Am văzut deja în aceste conferințe că discuția lui Christos cu Nicodim are loc între Christos și o ființă în stare să înțeleagă ceea ce se poate percepe în afara corpului fizic prin organele de cunoaștere superioare dezvoltate până la un anumit grad. Pentru cine știe să îl înțeleagă, acest fapt este indicat în Evanghelie în mod clar prin cuvintele: Nicodim veni să îl găsească pe Christos în timpul nopții, adică într-o stare de conștiență în care omul nu se slujește de simțurile sale exterioare. Nu ne vom ocupa de explicațiile comune date cu privire la acest „în timpul nopții”. Știți că în acest dialog este vorba de faptul că există o nouă naștere a omului – „din apă și Duh”. Să ne aducem aminte aceste cuvinte care se referă la noua naștere, căci ele sunt foarte importante (capitolul 3:4):
„Nicodim îi spune: Cum poate să renască un om, când este deja bătrân?” (etc.).
Iisus răspunde: Adevărat, adevărat zic ție, de nu se va naște cineva din apă și din spirit nu va putea intra în împărăția lui Dumnezeu!”
Am spus de multe ori că toate aceste cuvinte trebuie gândite cu grijă. Pe de o parte, cuvintele unui astfel de document religios trebuie luate în sensul lor literal; pe de altă parte însă acest sens trebuie mai întâi deslușit. Se spune adesea că litera omoară și că spiritul dă viață și, sub acest pretext, se dă curs liber la ceea ce se numește „spirit” și care nu este decât pură fantezie. Celui care își dă osteneala ca, înainte de a ajunge la spirit, să cunoască întâi literele, i se spune: Ah! Ce ne privește pe noi litera; litera omoară, spiritul dă viață! Când se spune că litera omoară și spiritul dă viață este ca și cum s-ar spune: Spiritul este viața adevărată, corpul este mort; să distrugem deci corpul și atunci spiritul va fi viu! A vorbi astfel înseamnă să ignori faptul că omul se formează treptat, că omul trebuie să își folosească organele corpului său fizic pentru a lua în sine ceea ce el află în lumea fizică și să înalțe apoi aceasta până la spirit. Trebuie deci să cunoști mai întâi bine litera, mai târziu vom putea și omorî litera așa cum trupul omenesc se desprinde de spirit când spiritul a luat tot ce era de luat din el.
Acest capitol al Evangheliei după Ioan conține un adevăr extraordinar de profund. Trebuie să ne întoarcem în evoluția umană și mai în urmă decât am făcut-o pentru a înțelege cele spuse în această Evanghelie. Astăzi putem urmări epoci și mai timpurii ale evoluției omenirii.
Dar pentru ca să nu fiți șocați chiar de la început de ceea ce trebuie spus cu privire la stările primitive ale omenirii, să ne întoarcem mai întâi la epoca veche atlanteeană.
Știm că vechiul continent atlanteean a fost distrus prin cataclisme, despre care vorbesc legendele potopului. Acest continent pe care noi îl numim Vechea Atlantidă ocupă astăzi fundul Oceanului Atlantic. Cei care l-au locuit odinioară sunt strămoșii noștri. În ultimele timpuri atlanteene, cel puțin omul nu era atât de diferit de omul actual. Dacă urcăm la obârșia acestui continent, găsim deja o formă umană cu totul diferită. Dar să ne întoarcem și mai înapoi.
Înaintea Atlantidei exista alt continent, care se numea Lemuria. Și el a pierit în catastrofe cumplite. Era situat între sudul Asiei, Africa și Australia. Forma omului, așa cum se prezintă ea privirii clarvăzătorului, era atunci extrem de diferită de cea actuală. Nu este nevoie să vă descriu exact înfățișarea omului lemurian și a celui de la începutul erei atlanteene. Chiar când veți fi acceptat descrierile date de știința spiritului, aspectul fundamental diferit al acestor vechi lemurieni vi se va părea de necrezut. Într-o anumită măsură trebuie însă descris dacă vrem să înțelegem ce s-a petrecut cu omul în cursul evoluției.
Presupuneți că ați putea percepe cu simțurile dumneavoastră actuale, pe care atunci desigur nu le aveați – știți că asta nu este posibil dar să presupunem totuși că ar fi –, presupuneți deci că ați putea percepe sfârșitul epocii lemuriene și începutul epocii atlanteene și ați putea privi diferite părți ale suprafeței pământești. Ar fi o eroare să crezi că am putea să descoperim acolo ființa umană cu ochii noștri actuali. Omul nu exista odinioară într-o formă care să fi permis simțirilor noastre actuale să îl vadă. Dumneavoastră ați vedea un fel de insule făcând parte din masa încă lichidă a Pământului. Aceste insule nu erau încă terenuri solide ca cele din ziua de azi, ci mase de pământ moi, între care dansau puteri de foc. Astfel, acele ținuturi insulare erau în permanență fie împinse la suprafață de puterile vulcanice de atunci, fie scufundate din nou. Într-un cuvânt, focul era încă un element activ în pământ; totul fermentează, totul se transformă. În anumite puncte unde pământul s-a răcit deja, ați găsi pe străbunii regnului nostru animal actual. Ați putea percepe ici-colo urmele, formele grotești ale precursorilor amfibiilor noastre, ale reptilelor noastre. Dar în ce privește omul n-ați putea vedea nimic, pentru că el nu avea încă la acea epocă un corp fizic destul de dens, destul de solid. Omul ar trebui căutat în cu totul altă parte, să zicem așa, în masele de apă și de vapori; acolo îl găsiți, ca
atunci când, înotând astăzi în mare, abia distingi în ea anumite animale inferioare sub o formă moale și gelatinoasă. Cu cât mergi mai înapoi în timp, cu atât omul devine mai diafan și se confundă cu mediul apei și al vaporilor. Abia în epoca atlanteeană începe să se densifice și, dacă ai putea să îi urmărești cu ochii evoluția, ai vedea că el iese din apă solidificându-se și coboară tot mai mult pe sol. Este deci corect să spui că omul fizic a apărut relativ târziu pe solul suprafeței noastre pământești. El a coborât din spațiul de aer și apă, s-a cristalizat din masa de aer și apă. Ne-am schițat astfel un tablou după care poate să existe un om care, să spunem așa, nu se deosebește de mediul înconjurător care constă din aceleași elemente în care trăiește el. Dacă mergem și mai în unnă în evoluția pământească găsim acest corp omenesc tot mai diafan.
Să continuăm să urcăm până la începutul planetei noastre, Pământul. Știm că ea este prelungirea vechii Luni, numită și „Cosmos al Înțelepciunii”. Pe o anumită treaptă a evoluției sale ea nu avea ceea ce numim astăzi pământul ferm, dur; trebuie să ne dăm seama că în încorporările precedente ale planetei noastre și condițiile fizice erau cu totul diferite. Să nu credeți că pe vechiul Saturn au existat stânci pe care v-ați fi putut așeza, arbori de care v-ați fi putut agăța. Dacă în sânul spațiului cosmic v-ați fi apropiat de vechiul Saturn către mijlocul evoluției sale, n-ați fi văzut un corp ceresc aparte ci ați fi avut o impresie stranie care se poate compara eventual cu cea pe care o ai când intri într-un cuptor. Ocultismul nu deosebește – precum fizica – doar trei stări ale materiei. Unica realitate a lui Saturn consta într-o stare calorică diferită de cea care îl înconjura. El nu ar fi putut fi perceput prin altceva. Fizicianul spune: Există corpuri solide, lichide și gazoase. Or, starea gazoasă este mult mai densă decât cea mai mare densitate a vechiului Saturn. În ocultism, noi deosebim și starea de căldură, care este mai mult decât o simplă vibrație a materiei; este o a patra stare a substanței. Or, Saturn nu era constituit decât din căldură. Trecând de la Saturn la Soare, constatăm o densificare a acestei vechi planete de foc. Soarele este prima încorporare gazoasă a planetei noastre. Pentru prima oară există un corp gazos, Soarele. Luna este și mai densă; ea este un corp lichid; mai târziu, când Soarele o părăsește, densitatea ei se accentuează. Însă starea de mijloc propriu-zisă, în care ea era încă unită cu Soarele, era cea fluidă. Cât privește ceea ce numim astăzi pământul mineral, stâncile, bulgării, nimic din acestea nu exista încă pe vechea Lună. Această cristalizare nu are loc decât pe Pământ.
Când Pământul își începe evoluția sa, el trebuie să repete toate stările precedente.
Tot ce trăiește în Univers trece, la fiecare nouă treaptă de evoluție, prin stările precedente; așa se face că Pământul nostru trece rapid prin stările vechiului Saturn, Soare, Lună. Când trece iar prin starea lunară, el este în întregime constituit din apă și vapori. Această apă nu este apa actuală, ci o substanță lichidă. Este forma cea mai densă a stării lunare. Această sferă de apă ce plutea în spațiul cosmic nu era apă ca cea de azi, ci apă amestecată cu aburi de apă, deci gaz și fluid întrepătrunse. Omul este deja acolo. El trăiește în această sferă de apă, fiindcă în această masă lichidă nicio substantă solidă nu este încă sedimentată. Din omul actual nu exista atunci decât corpul astral și Eul; acestea nu se simțeau încă o entitate separată, ci încorporate în sânul entităților divin-spirituale; ele nu se simt încă desprinse dintr-o entitate al cărui corp este pământul de apă și vapori. Dar iată că acum, în aceste corpuri astrale dotate cu Eu, se formează incluziuni, germeni omenești fini cu totul diafani, infinit de fini. Aceasta este reprezentat în figura de mai sus.
Liniile superioare ale acestor figuri reprezintă corpul astral și Eul, invizibile simțurilor exterioare, așa cum erau ele unite globului de apă al Pământului; și de aici ies primele rudimente ale corpului fizic uman și ale corpului eteric, într-o stare încă foarte fină. De aici ies ele. Dacă ați putea urmări prin clarvedere acest proces, ați vedea aceste prime rudimente ale corpului fizic și ale corpului eteric ca înconjurate de corpul astral și de Eu, așa cum este prezentat în figură. Aceste părți ale naturii umane, adică corpul dumneavoastră fizic și cel eteric care în timpul somnului rămân adormite, se formează, în primele lor rudimente, în această stare a Pământului. Ele sunt învelite deci în întregime de corpul astral și de Eu. Masa de aburi de apă continuă să se condenseze. Corpul astral și Eul slujesc drept intermediari pentru ca primele rudimente ale omului să se încorporeze în acest Pământ originar de apă. Nu urmărim deocamdată evoluția plantelor și a animalelor. Apoi apa continuă să se condenseze și se conturează un anumit raport între aer și apă; aburul și apa nu mai sunt întrepătrunse; se separă. Urmarea este că corpul omenesc – adică corpul fizic și eteric – devine și el mai dens și că, întrucât acum aerul s-a despărțit de apă, devine el însuși aer și primește în sine elementul foc. Astfel, ceea ce înainte exista sub formă de apă devine acum aer. Rudimentul fizic-eteric omenesc constă acum din aer care este străbătut de foc; corpul astral și Eul le învăluie și toate acestea se deplasează alternativ în ceea ce a mai rămas din apă, adică când în apă, când în aer (vezi figura care urmează).
Astfel, partea ființei umane care astăzi se odihnește în timpul somnului exista atunci sub o formă rudimentară care avea densitatea aerului străbătut de foc. Fiecăreia din aceste fiinte de foc îi revenea un corp astral și un Eu, care erau încă total adâncite în sânul divinității, adică încă nu se resimțeau ca un Eu separat.
Trebuie gândit îndelung la aceste lucruri fiindcă aceste stări sunt atât de diferite de starea actuală a Pământului încât ele șochează și par de neînțeles. Acum te întrebi: Ce este cu acest foc schițat în interiorul aerului? Acest foc omul îl are și astăzi; este focul care animă sângele dumneavoastră. Este căldura sângelui. Și în organismul dumneavoastră trăiesc încă resturi ale vechiului element aer. Prin inspirație și expirație aveți în corpul dumneavoastră, de altminteri solid, o masă de aer care intră și iese alternativ. Când respirați foarte adânc, acest aer este asimilat în sângele dumneavoastră, suflul dumneavoastră, la contactul cu sângele, se încălzește. Reprezentați-vă acum că acest aer cald pătrunde întreg corpul dumneavoastră. Faceți un moment abstracție de tot ce este în dumneavoastră solid, lichid și nu păstrați decât forma acestui suflu de oxigen ajuns până la extremitățile corpului. Rămâne astfel o formă de aer care are contururi omenești. Aerul care circulă prin ființa umană îmbrățișează cu totul formele corpului și creează astfel un fel de corp-fantomă din aer, străbătut de căldură. Pe atunci nu aveați această formă, însă erați totuși un om constituit din corp fizic și corp eteric, învăluit de corpul astral dotat cu Eu. Această stare a durat până în primele timpuri atlanteene. Ar fi o iluzie să crezi că la începutul Atlantidei oamenii ar fi trăit ca cei de azi. Ca să spunem așa, oamenii au coborât întâi din regiunile de aer în regiunea materială mai densă. Pe atunci, pe Pământ existau cel mult animale, care nu putuseră să mai aștepte pentru a se încarna fizic și, pentru acest motiv, au rămas pe loc, întrucât Pământul încă nu era în stare să ofere material pentru oameni. Și dacă animale au rămas la forme inferioare este pentru că ele nu au putut aștepta momentul potrivit pentru a coborî.
În etapa următoare, în corpul fizic al omului s-au structurat și elemente lichide; altfel spus, după terminologia ocultă, apare „omul lichid”. Ați putea să îmi spuneți că el exista deja înainte, dar asta nu ar fi cu totul exact. Înainte, Pământul era un glob lichid și în el erau – doar spiritual – corpul astral și Eul; ele înotau în apă ca entități spirituale; ele nu erau entități separate. Abia acum ajungem în punctul în care ați putea găsi corpul fizic omenesc în sânul acestei ape primitive, să zicem așa, sub formă de meduză. Dumneavoastră ați fi putut înota în această mare primordială și ați fi găsit în ea făpturi condensate din apă, prin care ați fi putut privi, ele fiind transparente. Așa apărea atunci ființa umană. Ea avea un corp de apă și, cât timp avea acest corp de apă, corpul astral și Eul erau foarte adâncite în entitățile divin-spirituale.
În timpul în care ființa umană avea acest corp de apă, repartizarea stărilor sale de conștiență era evident foarte diferită de ceea ce au devenit ele mai târziu. Nu le-ai putea împărți într-o conștiență diminuată, de noapte, și una trează, de zi. Cât timp omul nu se separase încă de entitățile divin-spirituale, el avea noaptea o conștiență astrală, crepusculară. Ziua, când se cufunda în corpul său fizic, fluid, pentru el începea noaptea, când ieșea din acest corp fizic îl lumina lumina astrală orbitoare. Dimineața, când se cufunda în corpul fizic, devenea crepuscular, tulbure. Începea un fel de inconștiență. Dar organele sale fizice de azi se formau tot mai mult în corpul său fizic. Prin aceasta, omul a învățat treptat să vadă. Conștiența sa de zi capătă claritate și încet-încet legătura care îl unise cu sânul originar divin se rupe. Și abia către mijlocul epocii atlanteene omul devine carne și oase, după ce mai întâi a atins un punct de densitate care îi transformă toate părțile cartilaginoase ale ființei sale în substanțe osoase. În jurul lui, pământul se solidifică și el tot mai mult. Omul începe să coboare pe Pământ. El pierde astfel tot mai mult conștiența pe care o avusese în lumile divin-spirituale; devine tot mai mult un observator al luminii exterioare și se pregătește să devină cu adevărat un cetățean al Pământului. În timpul ultimei treimi a Atlantidei forma umană devine tot mai asemănătoare cu cea care este astăzi.
Urmând astfel linia evoluției, se vede cum ființa umană a coborât, textual, literal, din sferele de apă și vapori de apă, sfere de apă și aer etc. Cât timp era în sferele de apă și aer, conștiența sa era o capacitate de percepție astral-luminoasă, deoarece de câte ori era în afara corpului fizic era sus, la zei; însă prin condensarea corpului fizic el s-a rupt, să zicem așa, de substanța divină. El s-a desprins lent de legăturile sale, a încetat să mai existe sub formă de apă și aer, ca ceva care capătă o coajă. Cât timp era sub formă de apă și aer era sus, la zei; desigur, nu își dezvoltase Eul, dar nu se rupsese de conștiența divină. Pe măsură ce cobora în corpul fizic, conștiența sa astrală se întuneca tot mai mult.
Dacă vrem să caracterizăm sensul acestei evoluții, putem spune: Odinioară, când omul era încă la zei, corpul fizic și corpul eteric erau de apă și aer, și abia treptat-treptat, odată cu condensarea Pământului, s-a condensat el până la starea de materialitate actuală. Așa s-a petrecut coborârea omului. Dar, dacă a coborât, el trebuie să urce iar într-o zi, când va fi învățat lecția pe care o poate primi din acest contact cu materia; el se va reîntoarce atunci în regiunile în care corpul său fizic va fi sub formă de apă și aer. Trebuie ca omul să poarte în el certitudinea că, atunci când se va reuni cu zeii, existența sa adevărată va fi în regiunile din care el provine. Omul vine din aceste sfere de aer și apă; el se va dilua din nou. El poate anticipa astăzi această stare doar spiritual, creând în el conștiența interioară a ceea ce va putea fi mai târziu din punct de vedere trupesc. Însă forța necesară pentru a primi ceea ce trebuie să vină nu se poate naște decât dacă astăzi conștientizează aceasta. Dacă omul dobândește această conștiență, el își va atinge țelul și își va împlini misiunea pământească. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că omul nu este născut din carne și pământ, ci din aer și apă. În viitor el trebuie să fie născut cu adevărat în spirit din aer și apă. – Limba care se vorbea în timpurile Evangheliilor, și de care trebuie să ținem seama, are pentru apă un cuvânt care corespunde exact, în timp ce „pneuma”, care astăzi se traduce în general prin „spirit”, voia să spună „aer”; tocmai acest sens îl avea „pneuma” la acea epocă; „pneuma” trebuie tradus prin „aer” sau vapori, altfel îi dai un sens contrar. Iată deci traducerea exactă din această parte a dialogului cu Nicodim: „Adevărat, adevărat zic ție, dacă nu se va naște cineva din apă și din Duh nu va putea intra în împărăția lui Dumnezeu.”
Iată cum Christos indică viitoarea stare către care trebuie să înainteze omul, și iată adânca taină a evoluției noastre pe care o cuprinde acest dialog. Trebuie doar să înțelegi cuvintele și să le folosești corect după cunoștințele pe care le dă antroposofia. În limbajul curent a mai rămas ceva din asta; unele substanțe foarte volatile se numesc „spirit”. La obârșie, acest cuvânt însemna „pneuma”, aer. Vedeți cât de important este să prinzi sensul exact al cuvintelor și să le cântărești bine. Atunci le poți lua literal, și ele relevă o profunzime spirituală extraordinară.
Să încercăm acum pentru o clipă să ne îndreptăm privirea spirituală către un alt moment al evoluției.
Să observăm timpul în care corpul astral și Eul sălășluiau în sânul astralității divine universale. Dacă urmăriți evoluția, vedeți că nu o poți descrie decât schematie.
La început, întreaga astralitate era încorporată în astralitatea generală; iar din procesele pe care tocmai le-am descris s-au format în jur fizicul și etericul, ca niște coji. Așa s-a despărțit ființa umană, s-a desprins ca un fragment din astralitatea universală; ca și cum ați avea în fața dumneavoastră o substanță fluidă și ați extrage părți din ea. Paralel cu această formare a corpului fizic, conștiența individuală s-a rupt de conștiența divină. Astfel, cu cât înaintăm mai mult în evoluție putem spune că vedem individualitățile umane închizându-se în coaja corpului fizic ca părți care se separă din astralitatea universală. Desigur, omul trebuie să plătească această independență prin întunecarea conștienței astrale; în schimb, el privește în afara cojii trupului său fzic și vede planul fizic. Însă vechea sa clarvedere se pierde treptat.
Vedem astfel născându-se ceea ce este interiorul omului, interiorul uman individual independent, care este purtătorul Eului. Atunci când priviți astăzi un om care doarme, aveți în corpul lui fizic și corpul lui eteric, care rămân în pat, ceea ce a rezultat prin densificare din aceste coji care s-au format atunci în decursul timpului. Ceea ce odinioară s-a separat de astralitatea universală, se întoarce în fiecare noapte acolo pentru a se fortifica în substanța universală divină. Desigur, această parte nu se ridică atât de departe înăuntrul substanței universale divine, precum era odinioară înăuntrul ei, căci atunci ar fi clarvăzătoare. Ea își păstrează independența. Această individualitate independentă este deci ceva ce s-a născut în cursul evoluției pământului.
Cui datorează existența sa acest interior omenesc individual independent care caută fortificare în afara corpului fizic și eterie? El își datorează existența corpului fizic și corpului eteric al omului, care s-au format treptat în cursul evoluției pământești. Ele au dat naștere la ceea ce ziua se cufundă în simțurile fizice și vede prin ele în lumea fizică, dar care noaptea se scufundă într-o stare lipsită de conștiență, findcă s-a desprins din starea în care se afla odinioară. – În limbajul ocult, această parte a naturii umane care rămâne întinsă în pat, adormită, se numește omul pământesc propriu-zis, „omul”. Iar cea în care sălășluiește Eul zi și noapte, care este născută însă din corpul fizic și corpul eteric, era numită „copilul omului”, sau „fiul omului”. „Fiul omului” este termenul tehnic care desemnează Eul și corpul astral, așa cum s-au născut ele în cursul evoluției pământești din corpul fizic și eteric.
De ce a venit Christos pe Pământ? Ce trebuia să îi aducă Pământului impulsul Său?
Acest „Fiu al omului” desprins din sânul divinității, smuls din legăturile în care trăise, dar care a dobândit în schimb conștiența fizică, trebuie, prin forța lui Christos apărut pe Pământ, să ajungă din nou la conștiența spiritualității. El nu trebuie numai să vadă cu simțurile fizice în lumea fizică care-l înconjoară, ci prin forța propriei sale ființe interioare, de care acum nu este conștient, el trebuie să-și aprindă conștiența existenței divine. Prin forța lui Christos venit pe Pământ, Fiul omului trebuie să fie din nou înălțat în divin. Odinioară doar câtorva aleși le era cu putință să perceapă lumea spirituală, pe calea vechii inițierii în Misterii. Cei care pătrundeau astfel în lumile spirituale, și care deveneau martori, primeau un nume deosebit. Ei erau numiți „șerpi”. „Șerpii” sunt acei oameni din timpurile vechi inițiați în acest fel în Misterii. Acești „șerpi” erau precursorii faptei lui Christos Iisus. Moise și-a înfățișat misiunea înălțând în fața poporului său simbolul înălțării celor care au putut să vadă în lumile spirituale: el a înălțat șarpele. Starea cucerită de acești câțiva aleși trebuia să fie cucerită de toți fiii omului prin forța lui Christos pe Pământ. În discuția cu Nicodim, Christos spune: „Cum Moise a înălțat șarpele în pustie, tot astfel trebuie să se înalțe Fiul omului!”
Christos Iisus se slujește anume de terminologia proprie timpului Său. Este de ajuns să cauți adânc sensul literal al acestor cuvinte și atunci prinzi și sensul adevărat, care concordă și cu învățătura antroposofică. Așadar în timpurile vechi doar o prevestire a doctrinei „Eu sunt”-ului putea prinde rădăcini. Numai prin autoritatea inițiaților puteau popoarele să audă ceva despre forța „Eu sunt”-ului, care trebuie să fie aprinsă în fiecare „fiu al omului”. Și despre asta suntem instruiți îndeajuns.
Am văzut ce înseamnă „Eu sunt”-ul în Evanghelia după Ioan. Acest „Eu sunt” i-a fost și el dat treptat? I-a fost făcut cunoscut treptat? Se arată într-adevăr profetic în Vechiul Testament și se pregătește ceea ce i se dă omului ca impuls prin coborârea „Eu sunt”-ului încorporat?
Să ne amintim că tot ce apare de-a lungul timpurilor este totdeauna fructul unei lente elaborări. Ce aduce Christos Iisus a trebuit să fie maturizat puțin câte puțin în vechile Misterii, în adepții Vechiului Testament, așa cum se maturizează un copil în sânul matern. Și ceea ce s-a pregătit în adepții Vechiului Testament, în vechiul popor evreu, fusese maturizat, la rândul său, la vechii egipteni. Existau la egipteni mari inițiați care au știut tot ce urma să se petreacă pe Pământ. În acest popor, care alcătuiește a treia subrasă a rasei postatlanteene, s-a format treptat impulsul deplin al „Eu sunt”-ului; acest popor a creat oarecum sânul matern, structura exterioară a „Eu sunt”-ului, dar nu a ajuns atât de departe încât din el, din acest popor, să poată fi născut principiul Christos. În cele din urmă, poporul evreu s-a desprins atunci de el. Ni se arată cum Moise este ales printre egipteni să devină vestitorul Dumnezeului care este „Eu sunt”-ul încarnat. El trebuia să Îl vestească celor care ar fi putut să-L înțeleagă, trebuia să-L prevestească. El trebuie să anunțe că formula „Eu și Tatăl Avraam suntem una” va fi înlocuită într-o zi prin alta: „Eu și Tatăl suntem una!”, adică Eu și fundamentul spiritual al lumii suntem unul și același lucru. Adepții Vechiului Testament, în marea lor majoritate, venerau sufletul-grup al poporului, iar individul se simțea în acest suflet-grup ca ocrotit într-o divinitate. Însă prin Moise, ca un inițiat în sensul antic, a fost vestit că va veni Christos, altfel spus, că deasupra sângelui care curge prin generații există un principiu divin superior. Fără îndoială, Dumnezeu acționează în sânge de la Avraam; dar acest tată după sânge nu este decât manifestarea exterioară a tatălui spiritual.
„Moise i-a spus lui Dumnezeu: Cine sunt eu ca să mă duc la faraon și să fac să iasă din Egipt copiii lui Israel?
Și Dumnezeu spuse: Eu voi fi cu tine. Și iată semnul că eu te-am trimis. Când tu vei fi făcut să iasă din Egipt poporul meu, veți aduce jertfă lui Dumnezeu pe acest munte.
Moise a spus lui Dumnezeu: Când voi merge la copiii lui Israel și le voi spune: Dumnezeul părinților noștri m-a trimis la voi!, dacă ei mă întreabă care este numele Său, ce trebuie să le
răspund?” (Exodul3, 13)
El trebuie să vestească profetic un Dumnezeu superior care este în Dumnezeul Tatălui Avraam, dar care în principiul Său este deasupra lui. Care este numele Său?
„Și Dumnezeu i-a spus lui Moise: «Eu sunt»-ul.”
Aceasta este vestirea profundului adevăr despre Cuvântul care apare mai târziu încarnat în Christos Iisus.
„Și spune: Așa le vei răspunde copiilor lui Israel: «Eu sunt-ul m-a învățat astfel!»“
Așa arată textul literal. Ceea ce, în alți termeni, înseamnă „Numele”, acel nume care stă la baza numelui de sânge, este „Eu sunt”; el este cel care apare încarnat în Christosul Evangheliei după Ioan.
„Și Dumnezeu îi spune mai departe lui Moise: Tu vei spune deci copiilor lui Israel: Domnul Dumnezeul părinților voștri, Dumnezeul lui Avraam, al lui Isac și al lui Iacov m-a trimis la voi.”
Deci tot ceea ce până acum n-ați văzut decât exterior, prin sângele care curge, este, în sensul său mai profund, „Eu sunt”-ul. Prin aceasta se anunță ceea ce va intra în lume prin Christos Iisus. Acesta este numele Logosului; este cel care strigă către Moise: „Eu sunt «Eu sunt»-ul!” Logosul își strigă numele Său; El strigă ceea ce poate fi înțeles despre El în primul rând prin rațiune, prin intelect. Cuvântul care răsună acolo apare ca Logosul încarnat în Christos Iisus.
Să privim acum semnul exterior prin care Logosul se răspândește peste israeliți, în măsura în care ei îl pot cuprinde pur rațional, în gândire. Acest semn exterior esta „manna” din deșert. „Manna” are în realitate – cei care cunosc știința ocultă știu asta – același sens ca cuvântul „Manas”, Sinea spirituală. Astfel primul val al Sinei spirituale pătrunde în acea parte a omenirii care a dobândit treptat conștiența de Eu. Ceea ce trăiește în esența însăși a acestui „Manas” poate fi numit și altfel. Nu este numai ceea ce se poate ști, ci și o forță care poate fi chiar asimilată. Când Logosul nu face decât să își strige numele, trebuie să Îl înțelegi prin rațiune. Dar când El se încarnează și trăiește printre oameni, atunci nu trăiește doar ca doctrină și idee, ci este o forță-impuls la care omul poate adera. Atunci El nu se mai numește pe sine „manna”, ca în deșert, ci „pâinea vieții”, ceea ce este chiar expresia pentru caracterizarea Spiritului vieții, sau Budhi.
Apa transformată prin spirit, oferită ca simbol samarinencei, ca și pâinea vieții, acestea sunt primele semne ale revărsării Spiritului vieții, sau Budhi, în om.
De aici vom relua expunerea mâine.
