Am văzut că cea mai bună cale de a aprofunda Evanghelia după Ioan este aceea de a te apropia de ea din mai multe părți în același timp. Ieri am putut privi dintr-o anumită latură una din cele mai mari taine ale Evangheliei după Ioan. Pentru a ajunge treptat la o deplină înțelegerea tocmai a misterului menționat, să privim apariția lui Christos ca atare în epoca noastră postatlanteeană. Am adunat cât se poate de multe date pentru a urmări evoluția omului și principiul lui Christos în ea. Să înțelegem motivul pentru care Christos s-a făcut om la un moment precis al evoluției și a umblat pe Pământ. Va trebui să aprofundăm anumite cunoștințe dobândite în cursul conferințelor precedente, și anume cele legate de evoluția omenirii în epoca postatlanteeană.
Am spus de multe ori că străbunii noștri, într-un timp foarte îndepărtat, au locuit departe în vest, pe un teritoriu care astăzi este acoperit de Oceanul Atlantic. Alaltăieri am putut arăta și care fusese aspectul lor fizic. Am văzut că numai lent corpul lor a atins densitatea actuală și că numai în ultima parte a acestei perioade atlanteene a început omul să aibă forma sa de astăzi. Și în această ultimă treime a epocii atlanteene el era încă profund diferit de cel de azi, chiar dacă pentru simțurile exterioare nu se deosebea mult.
Ne putem face o idee despre progresul atins comparând omul actual cu una din rasele animalelor superioare. Ne-a devenit clar prin ce se deosebește în mod esențial omul de un animal din ziua de azi, oricât de sus s-ar afla acesta. Orice animal care trăiește în lumea fizică are corp fizic, corp eteric sau corp al vieții și corp astral; iar toate acestea la un loc reprezintă constituția sa în lumea fizică. Să nu credeți însă că în această lume n-ar exista decât fizicul. Te-ai înșela dacă ai căuta etericul sau astralul numai în lumea suprasenzorială. Evident, în lumea fizică simțurile fizice nu ne transmit decât impresii fizice, dar aceasta nu este un argument pentru a crede că numai acestea există în lume. Aici, jos, animalul are în afară de corpul său fizic o natură eterică și o natură astrală, pe care clarvăzătorul le percepe. Dacă vrea să atingă Eul propriu-zis al animalului, omul nu poate să se oprească la lumea fizică. Trebuie să se ridice în lumea astrală. Aeolo se află sufletul-grup, sau Eul-grup animal, iar omul diferă de animale prin aceea că Eul său se află și el aici, jos, în lumea fizică. Omul are deci patru naturi ale sale în această lume, deși Eul, corpul eteric și corpul astral nu pot fi percepute decât de un clarvăzător.
Acum, această deosebire dintre om și animal îi apare clarvăzătorului și într-un alt mod, să zicem. Presupuneți, de pildă, că un clarvăzător observă un cal și un om. El vede cum capul calului, prelungit până la bot, este aureolat cu o formațiune eterică, și spune: Capul eteric al calului depășește capul fizie și are o puternică organizare. La cal, cele două nu se suprapun. La omui zilelor noastre, dimpotrivă, clarvăzătorul constată cum capul fizic și capul eteric se suprapun aproape total, au aceeași formă și aceleași dimensiuni. Elefantul face o impresie foarte curioasă, fiindcă el are un corp eteric deosebit de mare, astfel încât, privit clarvăzător, el devine un animal cu totul și cu totul grotesc. La omul de astăzi însă capul fizic și capul eteric sunt, ca formă și mărime, oarecum egale. Nu totdeauna a fost așa, ci abia în ultima treime a epocii atlanteene. La vechiul atlant capul eteric depășea cu mult capul fizic. Ele se întrepătrund apoi tot mai mult, ca să spunem așa, pentru ca în final să se suprapună. Există în creier – în apropierea ochilor – un punct care se suprapune astăzi cu alt punct foarte precis al capului eteric; în vechime, aceste puncte erau separate. La atlant, punctul eteric era în afara creierului. Aceste două puncte importante s-au apropiat treptat și, abia atunci când au coincis, ființa umană a învățat să spună „Eu”; atunci a apărut ceea ce am numit ieri sufletul conștienței. Capul a trecut atunci printr-o transformare importantă. Căci acest cap omenesc arăta la vechiul atlant cu totul altfel decât la omul actual. Pentru a înțelege cum a devenit posibilă evoluția de azi, trebuie să studiem care erau condițiile fizice în vechea Atlantidă.
Acolo nu ai fi putut găsi, mai ales în regiunile din nord, la vestul actualei Scandinavii, această diferență pe care o observăm astăzi între ploaie, negură, aer și lumina Soarelui. Aceste țări erau învăluite continuu în ceață. Oamenii care locuiau atunci în Irlanda actuală și regiunile care se prelungese în vest, nu au cunoscut niciodată distincția pe care o facem noi astăzi între ploaie și timp frumos. Ei erau tot timpul adânciți în ceață și abia odată cu potopul atlanteean masele de ceață au început să se condenseze, să coboare pe Pământ sub formă de apă. În felul acesta aerul s-a purificat. Odinioară ai fi putut să străbați întreaga Atlantidă, dar nu ai fi găsit această minune a naturii: curcubeul. Faptul a fost posibil abia după potop, într-o atmosferă în care ploaia și lumina Soarelui sunt distincte. Și când știința spiritului ne învață aceste lucruri, dacă te gândești la legende, la povestirile care descriu potopul, îndeosebi la tradițiile creștine care ni-l arată pe Noe ieșind din arcă, după potop, și contemplând curcubeul, îți poți face o idee despre profunda exactitate a acestor documente religioase. Este adevărat că abia după potopul atlanteean oamenii au putut vedea pentru prima dată curcubeul. – Acestea sunt experiențe pe care ocultistul le poate face când descoperă treptat, prin fragmente, cum aceste tradiții trebuie să fie luate riguros literal cu condiția, desigur, să înveți să cunoști aceste litere.
Către sfârșitul epocii atlanteene vezi că o anumită regiune vecină cu Irlanda actuală oferă condiții exterioare și interioare mai favorabile dezvoltării omului. Această parte a Pământului este astăzi acoperită de ape. Acolo s-a format, în sânul omenirii atlanteene, poporul cel mai dotat, cel mai pregătit să dezvolte libera conștiență umană. Și conducătorul acestor popoare, pe care de obicei literatura teosofică le numește „semiții originari”, era un mare inițiat. El a reunit în jurul lui un număr relativ mic de oameni evoluați ai acestei populații atlanteene foarte avansată spiritual și a emigrat cu ei în Orient, a traversat Europa pentru a ajunge în regiunile Tibetului actual.
Către sfârșitul epocii atlanteene, partea occidentală a Atlantidei a dispărut treptat, acoperită de ape. În acest timp Europa apărea în conformația sa actuală; în Asia, marile întinderi ale Siberiei erau încă în apă, dar sudul Asiei, deși sub un aspect cu totul diferit, exista deja. Marea masă a populației, mai puțin evoluată, se atașa parțial de nucleul care se îndrepta din vest spre est și îl urma mai mult sau mai puțin. O mare parte a populației vechii Europe este dată de aceste valuri de popoare atlanteene care s-au stabilit pe solul ei și l-au populat. În aceste curente s-au amestecat populații care făcuseră deja această migrație, altele care veneau din regiuni diferite ale Atlantidei sau chiar din vechea Lemurie. Astfel mase întregi de oameni, foarte diferite prin dotarea și calitățile lor spirituale, s-au stabilit în Europa și Asia. Micul grup care fusese condus de acea mare individualitate spirituală s-a stabilit în Asia, pentru a cultiva acolo cea mai înaltă treaptă de spiritualitate posibilă atunci. Din acest centru de cultură au pornit curenți care s-au împrăștiat în cele mai diverse regiuni ale Pământului și la cele mai diferite popoare.
Primul dintre aceste curente a coborât către India, unde a apărut, sub impulsul înaltei individualități de care am vorbit, prima civilizație, pe care noi o numim străvechea cultură indiană. Această civilizație hindusă este cu mult anterioară celei a Vedelor, despre care vorbesc tradițiile. O putem numi cultura anticilor sfinți Rishi, a acelor mari învățători care într-o epocă foarte îndepărtată a omenirii au dat prima cultură postatlanteeană.
Să ne transpunem în sufletul acelui prim curent cultural al epocii postatlanteene. El a fost în realitate prima civilizație propriu-zis religioasă a omenirii. Cele care o precedaseră pe Atlantida nu pot fi numite religioase în adevăratul sens al cuvântului. „Religia” este, în fond, o particularitate a epocii postatlanteene. De ce? E destul să te întrebi cum trăiau atlanții. Într-o stare de vagă clarvedere, datorită faptului că partea eterică a capului lor era încă în afara părții fizice. În timpul nopții, când omul se desprindea de corpul său fizic, el putea percepe această lume spirituală în care se afla; în timpul zilei, când se cufunda în corpul său fizic, el percepea lucrurile fizice din jurul său. Care era condiția omului spre mijlocul sau chiar prima treime a epocii atlanteene? Când se trezea, corpul său astral pătrundea corpul fizic și eteric, dar obiectele care îi apăreau nu aveau încă contururile atât de clar și precis delimitate cum le au pentru noi. Vă puteți face o idee despre ce vedeau ei la acea epocă dacă vă gândiți la un oraș învăluit în ceață și ale cărui felinare, seara, sunt aburite de o aură cețoasă de raze colorate. Dar distincția între conștiența de zi și inconștiența de noapte nu era încă atât de precisă ca acum. Desigur, noaptea corpul astral se strecura în afara corpurilor fizic și eteric, dar cum corpul eteric rămânea parțial unit cu corpul astral, el păstra reflexe ale lumii spirituale; este ceea ce îi dădea omului un fel de vagă clarvedere, de percepție confuză a tuturor ființelor și proceselor spirituale care îl învăluiau.
Când astăzi, în mediile științifice, se vorbeștc despre vechile legende, de mitologiile germanice și nordice, erudiții vă spun de la masa verde că această poezie este născută din imaginația poporului! Ei spun că Wotan, Thor și toți zeii legendelor nu sunt decât personificări ale forțelor naturii etc. Și există teorii întregi cu privire la această imaginație creatoare a popoarelor primitive. La auzul lor te întrebi dacă cei care emit aceste teorii nu sunt născuți într-o retortă precum homunculusul din Faustul lui Goethe și nu au văzut niciodată oameni reali. Căci cine cunoaște cu adevărat poporul nu mai este tentat să vorbească despre o atât de fecundă imaginație creatoare. Legendele zeilor nu sunt altceva decât vestigiile faptelor reale pe care oamenii le-au văzut odinioară prin clarvedere. A existat un Wotan! Omul trăia noaptea printre zei în lumea spirituală; îi cunoaștea pe Wotan și Thor tot așa de bine cum cunoaște aici jos pe aproapele său făcut din carne și sânge. Fondul mitologiilor și al legendelor, îndeosebi cele germanice, este tocmai ceea ce naturi primitive au continuat să vadă mult timp încă în această stare de clarvedere vagă.
Masele care emigrează din est către vest, și care au locuit în regiunile numite mai târziu Germania, aveau toate o anumită treaptă de clarvedere, variind după individ, astfel încât, cel puțin în anumite perioade, ei mai puteau percepe lumea spirituală. În timp ce cel mai mare dintre inițiați emigrase în Tibet și dirija de acolo prima colonie culturală apărută în Indii, în Europa au rămas inițiați care cultivau viața spirituală cu ajutorul Misteriilor. La aceste popoare Misteriile erau, de pildă, cele druidice, despre care omenirea de astăzi nu mai știe nimic, căci și puținul pe care găsește să-l spună nu este decât un talmeș-balmeș, o harababură de ipoteze. Dar ce este important de notat este faptul că atunci când se vorbea despre lumile superioare existau totdeauna câțiva oameni care știau despre lumile spirituale. Este ceea ce se întâmpla și la druizi, la popoarele Rusiei Occidentale și la scandinavi, unde se celebrau Misteriile troților. Dacă vorbeau despre Wotan sau despre raportul dintre Baldur și Hodur, pentru acești câțiva nu era ceva complet necunoscut. Mulți viețuiseră ei înșiși în stări de conștiență deosebită astfel de evenimente, iar cei care nu le vietuiseră le auziseră de la vecinul lor demn de crezare.
În Europa, peste tot, persista încă amintirea vie a ceea ce fusese soarta comună pe Atlantida. Ce se petrecea în realitate? Un fel de comuniune cu totul naturală a oamenilor cu lumea spirituală și cu ceea ce se numește astăzi cerul. Omul intra permanent în lumea spirituală și trăia în ea. El nu simțea deci pe atunci nevoia unei religii care să îi atragă atenția asupra spiritului și a realității sale. Religia înseamnă legătură, ceea ce releagă lumea fizică de lumea spirituală. Nu era deloc nevoie să relegi omul acelor timpuri de o lume pe care el o cunoaștea din experiență directă. Așa cum dumneavoastră nu aveți nevoie de nimeni care să vă facă să credeți în florile de câmp, în animalele pădurii, pentru că le vedeți, atlantul credea în zei și spirite nu printr-o învățătură religioasă ci pentru că îi viețuia.
Odată cu înaintarea omenirii, omul a atins conștiența clară de zi. El a plătit această achiziție cu pierderea clarvederii sale. Ea îi va fi redată în viitor alături de conștiența clară de zi, actuală. La străbunii noștri europeni legendele și povestirile mitologice sunt în mare parte născute din imagini-amintire ale timpurilor vechi. Și prin ce se deosebeau de ceilalți ființele cele mai avansate dintre ei? Oricât de bizar ar părea, cei pe care conducătorul i-a dus până în Tibet, cei care erau cei mai evoluați spiritual deja pierduseră conștiența veche clarvăzătoare, de vis. În ce constă în fond trecerea de la a patra rasă la a cincea? În faptul că ea a dobândit vederea de zi, în deterimentul vechii clarvederi. Acest mare inițiat și conducător și-a luat cu sine unicul său grup tocmai pentru a nu fi obligat să trăiască printre cei care erau încă la stadiul vechiului popor atlanteean. Și, chiar printre cei din acest grup, doar unii care s-au antrenat special, care au urmat drumul unei instruiri oculte, au putut fi conduși în lumile superioare.
Oamenii acelei epoci au păstrat ceva din vechea lor conviețuire cu lumea spiritual-divină: dorul după aceasta! Chiar dacă se închisese poarta spre lumea spirituală, dorul după această lume rămăsese. Iată cam ce resimțea un om din acea epocă. Mitologiile, legendele îi spuneau: A fost un timp în care străbunii noștri priveau în lumea spirituală, în care ei trăiau împreună cu spiritele și zeii, în care erau adânciți cu totul în realitatea spirituală mai profundă. O, dacă am putea să intrăm și noi acolo! Așa își spuneau ei. Acest dor stă la obârșia anticului mod de inițiere hindusă. Ea s-a născut din dorul după o stare pierdută; ea constă în a părăsi pentru un anumit timp conștiența clară de zi, nou dobândită, pentru a se readânci în starea de altădată. Această metodă este cea a disciplinei yoga, cea de inițiere antică a Indiei. Ea constă în a restabili artificial legătura care se pierduse pe cale naturală. Reprezentați-vă pe unul dintre acești atlanți, al cărui cap eteric încă depășea cu mult capul fizic. Când corpul astral părăsea corpul fizic și eteric, o mare parte a corpului eteric rămânea încă unită cu corpul astral și ceea ce viețuia corpul astral se putea imprima în corpul eteric. Prin aceasta puteau fi conștientizate trăirile sale. Către sfârșitul Atlantidei, când partea eterică a capului s-a retras total în corpul fizic, noaptea, corpul astral ieșea cu totul din corpul eteric. În vechea inițiere trebuia încercat să se desprindă artificial corpul eteric, adică se cufunda neofitul într-un fel de somn letargic, un somn asemănător morții, care dura trei zile și jumătate. În acest timp, corpul eteric se înălța deasupra corpului fizic; legăturile se relaxau și marile viziuni ale corpului astral se imprimau în corpul eteric. Când corpul eteric era readus în corpul fizic, omul își amintea ceea ce viețuise în lumile spirituale.
Aceasta este vechea metodă de inițiere, inițierea yoga, prin care el se ridica, să zicem așa, din lumea pământească, în care fusese strămutat, pentru a se întoarce în lumea spirituală. Această inițiere a dat întregii culturi umane care a ieșit din ea un caracter din care încă mai găsim o reflectare în civilizația hindusă târzie. Am putea să o caracterizăm astfel: adevărul, realitatea, existența nu se află decât în lumea spirituală, în care pătrunzi smulgându-te din lumea fizic-senzorială. Pe Pământ omul trăiește în mijlocul regnurilor lumii fizice: regnul mineral, regnul vegetal, regnul animal. Dar ele nu sunt adevărul, ele nu sunt decât aparență; omul a pierdut contactul cu adevărul primitiv și trăiește acum în lumea aparenței; a iluziei, a mayei. Astfel, pentru vechiul suflet hindus lumea fizică nu este decât maya. În această stare sufletească trebuie să încerci să pătrunzi prin sentiment, nu prin teorii abstracte. Pentru vechiul hindus, a nu atribui nicio valoare mayei era un semn de sfințenie. Și această lume fizică este într-adevăr pentru el o iluzie; el nu găsește realitatea decât când iese din această lume prin yoga, pentru a se readânci în lumea în care trăiseră și străbunii săi în timpurile atlanteene.
Sensul întregii evoluții care urmează este ca omul să se obișnuiască cu Pământul care îi este destinat și să îi aprecieze valoarea. A doua epocă de civilizație, anterioară timpurilor istorice, face un pas mai departe în această direcție; o numim civilizalia Persiei antice, din cauza poponalui care a ocupat mai târziu același teritoriu; și aici avem în vedere nu cultura persană târzie ci o cultură preistorică.
Prin caracterul său, prin conținutul sentimentelor sale, ea diferă deja în mod esențial de prima. Devenea tot mai greu să desprinzi din corpul fizic corpul eteric; era totuși încă posibil parțial, și, într-un fel, a rămas așa până la Christos. În timpul acestei antice culturi persane omul începe să prețuiaseă maya sau iluzia, să o considere ca ceva valoros. Indianul se simțea bine când putea fugi de iluzie; pentru persan, ea devenise un câmp de muncă. Este adevărat că încă vede în ea un dușman, dar acest dușman trebuie să fie învins. De aici apare mai târziu lupta dintre Ormuzd și Ahriman, luptă care îi învață pe oameni să se unească cu zeii buni pentru a lupta împotriva puterilor zeilor răi, ascunse în materie. Vechiul persan încă nu a ajuns să iubească realitatea fizică, dar el nu mai fuge de ea ca vechiul hindus; el o lucrează, vede aici locul eforturilor sale, arena unde are ceva de învins. Această a doua epocă de civilizație a făcut deci un pas înainte în cucerirea lumii fizice.
Vine apoi cea de a treia treaptă de civilizație; ne apropiem treptat de epocile istorice. În știința ocultă o numim civilizalia caldeo-babiloniană-asiro-egipteană. Toate aceste civilizații au fost fondate prin colonii, având în fruntea lor mari conducători. Prima colonie a întemeiat civilizația Indiei antice, a doua pe cea a Persiei antice, a treia a mers mai departe către vest și a fondat civilizația caldeo-babiloniană-asiro-egipteană. Cucerirea lumii fizice face atunci un pas important. Vechiului persan această lume fizică îi apărea drept o masă nesupusă ce trebuia transformată, dacă voia să acționeze în ea cu ceea ce gândeau spiritele bune ale adevăratei realități spirituale. Dar acum omul s-a familiarizat cu această realitate fizică. Luați vechea astronomie caldeeană, care este una din manifestările cele mai ciudate, cele mai mărețe ale spiritului uman după Atlantida. Sunt studiate orbitele astrelor, sunt cercetate legile cerului. Când contempla cerul, hindusul își spunea: Oricare ar fi mersul stelelor și oricare ar fi legile care acționează acolo, nu merită truda să le cercetezi! Pentru omul culturii egiptene însă era chiar de foarte mare importanță înțelegerea acestor legi. Era un interes deosebit pentru studiul condițiilor pământești și se fondează o geometrie. Se explorează maya și ia naștere știința exterioară. Omul cercetează gândurile zeilor și se simte obligat să lege activitatea sa personală de o mână divină, a cărei urmă o găsește gravată în materie. Veți avea o cu totul altă idee despre noțiunea de stat, dacă veți studia profund condițiile vieții sociale din timpurile caldeo-egiptene, fiindcă cei care conduceau statul cunoșteau și legile care conduc mersul stelelor și după care se mișcă corpurile cerești. Ei studiaseră mișcările astrelor și știau că trebuie să existe o armonie între ceea ce se petrece în cer și ceea ce se petrece pe Pământ. După evenimentele cerului, ei prescriau ceea ce urma să se întâmple în cursul timpurilor pe Pământ. Chiar la începutul epocii romane – a patra epocă după Atlantida – exista încă conștiența unui raport între evenimentele pământești și cele ale cerului.
În vechile Misterii, la începutul unei epoci era prevăzut tot ce urma să aibă loc pentru mult timp. Și, de pildă, în zorii istoriei romane, în înțelepciunea Misteriilor s-a știut: urma să vină un timp care va fi marcat prin cele mai diverse destine care se atribuiau ținutului Albalonga. Pentru cine știe să citească, aici este spus clar, prin această expresie de adânc simbolism, că înțelepciunea preoțească a punctat, ca să spunem așa, de mai înainte civilizația vechii Rome. „Albalonga”. Este lungul veșmânt sacerdotal. Astfel, în aceste vechi țări, evenimentele istorice ce urmau să aibă loc erau, pentru a folosi o expresie tehnică, „punctate”. S-a știut că există un șir de șapte epoci și, după acest număr șapte, s-a împărțit viitorul, conturându-se un plan al istoriei. Va fi ușor de arătat că în cei șapte regi ai Romei care sunt înscriși de la începutul epocii romane în „Cărțile sibiline” sunt încriptate tablouri istorice profetice. Dar în acel timp oamenii știau și că ceea ce vedeau înscris în astre era ceea ce ei urmau să și trăiască. – Și, la mari evenimente, urmau să consulte cărțile sacre; de aici vine respectul lor pentru „Cărțile sibiline” și misterul cu care acestea erau învăluite.
Astfel, omul epocii a treia a făcut să intre spiritul în materie; el a impregnat cu spirit lumea exterioară. Găsești, în acest sens, în această epocă a celui de al treilea curent de civilizație, cel al culturii-caldeo-babiloniană-asiro-egipteană, nenumărate mărturii istorice.
Și pentru a înțelege bine timpul nostru trebuie să știi ce relații importante există între epoca noastră și această civilizație. Aș vrea să vă dau un exemplu ca să înțelegeți cât de strâns se leagă lucrurile între ele pentru cel ce știe să le primească în profunzime. Niciodată o civilizație omenească nu a fost încă atât de egoistă, atât de lipsită de ideal ca cea de azi, și ea va deveni și mai mult în timpurile viitoare; egoismul, utilitarismul își ating apogeul; căci astăzi spiritul este în întregime înghițit de viața materială. Omenirea a trebuit să cheltuiască o forță considerabilă pentru a ajunge la marile invenții, la marile descoperiri ale timpurilor moderne, îndeosebi la cele din secolul al XIX-lea. Ce energie spirituală există în spatele invenției telegrafului, telefonului, căilor ferate etc! Câte forțe spirituale folosite, cristalizate, pentru a asigura relațiile comerciale de pe Pământ, pentru ca, de pildă, o sumă de bani înscrisă aici să fie plătită la vederea unei hârtii tipărite, a unui cec la Tokyo!? Și te întrebi atunci: Această forță spirituală slujește ea la progresul spiritual? Dacă pui astfel problema, trebuie să recunoști: Voi construiți căi ferate dar ele nu folosesc decât la a transporta ceea ce va sluji în final la a hrăni, iar când călătoriți voi înșivă, o faceți tot în legătură cu necesitățile voastre; cel mai adesea te vezi în raport cu nevoi analoage. Ce importanță are pentru știința spiritului faptul că grâul se sfărâmă între pietre sau că ajunge să vină de departe, cu trenul sau vaporul? Forța spirituală este astăzi imensă, dar ea este în slujba țelurilor esențialmente personale. Care să fie sensul a ceea ce oamenii își mijlocesc în felul acesta? Probabil nu astroposofia, adevărurile spirituale! Telegraful, vaporul cu aburi nu interesează decât prin cantitatea de bumbac ce poate fi transportată din America în Europa, sau pentru alte necesități personale de acest gen: oamenii au coborât în adâncurile cele mai mari ale necesității personale, ale personalității celei mai materialiste. Dar acest principiu utilitarist egoist era necesar să apară o dată pentru că în cursul întregii evoluții omul se va înălța cu atât mai sus cu cât a coborât mai jos. Dar ce anume s-a întâmplat încât omul să pună atâta preț pe personalitatea sa, prin ce se simte el atât de mult personalitate individuală și prin ce a fost pregătit faptul că omul se simte atât de refractar față de lumea spirituală în existența sa dintre naștere și moarte?
Esențialul în acest sens a fost pregătit de cea de a treia epocă după Atlantida. Pe atunci omul voia să păstreze forma corpului său fizic chiar și după moarte, prin mumie. Îmbălsămând corpul, s-a voit cu orice preț să i se mențină forma. Atașamentul față de persoana individuală s-a imprimat atât de puternic încât la reîntrupare apare ca sentiment al personalității. Este un rezultat al practicilor de îmbălsămare din epoca egipteană. În evoluția umană totul se leagă, este în legătură. Tocmai pentru că egiptenii îmbălsămau morții, oamenii epocii a cincea au o conștiență atât de personală de ei înșiși. Evoluția ascunde taine adânci!
Vedeți astfel cum oamenii coboară tot mai adânc în maya și pătrund materia cu tot ceea ce își doresc. În epoca a patra după Atlantida, epoca greco-latină, omul proiectează ființa sa interioară în lumea exterioară. În Grecia, vedeți cum omul se obiectivează pe sine în materie, în forme. El dă zeilor propria sa formă umană. În dramele lui Eschil regăsești încă ecoul acestei voințe a omului de a-și pune în valoare în artă propria sa individualitate. El pășește chiar în planul fizic și creează o imagine a sa. Și în civilizația romană, prin instituțiile civice, omul creează o imagine a sa. Ar fi dovada celui mai cras diletantism să transpui instituțiile juridice de astăzi dincolo de epoca romană. Ceea ce întâlnești anterior este, conform noțiunii, cu totul altceva decât „ius”, dreptul. Căci noțiunea despre ființa umană ca o personalitate exterioară, noțiunea juridică despre om nu exista înainte. În vechea Grecie exista „polisul”, micul oraș-stat, și omul se simțea un membru al acestuia. Acum ne este greu să retrăim această stare de conștiență a grecilor. În cultura romană lumea fizică este atât de prezentă încât personalitatea omenească individuală apare și juridic ca subiect de drept, ca cetățean roman. Astfel totul avansează în trepte și vom vedea și cum personalitatea se accentuează și crește tot mai mult prin această lume fizică. Omul se adâncește tot mai mult în materie.
Civilizația noastră actuală este prima care a urmat culturii greco-latine; ea este deci a cincea epocă după Atlantida. Vor urma alte două epoci, a șasea și a șaptea. Epoca greco-latină ocupă mijlocul acestui șir și în această epocă de mijloc și-a făcut Christos Iisus apariția pe Pământ. Cum toate lucrurile din această lume sunt pregătite, epoca a treia a pregătit ceea ce trebuia să fie cel mai mare eveniment pământesc, evenimentul care a survenit atunci când oamenii își dezvoltaseră atât de mult personalitatea încât s-au pus pe ei înșiși în prim-plan, modelând zeii după asemănarea lor. În epoca greacă, omul creează în arta sa o lume zeiască, proiectându-și propria sa imagine. El repetă acest lucru când creează formele statului. Astfel, el a coborât până la înțelegerea materiei, până la cununia dintre maya și spirit. Este punctul în care omul a ajuns până la înțelegerea personalității. Tot atunci a putut înțelege și că Dumnezeu a coborât într-o persoană umană. În mijlocul acestei evoluții postatlanteene, Dumnezeu însuși îi apare sub forma unui om. Când vezi cum artistul a creat în operele de artă grecești o imagine a sa, poți spune că vezi aievea ce s-a petrecut atunci. Și când treci de la civilizația greacă la cea a romanilor, nu este în realitate ca și cum zeitățile înseși ar fi coborât de pe soclul lor și circulă acum în togele romane? Le vezi cu adevărat!
Așa s-a dezvoltat omul din timpul în care se simțea un mădular al divinității până la a se simți pe sine ca personalitate. El concepe însăși divinitatea ca pe o persoană care a coborât printre oameni într-un corp de carne.
Iată ce trebuie să ne facă să înțelegem pentru ce a coborât Christos Iisus tocmai în acel moment al evoluției. Vom vedea, data viitoare, cum s-a derulat acest Misteriu anunțat profetic în timpurile care l-au precedat, acționând asupra timpurilor ce vin.
