Conferința de astăzi va constitui un fel de introducere în subiect. Tema abordată este extrem de vastă. Universul, Pământul şi Omul reprezintă ansamblul a tot ce se poate cunoaşte în lumile vizibile şi invizibile. Când acordăm cuvântului Univers întreaga sa grandoare şi demnitate ne simțim transportați în spațiul nemărginit al cosmosului. Cuvântul Pământ evocă scena activității noastre ca oameni, locul unde trebuie să trăim şi căruia trebuie să-i înțelegem misiunea şi țelul. În sfârşit cuvântul Om, în sens ocult, ne aminteşte de esența la care s-au gândit misticii din toate timpurile când au pronunțat injoncțiunea: „Omule, cunoaşte-te pe tine însuți!”
Cât despre subtitlul nostru, acesta este justificat prin însăşi amploarea subiectului pe care îl vom aborda, căci studiind în mod special raporturile care există între minunata civilizație egipteană şi civilizatia noastră ne dăm seama ce forțe misterioase impregnează existența umană. Din epoca egipteană şi până în prezent, avem sub ochi trei mari epoci de aspirații şi căutări omeneşti, de eforturi şi de viață morală. Când vorbim despre Egipt în sensul ştiinței spirituale, ne gândim la acea îndelungată civilizație care s-a stabilit în nord-estul Africii, pe malurile Nilului, şi care a durat până în secolul VIII înainte de Christos.
Ea a fost înlocuită de civilizația greco-latină având drept unul dintre centre poporul grec, atât de măreț prin cultul frumuseții, celălalt centru fiind puternicul popor roman. Știm că în această perioadă a avut loc marele eveniment al evoluției terestre, venirea lui Iisus Christos pe Pământ. A urmat epoca în care ne găsim acum.
La aceste trei epoci face aluzie subtitlul conferințelor noastre, căci vom arăta forțele misterioase care leagă epoca egipteană de a noastră; vom explica că în acele timpuri au fost sădiți unii germeni în evoluția omenirii şi că aceşti germeni, care au rămas latenți în timpul epocii greco-latine, au rodit în mod cu totul deosebit în epoca noastră. Tot ceea ce se deşteaptă acum în sufletele noastre, gândurile care sunt „în aer”, ideile care îi inspiră pe savanți, provin din germenii sădiți în evoluție în cursul vechii epoci egiptene, dar oamenii nu-şi dau seama de acest lucru.
Cunoaşteti cu toții, mai mult sau mai putin, dispozitivul cu ajutorul căruia funcționează telegraful. Aparatele sunt legate între ele prin fire, şi chiar fără a şti prea multe detalii, înțelegeți că forța care pune în funcțiune aparatele este de aceeaşi natură cu cea care parcurge firele. Vă amintiți că firele sunt legate între ele printr-o derivație care pătrunde în pământ, sub acțiunea unei forțe mai mult sau mai puțin cunoscute. Deci Pământul este cel care stabileşte contactul invizibil între fire.
Un fapt analog şi la fel de misterios există şi în evoluția omenirii. În ce priveşte firele care se află la suprafață, istoria ne arată în ce mod se leagă între ele în realitate. Ea ne arată, ajutată de ocultism, ce s-a petrecut pe pământul străvechi al Egiptului. Vedem cum firele care vin dinspre această civilizație traversează epoca greacă, pe cea romană, pe cea creştină, şi ajung în vremea noastră. Putem urmări astfel rețeaua de la suprafață. Dar mai există şi o influență subterană, ascunsă, pe care vechea epocă egipteană o exercită asupra epocii noastre şi multe fapte misterioase se explică dacă înțelegem această influență.
Astăzi vom trasa numai direcțiile principale ale subiectului nostru.
Când este evocat Egiptul antic şi unele dintre monumentele atât de grandioase care îl marchează, ne gândim, de exemplu, la piramide sau la figura minunată şi enigmatică a Sfinxului. În epoca greacă templul cunoaste o arhitectură foarte deosebită şi capodoperele sculpturii reprezintă perfecțiunea desăvârşită a tipului uman sub numele unor divinități ca Zeus, Demeter, Palas Atena, Apolo. Apoi, la romani, ne izbeşte un alt caracter special. Aici personajele pe care le reprezintă statuile poartă adesea togi care semnifică ceva mai mult decât un simplu veşmânt. Unele statui din vremea regilor, comparate cu cele care datează din timpul republicii romane, ne dau impresia că divinitățile vechii Grecii au coborât de pe piedestal pentru a prinde viață în romanii purtători de togă. Această impresie se datorează forței interioare pe care o posedă acestea. Simțim această forță atunci când comparăm sentimentele, gândurile unui grec din Sparta sau Atena cu cele ale unui cetățean roman.
Grecul se simte, mai înainte de orice, spartan sau atenian. Înzestrat în oarecare măsură cu un suflet colectiv, spartanul, atenianul resimt mai mult personalitatea cetății lor decât pe a lor proprie; ai senzația că forța care îi animă ar emana din spiritul oraşului lor. Romanul, dimpotrivă, ne apare în mult mai mare măsură centrat pe sine însuşi. Concepția asupra dreptului fiecărui cetățean este caracteristică Romei. Tot ce au încercat juriştii să atribuie unei alte origini decât cea romană pare lipsit de fundament, căci dreptul roman a fost pe bună dreptate recunoscut ca patria adevărată a tuturor noțiunilor juridice. În vechea Romă, omul avea o conştiință de sine însuşi individuală; nu mai era numai membrul unei cetăți, era cetățeanul roman. În acest punct al evoluției umane lumea spirituală, care până atunci fusese simțită ca o realitate planând în regiuni superioare, coboară pe pământ, şi acest fapt se exprimă, printre altele, prin apariția dreptului roman, care dă un caracter specific întregii civilizații romane.
Atunci când grecul se simțea în prirnul rând teban sau spartan, de ce natură era oare acel spirit al Tebei sau al Spartei? Pentru noi, acest spirit nu este o abstracțiune, ci o realitate prin care se exprimă o ființă spirituală care cuprinde întreaga cetate a Spartei sau a Tebei, cu toate că simțurile fizice nu o percep. Grecul nu vede în primul rând propria sa personalitate; privirea lui se ridică mai sus, spre acea ființă care adumbreşte cetatea sa. Romanul se vede la început numai pe sine; el percepe caracterul său uman, realizat fizic în formă corporală. Spiritualul s-a încorporat în întregime în om. Și, într-adevăr, aceasta este epoca în care cea mai înaltă spiritualitate, însăşi divinitatea, se va coborî pentru a se încarna, a se face om în Iisus Christos.
Civilizația egipteană îşi trimite ramificațiile în mod miraculos până în această cultură greco-romană. Să ne amintim ce ne spune Scriptura despre Moise. Pe când era în Egipt, el a primit de sus misiunea de a-şi duce poporul către unul Dumnezeu; el întreabă pe acel Dumnezeu: „Ce va trebui să spun poporului meu dacă voi fi întrebat cine mă trimite, ce trebuie să le răspund?” şi Dumnezeu spune (vom vedea mai departe ce adevăr profund se ascunde în spatele acestei declarații): „Spune-le celor la care te trimit că EU SUNT te trimite”.*
* „Eu sunt Cel ce sunt” Aşa să spui fiilor lui Israel: „Cel ce este m-a trimis la voi”. (Ieş. 3,14). (n. red.)
Eu Sunt serveşte aici pentru a-l numi pe Dumnezeul unic (monos) care domneşte în înălțimile spirituale, principiul christic care nu a coborât încă în plan fizic. Cui îi aparține această voce care coboară către Moise şi îi spune: „Spune poporului tău că eu sunt Cel ce Sunt?”. Ea emană (acesta este secretul celor mai vechi mistere greceşti) din însăşi ființa care va apărea mai târziu în Christos încarnat; singura diferență este că el va fi vizibil pentru toți, în timp ce mai înainte nu putea fi auzit decât de către initiați, în înălțimi spirituale. Vedem deci cum divinitatea coboară către oameni treptat, pe măsură ce ei sunt pregătiți pentru venirea sa. Vedem importanța pe care o capătă pentru romani viața în corpul fizic, manifestarea în plan fizic.
Această nouă facultate care apare la om inspiră o întreagă serie de fapte prin care se exprimă spiritul unei civilizații. Acest spirit s-a manifestat îndeosebi prin artă. Arhitectura templelor, concepția de piramidă, se transformă treptat în cea a bisericilor în stil roman, care sunt adevărate documente asupra forței creatoare din care au apărut. Începând din secolul VI vedem apărând pe cruce trupul lui Iisus mort. Apoi, în sânul acestui curent al creştinismului întâlnim din ce în ce mai mult o figură admirabilă care ascunde un mare mister – cea a Fecioarei. Să o evocăm în reprezentarea artistică pe care ne-o dă pictura, de exemplu tabloul lui Rafael. Cunoaşteți cu toții Madona Sixtină, admirabila formă virginală care constituie centrul tabloului, copilul pe care îl poartă, şi în mod sigur ați simțit emoția profundă pe care o transmite această pictură. Acest tablou este o expresie minunată a aspirației spirituale a omenirii în decursul celor trei epoci de care ne ocupăm. Și nu este o întâmplare faptul că artistul a înconjurat-o pe Madona cu nori din care se ivesc căpşoare de îngeraşi care seamănă cu cel al copilului pe care îl poartă în brate.
Dacă contemplăm în voie, fără rezerve, acest tablou, el ne va revela ceva ce rămâne de neînteles pentru privirile profane. Dintre îngerii care o înconjoară pe Madona se desprinde un glas care ne spune că avem în fața, noastră o minune, în sensul cel mai propriu al cuvântului. Nu mai putem crede că acel copil pe care Madona îl ține în brațe s-ar fi putut naşte în mod obişnuit din femeie. Pare doar cu puțin mai real decât chipurile îngereşti care se conturează printre nori, ca şi cum s-ar forma în eter. Avem impresia că acel copil emană din noianul norilor. Fecioara l-a cuprins în brațe, dar nu l-a zămislit. Ni se arată astfel o legătură misterioasă între copil şi fecioara-mamă. Și în gând ne apare o altă fecioară-mamă, antica Isis a egiptenilor cu pruncul Horus; presimțim ceea ce leagă prin veacuri madona creştină de zeița egipteană Isis, cea care are înscris pe frontonul templului său: „Eu sunt cea care a fost, este şi va fi; nici un muritor nu-mi poate ridica vălul”.
Minunea pe care ne-a revelat-o tabloul Fecioarei ne este arătată şi de mitul egiptean. Căci acesta spune că Horus nu s-a născut printr-o concepțiune carnală, ci dintr-o rază de lumină pornită dinspre Osiris către Isis; este într-un fel rezultatul unei imaculate concepțiuni.
Iată cum, fără să existe o conexiune vizibilă, un curent leagă totuşi între ele unele fire.
Să analizăm acum epoca cu care începe civilizația noastră occidentală. Catedrala gotică, cu bolțile sale ogivale, evocă adunările credincioşilor din Evul Mediu, când o credință adevărată însuflețea pe preoți şi pe mireni. Să ne imaginăm efectul pe care aceste catedrale gotice îl puteau produce în suflete prin vitraliile multicolore prin care pătrundea lumina soarelui. Cei care dezvăluiau în limbajul lor cele mai mari mistere ale creației aveau darul să le evoce în tonalităti spirituale care luau aspectul exterior al luminii cu mii de nuanțe; în timp ce preoții propovăduiau faptul că forța universală a existenței divine se transmite oamenilor prin raze individuale, aşa cum lumina vitraliilor este în acelaşi timp una, dar şi multiplă.
Acest simbol al luminii unice şi divizate vorbea spiritului şi stimula în suflet realitatea spirituală a cărei imagine era. Astfel, puterile inimii şi ale simțirii umpleau altădată sufletul catedralelor gotice.
Să ne întoarcem acum la piramidele egiptene, cu o construcție atât de caracteristică, şi să ne străduim să înțelegem ce ne spun ele. Concentrându-ne spiritul asupra lor, reuşim să le descifrăm enigma şi constatăm că piramida exprimă secretele universului, pământului şi omului. Ea exprimă ceea ce simțea preotul egiptean prin religia lui. Vom urmări în profunzime aceste lucruri mai târziu; acum să notăm numai pur şi simplu care erau sentimentele acelor preoți şi ce simboluri prezentau ei poporului. Înțelepciunea ascunsă sub veşmântul religiei egiptene era deosebit de profundă; ea provenea din tradiții ale celor mai vechi timpuri, era ca o amintire a lor. Pe bună dreptate inițiatul egiptean căruia i s-a adresat Solon putea răspunde: „Voi, grecilor, veți rămâne mereu nişte copii, în sufletele voastre tinere nu mai există nimic din sfânta înțelepciune primordială”. De unde această vechime a înțelepciunii egiptene?
Știți că omenirea actuală a fost precedată de o alta, care trăia pe continentul acoperit acum de Oceanul Atlantic. Când a avut loc marele potop, toate cunoştințele atlantilor au fost transmise de către supraviețuitori unui curent civilizator care s-a îndreptat spre Asia străbătând actuala Europă.1
1 Rudolf Steiner, Orientul în lumina Occidentului. (n. a.)
Mitologiile nordice sunt amintiri a ceea ce au transmis supraviețuitorii Atlantidei în timpul trecerii lor prin acele locuri.
Urmaşii atlanților au adus în Asia germenii a ceea ce a devenit civilizația hindusă antică, apoi cea persană, apoi, în parte, şi cea egipteană; dar înțelepciunea egipteană a venit, de asemenea, pe un drum drept din Occident spre Orient, din Atlantida în Africa. Care era deci acea înțelepciune, despre care inițiații egipteni vorbeau ca despre cea mai veche tradiție?
O întrezărim atunci când observăm diferența dintre viața din vechea Atlantidă şi viața noastră de acum. Omul din acele timpuri îndepărtate era înzestrat cu o nedesluşită clarviziune instinctivă. El percepea în jurul său ființe pe care omul din vremea noastră nu le mai vede, cu toate că ele există şi acum. Făpturile pământene nu sunt numai minerale, vegetale şi animale; mai există în mediul nostru terestru şi ființe spirituale pe care nu le percep decât privirile clarvăzătoare. În vremurile Atlantidei, omul, clarvăzător în mod normal, avea ca însoțitori în viață nu numai animalele, plantele şi pietrele, ci şi zeii şi fiintele spirituale, care îi erau tot atât de familiare cum sunt pentru noi cei cu care ne împărtim viața. În acele timpuri nu exista încă o separare foarte clară între zi şi noapte.
Omul de astăzi, când se trezeşte din somn, când corpul său astral şi Eul său se cufundă din nou în corpul fizic, vede obiectele fizice care îl înconjoară; seara, când adoarme, când Eul său şi corpul astral evadează din corpul fizic şi eteric, tot ceea ce îl înconjura se cufundă în noapte. Această stare, normală în zilele noastre, nu exista în Atlantida. Când omul îşi părăsea corpul fizic, în loc să fie înconjurat de tenebre, intra într-o lume populată de făpturi spirituale. Vedea formele divine aşa cum vedem noi astăzi pe cele ale corpurilor fizice. Wotan, Baldur, Iupiter, Apolo nu sunt ființe inventate, ci expresia unor ființe vii care însă nu au un corp fizic; cel mai dens corp al lor a rămas un corp eteric transparent.
Noaptea, când atlantul îşi părăsea corpul fizic, toate aceste forme îl înconjurau. Dimineața, când revenea în corp, el se regăsea în lumea pe care o considerăm astăzi ca singura lume reală. S-ar putea spune că părăsea în acel moment lumea zeilor, pentru a se alătura lumii ființelor întrupate; şi nu exista o frontieră foarte netă între percepțiile nocturne şi cele din timpul zilei.
Un inițiat din acele timpuri, când le vorbea oamenilor celorlalți despre aceşti zei pe care îi cunoscuse sub forma lor eterică, vorbea aşa cum vorbim noi astăzi despre prietenii noştri, al căror nume îl cunoastem.
Amintirea acestei cunoaşteri intime a zeilor s-a păstrat în rândul popoarelor care au emigrat spre Orient. Amestecându-se ulterior cu alte elemente spirituale printre care unul era propriu poporului egiptean, în popor s-a trezit siguranța că o ființă spirituală, eternă, trăieşte în om; în ceasul morții, corpul devine un cadavru, deoarece el a fost părăsit de elementul divin. Acest lucru era exprimat în nenumărate povestiri şi legende pe care preoții egipteni le spuneau oamenilor şi acestea nu erau pentru popor o dogmă abstractă, ci un adevăr confirmat de viața lor interioară. Am putea caracteriza ceea ce resimțea egipteanul pornind de la aceste cuvinte: „Într-un cadavru văd pulberea unui om care purta în sine un Eu. Știu, atât pe seama tradiției străvechi cât şi prin experiențele strămoşilor mei, că ceea ce a supraviețuit s-a dus în altă lume. Acel element divin nu şi-ar îndeplini misiunea dacă ar trăi în lumile spirituale*; spiritualul trebuie să fie legat printr-o forță de atracție de lumea terestră. S-ar putea spune că trebuie creată o legătură magnetică, pentru ca sufletul care îşi înfăptuieşte pelerinajul în regiuni superioare să păstreze în sine un sentiment durabil şi astfel să poată să revină şi să apară din nou pe pământ”.
* Expresia „lumile spirituale” frecvent utilizată de R. Steiner nu este echivalentă cu expresia „lumile paralele” folosită într-un limbaj ipotetic, care sugerează că există rnai multe universuri care interacționează. Pluralul folosit de Steiner arată numai că Lumea spirituală nu este lipsită de structură, ci prezintă o succesiune de entități spirituale cunoscută în religia creştină ca ierarhii spirituale în care se recunosc entități cum sunt îngerii, arhanghelii, arheii etc. Și terminând cu cele mai sublime, fiind cele mai apropiate de Dumnezeu: Sfintele Tronuri, Serafimii şi Heruvimii. La aceste ierarhii spirituale se adaugă o serie de principii active emanate de ierarhiile spirituale, cunoscute în ştiința spirituală sub denumirea de spirite elementare sau elementali sau spirite inferioare şi care joacă un rol important în desfăşurarea a ceea ce numim fenomenologia Universului fizic perceput prin intermediul simțurilor. (n. red.)
Datorită învățămintelor ştiintei spirituale ştim că omenirea se îngrijeşte după legi proprii ca sufletul să revină mereu şi să se reîncarneze. Când omul intră, prin moarte, în sfere superioare, trebuie să se dezobişnuiască de tot ce este pământesc, timp în care se află perioada „de purgatoriu” sau „kamaloka”. Până ce nu se termină această perioadă, el rămâne strâns legat de existenta terestră. Știm că există forțe care îl împiedică să se înalțe în regiunile din Devachan; aceste forțe sunt şi cele care îl atrag spre o nouă încarnare.
În epoca noastră trăim în domeniul abstracțiunilor şi facem din toate acestea teorii. Pentru egipteni, aceste idei erau vii. Ei nu gândeau în mod abstract şi nu erau deloc teoreticieni. Egipteanul voia să vadă cu ochii lui cum sufletul străbate drumul care duce de la corpul pe care îl părăseşte şi până în regiunile superioare. Voia să vadă această idee în fața ochilor şi deci i-a dat o formă vizibilă în piramidă; aceasta reprezintă ideea de suflet care, părăsind corpul de care rămâne parțial ataşat, se ridică în ascensiunea sa spre culmi.
Arhitectura piramidei ne dă imaginea legăturii sufletului cu lucrurile pământene. Forma misterioasă pe care aceasta o îmbracă apare ca imaginea lui Kamaloka. Ea evocă sufletul care, prin corpul său, se înalță spre sferele superioare.
Să încercăm să regăsim în această concepție amintirea vechii Atlantide. Pe vremea când omul percepea prin clarviziune ceea ce îl înconjura, corpul său eteric nu era unit atât de strâns cu corpul fizic cum este în zilele noastre, şi, în special la nivelul capului, el depăşea cu mult fizicul. Forma capului la unele animale este o reminisceniă a acelor timpuri. Privirea clarvăzătoare, uitându-se la un cal, vede capul său eteric înălțându-se ca un nor luminos deasupra nărilor; şi ce să mai spunem despre forma ciudată a trompei elefantului. Acest cap eteric se putea vedea parțial la vechiul atlant, dar ceva mai puțin dezvoltat; cu timpul a pătruns tot mai mult în interiorul capului fizic şi astăzi ambele au aproape aceeaşi mărime şi aceeaşi formă. În ce priveşte capul atlantului, care nu era posedat decât în parte de către forțele eterice astăzi în întregime interiorizate, el nu era încă complet umanizat; în forma sa se mai păstra încă ceva de animal. Când un atlant îl vedea pe altul în timpul zilei, sub aspectul său fizic, el vedea o frunte lungă, teşită, cu dinții foarte proeminenți, având în el ceva animalic. Dar seara, când adormea şi când începea clarviziunea sa eterică, el nu vedea numai această formă, ci şi partea eterică a capului, care era mult mai frumoasă, chiar în comparație cu figurile actuale. Prin clarviziune atlantul revenea în trecut, se întorcea în vremurile când omul semăna şi mai mult cu un animal, cu toate că forma corpului său eteric era deja complet umană. Acest corp eteric era infinit mai frumos decât corpul fizic actual, care a trebuit să se adapteze la forțe cu o densitate mai mare.
Aceste amintiri ale conştienței atlante reînviau simbolic la egipteni. De exemplu, iată ce ar fi putut spune un preot egiptean poporului său: „În epoca Atlantidei, în timpul zilei, sufletele voastre vedeau corpuri asemănătoare cu cele ale animalelor, dar în timpul nopții puteau contempla, în toată frumusețea sa, adevărata formă a capului omenesc care se înălța deasupra lor”. Această amintire a fost redată în sculptura egipteană sub forma Sfinxului. Nu putem înțelege acea formă decît atunci cînd ştim că ea n-a fost inventată, ci desprinsă din realitate.
De la piramidele egiptene să trecem la templul grecesc. Pentrtz a-i afla sensul, trebuie să poti resimți forțele care animă spațiul. Grecii aveau acest sentiment al spațiului. Din punct de vedere al ştiinței spirituale, spațiul nu este acel vid abstract pe care şi-l imaginează matematicienii şi fizicienii, ci este foarte diferențiat. Este plin de linii de forță care îl străbat de sus în jos, de la stânga la dreapta, în orice direcție dreaptă sau curbă. Spatiul poate fi simțit, poți să ai senzația vie a sa. Cînd ai acest sentiment înțelegi de ce unii pictori din vechime au ştiut să redea cu atâta splendoare şi atât de natural pe cei trei îngeri care plutesc în tablourile Madonei. Aceşti trei îngeri se sprijină între ei aşa cum trei corpuri se susțin în spațiul celest prin forța de atracție.
Cu totul altă impresie avem atunci când contemplăm tabloul lui Boeklin intitulat Pieta. Nu avem nimic împotriva calității excelente a acestui tablou, dar cel care păstrează un simț corect al spațiului are senzația că cele două forme ciudate care reprezintă îngeri pot să cadă din cer în orice clipă. Vechii maeştri păstrează un simț al spațiului obtinut prin clarviziune pe care modernii l-au pierdut.
Pe vremea când arta avea încă tradiții oculte, se ştia câte ceva despre aceste forțe de echilibru care există în spațiu şi care-l străbat. Aceste forțe au fost simțite de cei în care a luat naştere ideea templului grecesc. Ei percepeau forțele care străbat spatiul şi aşezau pietrele după liniile oculte care există în spațiu. Pietrele intrau în traseul liniilor invizibile care existau deja. În acest fel, un templu grecesc este o idee spațială cristalizată, în sensul cel mai propriu al cuvântului; este forma materială a forțelor pure.
Urmările acestui fapt sunt foarte importante. Deoarece grecii au ştiut să reprezinte în materie forțele spatiului, ei au dat ființelor divine spirituale posibilitatea să folosească această formă materială. Nu este un fel de a vorbi, ci o realitate: zeul cobora în templul grecesc pentru a sta printre oameni în sens fizic.
După cum părinții pun la dispozitia copilului o formă fizică, îi dau carne şi oase, astfel încât spiritul său îşi poate trăi viața fizică, tot astfel arhitectura templului dădea prilejul ființelor spirituale să coboare şi să se întrupeze. Sensul profund al templului grecesc este că zeul locuieşte acolo. Cel care avea un simț corect al formei acestuia simțea de asemenea că şi atunci când nu era nimeni în templu sau în împrejurimi totuşi templul nu era gol, căci zeul era cu adevărat prezent acolo. Templul este în el însuşi un tot pentru că el contine formele care-l rețin pe zeu.
Dacă examinăm acum biserica romană, mai ales pe cea cu criptă, constatăm o evoluție. Piramida reprezintă prin forma sa arhitectonică drumul urmat de sufletul care se înalță după moarte; sufletul divin care doreşte să stea pe pământ îşi găseşte expresia în templul grecesc. Edificiul roman cu criptă corespunde crucii pe care este răstignit trupul lui Iisus mort. El exprimă progresul omenirii spre o cunoaştere mai profundă a sferelor spirituale.
Dacă piramida simboliza sufletul care pe toată perioada sălăşluirii* în Kamaloka rămâne legat de corpul său, crucea pe care este răstignit trupul lui Iisus exprimă înfrângerea morții. Acest simbol ne aminteşte de victoria spirituală a lui Christos asupra morții.
* Sălăşluirea trebuie înțeleasă ca durată a unei stări de conştiență şi nu ca o localizare spațială, aşa cum a explicat R. Steiner în diferite ocazii în care s-a referit la diversele faze ale existenței Eului după moarte. (n. red.)
Cât despre edificiul gotic, acesta nu este niciodată complet dacă nu este plin de mulțimea credincioşilor. Pentru a sesiza întregul său sens trebuie să ne dăm seama că ogiva ia forma mâinilor împreunate pentru rugăciune şi se uneşte cu sentimentul care se ridică astfel către cer. În cripta romană, amintirea sufletului se ridica spre victoria spirituală obținută asupra morții, dar aici sufletul însuşi se simte învingător în fața morții, rămânând totuşi în corpul fizic. Sufletul care a învins moartea îşi găseşte locul în catedrala gotică, care nu ar fi desăvârşită dacă nu ar umple-o aceste sentimente.
Templul grecesc este trupul divinității, este complet în el însuşi. Biserica gotică cheamă mulțimea, fără de care nu este desăvârşită. Ea nu este un templu, este un dom1.
1 „Dom”, cuvântul german desemnând catedrala, are ca derivat cuvântul „tum”, cu care se construiesc cuvintele „Menschtum” (omenire), „Volkstum” (națiune). Cuvântul rusesc „dumă”derivă tot de aici. Un alt sens al acestor cuviute este: „dom” domus domini, „tum”, posesiune, de ex. Kaisertum, împărăție. Acolo unde se adună indivizii care alcătuiesc o comunitate se formează un „Domtum”(n.a.)
Iată deci cum au progresat ideile şi mentalitățile omeneşti în decursul timpului, până în epoca în care ne aflăm în prezent. Forțele evoluției nu-şi fac drum numai la suprafața pământului; curenți oculți folosesc căi subterane, astfel că putem vedea în unele manifestări contemporane o reîntrupare a forțelor depuse sub formă de germeni în omenire pe timpul egiptenilor. Și vom încheia oprindu-ne asupra unei idei care ne va pregăti să înțelegem aceste legături misterioase.
De unde provine materialismul din epoca noastră? De la faptul că oamenii au pierdut simțul armoniei, al reconcilierii dintre credință şi ştiință. Ce găsesc ei atunci când caută o realitate spirituală? Nimic. Nu mai văd decât materia fizică. Pe aceasta o numesc realitate şi astfel ajung să nege orice existență spirituală, să creadă că viața omului s-a sfârşit atunci când trupul s-a prefăcut în pulbere. Cum ar putea această stare de spirit să facă legătura cu ideile care au fost sădite într-o vreme când, ca în Egiptul antic, se credea ferm în supraviețuire? Marile perioade ale civilizației nu se aseamănă întru totul cu plantele, care produc numai plante asemenea lor. În timpul evoluției, trebuie să alterneze calități diferite; în aparență ele nu se aseamănă, deşi între ele există o strânsă înrudire.
Privirea omului modern nu se opreşte decât asupra realităților fizice şi el nu se poate înălța din corp spre spirit. Sufletele, cărora privirea nu le vede acum decât corpul fizic, au fost întrupate odinioară în corpuri de greci, romani, egipteni. Și tot ceea ce trăieşte astăzi în noi este rezultatul a ceea ce am strâns în viețile noastre anterioare.
Imaginați-vă că sufletul vostru ar fi transportat într-un corp din epoca egipteană. La moarte, sufletul ar trece prin labirintul piramidei până în sferele superioare, dar corpul ar fi conservat sub formă de mumie. De aici rezultă o consecință ocultă. Acest suflet s-ar simți legat de corpul mumificat pe care l-a lăsat pe pământ; ca urmare, ideile lui ar căpăta un fel de osificare, de scheletizare; sufletul rămâne înlănțuit de lumea fizică. Pentru că sufletul egiptean a fost astfel constrâns să păstreze până în regiunile spirituale amintirea corpului mumificat, în el s-a înrădăcinat ideea că acest corp fizic este o realitate superioară față de ceea ce este el de fapt. Dacă vă cufundați astfel în sufletul vostru de odinioară, contemplând mumia lăsată pe Pământ, vă veți da seama cum s-a putut întări ideea formei fizice. Această idee, care s-a transmis pe parcursul reîncarnărilor, reapare astăzi prin ataşamentul pe care-l simte omul pentru forma sa corporală. Materialismul ca mod de gândire este foarte adesea rezultatul îmbălsămării trupurilor în vremea egiptenilor.
Iată deci cum acționează gândurile şi sentimentele, din încarnare în încarnare. Aceasta vă face să sesizați în ce mod, prin intermediul reîncarnării, îşi supraviețuiesc civilizațiile, dar sub forme total diferite; veți simți nenumăratele legături oculte care acționează din umbră.
Am evocat astăzi unele dintre aceste fire. Privirile noastre se vor ridica apoi până în sferele superioare pe care le contempla preotul egiptean; vom studia natura, țelul şi destinul omului şi vom vedea cum se dezleagă aceste enigme atunci când se pot regăsi rezultatele unei epoci reînflorind într-o alta în mod pe cât de minunat pe atât de misterios.
