Când studiezi Evanghelia după Ioan nu trebuie să pierzi niciodată din vedere poziția cu totul principială pe care am examinat-o ieri, și anume că cel care a stat la originea ei este ucenicul preferat, inițiat de către Christos însuși. Este firesc să te întrebi dacă n-ai putea să găsești vreun semn exterior – exceptând datele oculte – prin care autorul Evangheliei după Ioan ne-ar face să ghicim că el a ajuns la această înaltă cunoaștere a lui Christos prin înviere, prin inițiere, care este zugrăvită în ceea ce se numește minunea învierii lui Lazăr. Dacă citiți cu mare atenție această Evanghelie veți remarca un lucru: nicăieri înainte de capitolul care descrie învierea lui Lazăr nu găsim despre ucenic mențiunea „pe care Domnul îl iubea”; autorul Evangheliei după Ioan vrea să spună prin aceasta: Tot ceea ce precede, eu nu știu prin inițiere, până aici trebuie să se facă abstracție de mine. Abia după aceea se vorbește despre ucenicul „pe care Domnul îl iubea”. Acest singur fapt împarte Evanghelia în două părți principale: într-o primă parte unde încă nu este vorba despre acest ucenic, pentru că el încă nu era inițiat; el nu va apărea decât în a doua parte, după învierea lui Lazăr. Nu veți găsi nicăieri ceva care să contrazică ceea ce n-a fost spus în ultimele conferințe. Acestea sunt lucruri peste care spiritul superficial al zilelor noastre trece ușor, le ignoră; astăzi, când totul este popularizat, când li se oferă oamenilor tot felul de cunoștințe, ai adesea trăirea ciudată că aceste așa-zise cunoștințe sunt dintre cele mai îndoielnice.
Se crede că este bine că printr-o astfel de literatură ieftină cum este „Reclamsche Universal – Bibliothek” sunt colportate tot felul de cunoștințe în rândul poporului. Or, între ultimele apariții ale acestei edituri se numără și un caiet privitor la „originea Bibliei”. Autorul se prezintă ca doctor în teologie, este deci teolog. El este de părere că, începând cu versetul 35 al primului capitol al Evangheliei după Ioan, în toate celelalte capitole autorul se desemnează de fapt pe sine. Când această cărticică mi-a căzut în mână nu îmi credeam ochilor. Îmi spuneam: Aici este ceva cu totul ciudat, care contrazice toate concepțiile oculte de până acum, și anume că ucenicul preferat nu ar fi fost pomenit înainte de învierea lui Lazăr. Dar, gândeam, un teolog trebuie să cunoască asta. Pentru a nu judeca pripit, luați dumneavoastră înșivă Evanghelia după Ioan și citiți: „A doua zi acolo erau Ioan și doi dintre ucenicii săi” (capitolul 1, 35). Este pomenit Ioan, desigur Botezătorul, și se vorbește despre doi dintre ucenicii Săi. Dar, poate, am spune, în favoarea teologului nostru, că el s-a inspirat dintr-o veche tradiție după care unul din acești doi discipoli era apostolul Ioan. Această tradiție se sprijină pe Evanghelia după Matei, capitolul 4, 21. Dar Evanghelia după Ioan nu se poate explica prin celelalte Evanghelii. Un teolog a găsit deci mijlocul de a introduce în literatura populară o carte care induce în eroare; și când știi cât de mult este consumată această literatură poți să-ți dai seama ce daune aduce acest fapt. Nu este decât o remarcă făcută în trecere și pentru a răspunde la obiecțiile care s-ar putea face cu privire la ceea ce discutăm aici.
Dacă ceea ce precede miracolul învierii lui Lazăr este de o extremă importanță, autorul a rezervat pentru capitolele următoare cele mai adânci adevăruri. El voia să arate că doar cel care a fost inițiat până la un anumit grad poate înțelege ceea ce cuprinde Evanghelia sa. El indică deci în multe locuri că primele capitole se referă la primele trepte ale inițierii. În adevăr, sunt mai multe trepte. Într-o anumită formă de inițiere orientală se deosebeau șapte trepte, cărora li se dădeau tot felul de nume simbolice. Prima treaptă era cea a „Corbului”, a doua cea a „Ocultului”, a treia cea a „Războinicului”, a patra cea a „Leului”. A cincea, la diferitele popoare care încă simțeau o rudenie cu sufletul-grup al lor, era desemnată prin numele poporului; astfel, la perși, un inițiat de treapta a cincea poartă numele ocult de „Persanul”. Când vom înțelege sensul acestora vom vedea cum se justifică aceste denumiri.
Inițiatul de primă treaptă este cel care face legătura între viața ocultă și viața exterioară, el circulă de la una la alta. El mai este încă unit cu viața din afară, dar ceea ce descoperă acolo trebuie să aducă în locurile de inițiere. De aceea este vorba de „corb”. Este vorba de „corb” peste tot unde sunt aduse mesaje din exterior. Aduceți-vă aminte de corbii lui Ilie sau de cei ai lui Wotan, până la corbii legendei lui Barbarossa care trebuiau să anunțe pe rege când va fi venit pentru el momentul să iasă afară. Inițiatul de treapta a doua era deja inițiat pe deplin în viața ocultă. Pe treapta a treia, el avea dreptul să lupte pentru ocultism. Gradul de luptător nu implica un război, ci desemna pe cel ce se expune pentru învățăturile oculte, pentru ceea ce poate da viața ocultă. „Leul” realizează în el însuși întreaga viață ocultă pe care are dreptul să o reprezinte nu numai în cuvinte ci și prin fapte; asta înseamnă printr-un fel de fapte magice. A șasea treaptă era cea a „Eroului solar”, iar a șaptea cea a „Tatălui”. Pentru moment să ne ocupăm de treapta a cincea.
Omul de odinioară, chiar când își percepea Eul, șe resimțea înainte de toate legat de un suflet-grup. Dar inițiatul de treapta a cincea împlinise o anumită jertfă; el și-a diminuat în așa măsură personalitatea sa încât a primit în locul ei ființa poporului. În timp ce celelalte ființe își percepeau sufletul lor în sufletul poporului, el primea în sine sufletul poporului, fiindcă tot ce era în el personalitate nu era important; important era numai spiritul colectiv al poporului. De aceea acest inițiat era desemnat cu însuși numele poporului său. Or, Evanghelia după Ioan ne spune că printre primii discipoli ai lui Christos se află Natanael. El este adus înaintea lui Christos, dar nu este destul de elevat pentru a-L putea recunoaște. Natanael, un inițiat de treapta a cincea, este firesc să nu poată să Îl recunoască pe Christos, care este Spiritul înțelepciunii universale. Dar Christos îl recunoaște pe Natanael. Două fapte demonstrează acest lucru. Cum îl desemnează El însuși?
„Iată un adevărat israelit!” Aici aveți desemnarea după numele poporului. După cum la persani un inițiat de treapta a cincea era numit „Persanul”, tot așa la iudei un astfel de inițiat era numit „Israelitul”. Și apoi, El îi spune: „Înainte ca Filip să te aducă, te-am văzut sub smochin!” Această expresie este desemnarea simbolică a unui inițiat, la fel ca șederea lui Buddha sub arborele bodhi. Smochinul este un simbol al inițierii caldeo-egiptene. Prin aceasta Christos vrea să îi spună: O, știu bine că într-un anumit sens tu ești un inițiat și că pătrunzi anumite lucruri, căci te-am văzut. Și acum Natanael Îl recunoaște: „Doamne, Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Tu ești rege al lui Israel.”
Cuvântul „rege” înseamnă în context: Tu ești superior mie, căci altfel Tu nu puteai să îmi spui că „m-ai văzut sub smochin”. Iar Christos îi răspunde: „Tu crezi pentru că ți-am spus că te-am văzut sub smochin; lucruri și mai mari vei vedea.”
Vom reveni asupra expresiei „Adevărat, adevărat”. El spune apoi: „Vă spun că veți vedea cerul deschizându-se și pe îngerii lui Dumnezeu urcând și coborând peste Fiul omului.”
Cei care sunt în stare să-L recunoască pe Christos vor vedea lucruri mai mari decât au văzut până acum. Ce înseamnă acest cuvânt important? Pentru a înțelege, aduceți-vă aminte ce este omul în realitate. Am spus că el diferă în timpul nopții de ceea ce este ziua. Ziua, cele patru elemente ale ființei umane – corpul fizic, corpul eteric, corpul astral și Eul – sunt strâns unite între ele. Ele acționează unul asupra alteia. Putem spune că în starea de veghe spiritualitatea astrală și spiritualitatea Eului pătrund corpul fizic și corpul eteric și le au in grija lor. Dar am arătat că și altceva trebuie să fie activ în corpul eteric și în cel fizic pentru ca ființa umană să poată subzista în faza actuală de evoluție. Căci noi am reflectat asupra faptului că în fiecare noapte corpul astral și Eul care aveau grijă de corpurile fizic și eteric se retrag, le părăsesc și le lasă în seama lor. Infideli, dumneavoastră părăsiți în fiecare noapte corpurile dumneavoastră fizic și eteric. Recunoaștem astfel că știința spiritului are dreptate într-un anume fel să spună că în timpul nopții forțe și puteri divine străbat corpul fizic și corpul eteric, în așa fel încât acestea sunt într-un fel încorporate în timpul nopții forțelor și entităților divin-spirituale. Am arătat, de asemenea, că odinioară, în timpul pe care l-am numit timpul lui Iahve sau Iehova, când corpul astral și Eul erau ieșite din corpul fizic și din cel eteric, acolo se desfășura activitatea inspiratoare a lui Iehova. Asta este însă Lumina adevărată, plenitudinea divinității sau a Elohinilor, pleroma, care totdeauna iradiază în corpurile fizic și eteric; numai că ființa umană nu putea să o recunoască pentru că ea încă nu primise impulsul necesar de la principiul christic înaintea apariției acestuia pe Pământ. Principiile, entitările și puterile spirituale care acționează asupra corpului fizic și eteric își au reședința în sferele cerești superioare în Devachan. Putem spune deci: Asupra corpului fizic lucrează constant entități care țin de regiunile cele mai înalte ale Devachanului, iar asupra corpului eteric entități care țin de regiuni inferioare a Devachanului. Omul nu le poate recunoaște decât când a primit impulsul lui Christos: Învățați să Îl recunoașteți cu adevărat pe Fiul omului și veți recunoaște cum forțele spirituale urcă și coboară din sferele cerești asupra omului. Acest lucru vă va fi revelat prin impulsul pe care Christos îl dă Pământului!
Am vorbit deja ieri despre capitolul care urmează. Este vorba de nunta din Cana Galileii, care este adesea numită „prima minune”; s-ar spune mai bine „primul semn” pe care îl face Christos Iisus. Pentru a-i înțelege mai bine sensul adânc trebuie să ne aducem aminte multe noțiuni dobândite în cursul ultimelor conferințe.
Este vorba aici de o nuntă, dar de ce are ea loc în Galileea? Nu vom înțelege bine ce este o nuntă în Galileea decât dacă ne aducem aminte care este misiunea lui Christos. Ea constă în a face să pătrundă în sufletul omenesc întreaga forță a Eului, toată independența interioară. Fiecare Eu trebuie să se resimtă pe sine în deplină independență, în deplină autonomie și să se adune laolaltă prin iubirea înțeleasă ca un dar liber. Principiul Christos trebuie să aducă Pământului o iubire care să domine tot mai mult asupra materialității și care să urce tot mai mult spre spiritual. Inițial, iubirea, în forma sa cea mai minoră, a fost legată de senzorial. În timpurile de demult oamenii se iubeau când erau uniți prin legăturile de sânge, și se dădea o enormă importanță faptului ca iubirea să aibă această bază materială a consangvinității. Christos a venit să spiritualizeze această iubire, să o smulgă legăturitor de sânge care o țineau prizonieră și, pe de altă parte, să le dea oamenilor un impuls care să îi ducă spre iubirea spirituală. În Vechiul Testament găsim exprimată în întregime predominarea sufletului-grup; Eul individului se topește în Eul comun. Am văzut că această sentență: „Eu și Tatăl Avraam suntem una” înseamnă ceva anume pentru omul Vechiului Testament; ea denotă conștiența ascunsă a faptului că acel sânge care a curs în venele Tatălui Avraam a coborât până la el. Atunci el se simțea înglobat într-un întreg; nu recunoști ca fiind ai tăi decât pe cei care au ieșit din același sânge. Astfel, în primele timpuri ale evoluției căsătoriile nu aveau loc decât în cadrul unor cercuri foarte închise și între familii strâns înrudite. La începutul evoluției omenirii a existat „căsătoria de rudenie”. Oamenii se mulțumeau cu cercurile înguste de sânge. Aceste relații se lărgesc apoi tot mai mult, oamenii se căsătoresc mai întâi în afara tribului lor, dar nu încă într-un alt popor. Încă se veghea la menținerea legăturilor de sânge ale poporului.
Un „evreu” este cel care este evreu după sânge. – Christos Iisus nu se adresează acestui principiu; El se adresează celor care rup cu acest principiu al consangvinității; și nu în Iudeea face El primul „semn”, ci în Galileea. Acolo unde sângele tuturor popoarelor se amestecase. „Galileean” înseamnă „amestec”. Christos merge la galileeni, la cei al căror sânge este cel mai amestecat. Din modul de reproducere bazat pe amestecul sângelui trebuie să iasă iubirea care nu se leagă de materie. De aceea, ceea ce are El de spus se spune la o nuntă. De ce tocmai la o nuntă? Pentru că la nuntă se poate referi la modul de reproducere a omenirii. Iar ceea ce vrea să arate, El nu spune acolo unde căsătoria are loc în cercuri înguste, în cadrul legăturilor de sânge, ci acolo unde ea se petrecea în afara lor. Acesta este motivul pentru care ceea ce are de spus El spune la o nuntă, și tocmai în Galileea. Și dacă vrem să înțelegem ce ni se arată aici, trebuie să cuprindem iar cu privirea întreaga evoluție umană.
Am spus adesea că pentru ocultist nu există ceva exterior, pur material. Tot ce este material este pentru el expresia unui sufletesc-spiritual. Așa cum chipul dumneavoastră este expresia unui sufletesc-spiritual, lumina Soarelui este expresia unei lumini sufletesc-spirituale; orice eveniment care pare să nu fie decât material este în același timp expresia unor fenomene spirituale mai profimde. Ocultismul nu neagă deloc materia; pentru el, materia cea mai densă este expresia unui sufletesc-spiritual. Și astfel, în Cosmos totdeauna există fapte materiale care au loc paralel cu procese de evoluție spirituală.
Să ne întoarcem în spirit către momentul evoluției, când omenirea trăia încă pe continentul atlanteean, situat între Europa și America. Să trecem apoi iar prin epocile postatlanteene în care se formează diferitele generații care au ajuns până la noi. Atunci putem vedea sensul deplin al acestei evoluții a omenirii de la rasa a patra la a cincea – dacă este să o privim sub aspectul raselor –, faptul că dintr-o omenire atlanteeană cufundată total în sufletul-grup s-a dezvoltat treptat, s-a maturizat încet Eul individual al personalității omenești din epoca postatlanteeană. Alte impulsuri au trebuit să pregătească lent puternicul aport spiritual pe care avea să îl aducă Christos. Iahve a depus în corpul astral Eul sufletului-grup și l-a făcut treptat să se maturizeze până la punctul în care să primească „Eu sunt”-ul deplin independent. Dar omul nu putea primi acest „Eu sunt” decât dacă corpul său fizic devenea și el un instrument corespunzător. Vă puteți ușor imagina că, și dacă corpul astral ar fi fost în stare să primească un Eu, dacă corpul fizic nu ar fi un instrument adecvat pentru a primi pe „Eu sunt” și în conștiența de veghe, el nu ar putea primi un „Eu sunt”. Trebuie ca și corpul fizic să fie un instrument adecvat pentru ceea ce se manifestă pe Pământ. Așadar, când corpul astral ajunge la maturitate trebuie ca și corpul fizic să fie pregătit să devină un instrument pentru „Eu sunt”. Este ceea ce s-a petrecut în cursul evoluției omenești.
Putem urmări procesele prin care trupul fizic a fost pregătit să devină un purtător al omului conștient de sine, al omului dotat cu „Eu sunt”. Chiar Biblia ne indică acest lucru: Noe, care într-un anumit sens este străbunul omenirii în timpurile vechi postatlanteene, este primul om care a băut vin; primul care a cunoscut efectul alcoolului. Este un punct care poate să pară șocant unora, dar care are un sens profund. Cultul lui Dionysos era, în epoca postatlanteeană, un cult important. Știți că fiecare substanță acționează asupra omului, iar alcoolul are o influență cu totul aparte asupra organismului omenesc. Oricât de straniu ar putea să pară, el a avut în timpul evoluției misiunea de a pregăti, să zicem așa, corpul uman pentru ca acesta să se rupă de legătura cu divinul și să facă posibilă apariția „Eu sunt”-ului personal. Alcoolul desparte omul de lumea spirituală, de care era primitiv legat. El are încă și astăzi acest efect. Nu fără motiv a apărut el în omenire. În viitor se va vedea tot mai mult că alcoolul a avut ca misiune să-l facă pe om să coboare în materie pentru a deveni egoist; alcoolul l-a făcut să pretindă numai pentru sine Eul, să nu îl mai pună în slujba întregului popor. Alcoolul deci i-a făcut omului un serviciu opus celui pe care i-l făcuse sufletul-grup. El a luat oamenilor darul de a se simți una cu un întreg în lumile superioare. De aici s-a născut acest cult al lui Dionysos care stabilește legături între oameni într-un fel de beție exterioară. Este o mistuire într-un întreg fără viziunea acestui întreg. Evoluția postatlanteeană este deci legată de cultul lui Dionysos fiindcă acest cult simbolizează funcția și misiunea alcoolului. Dar noi suntem acum într-un punct în care omenirea se străduie să găsească din nou drumul care va dezvolta Eul până la a-l pune în legătură cu puterile divin-spirituale, punct în care apare o anumită reacție, la început chiar pornită din inconștient, împotriva alcoolului: Această reacție provine din faptul că mulți oameni presimt astăzi că un lucru nu este îndreptățit veșnic, chiar dacă la un moment dat și-a avut importanța sa.
Ceea ce tocmai am spus despre rolul alcoolului n-ar trebui înțeles ca fiind spre lauda sa. Am vrut să arătăm că misiunea alcoolului este acum împlinită, căci pentru epoci diferite se cer lucruri diferite. Dar chiar în epoca în care alcoolul îl face pe om să cadă cel mai adânc în egoism apare și forța care îi dă impulsul cel mai puternic pentru a se regăsi unit cu Universul spiritual. Pe de o parte, omul a trebuit să coboare până la treapta cea mai de jos pentru a deveni independent, iar pe de altă parte a trebuit să apară forța puternică, forța care să îi dea impulsul de a regăsi drumul spre Întreg.
Este ceea ce arată Christos în primul „semn” întru misiunea Sa. El arată mai întâi că Eul trebuie să devină independent și pentru asta se adresează celor care sunt deja desprinși de legăturile de sânge. A trebuit să se adreseze oamenilor aflați la o nuntă, ale căror corpuri se aflau sub influența alcoolului; căci la această nuntă se bea vin. Și Christos Iisus arată care este misiunea Sa în raport cu diferitele perioade pământești.
Adesea se interpretează într-un mod curios această transformare a apei în vin. Se aude chiar spunându-se de la catedre că faptul acesta înseamnă, simplu, că apa fadă a Vechiului Testament trebuie să fie înlocuită cu vinul viguros al Noului Testament. Fără îndoială, celor care revin mereu la această explicație le-a plăcut vinul bun; dar aceste simboluri nu sunt atât de simple. Să reținem ceea ce spune Christos: Misiunea mea vizează un viitor foarte îndepărtat; este vorba de a aduce oamenilor, ca oameni independenți, legătura cu divinitatea, iubirea pentru divin, care se naște ca un dar liber al Eului independent. Această iubire trebuie să lege pe om de divinitate așa cum odinioară un impuls imperativ interior al sufletului-grup îl integrase acestei divinități.
Să pătrundem acum în dispoziția viețuită de omenire. Să ne imaginăm gândurile pe care le avea atunci. S-a spus: Omul a fost odinioară unit cu sufletul-grup și el simțea legătura sa cu divinitatea. Apoi el a involuat. Acest lucru a fost considerat ca o împotmolire în materie, ca un fel de degenerare, o cădere din divinitate, și se punea întrebarea: De unde i se trag omului toate cele de care are parte? De unde a căzut el? Cu cât mergem înapoi în evoluția pământească cu atât găsim că substanțele solide devin tot mai mult lichide sub influența condițiilor mai calde. Știm însă că atunci când Pământul era încă o planetă lichidă omul era deja prezent. Dar pe atunci el era de asemenea mai puțin desprins de divinitate decât mai târziu. În aceeași măsură în care Pământul se solidifica se materializa și omul. Omul era deja conținut în apă pe vremea când Pământul era fluid; dar el a putut să meargă numai pe un Pământ care a sedimentat și el o parte solidă. De aceea solidificarea omului se exprima spunând: Omul s-a născut din Pământul care era încă apă; însă acolo el era încă în întregime unit cu divinitatea; tot ce l-a adâncit în materie l-a murdărit. Și oamenii cărora trebuia să le fie amintită legătura lor originară cu divinul erau botezați cu botezul apei. Acesta trebuia să simbolizeze: Deveniți conștienți de vechea voastră conexiune cu divinitatea și că sunteți murdăriți, decăzuți în starea actuală! – Așa boteza și botezătorul, pentru ca în acest fel să-i facă accesibilă omului legătura cu divinitatea. Așa era intenționat botezul în timpurile de demult. Este o exprimare radicală, însă ea ne conștientizează ceea ce vrem să spunem.
Christos Iisus trebuia să boteze cu altceva. El nu trebuia să îi îndrepte pe oameni către trecut, ci către viitor. Spiritul omului trebuia legat cu divinitatea prin intermediul Duhului Sfânt, nepătat. Botezul cu apă era un botez al amintirii; botezul cu „Duh Sfânt” este un botez profetic, ce trimite în viitor. Legătura pe care o amintea botezul cu apă s-a pierdut cu totul, precum cea exprimată prin simbolul vinului, a vinului de jertfă. Dionysos este zeul îmbucătățit care a intrat în sufletele individuale, astfel încât părțile separate nu mai știau nimic unul de altul. Omul este fragmentat în nenumărate bucăți, este aruncat în materie prin ceea ce a fost adus omenirii prin alcool – simbolul lui Dionysos. Însă în nunta din Cana este consemnat un mare principiu. Este principiul pedagogic al evoluției. Există adevăruri absolute, dar ele, desigur, nu pot fi comunicate oamenilor oricând. Fiecare epocă trebuie să aibă sarcinile ei specifice, adevărurile ei proprii.
De ce avem noi dreptul astăzi să vorbim de reîncarnare, să ne adunăm și să cultivăm știința spiritului? Pentru că sufletele care sunt acum în noi au fost încarnate succesiv pe Pământ de multe ori. Multe din sufletele care sunt astăzi în dumneavoastră, au trăit odinioară în țările germanice, unde preoții druizi instruiau și aduceau sufletului înțelepciunea spirituală sub formă de mituri și legende. Și pentru că sufletele au primit pe atunci aceste adevăruri sub această formă, sunt astăzi în stare să le primească într-o altă formă, în formă antroposofică. Atunci în imagine, astăzi sub forma antroposofiei. La acea vreme nu s-ar fi putut expune adevărul în forma actuală. Să nu credeți că preoții druizi ar fi putut să propovăduiască adevărul în această formă, cum se face astăzi. Dar antroposofia este acea formă adecvată omului de astăzi sau celui imediat următor. În încarnările ulterioare adevărul va fi dat sub o cu totul altă formă și se va lucra pentru el într-un mod cu totul diferit; ceea ce se numește astăzi „antroposofie” va fi evocat ca o amintire, așa cum prezinți astăzi povești și legende. Nu trebuie să fii atât de limitat încât să spui că n-ai cunoscut din trecut decât prostii sau credințe copilărești și că „doar noi suntem atât de avansați”. Așa spun, de pildă, cei care se pretind a fi moniști. Noi însă lucrăm în cadrul științei spiritului pentru a pregăti epoca următoare. Căci dacă epoca noastră nu ar exista, nici cea următoare n-ar putea veni. N-ar trebui nici să scuzi prezentul în numele viitorului. Și cu teoria reîncarnării s-au făcut multe prostii. Am întâlnit persoane care pretindeau că nu au nevoie să fie oameni onești în această viață; ar avea tot timpul să fie așa mai târziu. Dar dacă de astăzi nu începi să fii onest, consecintele cad asupra încarnării viitoare!
Trebuie deci să ne fie clar că nu există ceva absolut în formele adevărului, ci de fiecare dată este recunoscut ceea ce corespunde unei anumite epoci. Impulsul cel mai înalt, cel al lui Christos, a trebuit să coboare până în obișnuințele și moravurilor timpului Său. Căci a trebuit ca El să îmbrace adevărul cel mai înalt în cuvinte și fapte care erau pe înțelesul epocii respective. Astfel, Christos, prin această ofrandă dionisiacă sau cu vin, trebuia să spună cum omenirea urma să se ridice spre divin. Nu trebuie să ne întrebăm precum bigoții: De ce transformă Christos apa în vin? Trebuie să avem în vedere epoca respectivă. Christos trebuia, printr-un fel de ofrandă dionisiacă, să pregătească ce avea să vină. Christos merge la galileeni, amestec de multe națiuni și feluri de sânge, și împlinește acolo primul semn al misiunii Sale; adoptă obiceiurile de acolo, până la transformarea apei în vin.
Să reținem ceea ce vrea de fapt să spună aici Christos: Vreau să îi ridic la o legătură spirituală și pe acei oameni care au căzut până la treapta de materialitate simbolizată prin faptul de a bea vin. El nu vrea să vină doar pentru aceia care se pot ridica prin simbolul botezului cu apă. Ni se spune, și este foarte important, că există șase vase de purificare, de curățare. Vom reveni asupra numărului. „Purificarea” este consecința botezului. În timpul Evangheliilor se vorbea de „botez” ca despre o purificare. Nu se rostea niciodată cuvântul „botez”, ci se spunea „a boteza”; iar consecința acestui act se numea „curățire”. În Evanghelia după Ioan veți găsi întotdeauna cuvântul respectiv, deci baptizin sub formă de verb. Când este exprimat prin substantiv este vorba de curățire, de efect, pentru ca omul să își amintească starea de curățenie, de legătura sa cu divinitatea. Astfel, prin vasele simbolice pentru jertfe de purificare, Christos Iisus împlinește semnul pentru acea epocă, indică cel mai bine misiunea Sa.
Caracterul acestei misiuni se exprimă în nunta de la Cana, în Galileea, în timpul căreia Christos spune: Va veni timpul meu, dar el încă nu a venit. Ceea ce am de făcut aici se leagă în parte și de ceea ce va trebui să fie învins mai târziu prin însăși misiunea mea. – Pe de o parte, El este în prezent, și indică în același timp deja viitorul, arătând astfel cum trebuie să acționeze, nu într-un sens absolut, ci într-un sens cultural-pedagogic. De aceea inițiativa pornește de la mama Sa: „Nu mai este vin.” El însă spune: Ceea ce trebuie să făptuiesc se raportează încă la trecut, la „mine și la tine”; căci timpul meu, timpul în care vinul va redeveni apă, încă nu a venit. Ce sens ar avea cuvintele: „Femeie, ce am eu cu tine?” când El face ceea ce i-a cerut mama Sa?! Ele au un sens doar dacă înțelegem că starea actuală a omenirii s-a bazat până acum pe legăturile de sânge și că se va da un semn după vechile uzanțe care încă cer acțiunea alcoolului, pentru a indica timpul în care Eul independent se va degaja de legăturile de sânge; altfel spus, trebuie încă să lucrezi cu trecutul simbolizat prin vin, dar va veni un timp care va fi „timpul Său”. Evanghelia după Ioan, de la capitol la capitol, face să reiasă două aspecte. Mai întâi, ceea ce ea conține este comunicat celor care pot înțelege până la un anumit punct adevărurile oculte. Astăzi, știința spiritului este expusă public; pe atunci puteau înțelege adevărurile spiritual-științifice numai cei care erau cu adevărat inițiați până la o anumită treaptă. Cine era deci în stare să înțeleagă profundele adevăruri pe care trebuia să le reveleze Christos? Numai cel care putea percepe în afara corpului, care putea ieși din corp și putea să devină conștient de lumea spirituală. Dacă Christos voia să vorbească oamenilor care puteau să-L înțeleagă, El trebuia să se adreseze deci celor care erau într-un fel inițiați, care oarecum puteau vedea deja în spirit. Și așa face atunci când vorbește despre renașterea sufletului, în discuția pe care o are cu Nicodim; ne este arătat că acest adevăr este revelat unui om care vede cu simțurile spirituale:
„Or, era printre farisei un om numit Nicodim, fruntaș printre iudei;
El a venit la Iisus noaptea...”
Să medităm asupra fiecărui cuvânt! Se spune că Nicodim se duce la Iisus în timpul nopții, ceea ce vrea să însemne că el este în afara corpului său fizic atunci când primește ceea ce Christos Iisus îi comunică. În timpul nopții, adică atunci când se slujește de simțurile sale spirituale, el vine la Iisus. Așa cum Natanael și Christos se înțeleg ca inițiați prin cuvintele despre smochin, și aici este indicată acum o facultate de înțelegere.
Al doilea lucru care ni se spune este că Christos vrea să împlinească o misiune care face abstracție de legăturile de sânge. Acest lucru ne este arătat clar prin istoria samarinencei aflată la fântână, căreia îi dă învățătura destinată celor al căror Eu s-a eliberat de legăturile de sânge.
„Veni deci într-o cetate din Samaria numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov îl dăduse fiului său Iosif.
Și acolo se afla fântâna lui Iacov. Iisus, întrucât era obosit de drum, s-a așezat pe marginea fântânii; era cam la ceasul al șaselea. O femeie din Samaria veni să scoată apă. Iisus îi spune:
Dă-mi să beau.
Căci ucenicii Săi erau plecați în oraș pentru a cumpăra hrană. Femeia samarineancă I-a spus: Cum, Tu care ești iudeu ceri să bei de la mine care sunt samarineancă? (Iudeii, într-adevăr, nu au
de-a face cu samarinenii.)”
Ni se arată că Christos face ceva deosebit mergând la un popor ale cărui Euri s-au eliberat, s-au desprins de sufletul-grup. Iată punctul important.
Din povestirea despre centurion se vede că Christos sfărâmă nu numai comunitățile formate prin legături de sânge, ci și clasele izolate după legăturile de sânge. El merge către cei al căror Eu este, ca să spunem așa, dezrădăcinat; El vindecă pe fiul centurionului care, după concepția iudaică, îi era străin. Peste tot veți găsi descris cum Christos este misionarul Eului independent care se găsește în fiecare individualitate omenească. Tocmai de aceea El are dreptul să spună: Într-un sens mai înalt, când vorbese despre mine, eu nu vorbesc deloc despre Eul care este în mine însumi; când vorbesc despre „Eu sunt” vorbesc despre o entitate pe care fiecare o poate găsi în el însuși. Eul meu este una cu Tatăl, dar tot așa Eul fecărui om este una cu Tatăl. – Acesta este și sensul mai profund al învățăturii pe care Christos o dă samarinencei pe care o întâlnește la fântână.
Aș vrea să vă aduc aminte înainte de toate un cuvânt care, dacă îl înțelegeți bine, poate deschide o perspectivă mult mai profundă a ansamblului: pasajul cuprins de la versetele 31 la 34, din capitolul 3; trebuie să le citești fiind conștient că cel care vorbește este Ioan Botezătorul:
„Cel care vine de sus este deasupra tuturor; cel care este de pe Pământ vorbește de pe Pământ. Cel care vine din cer este deasupra tuturor și aduce mărturie despre ceea ce a văzut și despre
ceea ce a auzit și nimeni nu primește mărturia Sa.
Însă cel care o primește atestă că Dumnezeu este adevărat. Căci cel pe care Dumnezeu l-a trimis nu spune decât cuvintele lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură.”
Aș vrea să cunosc pe cel care ar înțelege eu adevărat aceste cuvinte după această traducere. Ce înseamnă aceste cuvinte contradictorii: „Cine vine de la Dumnezeu spune cuvintele lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură!” Care este sensul acestor fraze?
De nenumărate ori Christos se străduie să facă să se înțeleagă următorul lucru: Când vorbesc despre Eu, vorbesc despre Eul veșnic din om, care este una cu fundamentul spiritual al lumii. Când vorbesc despre acest Eu vorbesc despre ceva ce locuiește în marile adâncuri ale sufletului omenesc. Dacă cineva mă ascultă – și el nu vorbește acum decât de Eul inferior care nu simte nimic din ceea ce este veșnic – el nu primește mărturia mea; el nu mă înțelege deloc. Căci eu nu pot vorbi despre ceva care curge de la mine la el. Atunci el nu ar fi independent. Dumnezeul pe care Îl vestesc trebuie să Îl găsească fiecare în sine ca fundamentul său veșnic. – Câteva versete mai sus găsiți acest pasaj:
„Și boteza și Ioan la Enon, aproape de Salim, pentru că acolo erau multe ape și mulți veneau și se lăsau botezați acolo.
Și între ucenicii lui Ioan și iudei a pornit o ceartă cu privire la curățire” – adică despre forma de botez.
A ridica în acest cerc problema botezului însemna să vorbești despre legătura cu divinitatea și despre cufundarea omului în materie și despre modul în care, după vechea idee despre Dumnezeu, omul era legat cu divinitatea prin sufletul-grup. Apoi au venit ceilalți și au zis către Ioan: Dar Iisus botează și El! Și atunci Ioan trebuie să le explice că ceea ce Iisus aduce lumii este ceva cu totul special, ceea ce și face, spunând: Iisus nu propovăduiește acel gen de raport simbolizat de vechiul botez. El ne spune cum ființa umană este condusă prin însuși darul liber al Eului devenit independent; și fiecare trebuie să descopere în sine pe „Eu sunt”, pe Dumnezeu; acesta este drumul către divin. Când aceste cuvinte sunt citite astfel, atunci se înțelege de la sine că „Eu sunt”-ul este trimis de Dumnezeu. Acel cineva ce este trimis de Dumnezeu, care este trimis pentru a-L aduce astfel pe Dumnezeu în sufletul omului, acela Îl vestește pe Dumnezeu în sensul adevărat, nu după legătura de sânge.
Și acum să traducem acest pasaj după sensul lui adevărat. Elemente pentru aceasta ne sunt date când știm care erau învățăturile celor vechi. Ele erau notate cu multă artă în multe cărți. În Psalmi, de pildă, divinitatea este vestită în cuvinte alese. Acolo se vorbește doar de vechile legături de sânge ca relație cu un Dumnezeu. Tot ceea ce se învață acolo revine mereu la acest lucru. Dimpotrivă, dacă ai vrea să Îl înțelegi pe Christos, nu ai avea nevoie de vechile legi și nici de vechile artificii. Ceea ce Christos ne învață putea fi înțeles în măsura în care cuprindeai în tine Eul spiritual; și în măsura în care îl cuprindeai, chiar dacă nu aveai încă deplina cunoaștere a divinului, înțelegeai ceea ce venea de pe buzele lui Christos. Nu era nevoie nici de Psalmi, nici de doctrine abile, ci doar de ce era cel mai simplu. Puteai să te bâlbâi și Îl mărturiseai pe Dumnezeu. Acest lucru putea fi făcut în cele mai simple cuvinte bâlbâite. Puteau fi doar simple cuvinte care nu au nicio „măsură” (metrică, în sensul ritmului – n. t. ). Iar cel care doar se bâlbâia, cel care simțea în Eul său că este trimis de Dumnezeu, putea să înțeleagă direct cuvintele lui Christos. Cel care cunoaște doar legătura pământească cu Dumnezeu vorbește în măsura, în ritmul versetelor Psalmilor, însă ritmul său metric nu îl duce decât la vechii zei. În ce-l privește pe cel care își are adevărata rădăcină în lumile spirituale, el este deasupra tuturor și poate aduce mărturie de ceea ce percepe acolo. Însă mărturia sa nu este acceptată de alții, de cei care nu primesc mărturia decât după legea veche. Dacă sunt totuși și unii care primesc această mărturie, ei arată, acceptând-o, că sunt trimișii lui Dumnezeu. Ei nu cred numai, ei înțeleg ceea ce le spune celălalt și, prin înțelegerea lor, pecetluiesc înseși cuvintele lor. „Cine simte Eul revelează, fie și numai bâlbâindu-se, Cuvântul lui Dumnezeu.”. Căci spritul de care este vorba aici nu are nevoie să se exprime în metri poetici; el vorbește chiar prin bâlbâială. S-ar putea ușor crede că asta ar însemna dreptul la ignoranță. Desigur, cel care respinge înțelepciunea pentru că ar vrea ca cele mai mari taine să fie exprimate într-un mod simplu nu trădează adesea inconștient decât o mare lene interioară. Dar aici este vorba de altceva. Când se spune: „Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură”, asta înseamnă că „măsura”, metrica, nu ajută la a primi spiritul, ci că acolo unde este Duhul acolo se naște și „măsura”. Nu oricine are „măsură” are spirit; dar cine are spirit va ajunge în mod necesar la „măsură”. Firesc, lucrurile nu trebuie inversate: știința nu este un semn cert de înțelepciune, dar, în mod sigur, nici ignoranța.
Așadar, ni se arată că Christos apelează la Eul devenit independent din fiecare suflet omenesc. „Măsura” are aici sensul de măsură, de ritm al silabelor, ca limbaj artistic. Iar fraza care precede înseamnă textual: „Cel care Îl înțelege pe Dumnezeu în «Eu sunt» dovedește, chiar când se bâlbâie, un limbaj divin, un limbaj al lui Dumnezeu” și găsește drumul care duce la Dumnezeu.
