Spre a ne putea face o idee mai profundă despre ceea ce înțelege Evanghelia după Ioan prin expresia „Tatăl și mama lui Iisus” și pentru ca prin aceasta să pătrundem creștinismul în esența sa, să reunim materialele care ne vor ajuta să descoperim sensul spiritual al naturii de „tată” și „mamă”. Fiindcă aici nu este vorba de interpretări alegorice și simbolice ci de realități.
Mai întâi trebuie să înțelegem ce înseamnă faptul de a te uni cu lumile superioare, de a te deschide lumilor spirituale. Trebuie abordată aici însăși esența inițierii, îndeosebi din perspectiva Evangheliei după Ioan. Ce este un inițiat?
În toate epocile care au urmat Atlantidei, un inițiat a fost omul în stare să se ridice deasupra lumii fizice, senzoriale, și să aibă experiențe proprii în lumile spirituale. Această ființă viețuiește așadar lumea spirituală așa cum omul viețuiește lumea fizică cu ajutorul organelor sale de simț exterioare, a ochilor săi, a urechilor sale etc. Un astfel de inițiat este deci un martor pentru lumile spirituale și realitatea lor. Aceasta pe de o parte. Dar mai este ceva capital, pe care orice inițiat îl dobândește în timpul inițierii. Este facultatea de a se ridica deasupra sentimentelor și senzațiilor care în lumea fizică sunt nu numai justificate, ci și indispensabile, dar care nu se pot regăsi în același mod în lumea spirituală. Trebuie să înțelegem bine lucrul acesta și să nu credem că inițiatul, când în afară de lumea fizică percepe și lumea spirituală, ar trebui să se dezobișnuiască de toate celelalte sentimente și senzații omenești, care aici în lumea fizică sunt la locul lor, și să le schimbe cu alte sentimente de natură cu totul diferită. Nu este așa. Inițiatul nu schimbă sentimentele unele cu altele; el adaugă celor de aici pe cele privitoare la lumile superioare. Dacă, pe de o parte, omul trebuie să-și spiritualizeze sentimentele, pe de altă parte este tot atât de necesar ca el, cu o forță crescută, să păstreze sentimentele care îl fac în stare să acționeze în lumea fizică. Tocmai în acest sens trebuie înțeleasă expresia „apatrid”, fără patrie (heimatlos), care îl caracterizează. Nu în sensul că patria sau familia sa ar trebui să îi devină străine atât timp cât trăiești în lumea fizică. Cuvântul vrea să spună cel mult că, prin dobândirea sentimentelor corespunzătoare în lumea spirituală, sentimentele pentru lumea fizică devin mai delicate, mai frumoase. Ce este un apatrid? Fără acest atribut nimeni nu poate dobândi, în adevăratul sens al cuvântului, inițierea. Un apatrid este cel care nu creează în lumea spirituală afinități aparte, asemănătoare celor care ne leagă în lumea fizică de anumite locuri, de anumite condiții. În lumea fizică aparții totdeauna unui anumit popor, unei anumite familii, depinzi de o comunitate statală sau alta; așa este. Avem nevoie de acestea pe Pământ. Dar, dacă ai vrea să introduci aceste sentimente în lumea spirituală, ar însemna să aduci cu tine acolo o zestre foarte rea. Acolo nu trebuie să dezvolți niciun fel de simpatie personală, oricare ar fi ea, ci să lași să acționeze asupra ta, obiectiv, tot ceea ce întâlnești acolo, după valoarea proprie a fiecărui lucru. S-ar mai putea spune, dacă toată lumea ar putea înțelege asta, că inițiatul trebuie să devină, în sensul deplin al cuvântului, un om obiectiv.
În cursul evoluției sale pământești, omenirea a ieșit dintr-o stare primitivă, cea a vechii clarvederi nebuloase, în care între oameni nu existau deosebiri de patrii. Noi am urmat această coborâre din sferele spirituale în lumea fizică. În sferele spirituale originare, de unde a provenit, omenirea nu a cunoscut patriotismul și niciun alt sentiment de acest gen. Punând piciorul pe Pământ, oamenii au populat unii o regiune, alții alta; aceste diverse grupuri de oameni au primit amprenta locurilor pe care le ocupau. Omul negru a devenit negru nu numai din motive interioare, ci și pentru că s-a adaptat regiunii pe care o ocupă. Și tot așa este și pentru omul alb și pentru celelalte rase de diferite culori; diferențele de mai mică importanță dintre popoare provin din influențele pe care mediul le are asupra omului. De acest lucru este legată, să zicem așa, și specializarea iubirii pe Pământ. Prin faptul că oamenii au devenit neasemănători, iubirea s-a dezvoltat mai întâi în sânul unor comunități mici. Abia treptat, începând cu comunitățile mici oamenii se pot ridica la o colectivitate mare a iubirii, așa cum se va întâmpla concret prin înrădăcinarea Sinei spirituale. Inițiatul trebuie oarecum să anticipeze țelul pe care îl urmărește și restul omenirii, și anume acela de a realiza o pace, o armonie și fraternitate generală între oameni, care să depășească toate barierele. Pentru a dezvolta această fraternitate generală, inițiatul trebuie să dezvolte întotdeauna anticipat, prin starea lui de apatrid, germenii acestei mari iubiri frățești. Este ceea ce se simboliza în Antichitate prin peregrinările pe care le făcea un inițiat, de pildă. Pitagora. De ce se spunea asta? Pentru ca inițiatul, prin toate sențimentele pe care le dezvolta în cadrul comunității mici, să devină obiectiv față de orice lucru.
Or, misiunea creștinismului este de a aduce omenirii întregi impulsul spre această fraternitate, ceea ce a fost întotdeauna bunul unui inițiat. Să ne oprim asupra a ceea ce este ideea cea mai profundă a creștinismului, și anume aceea că Christos este însuși Spiritul Pământului și că Pământul este corpul sau veșmântul lui Christos. Și trebuie să luăm textual aceste cuvinte; căci, așa cum am mai spus, un astfel de document cum este Evanghelia după Ioan trebuie pus până la ultimul cuvânt pe cântarul de aur. Ce aflăm privitor la „veșmântul” Pământului? Aflăm că mai întâi acest veșmânt al Pământului, adică părțile solide ale lui, au fost împărțite, separate. Unul a luat în posesie cutare loc, altul a luat cutare loc. S-a făcut o împărțire. Posesia, extinderea personalității prin însușirea proprietății, iată ce este, într-un anumit sens, împărțirea, în decursul timpului, a veșmântului pe care îl poartă Christos, Spiritul Pământului. Un singur lucru nu putea fi împărțit. Acest lucru este învelișul atmosferic care înconjoară Pământul; el aparține tuturor. După cum arată legenda Paradisului, din acest înveliș de aer i-a fost insuflat omului suflul divin; a fost primul rudiment al Eului în corpul fizic. Aerul nu poate fi fragmentat.
Să vedem dacă cel care prin Evanghelia după Ioan ne-a descris creștinismul cu cea mai mare profunzime ne indică acest aspect. Există un pasaj în care este spus: „Și ei I-au sfâșiat veșmântul; dar tunica nu I-au sfâșiat-o.”
Iată acest cuvânt revelator care ne face să înțelegem cum Pământul întreg, inclusiv atmosfera sa, este corpul sau veșmântul și tunica lui Christos. Veșmântul a fost împărțit în continente, în teritorii, dar nu și tunica. Aerul nu a fost împărțit, el aparține tuturor. El este simbolul material exterior al iubirii care înconjoară globul pământesc și care se va realiza mai târziu.
Și în multe alte privințe creștinismul va trebui să-i facă pe oameni să primească în ei ceea ce dădea antica înțelepciune inițiatică. Pentru a înțelege acest lucru, să caracterizăm această inițiere. Pentru noi este suficient să prezentăm caracterul esențial al celor trei feluri principale de inițiere: vechea inițiere, yoga, inițierea creștină propriu-zisă și, cea care de fapt este în mod absolut cea mai potrivită omului actual, inițierea în același timp creștină și rosicruciană. Să descriem acum cum se petrece în principiu inițierea în aceste trei forme de inițiere, ce este și ce reprezintă ea.
Ce îl face pe om în stare să aibă viziunea lumii spirituale? Prin ce ați devenit capabili să percepeți lumea fizică? Corpul fizic are organe senzoriale pentru aceasta. Dacă mergeți foarte departe în urmă în cursul evoluției veți găsi că în epocile primordiale omul nu avea încă ochi pentru a vedea, urechi pentru a auzi, și că toate acestea erau încă organe „neutre”, „nediferențiate”, cum spunc Goethe. Gândiți-vă, de pildă, la unele animale inferioare care și astăzi mai au aceste organe nediferențiate. Sunt unele animale inferioare care au anumite puncte sensibile prin care nu pot decât să deosebească lumina de întuneric. Noi am pornit de la aceste organe neutre, care treptat au fost modelate, transformate în ochi și urechi; ele au fost prelucrate în substanța plastică a corpului fizic. Și prin faptul că ochiul a fost modelat se năștea pentru dumneavoastră lumea fizică a culorilor. Prin faptul că urechea a fost modelată, pentru dumneavoastră se năștea lumea fizică a sunetelor.
Nimeni nu are dreptul să nege că ar exista cu adevărat o lume; el nu poate spune decât că nu o percepe. Căci a vedea lumina înseamnă, în fond, să ai organele pentru a o percepe. Poți să spui că nu cunoști decât această sau această lume, dar nu poți să afirmi că lumea pe care o percepe alt om nu există. A spune așa ceva înseamnă a nega posibilitatea altora de a vedea ceea ce tu nu vezi, înseamnă a pretinde ca ceilalți să nu discearnă decât ceea ce poți tu discerne. Și dacă cineva spune: Ceea ce afirmă antroposofii nu este decât o reverie de-a lor, căreia nu îi corespunde nimic real, el demonstrează prin asta pur și simplu că nu percepe ceea ce percep ei. Noi ne situăm pe un punct de vedere pozitivist. Cine însă nu admite decât ceea ce percepe el pretinde nu numai ca noi să recunoaștem ce știe el ci vrea să hotărască în mod autoritar asupra ceea ce el nu știe. Nu există intoleranță mai mare decât aceea a științei oficiale din zilele noastre față de știința spiritului și ea va crește cu mult mai mult decât a fost vreodată. Ea îmbracă toate formele. Oamenii nu au conștiența faptului că emit judecăți pentru care nu au niciun temei. Auzi, de asemenea, spunându-se în adunări de buni creștini: Antroposofii vorbesc despre un fel de ocultism creștin, dar creștinismul nu are nevoie de nicio doctrină secretă, căci singurul lucru important este ceea ce poate să vadă și să înțeleagă un suflet simplu și sincer! Adică, altfel spus, numai ceea ce el, cel care vorbește, poate vedea și înțelege. Se cere astfel ca nimeni să nu înțeleagă mai mult decât înțelege el însuși. Infailibilitatea papei nu este, pe bună dreptate, admisă în astfel de adunări creștine. Dar în zilele noastre se face apel, fără discuție – chiar printre creștini –, la infailibilitatea propriei persoane. Te erijezi într-un mic papă pentru a condamna antroposofia.
Să ne gândim însă că această lume fizică există în ochii noștri pentru că toate organele noastre au fost cizelate, modelate în substanța corpului fizic; atunci nu ni se va mai părea surprinzător că percepția unei lumi superioare poate să depindă de încrustarea în mădularele superioare ale finței omenești, în corpul eteric și în corpul astral, a acestor organe superioare. Corpul nostru fizic de astăzi este înarmat deja cu organele sale; corpul eteric și corpul astral nu au încă organele lor specifice; ele trebuie să fie întâi de toate modelate. Odată ce ele vor fi acolo, va apărea și percepția lumilor superioare.
Să studiem acum modul în care are loc această formare a organelor în corpul eteric și corpul astral. Spuneam că celui care urmează să primească inițierea îi sunt modelate treptat organele superioare. În ce fel? E vorba de a surprinde corpul astral acolo unde se află el în toate puritatea sa. În starea de veghe, corpul fizic – în care se adâncește – acționează asupra lui. Aici astralul nu este liber, el ascultă de ceea ce vrea corpul fizic. Ca să spunem așa, nu pori face nimic cu el. Nu există un mijloc de a lucra asupra lui, de a-l modela, decât în somn, când se află în afara corpului fizic. Nu poți ajunge să primești gata formate organele de simț superioare în corpul astral decât dacă tu însuți ți le cizelezi acolo în timpul somnului, când el se află în afara corpului fizic. Totuși nu este posibil să acționezi asupra unui om în timpul somnului său. Este o imposibilitate când este vorba de omul modem, căci el nu ar putea să perceapă ce se petrece cu sine. El trebuie să fie conștient; or, în starea inconștientă el nu poate percepe aceasta. Pare aici o contradicție, pentru că în timpul somnului corpul astral a pierdut conștiența raportului său cu corpul fizic. Dar poți remedia indirect acest lucru acționând în timpul zilei asupra corpului fizic, astfel încât impresiile primite de corpul fizic în timpul veghei să rămână în corpul astral atunci când acesta se desprinde. Așa cum impresiile care ne vin din lumea fizică înconjurătoare se imprimă în corpul nostru astral, tot astfel și cu corpul fizic trebuie să facem ceva cu totul special pentru ca acestea să se imprime în corpul astral și apoi să fie modelat în mod corespunzător.
Este ceea ce se petrece când omul nu se lasă la discretia impresiilor întâmplătoare care îi vin din afară, cum se întâmplă de obicei, ci, dimpotrivă, el ia în mâinile sale viața interioară și urmează în mod metodic o disciplină care i-a fost prescrisă. Această disciplină constă în ceea ce se numește meditație, concentrare sau contemplare. Aici sunt exerciții prescrise cu tot atâta rigoare în școlile corespunzătoare precum sunt studiile la microscop în laboratoare. Când aceste exerciții sunt practicate, ele au o acțiune atât de intensă încât corpul astral este remodelat plastic atunci când se desprinde de corpul fizic în timpul somnului. Exact așa cum un burete se mulează pe forma mâinii mele atunci când îl țin în mână, dar își recapătă forma dată de forțele existente în el îndată ce îi dau drumul, tot astfel corpul astral, când se desprinde din omul adormit, se supune forțelor astrale care au fost depuse în el. Trebuie deci ca în starea de veghe să faci toate acele exerciții spirituale necesare pentru ca noaptea corpul astral să se modeleze plastic, astfel încât în el să se dezvolte organele percepției superioare.
Există trei moduri de a medita. Poți lucra de preferință asupra materialului de idei, asupra a ceea ce numim elementele înțelepciunii, elementele pure ale gândirii. Aceasta este învățătura yoga care lucrează în principal cu elementul gândirii, al contemplației. Sau se poate acționa mai mult asupra sentimentului, prin educarea lui într-un anumit mod; este orientarea specific creștină. Sau, încă, poți acționa combinând sentimentul și voința. Aceasta este metoda creștin-rosicruciană. A ne opri la yoga ne-ar duce prea departe; și nu ar avea legătură cu Evanghelia după Ioan. Ne vom opri la inițierea specific creștină și vom vedea pe ce se bazează ea. Dar trebuie să vă gândiți că această inițiere nu poate fi realizată în mediul social actual. Ea cere candidatului o izolare temporară. În ce privește metoda rosicruciană, scopul ei este tocmai acela de a-i permite ca, trudind, să urce în lumile superioare însă fără a-și neglija îndatoririle sale pământești. În ce privește principiul general al inițierii creștine, ne putem face foarte bine o idee despre acest fapt.
Această metodă de inițiere lucrează exclusiv cu sentimentul și eu vă voi indica aici șapte trăiri în sentiment, șapte trepte ale sentimentului prin a căror trăire corpul astral este într-adevăr influențat, putând să dezvolte în timpul somnului organele sale. Să vedem cum trebuie să trăiască discipolul creștin pentru a parcurge aceste trepte.
Prima treaptă este cea care se numește „Spălarea picioarelor”. Aici, maestrul îi spune discipolului: Privește planta. Ea încolțește în pământ; solul mineral este de o natură inferioară plantei. Dacă planta ar putea să își reprezinte natura sa proprie, ea i-ar spune solului: Desigur, natura mea este superioară naturii tale, dar dacă tu nu ai exista nici eu nu aș putea să fiu; căci din tine, solule, îmi extrag în mare parte hrana mea! Și dacă planta ar putea să transforme aceasta într-un sentiment, ea ar trebui să se încline către piatră și să îi spună: Mă înclin ție, piatră, care îmi ești inferioară, fiindcă ție îți datorez existența mea. – Și, dacă ne ridicăm la animal, el ar trebui să simtă același sentiment față de plantă și să își spună: Desigur, eu sunt superior plantei, dar acestui regn de sub mine îi datorez existența mea. Și dacă, tot astfel, ne ridicăm mai sus și ajungem la om, fiecare care stă pe o treaptă socială superioară ar trebui să se aplece către treapta inferioară și să spună: Ei îi datorez existența mea! Și tot așa ar putea fi până la Christos Iisus. Cei 12 care Îl înconjoară sunt pe o treaptă inferioară Lui; dar așa cum planta se dezvoltă din piatră, tot așa Christos Iisus se înalță din sânul celor 12. El se înclină în fața acestora și spune: Vouă vă datorez existența mea!
După ce maestrul îi explica aceste lucruri discipolului, adăuga: Dăruiește-te săptămâni întregi acestui sentiment cosmic, anume că superiorul trebuie să se încline în fața inferiorului; când îl vei fi făcut să trăiască complet în tine vei viețui două simptome, unul interior și unul exterior. Dar aceste simptome nu sunt esențialul. Ele sunt doar indiciul că tu ai exersat suficient de mult acest sentiment. Când corpul fizic era astfel influențat de către suflet, rezultatul era un simptom exterior: el avea sentimentul că o apă îi spală picioarele. Era o senzație cu totul reală. Și nu mai puțin reală decât senzația spălării picioarelor era cealaltă impresie, aceea de a avea în fața sa, în astral, o puternică viziune a Sinei superioare care se înclină în fața Sinei inferioare. Omul trăiește atunci în astral ceea ce Evanghelia după Ioan descrie ca un fapt istoric.
A doua treaptă constă în faptul că maestrul îi explică discipolului: Tu trebuie să trezești în tine și un alt sentiment. Reprezintă-ți că te asaltează toate durerile lumii, toate suferințele posibile, resimte ce înseamnă să fii înconjurat de tot acest rău și pătrunde-te de sentimentul că tu trebuie să rămâi drept, chiar dacă te asaltează toată mizeria lumii! Când discipolul a exersat destul acest sentiment, îi apar iarăși două simptome: unul este senzația de a fi lovit din toate părțile, iar al doilea este viziunea „Flagelării”. Vă povestesc aici lucruri pe care le-au experimentat sute de oameni, lucruri prin care ei au dobândit facultatea de a se ridica în lumile superioare.
În al treilea rând, discipolul trebuie să-și reprezinte că ceea ce are el mai sacru, ceea ce angajează întreaga sa ființă este acoperit de dispreț și de batjocură. El trebuie atunci să își spună: Orice ar veni, eu trebuie să mă țin drept și să apăr lucrul care îmi este cel mai sfânt! Când era pătruns de acest sentiment, el viețuia ca niște înțepături în cap, iar ca viziune astrală trăia „Încununarea cu spini”. Și iarăși trebuie spus: Nu acestea sunt importante, dar ele apar ca o consecință a exercițiilor. Se iau de asemenea toate măsurile necesare pentru a nu intra în discuție sugestia sau autosugestia.
În al patrulea rând, discipolului, în sentimentul său, corpul trebuia să îi devină la fel de străin ca un obiect exterior, ca o bucată de lemn, astfel încât nu îi mai spune „Eu”. Trebuia ca el să simtă asta atât de puternic încât să își spună: Port cu mine corpul meu așa cum port o haină! El nu mai leagă Eul cu corpul său. Atunci are loc ceva ce se numește proba sângelui. Ceea ce în numeroase cazuri poate fi o stare maladivă este în acest caz o consecință a meditației, căci tot ceea ce poate fi maladiv trebuie exclus. La picioare, la mâini și în partea dreaptă a pieptului apar ceea ce se numesc stigmatele, iar ca un simptom interior vede, într-o viziune astrală, „Răstignirea”.
Nu putem descrie decât succint treptele de inițiere a cincea, a șasea și a șaptea.
Cea de a cincea treaptă constă în ceea ce se numește „Moartea mistică”. Sentimentele prin care trece atunci discipolul îl fac să simtă ca și cum peste tot ce este fizic-vizibil ar cădea o perdea neagră, ca și cum totul ar dispărea. Acest moment este important și prin altceva, ceva pe care trebuia să îl fi străbătut dacă voiai să fi ajuns realmente la inițierea creștină în adevăratul sens al cuvântului. Viețuiai atunci că te poți coborî până la fundamentele originare ale răului, ale durerii, mâhnirii și suferinței, în tot răul care trăiește în sufletul omenesc atunci când te cobori în iad. Este ceea ce se cheamă „Coborârea în Infern”. Când ai viețuit acest lucru, este ca și cum perdeaua neagră s-ar sfâșia și ai privi în lumea spirituală.
A șasea treaptă este cea care se numește „Punerea în mormânt și Învierea”. Pe această treaptă discipolul se simte unit cu corpul întreg al Pământului; el se simte ca și când ar fi fost pus în pământ și ar face una cu întreaga planetă Pământ. Viața sa s-a extins până la nivelul vieții planetare.
Al șaptelea sentiment nu poate fi descris în cuvinte. Numai cel care ar fi în stare să gândească fără instrumentul creierului fizic ar putea să îl redea; și pentru asta nu există cuvinte, căci limba noastră nu are cuvinte decât pentru planul fizic. De aceea nu poți decât să menționezi această treaptă. Ea depășește tot ceea ce își poate imagina omul. Se numește „Înălțarea la cer” sau intrarea definitivă în lumea spirituală. Acolo se termină într-un anumit sens scara sentimentelor de care trebuie să se pătrundă discipolul în starea de veghe, într-o reculegere interioară deplină. Când discipolul s-a dăruit acestor trăiri, ele acționează atât de puternic asupra corpului său astral încât în timpul nopții se plăsmuiese, se modelează plastic organele de percepție interioare.
În inițierea rosicruciană nu se parcurge această scală septuplă a sentimentelor, dar efectul obținut este același ca cel despre care tocmai am vorbit.
Vedeți deci că în inițiere este vorba mai întâi de a influența corpul astral prin intermediul viețuirilor din starea de veghe, în așa fel încât atunci când acesta este liber, noaptea, el își dă singur o formă plastică.
Când omul, în felul acesta, ca ființă astrală, își dă lui însuși o formă plastică, corpul astral devine un mădular ființial nou al omului. El este păstruns atunci în întregime de Manas sau Sinea spirituală.
Odată ce corpul astral s-a structurat în felul acesta se pune problema ca cele ce s-au plămădit plastic în el să fie introduse și în corpul eteric. Este ca atunci când dumneavoastră apăsați cu o pecete ceara de sigiliu, după care numele de pe pecete nu mai este doar pe pecete ci și în ceara de sigiliu. Exact așa trebuie să se cufunde corpul astral în corpul eteric și să imprime în el ceea ce posedă în acel moment.
Procedeul cel mai interiorizat – această acțiune asupra corpului astral – este identic în toate metodele de inițiere. Ele diferă doar prin modul de a transmite corpului eteric rezultatele.
Vom reveni mâine asupra acestui lucru și vom vedea în ce constă diferența dintre cele trei moduri de inițiere care s-au dovedit a fi cele mai fecunde impulsuri evolutive apărute în cursul epocii postatlanteene și vom arăta care este importanța inițierii pentru evoluția omenirii. Atunci se vor lumina și acele părți ale Evangheliei după Ioan despre care încă nu am vorbit.
