Am descris ieri schimbările pe care le provoacă în corpul astral meditația, concentrarea și celelalte exerciții prescrise prin diversele metode de inițiere. Am văzut că aceste exerciții permit corpului astral să formeze în el organele necesare percepției lumilor superioare. Deși exercițiile diferă după diversele epoci de civilizație, principiul inițierii este propriu-zis peste tot același. Marea diferență intervine abia după aceea, când trebuie făcuți următorii pași. Pentru ca omul să poată vedea cu adevărat în lumile superioare trebuie ca ceea ce s-a dezvoltat în corpul astral drept organe să se imprime, să se impregneze în corpul eteric.
După o veche expresie, această muncă asupra corpului astral prin meditație și concentrare este numită purificare sau „catharsis”. Ea are în adevăr ca scop să elimine din corpul astral tot ceea ce l-ar împiedica să aibă o structură regulată și armonioasă pentru a putea să dobândească organe superioare, căci germenul acestor organe se află în el; nu este, de fapt, vorba decât de a le elibera.
Am spus că existau tot felul de metode pentru a produce acest catharsis. Poți face deja mari progrese în acest sens dacă asimilezi ceea ce este dat în cartea mea Filosofia libertății, dacă trăiești intens în tine însuți cele scrise acolo astfel încât să îți poți spune:
Această carte mi-a dat un impuls, acum însă eu pot să reproduc prin mine însumi ansamblul de gânduri ce sunt indicate acolo. Dacă față de această carte ai raportul pe care îl are un interpret virtuoz când interpretează o bucată muzicală față de compozitorul care a compus-o, astfel încât el recreează în sine opera – desigur într-un mod corespunzător –, înlănțuirea gândurilor, care formează în această carte un tot închegat, organic, poate aduce până la o înaltă treaptă catharsisul. Căci esențialul într-un astfel de caz, precum cel al acestei cărți, este faptul că gândurile sunt astfel expuse încât ajung să acționeze. În multe alte cărți actuale ai putea, în fond, schimbând numai puțin sistematica, să modifici ceva din modul de expunere, spunând unele lucruri înainte, altele după aceea. Pentru Filosofia libertății acest lucru nu este posibil. Este imposibil să schimbi aici cele scrise la pagina 150 cu cele de la pagina 100, așa cum este imposibil să-i pui unui câine labele din față în locul celor din spate. Această carte este un tot închegat organic și studiul aprofundat al gândurilor pe care ea le cuprinde constituie de fapt un fel de antrenament interior. Există deci mai multe metode pentru a ajunge la catharsis. Dacă s-a lucrat după ea fără să se ajungă la așa ceva, nu trebuie trasă concluzia că această carte nu poate face ceea ce am spus, ci mai curând că nu s-a lucrat corect sau cu destulă constanță și energie.
Să luăm acum în discuție celălalt aspect. Când catharsisul s-a produs și organele de simț ale corpului astral sunt formate, trebuie ca totul să fie imprimat în corpul eteric. Iată ce i se spunea în inițierile precreștine discipolului, după ce acesta efectuase exercițiile pregătitoare, exerciții care puteau dura mulți ani: Corpul tău astral a ajuns acum în posesia organelor sale de cunoaștere astrală; a venit momentul în care acestea pot fi imprimate în corpul eteric. Discipolul era atunci supus unui procedeu care în zilele noastre – cel puțin pentru epoca noastră – nu numai că nu este necesar, dar nici nu-l poți face în mod serios. El era adâncit timp de trei zile și jumătate într-un somn letargic. Apoi era supus unui procedeu care nu numai că provoca același rezultat ca somnul obișnuit de noapte (adică desprinderea corpului astral de corpul fizic și eteric), ei realiza detașarea până la un anumit grad a legăturilor corpului eteric cu corpul fizic, avându-se grijă ca trupul fizic să nu sufere din cauza aceasta și omul să nu moară în acest timp. Corpul eteric era deci eliberat de forțele corpului fizic care acționau asupra lui. Se obținea astfel un corp eteric oarecum elastic și plastic și, dacă adânceai în el organele de simț formate în corpul astral, atunci în corpul eteric se imprima pecetea întregului corp astral. Când hierofantele readucea apoi pe discipol la starea normală iar corpul astral și Eul erau reunite cu corpul fizic și eteric – după un procedeu cunoscut de cel ce iniția – avea loc nu numai „catharsisul”, ci și ceea ce se numește „iluminarea”, „photismos “. Discipolul putea de acum să perceapă, în lumea care îl înconjura, nu numai lucrurile fizic-sensibile, ci el putea folosi și organele spirituale de percepție, altfel spus, vedea spiritualul și putea să îl perceapă. Inițierea consta în esență din aceste două procedee: purificarea și iluminarea.
În cursul dezvoltării omenirii, pentru că evoluția care a urmat Atlantidei tindea să lege tot mai mult corpul eteric de corpul fizic, omul a ajuns treptat până acolo încât nu a mai fost posibilă degajarea corpului eteric de corpul fizic fără să apară tulburări grave în funcționarea organismului său. De aceea a fost necesar să fie folosite alte metode, care îi permiteau corpului astral, dacă acesta atinsese o treaptă destul de înaltă prin catharsis – dacă reușea să revină singur în corpul fizic și eteric –, să își imprime organele sale în corpul eteric fără să se despartă de corpul fizic și de cel eteric, în ciuda obstacolului pe care corpul fizic i-l opunea. Trebuia deci ca în meditație și concentrare să intre în joc forțe mai mari, pentru ca în corpul astral să apară impulsuri puternice, în stare să învingă rezistența corpului fizic.
Astfel vechea inițiere a fost urmată mai întâi de inițierea specific creștină, care cere ca omul să se supună acelor proceduri pe care le-am descris ieri ca fiind cele șapte trepte. Aceste sentimente și aceste senzații pe care le-am descris acționează atât de intens asupra corpului astral – se poate ca acest lucru să nu apară decât după mulți ani, dar mai devreme sau mai târziu are loc – încât corpul astral își modelează plastic organele sale de percepție și le imprimă apoi în corpul eteric; rezultatul acestui fapt este iluminarea. Dacă ar trebui să descriu în detaliu acest gen de inițiere, care este inițierea creștină propriu-zisă, ar trebui să țin conferințe nu doar mai multe zile, ci probabil timp de două săptămâni în fiecare zi, tratând toate detaliile. Dar asta nu se poate. Ieri v-am arătat, în această privință, unele particularități. Problema care se pune este de a înțelege principiul. Prin faptul că omul parcurge exercițiile meditative, el poate să atingă inițierea fără să treacă prin somnul letargic de trei zile și jumătate; îndeosebi, dacă discipolul creștin meditează continuu, în fiecare zi, la cuvintele Evangheliei după Ioan, dacă lasă zilnic să acționeze asupra lui primele fraze ale acestei Evanghelii: „La început era Cuvântul...” până la cuvintele: „plin de har și de adevăr...”. Ele constituie o meditație de o importanță deosebită. Ele au această forță, căci Evanghelia după Ioan înainte de toate nu trebuie citită și înțeleasă intelectual, ci trebuie să fie în întregime și intim trăită și resimțită. Atunci ea însăși este o forță care vine în ajutorul inițierii și lucrează pentru ea. Atunci „spălarea picioarelor”, „flagelarea” și celelalte procese interioare și viziuni astrale sunt viețuite în întregime conform celor descrise în Evanghelia după Ioan, capitolul 13.
Inițierea rosicruciană, deși stând întru totul pe o bază creștină, folosește mai mult alte reprezentări simbolice care produc catharsisul, îndeosebi tablouri imaginative. Aceasta este o altă modificare, ce a trebuit să fie introdusă pentru că omenirea avansase și ea pe calea evoluției și inițierea trebuia să se adapteze la ceea ce omenirea a dezvoltat treptat.
Or, noi trebuie să înțelegem că, atingând inițierea, omul devine un altul decât fusese înainte. În timp ce până acum el nu fusese în relație decât cu obiectele din lumea fizică, acum îi este dată posibilitatea de a face același lucru cu evenimentele și ființele lumii spirituale. Aceasta înseamnă că omul ajunge la o cunoaștere infinit mai reală decât acea cunoaștere abstractă, rece, prozaică, pe care o știm din viața curentă. Pentru cine atinge cunoașterea spirituală, procesul de cunoaștere este ceva cu totul diferit. Este, în întregime, o materializare a frumosului dicton „Cunoaște-te pe tine însuți!” Nimic nu este însă mai periculos în domeniul cunoașterii decât a înțelege rău această sentență; și aceasta este ceea ce se întâmplă prea adesea în zilele noastre. Multe persoane o înțeleg astfel: nu trebuie să mai privești lumea din jurul tău, ci să te pierzi într-o contemplare liniștită a forului lăuntric și să cauți acolo izvorul oricărei spiritualități. Este o interpretare cu totul greșită a dictonului, căci nu asta este semnificația lui. Trebuie să îți dai seama că o cunoaștere superioară adevărată este și o evoluție de la un stadiu deja atins la un stadiu pe care înainte nu îl atinsese. Dacă exersezi cunoașterea de sine clocind în tine însuți, nu vezi decât ceea ce aveai și până atunci; nu ajungi la nimic nou, ci numai la o cunoaștere în sensul cunoașterii actuale a propiului Eu inferior. Acest interior nu este decât o parte din ceea ce este necesar cunoașterii. Cealaltă parte care aparține cunoașterii trebuie adăugată pe deasupra. Fără cele două părți nu ajungi la nimic. Interior, poți ajunge să dezvolți în tine organele prin care cunoști. Dar tot așa cum ochiul, ca organ de simț exterior, n-ar recunoaște niciodată Soarele dacă ar privi în sine însuși, ci trebuie să privească Soarele în afară, tot astfel organul interior de cunoaștere trebuie să se întoarcă spre în afară, adică spre spiritualitatea exterioară, pentru a cunoaște cu adevărat. În timpul în care lucrurile spirituale mai erau percepute în mod real, conceptul de „cunoaștere” avea un sens mult mai profund, mai real decât astăzi. Deschideți Biblia și vedeți ce înseamnă aceste cuvinte: „Avraam a cunoscut pe femeia sa”, sau un alt patriarh „a cunoscut pe femeia sa”. Fără să cauți prea departe, veți înțelege că asta înseamnă fecundarea; și când se ia grecescul „Cunoaște-te pe tine însuți!”, el nu înseamnă „contemplă-te interior”, ci fecundează Eul tău cu ceea ce vine către tine din lumile spirituale!
Două lucruri sunt necesare pentru aceasta: ca omul să se pregătească prin catharsis și iluminare, și ca el să-și deschidă apoi în mod liber ființa sa interioară lumii spirituale. Sub raportul cunoașterii, interiorul omului îl putem compara cu elementul feminin, iar exteriorul cu elementul masculin. Interiorul trebuie făcut receptiv pentru Sinea superioară. Dacă el devine receptiv, atunci din lumea spirituală coboară în om Sinea sa superioară. Căci unde este Eul superior al omului? Este el acolo, în interiorul omului? Nu! În timpul evoluțiilor Saturn, Soare și Lună, Eul superior era revărsat în întregul Cosmos. Eul Cosmosului era revărsat peste om; acest Eu omul trebuie să îl lase să acționeze asupra lui. El trebuie să lase să acționeze acest Eu asupra sufletului său, pe care l-a pregătit anterior. Ceea ce înseamnă că interiorul omului, altfel spus corpul astral, trebuie să fie purificat și înnobilat, supus catharsisului. Atunci el poate aștepta ca spiritualitatea din afară să intre în el și să provoace iluminarea. Acest lucru intervine atunci când omul s-a pregătit îndeajuns și și-a supus corpul lui astral catharsisului, dezvoltând astfel organele sale interioare de cunoaștere. Atunci corpul astral este, în toate împrejurările, suficient de dezvoltat pentru ca, adâncindu-se în corpul eteric și fizic, să se producă iluminarea, photismos-ul. De fapt, ceea ce se petrece este întipărirea organelor corpului astral în corpul eteric, prin care apoi omul percepe în jurul lui o lume spirituală; deci interiorul lui, corpul astral, primește ceea ce îi poate oferi corpul eteric, ceea ce acesta poate extrage din întregul Cosmos, din Eul cosmic.
Esoterismul creștin numea acest corp astral purificat, „limpezit”, care în momentul iluminării nu mai contine în el nimic din toate impresiile impure ale lumii fizice ci doar organele de percepere ale lumii spirituale, îl numea, „pura, casta și înțeleapta Fecioară Sophia”. Datorită forțelor pe care omul le primește prin catharsis, el purifică și decantează corpul său astral care devine „Fecioara Sophia”. Și în întâmpinarea „Fecioarei Sophia” vine Eul cosmic, Eul lumilor, care produce iluminarea, care face deci ca omul să trăiască în lumină, să aibă în jurul lui lumină spirituală. Acest al doilea principiu care se adaugă celui al „Fecioarei Sophia” era numit de esoterismul creștin – și este și astăzi numit așa – „Duhul Sfânt”. După esoterismul creștin este deci foarte corect să spui: Ocultistul creștin, prin procesul inițierii, ajunge la purificarea și „limpezirea” corpului său astral; el face din acesta „Fecioara Sophia” și este iluminat – dacă vreți puteți spune și adumbrit – de către „Duhul Sfânt”, de către Eul cosmic. Cel care este astfel iluminat, care, altfel spus, în sensul esoterismului creștin, a primit în sine „Duhul Sfânt”, vorbește de acum înainte într-un alt sens. Cum vorbește el? În așa fel încât, atunci când vorbește despre Saturn, Soare, Lună, despre diversele părți constitutive ale ființei umane, despre procesele cosmice ale evoluției, el nu exprimă părerea sa personală. Părerile sale personale nu intră deloc în joc aici. Când el vorbește despre Satum, Saturn este cel care vorbește prin el. Când vorbește despre Soare, prin el vorbește entitatea spirituală a Soarelui. El este instrumentul; Eul său s-a micșorat, a apus, adică a devenit impersonal în acele momente, Eul cosmic este cel care se slujește de el ca de un instrument pentru a vorbi prin el. De aceea, când vorbim de doctrinele esoterice adevărate care emană din esoterismul creștin nu ne gândim la păreri sau opinii. Cel care vorbește despre lume în sensul esoterismului creștin și este animat de spiritul care trebuie își spune: Când le vorbesc oamenilor și le spun că acolo, afară, erau doi cai..., că unul îmi place mai puțin, și cred că el este un cal leneș, nu aceasta este important. Ceea ce trebuie făcut este să-i descriu celuilalt exact pe cei doi cai și să raportez obiectiv celorlalți faptele. Iată ce trebuie! Trebuie să se descrie ceea ce s-a observat în lumile spirituale, excluzând orice părere personală. În orice sistem de învățături spiritual-științifice trebuie relatate pur și simplu faptele în succesiunea lor. Aceasta nu trebuie să aibă de-a face câtuși de puțin cu părerile personale ale celui ce povestește.
Am făcut cunoștință, așadar, cu două noțiuni, mai întâi în ce privește semnificația lor spirituală: natura „Fecioarei Sophia”, care este corpul astral „limpezit”, purifcat, și „Duhul Sfânt”, Eul cosmic, care este primit de „Fecioara Sophia” și care poate să vorbească apoi din acel corp astral.
Există o treaptă și mai înaltă de atins, și anume aceea de a putea ajuta pe cineva, de a-i putea da impulsurile care să îl călăuzească spre aceste două realități. Ființele perioadei noastre de evoluție pot primi pe „Fecioara Sophia”, corpul astral limpezit, purificat, și „Duhul Sfănt”, iluminarea, așa cum am descris. Numai Christos Iisus putea să dea Pământului ceea ce era necesar pentru asta. El a impregnat elementului spiritual al Pământului forțele care fac să se întâmple ceea ce s-a descris prin inițierea creștină. Cum s-a făcut acest lucru?
Pentru a-l înțelege trebuie să ne oprim asupra a două lucruri. Mai întâi un fapt pur istoric. Modul de a da numele în epoca în care au fost scrise Evangheliile era cu totul diferit față de cel de astăzi.
Comentatorii actuali nu înțeleg deloc în ce constă principiul de atribuire a numelor pe timpul Evangheliilor și, în consecință, ei nu vorbesc cum ar trebui. Este extrem de greu să descrii cum era altădată acest principiu. Este totuși posibil să-l înțelegi, deși n-am putea decât să-l schițăm. Reprezentați-vă că am fi în prezența unui om și că nu ne-am mulțumi cu numele care îi aparține și pe care l-a primit pe căi abstracte, așa cum se obișnuiește astăzi. Presupuneți că am trage cu urechea, am fi atenți la calitățile sale cele mai remarcabile, la trăsătura cea mai proeminentă a caracterului său și că am fi în măsură să cercetăm prin clarvedere însuși fondul ființei sale și abia apoi i-am da numele, după calitățile cele mai importante pe care credem că trebuie să i le atribuim.
Dacă ne-am conforma vreodată acestui mod de a da un nume, am face aproape, la o treaptă inferioară, elementară, ceea ce făceau cei care dădeau nume în sensul de a da nume al autorului Evangheliei după Ioan. Pentru a mă face bine înțeles asupra modului în care proceda autorul Evangheliei după Ioan la darea numelor, iată ce pot spune: Acest autor al Evangheliei după Ioan și-a imaginat-o pe mama oficială, istorică, a lui Iisus din punctul de vedere al calităților sale cele mai proeminente și și-a pus întrebarea: Unde voi găsi un nume pentru ea, un nume care să exprime cel mai perfect natura sa? Pentru că ea atinsese înălțimea spirituală la care se afla prin încarnările sale trecute, pentru că în personalitatea sa exterioară ea apărea ca o expresie, ca o manifestare a ceea ce esoterismul creștin numește „Fecioara Sophia”, el a numit atunci pe mama lui Iisus „Fecioara Sophia”. Acesta a fost totdeauna numele său în centrele esoterice în care creștinismul era predat esoteric: „Fecioara Sophia”. Exoteric, el nu îi dă niciun nume, contrar celorlalți evangheliști, care au ales pentru ea numele profan de Maria. Autorul Evangheliei după Ioan nu avea dreptul să aleagă un nume profan. Ioan trebuia să exprime prin nume evoluția istorică profundă a Cosmosului. Este ceea ce face indicând că ea nu poate fi numită Maria; mai degrabă el o numește Maria pe sora sa, soția lui Cleopa, iar pe ea, pe mama lui Iisus, o numește simplu: „mama lui Iisus”. Prin aceasta el arată că nu vrea să o numească într-un fel, că numele ei nu poate fi făcut cunoscut în mod public. În cercurile esoterice ea a fost
întotdeauna numită „Fecioara Sophia”. Ea era cea care, ca persoană istorică, reprezintă „Fecioara Sophia”.
Dacă vrem să pătrundem mai adânc în natura creștinismului și a fondatorului său, trebuie să examinăm și un alt mister. Este foarte important să facem deosebirea între ceea ce se numește în esoterismul creștin „Iisus din Nazaret” și ceea ce se numește Christos Iisus, Christos în Iisus din Nazaret. Ce înseamnă aceasta?
În persoana istorică a lui Iisus din Nazaret suntem în prezența unei ființe înalt dezvoltate, care a trecut prin multe încarnări, care se reîntrupează după o perioadă înaltă de evoluție și care datorită acestui fapt a fost atras spre o mamă atât de pură încât autorul Evangheliei după Ioan a putut să o numească „Fecioara Sophia”. Avem de-a face, așadar, cu un om superior, cu Iisus din Nazaret, care deja în precedenta încarnare a ajuns la un nivel înalt de evoluție, iar în această încarnare a atins o treaptă superioară de spiritualitate.
Ceilalți evangheliști nu au atins o treaptă de iluminare atât de înaltă precum autorul Evangheliei după Ioan. Pentru ei se revelă mai curând lumea sensibilă, reală; ei îl văd mergând în ea pe maestrul lor, pe Mesia, sub înfățișarea lui Iisus din Nazaret. Lor le scapă însă raporturile spirituale mai tainice, cel puțin la nivelul până la care pătrunsese autorul Evangheliei după Ioan. De aceea ei trebuie să pună un accent deosebit pe faptul că în Iisus din Nazaret se exprimă principiul care a trăit totdeauna în iudaism, Dumnezeul iudeilor, Tatăl, care s-a transmis prin toate generațiile. Este ceea ce ei traduc astfel: Urmând ascendența lui Iisus din Nazaret, urcând din generație în generație, noi putem demonstra că sângele care circulă în El este cu adevărat cel care a străbătut toate generațiile. – De aceea ei indică genealogia în mod corespunzător treptei de evoluție pe care se află. Matei pune accentul mai ales pe faptul că în Iisus din Nazaret te afli în prezența unui om în care trăiește Tatăl Avraam; sângele Tatălui Avraam a curs până la El. De aceea el indică genealogia lui Iisus până la Avraam. El se plasează într-un punct de vedere mai material decât Luca. Acesta din urmă nu se preocupă numai să arate că în Iisus trăia Dumnezeul care trăise deja și în Avraam, ci că descendența, șirul genealogic se poate urmări și mai sus, până la Adam, care era un fiu al Divinității însăși; adică el aparținea epocii în care oamenii au trecut pentru prima dată de la viața în spirit la viața în corp. Matei și Luca deci caută să arate că acest Iisus temporal din Nazaret este situat în întregime în însuși elementul patern divin.
Autorul Evangheliei după Ioan, care privea în spiritual, se preocupa mai puțin de aceasta; pentru el esențialul nu era „Eu și Tatăl Avraam suntem una”, ci voia să arate că în om există în orice clipă ceva veșnic, care exista în el înainte chiar de a fi fost Tatăl Avraam. La început era Logosul, care aici se numește „Eu sunt”. El era înainte de a fi existat toate lucrurile și toate ființele exterioare; El era la începutul începuturilor.
Pentru cei care căutau înainte de toate să-L descrie pe Iisus din Nazaret, și care nu-L puteau descrie decât pe El, era vorba de a arăta cum a curs sângele de-a lungul generațiilor. Pentru ei conta să arate că în Iosif, tatăl lui Iisus din Nazaret, trăia sângele care cursese prin generații.
Firesc ar fi aici, dacă am putea vorbi cu totul esoteric, să înfățișăm principiul a ceea ce se numește „imaculata concepție”, „conceptio immaculata”, care însă nu poate fi dezvăluit decât în cercuri exclusiv reduse. Face parte din misterele cele mai profunde ale lumii; iar neînțelegerile legate de această noțiune provin din faptul că oamenii nu știu ceea ce trebuie înțeles prin „conceptio immaculata”. Ei cred că asta înseamnă că aici nu există o paternitate. Nu asta înseamnă, ci un lucru mult mai profund, care se acordă perfect cu ceea ce și ceilalți evangheliști vor să arate, și anume că Iosif este tatăl. Dacă ar contesta acest lucru, n-ar mai avea niciun sens ceea ce ei se străduie să demonstreze. Ei vor să arate că în Iisus din Nazaret trăiește Dumnezeul din obârșii. Luca în special se străduie întru aceasta. Tocmai de aceea el duce întreg șirul generațiilor până la Adam și de la Adam la Dumnezeu. Cum ar ajunge la acest rezultat dacă nu ar vrea să spună decât că există acest arbore genealogic, dar de fapt Iosif nu are nicio legătură cu el? Ar părea straniu să te strădui într-atât să arăți că Iosif este o verigă atât de importantă, pentru ca apoi să o elimini cu totul.
În acest eveniment din Palestina nu avem de-a face numai cu această personalitate înalt evoluată a lui Iisus din Nazaret, care a trecut prin numeroase încarnări, care s-a dezvoltat la un nivel atât de înalt de sublim încât a avut nevoie pentru a se încarna de o mamă cu totul deosebită. Avem de-a face și cu un alt mister.
Când Iisus din Nazaret a atins vârsta de 30 de ani, El era suficient de avansat chiar prin cele viețuite în acea încarnare încât să împlinească un proces ce poate fi împlinit doar în cazuri excepționale. Știm că omul este alcătuit din corp fizic, corp eteric, corp astral și Eu. Această constituție cvadruplă este cea a omului normal actual. Când omul se află pe o anumită treaptă de evoluție, el poate la un moment dat să-și retragă Eul din celelalte trei corpuri și acestea să rămână totuși intacte, în perfectă stare. Acest Eu se ridică în lumile spirituale, iar cele trei corpuri rămân pe Pământ. Întâlnim acest fenomen din când în când în cursul evoluției lumilor. Intervine un moment de o deosebită înălțare, un moment de extaz – care în anumite condiții se poate extinde pe o perioadă de timp mai mult sau mai puțin lungă – în care Eul omului se ridică în lumile spirituale și, pentru că cele trei corpuri sunt atât de dezvoltate datorită Eului care a fost în ele, acestea devin instrumente pe care le poate lua în posesie o entitate și mai înaltă.
Când Iisus din Nazaret a atins vârsta de 30 de ani, acea ființă pe care noi o cunoaștem sub numele de Christos a luat în posesie corpurile Sale fizic, eteric și astral. Această entitate a lui Christos nu se putea încarna într-un corp obișnuit de copil. Ea nu putea intra decât într-un corp pregătit de un Eu extrem de dezvoltat; căci această ființă christică nu mai fusese încarnată înainte în lume într-un corp fizic. Astfel, începând cu al 30-lea an, avem de-a face cu Christos în Iisus din Nazaret.
Ce s-a petrecut deci în realitate? În fapt, partea corporală a lui Iisus din Nazaret, părăsită de Eul Său, era atât de matură, atât de perfectă, încât în ea putea să pătrundă Logosul solar, entitatea celor șase Elohimi, pe care noi i-am deseris ca fiind entitatea spirituală a Soarelui. Această entitate s-a putut încarna pentru trei ani în această corporalitate, a putut să devină carne. Logosul solar, Duhul Sfânt însuși, care strălucește prin iluminare în om, se coboară pe Pământ; Eul lumilor, Eul cosmic, apare pe Pământ și cel care vorbește de acum înainte timp de trei ani din corpul lui Iisus din Nazaret este Logosul solar. Christos vorbește din corpul lui Iisus în cursul celor trei ani. Acest fenomen este indicat în Evanghelia după Ioan, dar și în celelalte Evanghelii, prin coborârea porumbelului, a Duhului Sfânt în Iisus din Nazaret. În creștinismul esoteric acest lucru se exprimă spunând că în acest moment Eul lui Iisus din Nazaret părăsește corpul Său și că, de acum, cel care vorbește din El pentru a ne instrui și a acționa este Spiritul lui Christos. În sensul Evangheliei după Ioan, acesta este primul eveniment care a avut loc. Christos se află deci acum în corpul astral, în corpul eteric și corpul fizic al lui Iisus din Nazaret. El acționează, în sensul pe care l-am descris, până la Misteriul de pe Golgota. Ce s-a petrecut pe Golgota?
Să ne oprim la momentul cu adevărat esențial în care curge sângele din rănile Răstignitului. Aș vrea să vă fac să înțelegeți mai bine ceea ce s-a petrecut folosind o comparație.
Imaginați-vă că aveți un recipient plin cu apă. În această apă ar fi dizolvată o sare, încât apa ar fi destul de transparentă. Încălzind apa obțineți o soluție de sare. Acum lăsați apa să se răcească. Sarea se depune și o vedeți solidificându-se începând de jos și depunându-se la fundul vasului. Așa arată fenomenul pentru cel care nu îl vede decât cu ochii fizici. Pentru cel care îl vede însă cu ochii spirituali se mai petrece ceva. În timp ce sarea se depune la fundul vasului, spiritul sării străbate apa în sus și o umple. Dacă sarea se poate condensa este pentru că spiritul său o părăsește și se răspândește în apă. Cine cunoaște aceste lucruri știe că peste tot unde există solidificare are loc și o spiritualizare. Orice condensare își are contraimaginea într-o spiritualizare, o degajare către înalt. În aceeași măsură în care sarea se precipită la fundul vasului și se solidifică acolo, spiritul ei irumpe în afară și se răspândește în sus; când sângele s-a scurs din rănile Mântuitorului nu s-a produs deci numai un fenomen fizic, ci el a fost însoțit într-adevăr de un fenomen spiritual. Duhul Sfânt, care coborâse la Botez, s-a unit cu Pământul; Christos însuși s-a revărsat în entitatea Pământului. Din acel moment Pământul a fost transformat. Aceasta este cheia a tot ce s-a spus în cursul acestor conferințe. Dacă ai fi contemplat Pământul de pe o stea depărtată ai fi putut vedea cum întreg aspectul său se modifică odată cu evenimentul de pe Golgota. Logosul solar trebuia să se răspândească în Pământ, să încheie o alianță cu el, să devină Spirit al Pământului. Calea pe care a folosit-o pentru aceasta a fost aceea de a intra în corpul lui Iisus din Nazaret la vârsta acestuia de 30 de ani, de a acționa în el trei ani și de a rămâne apoi unit cu Pământul.
Se pune acum problema ca în creștinul adevărat să existe un efect al acestui eveniment, să existe ceva prin care el să primească puțin câte puțin germenele unui corp astral purificat în sens christic. Trebuia să existe ceva care să îi permită creștinului să facă corpul său astral puțin câte puțin asemănător unei „Fecioare Sophia”, pentru a putea să primească în el Duhul Sfânt, Duhul Sfânt care, altfel, oricum ar fi fost răspândit pe Pământ dar nu ar fi putut fi primit de o ființă al cărei corp astral nu este asemănător cu al „Fecioarei Sophia”. Trebuia să existe o posibilitate, trebuia să existe ceva care să aibă forța de a transforma corpul astral omenesc într-o „Fecioară Sophia”. În ce rezidă această forță? Ea rezidă în faptul că Christos Iisus a dat ucenicului pe care îl iubea, deci autorului Evangheliei după Ioan, misiunea de a transcrie fidel și în întreg adevărul, conform iluminării sale, evenimentele din Palestina, pentru ca oamenii să lase să acționeze acestea asupra lor. Și dacă ei se dăruiesc îndeajuns cuvintelor scrise în Evanghelia lui Ioan, corpul lor astral este pe cale de a deveni o „Fecioară Sophia” și de a fi astfel receptiv pentru Duhul Sfânt. Absorbind în sine forța impulsurilor care emană din Evanghelia după Ioan, corpul astral devine treptat în stare mai întâi să simtă, iar apoi să recunoască adevărata spiritualitate. Aceasta este misiunea pe care Christos Iisus i-a dat-o autorului Evangheliei după Ioan. Este suficient să citești Evanghelia pentru a vedea acest lucru. Lângă cruce stătea mama lui Iisus – „Fecioara Sophia”, în sensul esoteric al creștinismului – și de la înălțimea crucii El îi spuse ucenicului pe care îl iubea: „Iată mama ta! Și din ceasul acela, ucenicul a luat-o cu el.” Ceea ce înseamnă: Forța care se afla în corpul meu astral și îl făcea în stare să devină purtător al Duhului Sflnt Eu ți-o transmit ție; tu vei așterne pe hârtie ceea ce poate atinge acest corp astral prin dezvoltarea sa! – „Și ucenicul a luat-o la el”, adică: el a scris Evanghelia după Ioan. Și Evanghelia după Ioan este acea Evanghelie în care autorul a ascuns forțele de dezvoltare ale „Fecioarei Sophia”. La piciorul crucii, lui i se încredințează misiunea de a o primi ca mamă a sa, de a fi adevăratul interpret al lui Mesia. În realitate asta înseamnă: Pătrundeți-vă cu totul de sensul Evangheliei după Ioan, cunoașteți-o spiritual, căci ea conține forța de a vă conduce la catharsisul creștin; ea conține forța de a vă da pe „Fecioara Sophia”. Atunci și Duhul Sfânt, care este unit cu Pământul, vă va acorda iluminarea – photismos, în sensul creștin! Și ceea ce aflaseră ucenicii cei mai intimi atunci în Palestina a avut un efect atât de mare încât de acum înainte ei căpătaseră cel puțin predispoziția de a vedea în spirit. Căci a vedea în spirit în sensul creștin înseamnă să-ți fi transformat corpul astral, prin puterea evenimentului din Palestina, până acolo încât nu este nevoie să fi participat la el exterior, fizic-senzorial, ca să îl poți vedea.
Omul mai are atunci încă ceva cu care vede în spiritual. Au existat astfel de discipoli apropiați. Femeia care L-a uns cu ulei pe Christos în Bethania și-a căpătat marea forță a vederii spirituale din evenimentul din Palestina. Astfel, de pildă, ea a fost printre cei dintâi care au perceput că ceea ce trăise în Iisus continua să existe după moarte, că a înviat. De unde primise ea această posibilitate. Din faptul că organele de simț interioare i s-au deschis. – Evanghelia spune așa ceva? Da, desigur. Aflăm că Maria din Magdala este condusă la mormânt, dar cadavrul dispăruse; ea vede atunci lângă mormânt două făpturi spirituale. Totdeauna se văd aceste două făpturi spirituale în locul în care sălășluiește de un timp un cadavru. Se vede pe de o parte corpul astral și pe de altă parte corpul eteric, care se desprinde puțin câte puțin și trece în eterul cosmic. Făcând abstracție de corpul fizic, acolo există două făpturi care aparțin lumii spirituale.
„Ucenicii s-au întors iarăși la ai lor. Dar Maria stătea lângă mormânt vărsând lacrimi.
Și pe când ea, plângând, se apleca spre mormânt
Văzu doi îngeri în veșminte albe șezând acolo.”
Ea vede aceasta pentru că a devenit clarvăzătoare prin forța și puterea evenimentului din Palestina. Și vede și mai mult: Îl vede pe Cel Înviat. Trebuia oare pentru asta ca ea să fie clarvăzătoare? Credeți că întâlnindu-vă cu un om pe care nu l-ați văzut de câteva zile nu l-ați mai recunoaște?
„Spunând aceste cuvinte, ea se înturnă și văzu pe Iisus în picioare, dar nu știa că era Iisus.
Iisus îi spuse: Femeie, de ce plângi? Pe cine cauți? Ea, crezând că era grădinarul...”
Și pentru a ne spune aceste lucruri cât mai exact, faptul este repetat a doua oară, în timpul unei alte apariții a Înviatului la lacul Genizareth.
„Și făcându-se dimineață, Iisus se afla pe mal, dar discipolii nu știau că era Iisus...”
Discipolii esoterici îl găsesc acolo. Cei care primiseră întreaga forță a evenimentului din Palestina au putut să-și dea seama că era Iisus Cel Înviat, pe care Îl puteau vedea în spirit. Dacă discipolii și Maria din Magdala L-au văzut, erau totuși printre ei alții care erau mai puțin dotați pentru a dezvolta facultatea de clarvedere. Printre ei se afla, de pildă, Toma. Ni se spune că Toma nu era prezent prima dată când ucenicii L-au văzut pe Domnul; și el spune că nu va crede înainte de a-și pune mâinile sale pe rănile Lui, înainte de a fi avut o atingere fizică cu Înviatul. Ce s-a întâmplat? Trebuia încercat acum să i se vină în ajutor pentru ca, la rândul său, el să devină văzător spiritual. Cum se face asta? Se face în sensul următoarelor cuvinte:
„Opt zile după aceea, ucenicii erau încă în același loc și Toma era cu ei. Iisus veni, ușile fiind încuiate, și stând în mijlocul loc le spuse: Pacea vouă!
Apoi i-a spus lui Toma: Adu-ți degetul încoace și vezi mâinile mele, și adu-ți mâna și pune-o în coasta mea, și nu fii necredincios, ci credincios.”
„Și vei vedea ceva, dacă nu te încrezi numai în aparența exterioară, ci te pătrunzi de forța interioară!”*
* „Iisus i-a zis: Pentru că m-ai văzut, ai crezut? Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!” (Ioan 20, 29).
Această forță interioară, care trebuie să emane din evenimentul din Palestina, se numește „credință”. Nu este o credință banală, ci o forță interioară clarvăzătoare. – Pătrunde-te cu forță interioară; atunci nu vei mai avea nevoie să iei drept adevăr doar ceea ce vezi exterior; căci fericiți sunt cei care pot cunoaște ceea ce nu văd în mod exterior!
Astfel, se arată că noi avem de-a face cu întreaga realitate și întregul adevăr al Învierii și că această Înviere o poate înțelege și recunoaște pe deplin doar cel care a dobândit mai întâi forța interioară de a vedea în spirit.
În ultimul capitol al Evangheliei după Ioan se explică în mod clar acest lucru, arătându-se mereu și mereu că discipolii cei mai intimi ai lui Christos Iisus, prin faptul că evenimentul din Palestina s-a împlinit în fața lor, au ajuns la „Fecioara Sophia”. Dar prima dată când au fost puși la încercare, prima dată când au trebuit să contemple cu adevărat un eveniment spiritual, erau încă orbiți și au trebuit întâi să-și găsească drumul. Ei nu au cunoscut că era aceeași Ființă care fusese cu ei înainte. – Tot acest fapt trebuie înțeles cu o infinită subtilitate; căci spiritul grosolan materialist ar spune: Atunci ideea de Înviere se clatină! – Minunea Învierii trebuie luată cu totul literal și exact așa cum a spus El: „Eu rămân cu voi în toate zilele până la sfârșitul timpurilor lumii.”
El este acolo și va reveni, e adevărat, nu în făptură de carne, ci într-o astfel de formă, încât oamenii, care până atunci se vor fi dezvoltat prin forța Evangheliei după Ioan, Îl vor vedea, Îl vor putea percepe cu adevărat și nu vor mai fi necredincioși când vor avea forța spirituală să Îl vadă. Mișcarea antroposofică are această misiune: să pregătească acea parte a omenirii care vrea să se lase pregătită pentru revenirea lui Christos pe Pământ. Aceasta este semnificația istorică a științei antroposofice: să pregătească omenirea și să îi mențină ochii deschiși atunci când, în a șasea epocă de cultură, Christos va reapărea, acționând printre oameni; astfel, pentru o mare parte a omenirii se va împlini ceea ce este arătat în capitolul privind nunta din Cana Galileii.
Concepția antroposofică despre lume se prezintă ca un executor testamentar al creștinismului. Pentru a ajunge la adevăratul creștinism, omul viitorului va trebui să asimileze învățăturile acestei concepții antroposofice despre lume. Se poate ca astăzi mulți încă să spună: Ah, antroposofia este ceva ce contrazice adevăratul creștinism! Dar cei care vorbesc astfel sunt acei mici papi care vor să decidă asupra unor lucruri despre care ei nu știu să spună nimic și care vor să facă o dogmă din convingerea că, dacă ei nu știu ceva, atunci faptul nici nu există.
În viitor, această intoleranță va crește și creștinismul va fi expus celor mai grave pericole tocmai din partea celor care cred că se pot numi buni creștini. Creștinismul prezentat în știința spiritului va cunoaște atacuri grele de la cei creștini cu numele. Căci toate concepțiile vor trebui să se transforme, dacă trebuie să apară o adevărată înțelegere a creștinismului. Înainte de toate, testamentul autorului Evangheliei după Ioan, marea școală a „Fecioarei Sophia”, însăși Evanghelia după Ioan va trebui să pătrundă tot mai mult sufletele și să fie înțeleasă. În acest sens, numai știința spiritului poate pătrunde mai adânc.
Aceste conferințe nu pot să fie decât un exemplu al modului în care știința spiritului ne poate introduce în Evanghelia după Ioan; căci este imposibil să explici Evanghelia după Ioan în întregime. Stă scris chiar în Evanghelia după Ioan:
„Iisus a făcut și multe alte lucruri; dacă le-am povesti cu de-amănuntul cred că lumea aceasta n-ar putea cuprinde cărțile ce s-ar fi scris.”
Așa cum însăși Evanghelia după Ioan nu putea să se extindă în detaliu asupra tuturor amănuntelor evenimentului din Palestina, nici cel mai lung ciclu de conferințe nu poate reda întregul conținut spiritual pe care ea îl cuprinde. De aceea ne mulțumim cu indicațiile care au putut fi date cu acest prilej. Dar ne mulțumim în sensul că prin astfel de explicații se înfăptuiește însuși testamentul adevărat al creștinismul pentru cât va dura omenirea. Și să lăsăm să acționeze asupra noastră toate acestea pentru ca să avem forța de a ne menține ferm pe terenul celor aflate de noi în Evanghelia după Ioan, atunci când alții voi veni să spună: Voi ne aduceți niște concepții prea complicate, pe care mai întâi trebuie să ni le însușim pentru a înțelege Evanghelia după Ioan; dar Evanghelia este pentru cei simpli și naivi și lor nu poți să le dai tot acest noian de noțiuni și reprezentări. Mulți vorbesc astfel astăzi. Ei se sprijină poate pe un alt cuvânt:
„Fericiți cei săraci cu Duhul căci a lor va fi împărăția cerurilor.”
Te poți sprijini pe o astfel de sentență doar atât timp cât nu o înțelegi corect. Căci iată ce înseamnă în realitate aceste cuvinte: „Fericiți cerșetorii în spirit, căci ei vor dobândi în ei înșiși împărăția cerurilor.”
Asta înseamnă: Cei care sunt aici precum cerșetorii spirituali, care vor să primească mereu mai mult spirit, vor găsi în ei Împărăția cerurilor!
În zilele noastre se acceptă prea ușor ideea că tot ceea ce este religia este identic cu ceea ce este primitiv și simplu. Se spune: Admitem ca știința să aibă noțiuni multe și complicate, dar acest lucru nu îl acceptăm pentru credință și religie. Credința și religia – spun astăzi mulți „creștini” – trebuie să fie simple și naive! Asta pretind ei; și mulți se sprijină pe o concepție care este poate rar exprimată dar care bântuie mult spiritele în zilele noastre, și anume aceea a lui Voltaire, unul din marii propovăduitori ai materialismului, care a spus: „Cine vrea să fie profet trebuie să se slujească de credință, căci ceea ce spune el trebuie să fie crezut și numai ceea ce este simplu și este repetat mereu și mereu în simplicitatea sa găsește credință.”
Tot așa se întâmplă adesea în zilele noastre cu profeții, adevărați și falși; ei se străduie să spună ceva și să repete cu insistență mereu și mereu același lucru; și oamenii încep să-i creadă pentru că este repetat mereu. Reprezentantul științei spiritului nu trebuie și nici nu vrea să fie un astfel de profet. Nu vrea să fie niciun fel de profet. La fel de des i se mai spune: Și nu numai că repeți mereu aceleași lucruri, dar le abordezi de fiecare dată dintr-o nouă latură, le prezinți mereu într-un alt mod; chiar dacă ni se spune așa, noi nu vedem în asta un blam. Un profet vrea să fie crezut. Știința spiritului însă nu vrea să conducă la credință, ci la cunoaștere. De aceea, fraza lui Voltaire noi o vom interpreta în alt sens: El spune: „Ceea ce este crezut este simplu, și asta este treaba profetului.” Știința spiritului spune: „Ceea ce este complex trebuie cunoscut.”
Să ne străduim să ne familiarizăm cu ideea că știința spiritului este complexă – nu o confensiune de credință, ci un drum spre cunoaștere; de aici și complexitatea sa. Să nu ne temem deci să facem apel la un mare număr de idei pentru a ajunge să înțelegem unul din documentele cele mai importante ale creștinismului, Evanghelia după Ioan. De aceea am încercat să adunăm materialele cele mai diverse care să ne dea posibilitatea să înțelegem mereu mai mult adevărurile profunde ale Evangheliei după Ioan; să înțelegem că mama după trup a lui Iisus este o revelare exterioară, o imagine a „Fecioarei Sophia”; să înțelegem ce valoare spirituală avea „Fecioara Sophia” pentru ucenicul pe care Christos îl iubea; și cum, pe de altă parte, pentru ceilalți evangheliști, care au în vedere descendența trupească, are un rol tatăl trupesc, care își are importanța sa când este vorba de întipărirea exterioară a noțiunii de Dumnezeu în sânge; să înțelegem, în sfârșit, ce înseamnă pentru Ioan „Duhul Sfânt”, prin care Christos a fost zămislit în Iisus în timpul celor trei ani – Duhul simbolizat prin porumbelul care coboară în momentul Botezului de către Ioan.
Dacă înțelegem, așadar, să numim pe Tatăl lui Christos Iisus „Duhul Sfânt”, care a născut în trupurile lui Iisus pe Christos, dacă putem cuprinde acest fapt din toate laturile, vom înțelege și că discipolii mai puțin inițiați nu ne puteau da un tablou atât de profund despre evenimentele din Palestina precum a făcut-o ucenicul pe care Domnul îl iubea. Și când astăzi unii spun că numai Evangheliile sinoptice contează pentru ei, demonstrează prin asta că nu au voința să se înalțe la înțelegerea adevăratei forme a Evangheliei după Ioan. Căci fiecare se aseamănă spiritului pe care îl înțelege!
Dacă încercăm să transformăm în sentiment, în simțire, ceea ce ne învață știința spiritului privitor la această Evanghelie, atunci vom afla că aceasta nu este numai o învățătură, ci o forță care poate acționa asupra sufletului nostru.
Dacă aceste scurte conferințe au trezit în dumneavoastră sentimentul că Evanghelia după Ioan nu conține numai ceea ce a fost exprimat aici, că, prin intermediul cuvântului, ea conține și forța care face ca sufletul însuși să evolueze, atunci s-a înțeles corect sensul pe care aceste conferințe l-au urmărit. Căci aceste conferințe nu intenționează să fie doar o hrană pentru intelect, pentru facultatea de cuprindere intelectuală, ci vor să fie și o forță care să transforme în sentimente și viețuiri cele primite pe cale intelectuală; acestea trebuie să fie o rezultantă a tuturor punctelor de vedere expuse aici. Dacă acest lucru se percepe corect, atunci se înțelege și despre ce este vorba când spunem că știința spiritului are misiunea de a ridica creștinismul la rang de înțelepciune, de a face ca în acest fel creștinismul să fie în mod real înțeles pe calea înțelepciunii spirituale. Se va înțelege că creștinismul nu este decât la începutul acțiunii sale și că el își va împlini adevărata sa misiune doar atunci când va fi înțeles în adevărata sa formă, adică cea spirituală. Cu cât reușim să pătrundem mai mult aceste conferințe de acest sens, cu atât ele vor fi înțelese mai bine, așa cum s-a dorit de la bun început.
