Conferințele precedente v-au arătat care este poziția noastră în ce privește Evanghelia după Ioan când ne plasăm pe terenul științei spiritului. Ați constatat că nu este vorba de a desprinde din ea unele adevăruri despre lumile spirituale, ci de a arăta că poți să pătrunzi în lumile spirituale fără ajutorul vreunui document uman, așa cum înveți matematicile în ziua de azi; le înveți după ceea ce sunt ele în realitate și nu după vreo carte-document din secolele trecute prin care ni s-a comunicat o parte sau alta a matematicii în cursul evoluției omenirii. Ce știu astăzi copiii care învață la școală rudimente de geometrie, pentru care este suficientă rațiunea, ce știu ei despre Euclid, despre cărțile care au revelat oamenilor pentru prima dată geometria! Dimpotrivă, când ai învățat prin tine însuți geometria poți cu atât mai bine să apreciezi valoarea cărții lui Euclid. Acest lucru ne arată tot mai mult că acele adevăruri care se referă la viața spirituală le poți dobândi din viața spirituală însăși. Când le-ai găsit și te întorci la documentele istorice, descoperi acolo, ca să spunem așa, ceea ce știai deja; ajungi atunci la o apreciere justă și cu adevărat clară a acestor documente. Am văzut în cursul acestor conferințe că Evanghelia după Ioan nu pierde nimic prin această metodă; respectul, venerația pe care o inspiră textele sacre nu sunt cu nimic mai prejos față de cele resimțite de cei ce stau dintru început pe acest sol. Am văzut chiar că învățăturile cele mai profunde despre creștinism, pe care, la fel de bine, le putem numi înțelepciune universală, se regăsesc, în Evanghelia după Ioan. Și am văzut că, dacă pătrunzi esența creștinismului, abia atunci poți înțelege de ce Christos a trebuit să apară la un moment precis al evoluției, la începutul erei noastre.
Am văzut omenirea dezvoltându-se treptat, în urma potopului atlanteean și fondând mai întâi civilizația Indiei antice, caracterizată prin dorul, nostalgia și amintirea lumilor spirituale. Oamenii își aminteau de timpurile care precedaseră potopul, când natura umană avea încă un fel de vagă clarvedere care permitea să te adâncești în lumea spiritelor și să ai o experiență la fel de vie ca cea pe care o avem astăzi în ce privește cele patru regnuri ale naturii: mineral, vegetal, animal și uman. Am văzut că înainte de potop nu exista o diferență marcantă între conștiența de zi și conștiența de noapte. În timpul somnului, experiența spirituală a omului nu avea obscuritatea actuală; când imaginile vieții diurne se atingeau, omului i se deschideau realitățile vieții spirituale. El era în mijlocul lor. Apoi, dimineața, când se cufunda din nou în corpul său fizic, viețuirile și adevărurile lumii divin-spirituale recădeau în întuneric, iar în jurul lui se trezeau imaginile realității fizice, ale regnurilor mineral, vegetal etc. O delimitare strictă între conștiența nocturnă și conștiența diurnă nu s-a stabilit deeât după catastrofa atlanteeană. În ce privește percepția nemijlocită, omul era oarecum rupt de realitatea spirituală și legat tot mai mult de realitatea pur fizică. I-a rămas doar amintirea că există și un alt regn, cel al entităților și proceselor spirituale, și de această amintire s-a legat dorul sufletului său de a urca din nou, prin orice fel de mijloace, în sferele din care el a coborât. De aceste stări excepționale nu au avut parte decât câțiva aleși, inițiații, ale căror simțuri interioare erau trezite în lăcașurile vechilor Misterii; ei puteau depune mărturie în fața celor care nu erau în stare să vadă că lumile spirituale sunt o realitate. În vechea cultură indiană, yoga era procedeul prin care omul reintra în vechea stare crepusculară de clarvedere. Când ființe de natură excepțională erau inițiate, ele deveneau conducătorii omenirii, martorii lumii spirituale.
Sub impresia acestei dorințe, a acestei nostalgii, s-a format în sânul civilizației Indiei antice prevedice această stare, această dispoziție sufletească pentru care realitatea exterioară nu este decât maya, iluzie. Se spunea: Adevărata realitate nu este decât în lumea spirituală, în care noi putem pătrunde numai printr-o stare excepțională, prin yoga; această lume a ființelor și proceselor spirituale este reală. Ceea ce omul vede cu simțurile sale este nereal, este iluzie, este maya! – Acesta a fost primul sentiment religios fundamental al epocii postatlanteene, iar yoga a fost prima formă de inițiere. În acele timpuri încă nu se înțelegea misiunea propriu-zisă a epocii postatlanteene. Misiunea omenirii nu era de a privi realitatea pe care noi o numim senzorială drept maya sau iluzie, de a fugi și a ne înstrăina de ea, ci de a cuceri tot mai mult realitatea fizică și de a deveni stăpânul lumii aparențelor fizice. Și, de asemenea, era firese ca la început omenirea, plasată pentru prima dată în planul fizic, să nu fi văzut aici decât maya sau iluzie. Dar această stare sufletească nu trebuia să persiste, nu trebuia să se statornicească. Și am văzut cum omenirea postatlanteeană cucerește bucată cu bucată împărăția fizică și se leagă de ea.
În cursul anticei civilizații persane (cea pe care o numim astfel în istorie, sau civilizația zoroastriană, nu este decât ultimul și îndepărtatul ecou), oamenii au făcut primul pas către cucerirea lumii fizice. Ei nu o iubeau încă, nu găsim nicăieri ceva asemănător unui studiu al lumii fizice, dar există totuși un progres față de vechea cultură hindusă; în ceea ce ne-a rămas până târziu de la această veche cultură hindusă se regăsește peste tot această stare sufletească ce privește realitatea fizică drept iluzie. De aceea cultura noastră prezentă n-ar fi putut niciodată să provină din acea cultură indiană. Întreaga înțelepciune hindusă își îndrepta privirea spre lumea spirituală, care exista ca amintire, și se întorcea de la lumea fizică, căreia nu îi atribuia nicio valoare. Ea n-ar fi putut niciodată să atingă această stăpânire a legilor naturii, care constituie astăzi însăși baza civilizației noastre. Căci, pentru ea, la ce bun să cunoști aceste legi dacă ele nu sunt decât iluzie! Chiar dacă acest lucru s-a schimbat mai târziu și în cultura indiană, această schimbare nu a venit din India; influențe ulterioare străine au fost cauza.
În Persia antică realitatea fizică devine de la început un câmp de muncă; ea este privită încă drept expresia unei zeități astrale, dar deja încolțește speranța că acest câmp material al realității poate fi pătruns cu ajutorul zeului luminii, poate fi transformat cu totul într-unul pătruns de puterile spirituale și zeii buni. Persanul privea încă realitatea ca domeniul zeului întunericului, dar avea totuși speranța că va putea încorpora în ea forțele zeilor buni.
Următoarea civilizație este cea asiro-babiloniană-caldeo-egipteană. Pentru oamenii acestei epoci, cerul înstelat nu mai este o maya, ci o scriere pe care o pot descifra. Acolo unde hindusul nu vedea decât maya în mersul și scânteierea astrelor, omenirea acestei a treia epoci vede expresia legilor și intențiilor ce vin de la entități divin-spirituale. Puțin câte puțin apare sentimentul că realitatea exterioară, departe de a fi o iluzie, este manifestarea ființelor divin-spirituale. Cu civilizația egipteană încep să se folosească, pentru împărțirea Pământului, noțiuni dobândite din citirea astrelor. De ce au devenit egiptenii învățători întru ale geometriei? Pentru că ei au crezut că prin gândurile cu care împărțeau Pământul poți să stăpânești și materia și o poți și transforma, dacă spiritul omului o poate înțelege. Oamenii care vin după aceea pătrund treptat această lume materială cu ajutorul spiritului lor, care se trezește tot mai mult și înăuntrul omului.
Vă aduceți aminte că abia către sfârșitul Atlantidei ajunseseră oamenii să resimtă în ei Eul sau „Eu sunt”-ul. Atât timp cât oamenii contemplau imaginile spirituale le era clar că ei înșiși țin de lumea spirituală, că erau chiar o imagine printre imagini. Dar acum venise vremea în care spiritul putea fi cuprins în interior. Să privim acum ceva ce am pomenit puțin astăzi, evoluția propriului interior al omului.
Atât timp cât atlantul a putut percepe în jurul lui printr-un fel de conștiență de vis, clarvăzătoare, el n-a ținut cont, ca să spunem așa, de ceea ce se petrecea în el. Lumea interioară, care este percepută cu Eul sau „Eu sunt”-ul, încă nu avea în ochii lui contururi foarte precise, clare; în măsura în care lumea spirituală a dispărut pentru el, omul a devenit conștient de propria sa spiritualitate. În epoca hindusă veche mai exista însă și o altă dispoziție stranie a propriei spiritualități. Se spunea: Dacă vrem să pătrundem în lumea spirituală, să depășim iluzia, trebuie să ne pierdem în lumea spirituală, trebuie să înăbușim cât putem „Eu sunt”-ul și să ne ridicăm la spiritul universal, la Brahma. Vechea inițiere era înainte de toate o renunțare la elementul personal, o ridicare impersonală în lumea spirituală.
Nu tot așa stau lucrurile cu a treia epocă. Căci până în epoca a treia de cultură conștiența de sine a omului s-a dezvoltat tot mai mult. El a devenit tot mai conștient lăuntric de ființa Eului său. Învățând să iubească natura din jurul lui, să o pătrundă prin legile pe care spiritul omenesc le găsește prin sine însuși, și nu printr-o stare crepusculară de vis, omul devine tot mai conștient de Eul său. În Egiptul antic această conștiență a personalității atinge o anumită culminație. Dar aici vine să se amestece un alt sentiment, ce poate lăsa totodată impresia a ceva inferior, acela de a se simți înlănțuit de lumea exterioară, de a nu mai putea să regăsească un contact cu lumea originară, de unde a ieșit omul. Aceste două dispoziții fundamentale trebuie să ni le zugrăvim foarte clar în fața ochilor, dacă vrem să înțelegem întreaga obârșie a problemei.
Dacă atlanții și chiar vechii hinduși aspirau la a-și anula personalitatea, lucrul acesta era pentru ei cu totul natural; în fiecare noapte, atlanții, anulându-și personalitatea, intrau într-o lume a spiritelor. Și hindușii, prin inițiere, prin yoga, se dizolvau în impersonal. A se odihni în divinitatea universală, asta se voia. Acest sentiment de odihnire în sânul unui tot a rămas în conștiența generațiilor ca un ultim vestigiu în omenire – este vorba de conștiența că te tragi dintr-un șir de generații, că individul, prin sângele său, se leagă prin generații de străbunul cel mai îndepărtat. Era starea provenită din antica dispoziție prin care se simțea sălășluind într-un divin-spiritual. S-a ajuns astfel ca oamenii ce parcurseseră o evoluție normală să înceapă, în a treia epocă de cultură, să se simtă ca indivizi, dar în același timp să știe că sunt oblăduiți într-un tot, într-un divin-spiritual, că prin înrudirea de sânge sunt legați de o întreagă linie de strămoși și că, pentru ei, Dumnezeu trăia în sângele curs de-a lungul generațiilor.
Și am văzut cum în poporul Vechiului Testament această idee ajunge la apogeu. „Eu și Tatăl Avraam suntem una.” Asta înseamnă, pentru fiecare individ, conștiența de a fi înglobat într-un tot care urcă până la Tatăl Avraam. Cam aceasta era dispoziția fundamentală a tuturor semințiilor normal dezvoltate care trăiau atunci în a treia epocă de cultură. Însă doar poporul Vechiului Testament a primit profeția unui principiu și mai profund decât principiul Tatălui divin – care curge în sângele generațiilor. Am arătat marele moment din evoluția omenirii în care acest fapt este anunțat profetic. Este momentul în care Moise aude strigătul: „Spune, când vei vesti numele meu, că «Eu sunt»-ul ți-a spus asta!”; atunci răsună pentru prima dată profeția și revelația Logosului, a lui Christos. Este profeția care anunță că în Dumnezeu nu trăiește numai principiul consangvinității ci și cel al unei spiritualități pure. Ceea ce străbate astfel tot Vechiul Testament este un curent profetic. Și iată acum întrebarea la care trebuie să ne oprim: Cine a revelat în felul acesta pentru prima dată numele său lui Moise? Ajungem la un pasaj din Evanghelia după Ioan pe care, iarăși, comentatorii l-au examinat foarte superficial, refuzând să vadă că în aceste scrieri totul trebuie să fie cercetat cât mai exact. Cine era deci cel care își anunța profetic numele, căruia trebuia să i se dea numele de „Eu sunt”?
Vom ști aceasta dacă vom pătrunde, printr-un studiu serios sensul unui pasaj aflat în capitolul 12, versetul 40. Christos Iisus spune că s-a împlinit un cuvânt al profetului Isaia, prin care a fost prezis că iudeii nu ar vrea să-L recunoască pe Christos Iisus. Iată cum Iisus însuși se referă la Isaia:
„Au orbit ochii lor și le-a împietrit inima, de teamă ca să nu vadă cu ochii și să nu înțeleagă cu inima, și să nu se întoarcă și Eu să-i vindec.
Aceasta a zis Isaia când a văzut slava Lui și „a vorbit cu El.” Isaia „a vorbit de El!”. Cu cine vorbește Isaia? Este ceea ce ne spune pasajul următor (Isaia 6, 1):
„În anul morții regelui Osias, am văzut pe Domnul așezat pe un tron înalt și sublim, iar pulpanele hainei sale umpleau templul.”
Pe cine vede deci Isaia? Evanghelistul o spune clar: El îl vede pe Christos. – În spirit a putut fi văzut totdeauna. Și dumneavoastră nu vă veți mai mira că ocultistul spune că Cel care a fost anunțat prin Moise sub numele de „Eu sunt” este aceeași entitate care a apărut ca Christos pe Pământ. Adevăratul „Spirit al lui Dumnezeu” din Antichitate nu este altul decât Christos. Iată-ne deci în fața unui pasaj din documentele religioase care rămâne de neînțeles când nu știi să-l descifrezi corect. Și trebuie să vezi în mod foarte clar aici acest lucru, căci cuvântele „Tatăl”, „Fiul” și „Duhul Sfânt” au dat loc la multe confuzii stranii. Aceste cuvinte au fost folosite din toate timpurile în lucrările exoterice, în modul cel mai diferit. Și asta pentru ca adevăratul sens esoteric să nu fie imediat divulgat. Când în vechea religie iudaică se vorbea despre „Tatăl”, se vorbea înainte de toate despre principiul care curge prin sângele generațiilor, adică material. Dacă se vorbea despre „Domnul”, cum face aici Isaia, despre Cel care se manifestă spiritual, atunci era vorba despre Logos, ca în Evanghelia după Ioan. Și tocmai asta vrea să spună evanghelistul: Cel care a fost totdeauna vizibil în spirit este chiar Cel care s-a făcut carne și care a rămas printre noi! – Dacă ne-am lămurit că și în Vechiul Testament se vorbește într-un anumit context despre Christos, vom înțelege și care este locul vechiului popor evreu în evoluția noastră. Spiritul acestui popor a ieșit din civilizația egipteană; apoi s-a desprins de ea.
Vedem apoi continuându-se cursul normal al evoluției omenirii, așa cum am descris ieri. După Atlantida vine civilizația Indiei antice, apoi cea a Persiei antice, apoi cea de a treia, care este cea asiro-babiloniană-caldeo-egipteană, urmată de cea de a patra sau epoca greco-latină. Astăzi ne aflăm în cea de a cincea. Înainte să înceapă epoca a patra, se vede apărând o ramură tainică care iese din epoca a treia, acel popor care va oferi terenul pe care se va dezvolta creștinismul. Dacă rezumăm tot ce am spus în conferințele noastre, vom găsi și mai de înțeles apariția lui Christos în cea de a patra epocă de cultură.
Am arătat deja că în această a patra epocă omul este pe punctul de a avea propria sa spiritualitate, un Eu independent în raport cu lumea în care este plasat; și din acest spirit care este în el, cu propriul său Eu, omul pătrunde treptat materia. În arta plastică și dramatică din Grecia, omul vede prinzând chip ceea ce el numește avuția sa sufletească. Apoi, în lumea romană, în conștiența omului apare și ceea ce este el însuși; pentru lumea exterioară, el fixează aceasta în „ius”, adică legea, chiar dacă știința juridică actuală te împiedică să vezi asta. Dar când cunoști istoria dreptului știi că adevărata noțiune de drept, cea care îl privește pe om din unghi juridic, nu a apărut decât în această a patra epocă, când conștiența de a fi un individ îl face să se simtă pentru prima dată cetățean. Încă din Grecia individul se simțea un element al orașului-stat; era mai important să fii atenian decât să fii un individ. Dar a spune „Eu sunt roman” este cu totul altceva decât a spune „Eu sunt atenian”. Când spun „Eu sunt roman” înseamnă a avea valoare, a avea o voință ca individ, ca cetățean al statului. Vedeți, de pildă, că noțiunea de „testament” este o noțiune romană și nu poate exista decât pornind din această epocă. Abia atunci omul individualizat își personalizează destul voința pentru a și-o putea extinde și dincolo de moarte. Datele științei spiritului concordă în toate detaliile cu faptele reale.
Omul ajunsese deci să pătrundă materia cu ajutorul spiritului său și mai târziu o face tot mai mult. A patra epocă este cea în care omul încorporează integral materiei ceea ce cuprinde în spiritul său. În epoca egipteană încă mai vedeți în piramidă cum spiritul și materia se luptă, cum ceea ce spiritul concepe nu se exprimă în întregime în materie. Marea cotitură care are loc în epocile ce urmează Atlantidei se exprimă în forma templului grec. Nu există arhitectură mai perfectă, care să aibă o expresie mai pură a legităților interioare ale spațiului, ca cea greacă. Coloana este concepută exclusiv ca suport, iar ceea ce stă pe ea este conceput ca trebuind să fie susținut și care exercită o presiune. O idee suverană, emancipată despre spațiu se exprimă în templul grec până în cele mai mici detalii. Puțini au fost cei care mai târziu au resimțit ideea de spațiu ca atunci. Unii au resimțit-o, dar mai curând în pictură. Observați modul în care este tratat spațiul în Capela Sixtină; lipiți-vă de zidul din fund, acolo unde se află „Judecata de apoi” și ridicați-vă ochii: vi se va părea că peretele din spate se ridică oblic în înălțime. Asta pentru că artistul a simțit ideea de spațiu și nu a perceput-o abstract, precum ceilalți oameni. De aceea acest perete pare, în mod miraculos, înclinat. Asta înseamnă să nu mai simți ideea de spațiu precum un grec. Există un simț artistic care percepe în spațiu dimensiuni ascunse, tainice.
Simțul arhitectonic nu ține de ochi ci de altceva. Astăzi se crede cu ușurință că la dreapta este același lucru cu la stânga, sus este același lucru cu jos și în față este același lucru cu în spate. Vezi în unele tablouri zburând trei, patru sau cinci îngeri. Sunt în așa fel pictați încât dau impresia că dintr-o clipă în alta vor cădea. Dacă ar fi fost pictați de un artist în care trăiește simțul spațiului, ei s-ar susține reciproc. Dar pentru asta trebuie să resimți prin pictură raporturile dinamice ale spațiului. Grecul le-a redat prin arhitectură; el nu resimțea orizontala ca linie, ci ca o forță de apăsare, iar coloana nu era pentru el numai băț, baston, ci o forță de susținere. A te simți unit cu liniile spațiului înseamnă „să simți geometrizând spiritul viu”. Iată ce înțelegea Platon când folosea această bizară expresie: „Dumnezeu geometrizează mereu.”
Aceste linii există în spațiu, ele sunt cele care i-au inspirat pe greci la construcția templului lor.
Ce este deci templul grec? Este, cu necesitate, o casă a lui Dumnezeu. El este cu totul diferit de biserica actuală, care este un loc unde se predică. În templul grec locuiește însuși Dumnezeu; oamenii nu se află acolo decât întâmplător, când vor să fie împreună cu Dumnezeu. Aceste forme ale templului grec au un raport tainic cu Dumnezeul care îl locuiește. Coloanele și tot ce se află deasupra nu sunt defel opera fanteziei omenești, ci sălașul pe care lui Dumnezeu însuși i-ar fi plăcut să-l construiască spre a locui în el. Este momentul culminant al pătrunderii materiei cu spirit.
Comparați templul grec cu biserica gotică. N-aș vrea să vorbesc de rău despre stilul gotic care, dintr-un alt punct de vedere, se află pe o treaptă superioară. În biserica gotică vedeți că formele ei nu pot fi concepute în realitate fără ideea că ele adăpostesc o mulțime aflată în rugăciune. Sub bolțile gotice există, pentru cine poate să simtă asta, ceva care nu se poate traduce decât astfel: ansamblul nu este terminat dacă nu cuprinde în el mulțimea credincioșilor care își împreunează mâinile în formă de ogivă.
Biserica gotică nu este numai casa în care locuiește Dumnezeu; ea este în același timp locul unde se adună cei care vin să se roage lui Dumnezeu. Omenirea depășește într-un fel punctul maxim al propriei evoluții. Simțul grec al spațiului, care resimțise atât de minunat liniile spațiului prin coloane și grinzi, ajunge mai târziu în decadență. O coloană care nu susține nimic, care este un pur motiv de decor, pentru greci nu este o coloană. În cursul evoluției totul este într-o armonie perfectă. Civilizația greacă este întrepătrunderea cea mai frumoasă a conștienței descoperite în sine cu divinitatea pe care o percepe în spațiu. În acel timp omul s-a armonizat complet cu lumea fizică senzorială.
Este pur și simplu un nonsens când savanții de azi vor să prezinte drept întunecat ceea ce resimțeau timpurile anterioare. În sens spiritual-științific, noi vedem cea de a patra epocă postatlanteeană ca fiind cea în care omul se află într-o consonanță deplină cu lumea înconjurătoare. Această epocă, în care omul este încorporat realității exterioare, este singura în stare să înțeleagă în mod real că divinitatea poate să apară într-o individualitate omenească. Niciuna din epocile precedente n-ar fi putut înțelege asta; divinitatea era gândită ca mult prea mare, prea sublimă, pentru ca să se poată manifesta într-o formă umană. Se căuta chiar ca divinul să fie protejat de orice formă fizică. „Să nu îți faci imagine a Dumnezeului tău” a trebuit să fie spus tocmai poporului care avea ca misiune să conceapă ideea de Dumnezeu în forma sa spirituală. Din astfel de concepții s-a dezvoltat acest popor și din sânul lui se naște ideea de Christos, ideea că spiritualul urma să apară în trup. Pentru aceasta a fost destinat acest popor, și atunci, în a patra perioadă după Atlantida, a avut loc evenimentul Christos.
De aceea, întreaga devenire a omenirii se împarte, pentru o conștiență creștină, între timpurile care au precedat și cele care urmează acestei apariții. Dumnezeul-om a putut fi conceput de către om doar într-o anumită epocă. Vedem astfel cum Evanghelia după Ioan se adaptează întru totul și prin întreg spiritul ei conștienței epocii din care a provenit. Cu totul natural, firesc, ca să spunem așa, și ca printr-o afinitate interioară, imaginile mentale prin care autorul Evangheliei încearcă să surprindă cel mai mare evenimnent al istoriei lui i se par a fi exprimate cel mai bine prin formele gândirii grecești. Și, treptat, întreg sentimentul creștin intră în aceste forme de gândire. Vom vedea cum odată cu progresul omenirii a trebuit să apară apoi arta gotică, întrucât creștinismul era într-adevăr chemat să ridice din nou omul deasupra materiei. Dar acest fapt nu a putut să aibă loc decât acolo unde omul era intrat în materie atât cât să nu o supraestimeze, dar destul încât să o poată spiritualiza și să o pătrundă.
Necesitatea absolută a apariției creștinismului este astfel demonstrată, am spune, prin întreg drumul spiritual pe care omenirea l-a străbătut până atunci. Pentru a înțelege forma pe care trebuia să o îmbrace treptat creștinismul, și pe care o profețea o individualitate ca cea a evanghelistului Ioan, în viitoarea conferință vom aborda anumite noțiuni esențiale.
Am arătat că în Evanghelia după Ioan totul este de luat literal, însă mai întâi trebuie să înțelegi cu adevărat litera. Nu întâmplător nicăieri nu apare numele de „Ioan”, ci totdeauna se vorbește de „ucenicul pe care Domnul îl iubea”. După ce am văzut ce taină cuprind aceste cuvinte, vom examina acum o altă expresie care ne va sluji de tranziție spre viitoarele perioade de evoluție ale creștinismului.
În general se trece cu vederea modul în care se vorbește despre „mama lui Iisus”. Când îl întrebi pe creștinul obișnuit cine este mama lui Iisus, el îți va răspunde: este Maria! Unul din ei poate chiar să creadă că în Evanghelia după Ioan stă scris că mama lui Iisus se numește Maria. Or, nicăieri în Evanghelia după Ioan nu se spune asta. Peste tot unde este vorba despre ea, este menționat înadins, vom vedea de ce, doar: „mama lui Iisus”. În capitoul nunții din Cana se spune: „Și mama lui Iisus era acolo...” și mai departe: „Mama Sa a spus slujitorilor...” Nicăieri numele de „Maria”. Când o regăsim la picioarele crucii, în Evanghelie este scris: „Aproape de crucea lui Iisus stătea mama Sa și sora mamei Sale, Maria, soția lui Cleopa, și Maria Magdalena.”
E spus deci aici clar și răspicat cine se află la picioarele crucii: mama, sora ei, care este soția lui Cleopa și se numește Maria, și Maria din Magdala. Dacă reflectezi asupra acestor lucruri trebuie să îți spui că este ciudat că cele două surori se numesc Maria! Nu este obișnuit astăzi și nici pe acele timpuri. Din moment ce, după evanghelist, sora se numește Maria, este clar că mama lui Iisus nu se numește „Maria”. Textul grec o spune clar și răspicat: „La picioarele lui Iisus stăteau mama Sa, sora mamei Sale, Maria, nevasta lui Cleopa, și Maria din Magdala.” Se pune într-adevăr problema de a ști cine este mama lui Iisus. Atingem aici una din cele mai importante întrebări ale Evangheliei după Ioan: Cine este tatăl lui Iisus? Cine este mama Sa?
Cine este tatăl Său? Problema se pune dacă examinezi nu numai Evanghelia după Ioan ci și pe cea a lui Luca. Ar trebui să fii un gânditor cu totul nesăbuit să nu remarci ceea ce este spus în momentul Bunei Vestiri:
„Duhul Sfânt va veni asupra ta, și forța Celui Prea Înalt te va adumbri și Cel ce se va naște din tine va fi numit Fiul lui Dumnezeu.”
Astfel, în Evanghelia după Luca este arătat că tatăl lui Iisus este Duhul Sfânt. Acest lucru trebuie luat în sens literal, iar teologii care nu îl recunosc demonstrează că nu știu să citească Evanghelia. Trebuie să ne punem deci această întrebare: Cum se împacă cuvintele: „Eu și Tatăl suntem una”, „Eu și Tatăl Avraam, suntem una”, „Înainte să fi fost Avraam era «Eu sunt»-ul”, cum se împacă acestea cu tot ce am învățat? Cum să faci să concorde cu toate acestea faptul de netăgăduit că Evangheliile văd în Duhul Sfânt principiul patern? Și ce trebuie să gândim, după Evanghelia după Ioan, despre principiul matern?
Pentru ca mâine spiritul nostru să fie pregătit pentru studierea acestei probleme, vă atrag atenția asupra felului de genealogie pe care o dă Evanghelia lui Luca, și asupra faptului că în această Evanghelie este spus că Iisus a fost botezat de către Ioan, că El a început să predice la treizeci de ani și că era fiul „Mariei și al lui Iosif, care era un fiu al lui Ilie” etc., după întreaga genealogie care urmează. Citiți acestea și veți vedea că linia urcă până la Avraam. Vin apoi aceste cuvinte foarte stranii: „... care era al lui Dumnezeu”.
Exact așa cum se urcă de la fiu la tată, Evanghelia după Luca urcă de la Adam la Dumnezeu. Trebuie să dai o mare atentie acestui pasaj. Și, astfel, aproape am adunat întrebările care ne vor conduce mâine în însăși inima Evangheliei după Ioan.
