul trăieşte mai întâi în mod spiritual, pentru a se manifesta mai târziu în corpul fizic. Nervozitatea actuală este numai o consecinţă a stării de spirit materialiste a timpului nostru. Înţelepţii ghizi ai omenirii ştiu că, dacă valul materialismului ar mai dura, ar apărea mari epidemii de boli de nervi; copiii s-ar naşte cu membrele stăpânite de tremurături. Mişcarea teosofică a fost introdusă în lume pentru a salva omenirea de pericolele materialismului. Aşadar, cel care răspândeşte gânduri şi sentimente materialiste contribuie la promovarea acestor boli devastatoare. Cine combate materialismul luptă pentru sănătatea şi posibilităţile evolutive ale populaţiilor. Omul izolat nu poate face nimic pentru propria sa sănătate; el este un membru al omenirii şi îşi extrage substanţele necesare întreţinerii sale din izvorul comun al tuturor oamenilor. Cel care vede în profunzime legile evoluţiei omenesti asistă cu o inimă care sângerează cum omul izolat suferă şi cum suferinţa lui este expresia rătăcirii spirituale a întregii omeniri. Misiunea teosofiei nu constă atât în a veni în ajutorul omului izolat, cât în a oferi elanul spiritual întregii omeniri, acţionând astfel în favoarea vindecării corporale a acesteia.
În epocile a şasea şi a şaptea, Sinea spirituală şi Spiritul vieţii se vor dezvolta la toţi cei care se sprijină pe Hristos. Aceştia vor dobândi, în acelaşi timp, o gândire şi o simţire sănătoase. Creştinismul aduce sănătatea şi marea vindecare. Forţa de viaţă a lui Hristos biruie orice boală şi moartea. Corpul omului s-a dezvoltat ca formaţie solidă dintr-un mediu lichid; iată de ce ştiinta spiritului consideră mediul lichid ca element al corpului. Cele cinci săli care înconjurau piscina din Vitezda reprezintă simbolul celor cinci epoci de care omul are nevoie pentru a coborî din ce în ce mai profund în corporalitate şi la capătul cărora el este subordonat în totalitate materiei. Numai după ce a parcurs aceste cinci epoci omul poate deveni sănătos. Cel ce a căzut pradă acestor cinci săli nu poate fi vindecat dacă marele tămăduitor, Hristos, nu vine la el. Atunci se produce ceea ce descrie capitolul 5 al Evangheliei lui Ioan. Astfel, descrierea vindecării bărbatului infirm de treizeci şi opt de ani este un anunţ profetic a ceea ce se va întâmpla în epoca a şasea, când omul nu va mai avea nevoie de medicamente, fiindcă va fi propriul său vindecător.
La începutul erei postatlanteene mai existau vestigii ale consangvinităţii. Cuvintele lui Hristos: „Cel care nu-şi părăseste tatăl, mama... nu poate să-mi fie ucenic” se referă la treapta umanităţii din epoca a şasea. În locul spiritelor popoarelor, al spiritelor triburilor şi raselor va domni un spirit general al omenirii. Atunci omul nu va mai fi fiul neamului său sau al poporului său, ci fiul omenirii, fiu al Omului. Hristos este primul care foloseşte acest termen (Ioan, 3, 13-14). În acel timp el se comporta cum se vor comporta oamenii când vor fi „fii ai Omului”.
Aceasta se exprimă prin faptul că Hristos merge la samarineancă – samarinenii n-aveau nimic comun cu evreii. Ceea ce face posibilă evoluţia omului, este de natură feminină, pasivă, spre deosebire de spirit, care reprezintă principiul fecundant, masculin, activ. Consecinţa acestei influenţe masculine permanente asupra principiului feminin este dezvoltarea corpului eteric, apoi a corpului astral, sufletului senzatiei, a sufletului raţiunii şi a sufletului conştienţei. În acesta din urmă se formează Sinea spirituală. Acest lucru este indicat în conversația lui Hristos cu samarineanca prin cuvintele: „Tu ai avut cinci bărbaţi şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat” (cap. 4, 18). Cei cinci bărbaţi pe care i-a avut samarineanca sunt cele cinci corpuri spirituale care au acţionat asupra corpului fizicul. Al şaselea, Sinea spirituală, nu este bărbat în sensul vechi. Celelalte cinci sunt etapele inferioare, efemere ale evoluţiei, în timp ce al şaselea, Sinea spirituală, reprezintă divinul, eternul. Astfel, în conversaţia cu samarineanca, Hristos anunţă timpurile viitoare.
În timp ce cele cinci corpuri au nevoie de o purificare din exterior, Sinea spirituală va păstra puritatea omului. Corpul lui Hristos este plin de puritate. El vrea să purifice şi omenirea, de aceea intră în Templu, pe care-l curăţă de comercianţi şi de mânuitorii de bani (Ioan, 2, 14-22), altfel spus, el purifică templul Sfântului Duh, corpul omului, curăţindu-l de principiile inferioare care sunt legate de el, făcându-l apt să primească Duhul.
Aceste explicaţii nu trebuie să ne facă să credem că descrierile Evangheliei lui Ioan trebuie să fie înţelese doar ca niste simboluri. În Antichitate, atribuirea unui nume nu avea nimic arbitrar, el era riguros adaptat caracterului personalităţii respective. Pe cât este de adevărat că cele trei femei care au stat sub cruce reprezintă cele trei calităţi, sufletul conştienţei, sufletul înţelegerii şi sufletul senzaţiei, tot atât de adevărat este şi faptul că ele au stat acolo. Când citim Evanghelia lui Ioan vedem aşadar atât imagini simbolice privind ceea ce se va realiza pe acest Pământ în epoca următoare, cât şi ceea ce s-a desfăşurat la începutul erei creştine. Faptele istorice sunt plasate de către puterile care ghidează omenirea ca simboluri ale evoluţiei viitoare a umanităţii.
