Ciclul de conferințe pe care le publicăm acum în volum după stenogramă a fost susținut de către Rudolf Steiner în 1908 la Stuttgart. Drept moto le poate servi următoarea idee:
„Epoca noastră nu trebuie să zămislească o înțelepciune antică; ci o înțelepciune nouă care să fie capabilă nu numai să urce în trecut, ci şi să acționeze profetic, ca o Apocalipsă, privind spre viitor.”
Cu un an înainte, la memorabilul Congres general al Societății teosofice de la München, el insistase foarte clar asupra orientării pe care o preconiza pentru a amplifica şi însufleți mişcarea teosofică, care era atunci în pericol să se împotmolească în particularism şi care, saturată de concepții orientale, nu ținea seama de natura interioară şi de structura europenilor. De aici se iveau neînțelegeri serioase. Rudolf Steiner a opus acestei situații un lucru pozitiv: învățătura sa de anvergură universală, care ținea seama de întreaga evoluție istorică a omenirii. La congresul de la München el a dat pentru prima oară acestui expozeu spiritual o expresie artistică corespunzătoare. Pereții sălii erau decorați cu un material printre cutele căruia apăreau simboluri reprezentând calea spirituală a rosicrucienilor. Aceste motive, reluate în formă de coloană, anunțau deja viitorul*.
* Mai târziu au fost reproduse, sub forma coloanelor de lemn masiv care susțineau cupola, în interiorul sălii de la Goetheanum. (n. a.)
Cu acel prilej a fost reprezentată drama-mister reconstituită de către Edouard Schure „drama sacră de la Eleusis”, care reînvia spiritul antic grec. De asemenea au fost evocate scene ale mitologiei germano-druide. Toate acestea, străine de orientalism, li s-au părut erezii adepților devotați ai teosofiei anglo-hinduse. Aceste inovații au scandalizat pe unii participanți. Îndrăzneala de a porni pe poteci neumblate se lovea de tendințele de imperialism spiritual ale persoanelor din conducerea Societății teosofice. Curentul de independență care-şi croia drum trebuia ținut în frâu.
În acest fel s-a anulat acordul prin care Rudolf Steiner consimțise să fie ghidul şi instructorul grupului de teosofi germani, care până atunci nu avusese nici un conducător. El pusese condiția ca în sânul acestei societăți să poată realiza ceea ce considera că este de datoria lui: să facă să pătrundă în mentalitatea europeană ceea ce poate aduce lumină asupra misterului lui Christos, cale care, de la Christos încoace, este calea esoterismului occidental. Când cercurile teosofice conducătoare şi-au dat seama de ştiința şi facultățile sale spirituale neobişnuite, datorită cărora îşi putea realiza această misiune, au căutat metode care să stânjenească această activitate. S-a anunțat reîncarnarea lui Christos în corpul fizic al unui tânăr hindus şi a fost pregătită cu grijă ambianța din care, peste câțiva ani, urma să apară Krishnamurti, ca învățător al lumii.
S-a spus că apariția lui Krishnamurti ar fi forțat (ca să zicem aşa) pe Rudolf Steiner să releve misterele creştine asupra cărora în alte condiții ar fi păstrat tăcerea. Această afirmație contrazice alcătuirea organică a învățăturii sale, învățătură care are o conştiență a scopului său atât de ratională şi de senină. Rudolf Steiner considera că este de datoria sa să indice oamenilor calea de inițiere care corespunde situației actuale a stării lor de conştiență. Pentru a urma această cale era necesar să cultive, alături de studiul respectuos şi admirativ al înțelepciunii antice, simțul formelor sub care această înțelepciune poate fi dată sufletelor în care apar noi facultăți, simțul că aceste forme sunt supuse legii care determină creşterea, înflorirea şi dispariția, astfel ca o viață nouă să-i urmeze întotdeauna morții. Astfel, metamorfoza, evoluția care duce pe nesimțite de la apariția la dispariția lucrurilor, stă la baza oricărei vieți, a perpetuării ei. Trebuia deşteptată nu numai admirația, ci şi înțelegerea sensului istoric al revelațiilor din primele timpuri. Raporturile misterioa-se care există între diferite epoci ale civilizației trebuiau scoase la iveală. Nimeni n-a vorbit mai convingător decât Rudolf Steiner de această înțelepciune primordială care a coborât din înălțimi spirituale către oameni; nimeni înaintea lui nu a arătat într-un limbaj accesibil pentru lumea contemporană felul cum se reflectă existența universală în fiecare ființă individuală, în microcosmosul uman. Și toate aceste linii se uneau în centrul evoluției umane, prin pogorârea spiritului solar al lui Christos în trupul lui Iisus din Nazaret, act prin care forțele solare au putut pătrunde pentru întâia oară în întregime planeta noastră, lucrând la spiritualizarea sa, chemând omul să colaboreze la această sarcină şi dându-i şi posibilitatea să o facă. Prin moartea care s-a înfăptuit pe Golgota s-a realizat o acțiune mistică de importanță decisivă, unică, care nu cere o repetare, căci atunci ar fi fost zadarnică.
Pentru a pune aceste adevăruri la îndemâna oamenilor a fost nevoie ca edificiul să fie construit cu sârg, piatră cu piatră. Temelia fusese stabilită înainte ca tânărul Krishnamurti să fie prezentat europenilor. În ciclul de conferințe din anu11908, drumul este deja parcurs în întregime; legăturile logice se continuă dintr-o epocă în alta şi evenimentul central este pus în lumină din plin. Desigur o serie de împrejurări pot grăbi momentul când un adevăr trebuie să fie enunțat; poate fi nevoie ca anumitor pretenții să li se impună forța faptelor pe care personal ai fi preferat să le laşi să vorbească de la sine. Dar aceasta nu înseamnă că ce s-a făcut nu ar fi fost făcut, dacă acest motiv nu ar fi existat, căci ceea ce s-a făcut are rădăcini care pornesc din necesitățile supreme ale evoluției actuale a lumii. Această misiune a fost asumată în deplină cunoştință a răspunderilor şi sacrificiilor personale pe care le implica.
Societatea teosofică s-a închis în fața acestui aport de înțelepciune nouă; ea a respins ceea ce i-ar fi adus o înnoire, ceea ce ar fi putut adăuga respectului față de o înțelepciune antică demnă de admirație, sensul devenirii istorice; ceea ce ar fi dus la o cunoaştere matură a Indiei primitive, apoi a vechii Persii, a Caldeei şi Egiptului, până la înțelegerea misterului poporului ales, a cauzelor acestei alegeri; ea a respins ceea ce ar fi putut să o facă să înțeleagă misterele Asiei Mici şi ale sudului Europei, aşteptările popoarelor din centrul şi nordul Europei, în sfârşit evenimentul culminant al Golgotei, datorită căruia misterele ascunse apar în sfârşit în planul istoriei omenirii.
În sânul acestei evoluții a întregii omeniri se dezvoltă individul. El trebuie să învețe să găsească în sine însuşi centrul ştiinței sale, pe care îl resimțise la început în Spiritul universal. Drama sa este desprinderea progresivă din lumea spirituală – tragedia destinului său este căutarea, rătăcirile, bâjbâitul prin noaptea produsă de dispariția spiritului şi de tenebrele materialiste. Trebuie să înțelegem aceste lucruri dacă vrem să ne înțelegem pe noi înşine. O lumină străluceşte în întunericul acesta: cea a esoterismului creştin, care s-a aprins în Palestina şi a migrat în Europa. Ea a răspândit o minunată strălucire deasupra Irlandei, şi cu toate că Biserica grefată pe imperialismul roman a stânjenit activitatea călugărilor irlandezi, razele acestei lumini au supraviețuit în taină, alimentând anumite curente spirituale. De aici a pornit spiritul cavalerismului, ca şi confreriile care au căutat în comun calea spiritului. Mistica germană este floarea splendidă a unei vieți interioare profunde. Dar pentru ca să se mențină la nivelul a ceea ce urma să iasă la lumină în mod irezistibil, în primul rând cucerirea lumii accesibile simțurilor prin ştiință, şi pentru a evita întunecarea totală a spiritului uman de către materialism, mai trebuia încă ceva, care să poată pune în spirit, în locul credinței, certitudinea cunoaşterii. Aceasta a fost misiunea rosicrucienilor. Școlile lor au ținut seama de noile forțe ale conştienței apărute într-o eră nouă. Esoterismul rosicrucienilor, cu luptele sale profunde inspirate dintr-o nouă forță a cunoaşterii umane, cu dificultățile vieții şi încercările spirituale pe care le impunea discipolilor, ridică ici-colo vălul de mister pe drumurile pe care ni le indică. De aici se iveşte tăria unei noi stări de conştiență a spiritului, care poate triumfa asupra materialismului prin cunoaştere. Eul omului se întăreşte prin această luptă aprigă pentru a-şi regăsi percepția spirituală directă, pe care o poseda odinioară, dar pe care apoi a pierdut-o; acest Eu o poate recăpăta astăzi, dacă moare în propriul său egoism, pentru a renaşte în ființa sa adevărată. Din acel moment va putea, dacă trăieşte în starea de conştiență deplină a omului, să-l ridice către divinitate şi să se unească cu ea. Dar pentru ca această ascensiune să fie posibilă, trebuia ca Eul divin să coboare pe pământ, şi acest lucru l-a făcut o dată. Este esențial să se înțeleagă, în unicitatea sa, acest eveniment care este punctul de cotitură decisiv pentru destinele pământenilor.
Învățătura rosicrucienilor a simțit aceasta: „In Christo morimur”. Murim întru Christos pentru a învia, dar a învia în spirit. „Per Spiritum Sanctum reviviscimus”. Prin moartea întru Christos atingem viața adevărată, ne redeşteptăm în spiritul care ne-a zămislit odinioară.
Individul a trebuit să se nască, să se înțeleagă, să se simtă ca un centru, să se desprindă de sine însuşi, să se depăşească, să învețe să moară, pentru a dispune de sine ca Eu liber care recunoaşte în Eul divin centrul ființei sale.
Acestea sunt căile esoterismului occidental. Europeanul nu le poate evita. Sarcina sa de ieri a fost să-şi întărească personalitatea, prizonieră a egoismului său. Dar cea de astăzi este să triumfe asupra acestui egoism, să-l transforme, să-l facă să treacă printr-o metamorfoză superioară pentru ca să să nască un Eu liber, eliberat de instinct, puternic şi care să realizeze îndumnezeirea sa.
Numai stăpânirea fortelor sale conştiente îi permite acest lucru, prin mijlocirea cunoaşterii sale. Trebuie să dorească să recunoască ceea ce este infinit de mic în marele infinit. Nu se pot exclude din evoluția omenirii epoci întregi, de importanță majoră. Va obține toate forțele dacă are voința de a realiza această cunoaştere a universului, a pământului şi a omului, căci aceasta este cunoaşterea adevărată a rosicrucienilor. Acum ea se numeşte Antroposofie. Se manifestă şi este predată pe față. Nu ascunde nimic; ştie că a venit vremea când ceea ce până acum s-a învățat în cadrul unor societăți secrete trebuie să intre în planul istoriei.
Antroposofia ar fi putut foarte bine să se considere inclusă în adevărata teosofie, căci ea arată cum a coborât omul din înălțimi divine şi cum îşi regăseşte calea spre Dumnezeu. În sine, aceasta nu este altceva decât: „Ne tragem din Dumnezeu. Ex Deo nascimur. Ne vom întoarce la Dumnezeu, când îl vom primi pe Christos în noi.” Însă oamenii au nevoie să deosebească prin nume diferite diversitatea țelurilor lor. Au apărut societăți care nu mai exprimă esența acestuia spirit şi pot deveni chiar opusul lui. În fața unui astfel de exemplu ca înscenarea unui pseudo-Christ de către Societatea teosofică nu ajunge să fie folosite mijloacele de care dispunem pentru reprezentarea adevărului. Căci prin armele care luptă împotriva acestui adevăr oamenii sunt împinşi într-o cursă pe care nu o bănuiesc. Pornind de la acest sentiment de responsabilitate, Rudolf Steiner a declarat că este imposibil să mai folosească în continuare termenul de teosofie sau de teosof în ciclurile sale de conferințe, tipărite la cererea membrilor. Societatea de teosofie a rămas legată de dogmele sale orientale şi a refuzat să se lase pătrunsă de cunoasterea adevărurilor christice. Dar această cunoaştere era ceea ce trebuia să aducă oamenilor o societate teosofică adevărată. Cele ce nu au fost primite de către Societatea teosofică au fost preluate de un cerc de persoane care şi-au luat numele de antroposofi. Noi, antroposofii, suntem reprezentanții acelor adevăruri de la care aşteptam o înnoire, o întărire a mişcării care şi-a luat numele de „Societate teosofică”. De acum înainte se pune problema evitării erorilor datorate utilizării unor termeni care şi-au pierdut valoarea ca urmare a intoleraniei şi dogmatismului. Cei care căutau o întelegere a adevărurilor creştine nu trebuiau să primească de la noi îndrumări false. Aveam această datorie pătrunsă de sentimentul răspunderii noastre față de lumea spirituală. Altfel, domeniul erorii s-ar fi extins. De aceea a fost necesar ca la publicarea ciclurilor de conferințe să se înlocuiască, oriunde sensul o permitea, termenul de teosofie cu cel de antroposofie sau de ştiință spirituală. Altfel cum ne-am fi putut recunoaşte în această confuzie de societăți care îşi revendică nume care au un prestigiu antic, dar care adesea au devenit o caricatură a ceea ce evocă aceste nume respectabile? Din moment ce aceaste cicluri sunt publicate, este o datorie față de lumea spirituală şi față de oameni să existe posibilitatea de a se face o distincție foarte clară şi să nu se creeze iluzii. Am făcut acest lucru cu toată rezerva posibilă.
Era de asemenea o datorie fată de memoria lui Rudolf Steiner să clarificăm împrejurările în care s-a produs conflictul care a căutat să umbrească activitatea realizată de el în spirit universal şi în sensul esoterismului creştin. Această separare a provocat un salto mortale neaşteptat, prin care o societate care vedea culmea oricărei înțelepciuni în doctrinele tibetane, hinduse şi budiste, dar nu vedea în misterul Golgotei decât destinul unei ființe, sublimă fără îndoială, dar neajunsă încă la maturitate deplină („Karma sa mai cerea încă sânge”, s-a zis) a vrut să ia cu forța cârma care dintr-o dată îi scăpa. Cu pseudo-Christosul său, căruia i-a mai dat şi alte nume când împrejurările au cerut aceasta şi când era vorba de cucerirea membrilor unei alte credințe, ea a vrut să liniştească inimile occidentale şi să pună astfel în contact gândirea europeană cu sursele unei spiritualități anterioare lui Christos.
Să încheiem aceste reflecții cu cuvintele lui Rudolf Steiner, care se leagă direct de cele cu care am început.
„Vedem înțelepciunea antică pe care o păstrează misterele civilizațiilor ce s-au scurs; dar înțelepciunea noastră trebuie să aibă un caracter de Apocalipsă (revelație prezentă) şi noi aceasta o sădim. Ne trebuie un principiu nou de inițiere pentru a putea reface unitatea primordială a omului cu lumea spirituală. Aceasta este misiunea mişcării universale a Antroposofiei.”
MARIE STEINER
