Am văzut mai înainte cum decurg condițiile actuale de pe Pământul nostru din acțiunea întregului Univers, cum într-un trecut foarte îndepărtat globul terestru era unit cu astrul solar de care s-a despărțit apoi și care astăzi ne trimite de departe razele sale. Mai târziu, din globul străvechi, care cuprindea încă în sine elementele Lunii actuale, s-a desprins Luna și am analizat ieri modul în care această împărțire în trei corpuri cerești se află într-o relație spirituală foarte strânsă cu întreaga evoluție a Omului si a Universului.
Entitățile care s-au desprins din masa terestră odată cu substanțele solare acționau mai înainte în sânul acelui glob; acțiunea lor, care pe atunci era interioară, ulterior a început să se manifeste din afară. Bineînțeles că aceasta a dus la modificarea condițiilor de viață de pe Pământ și ele s-au schimbat și mai mult prin faptul că s-a desprins și Luna. Căci ceea ce rămăsese unit pentru o vreme, și anume Luna și Pământul, a suferit de asemenea o schimbare atunci când Luna s-a îndepărtat. Iar semnificația acestei evoluții este că, așa cum am văzut, omul s-a găsit așezat între două forțe: dacă ar fi fost numai sub acțiunea Soarelui, aceasta ar fi imprimat un mers prea rapid al evoluției; pe de altă parte, dacă Soarele s-ar fi îndepărtat total de Pământ și l-ar fi lipsit de forțele sale, ființele pământești, și mai ales omul, s-ar fi împietrit, dacă s-ar fi aflat numai sub acțiunea forțelor lunare. Dar așa s-a realizat un echilibru în evoluția omenirii.
Știți că entitățile ale căror forțe spirituale ajung pe Pământ prin intermediul razelor de soare sunt Spiritele formei sau Puterile. Ele sunt cele mai apropiate de evoluția de pe Pământ. Căpetenia acelor Puteri a continuat să trăiască pe Pământ și după desprinderea Soarelui și nu s-a detașat de el decât mai târziu, odată cu Luna. De aceea noi îl considerăm în primul rând a fi o divinitate lunară, cea pe care tradiția biblică o numește Iehova. Cât despre celelalte Puteri solare care și-au îndreptat lumina spre planeta noastră și au acționat asupra formei, tradiția biblică le numește Elohim, Spirite ale luminii. Sub influența acestor Elohim, pe de o parte, și a lui Iehova, pe de alta, echilibrul a fost asigurat.
Nu numai omul realizează o evoluție; acest lucru este valabil pentru toate ființele din Univers. Aceste ființe sublime care revarsă asupra noastră forțele lor prin intermediul luminii, Spiritele formei, au realizat și ele o evoluție, ridicându-se de la o treaptă inferioară până la cea pe care se află astăzi. Ceea ce am afirmat despre Elohim și Iehova este în aceeași măsură adevărat pentru cele mai avansate dintre aceste spirite care au dobândit capacitatea de a trece de la globul inițial la starea de Soare sau de Lună. Totuși, în cadrul fiecărei trepte, găsim și entități care au rămas în urmă. Ieri am discutat deja că planete ca Venus și Mercur își datorează existența faptului că unele entități au rămas la jumătatea drumului între oameni, pe de o parte, și Spiritele solare, pe de altă parte; aveau nevoie de o locuință mai elevată decât Pământul, dar nu au putut ajunge până în Soare. Ele sunt cu mult deasupra omului, dar nu au atins încă starea Spiritelor solare. Ele cuprind un număr foarte mare de entități în comparație cu evoluția omului pe pământ. Găsim aici pe aceia pe care i-am putea numi în ansamblu ființe luciferice, după numele căpeteniei lor, Lucifer.
Să ne reprezentăm clar cum se implică Iehova și Elohimi, pe de o parte, și entitățile luciferice, pe de altă parte, în evoluția omenirii. Colaborarea dintre zeii solari și zeul lunar duce la un dublu rezultat. Să ne amintim într-adevăr că Pământul a trecut, înainte de întruparea actuală, prin câteva stări anterioare, mai întâi prin cea de Saturn, apoi, după o fază de repaus, prin cea de vechi Soare și după alt repaus prin cea de veche Lună. Omul, în evoluția sa, păstrează amintirea interioară a tuturor acestor întrupări ale Pământului nostru; în prezent acesta ne apare ca având o complexitate extrem de mare.
Cele patru elemente care îl constituie în prezent: corpul fizic, corpul eteric, corpul astral și Eul sunt articulate între ele prin raporturi de foarte mare subtlitate. Gânditi-vă că o ființă care nu ar poseda în lumea noastră fizică decât un corp fizic ar fi o piatră, un mineral; într-adevăr mineralul nu are pe pământ decât un corp fizic. Cel care pe lângă corpul fizic ar avea și un corp eteric ar face parte din regnul vegetal; așa cum sunt plantele. Cel care ar mai avea în plus și un corp astral ar fi ceea ce sunt animalele și doar acela la care acestora li se adaugă și un Eu ajunge pe pământ la treapta umană.
Această structură nu este încă decât schițată și ne dăm seama ce imperfecțiuni are atunci când întorcându-ne în trecut, în vremurile de demult, ne întrebăm: care este cel mai vechi dintre cele patru elemente care îl alcătuiesc pe om? S-ar crede că acesta este mai degrabă Eul, deoarece este elementul cel mai elevat și cel care face de fapt din om o ființă omenească. Dar lucrurile nu stau așa. Elementul cel mai vechi al omului nu este nici Eul, nici corpul astral, nici corpul eteric, ci chiar corpul fizic. El este cel al cărui germen primar a fost depus pe vechiul Saturn, cu toate că nu trebuie să ni-l imaginăm analog cu cel de astăzi. Acum el ne apare sub o formă osoasă și dură; forma „solidului”. Cuprinde încă particule lichide, înzestrate cu diverse proprietăți, pe lângă aceasta el este străbătut de gaze și de aer; în sfârșit, găsim în el ceea ce, din punct de vedere ocult, este o substanță: căldura interioară.
Căldura care se află în om este independentă de mediul înconjurător, ea nu se reglează după temperatura ambiantă, ca la minerale; chiar într-un mediu rece omul poartă în el sursa propriei sale călduri. Faceți abstracție, în gând, de tot ce este solid, lichid sau gazos în corpul omenesc, imaginati-vă acest corp ca o formă calorică pură în spatiu, căldura pe care o aveți în sânge: sunteți atunci în prezența a ceea ce a existat pe vechiul Saturn; singura diferență este că această căldură nu avea, ca astăzi, o formă, ci ea abia începea să se contureze. Aceasta a fost situația mai ales către jumătatea evoluției saturniene, căci o asemenea fază cuprinde stări de început, mijloc și sfârșit. Ar fi foarte greu să descriem starea inițială, căci puține spirite au puterea să-și reprezinte proprietățile pe care le avea Saturn înainte ca el să se condenseze până când a ajuns să fie constituit din căldură. Adâncindu-vă în spirit în acel trecut îndepărtat, să nu credeți că dacă v-ați plasa într-un punct al spațiului cosmic pentru a-l observa pe Saturn ați putea vedea ceva: lumina nu exista. Saturn nu strălucea. El a început să lucească slab numai spre sfârșitul evoluției sale. Cu cât, ne apropiem de mijlocul acestei evoluții, cu atât simțim mai mult un fel de căldură, ca cea a unei sobe care nu ar avea limite fixate din exterior, ci care și le-ar crea singură. Se pătrunde într-un spațiu al căldurii. Totuși nu trebuie să ne reprezentăm acest corp caloric ca fiind uniform. Dacă ați avea capacitatea de a simți diferite nuanțe de căldură, ați sesiza că aceste linii calorice se întind în toate părțile, ați percepe formele-căldură. Saturn a fost alcătuit în întregime din forme făcute numai din căldură și aceste forme au fost primii germeni ai corpului fizic al omului. Ceea ce a dat Saturn ființei omenești nu a depășit acest stadiu. Mai târziu, când intră în declin, cu toate ca viața sa va continua, el nu va mai aduce nimic fecund pentru evoluția umană.
După un timp de repaus, Saturn se transformă în Soare. Din punctul de vedere al materiei exterioare, către mijlocul evoluției solare, se produce o densificare a elementelor materiale. Soarele nu este alcătuit numai din căldură, ci și din gaze și aer, ceea ce ocultismul numește „căldură” și „gaz”. Cele ce se găsesc în Soare suportă condițiile impuse de aceste două elemente. Iată ce rezultă de aici: când omul era constituit numai din căldură, încă nu putea să posede un corp eteric, de aici înainte el va putea avea un astfel de corp, astfel că va fi alcătuit din două principii: corpul fizic și corpul eteric. Dar corpul fizic era cu totul altfel pe Soare față de cel actual. Închipuiți-vă, pentru a putea să vă faceți măcar aproximativ o idee, că inspirați o cantitate de aer. Reprezentați-vă o oarecare creștere a căldurii în urma acestei inspirări. Faceti abstracție acum de întregul vostru organism, cu exceptia aerului inspirat care, răspândindu-se în tot corpul, ia forma acestuia. Faceți abstracție de solid, de lichid, nu păstrați decât aerul și căldura. Imaginați-vă concret o astfel de formă constituită numai din inspirația aerului și din efectele acesteia. Dacă urmăriți în acest fel forma aerului inspirat și a căldurii conținute în organism, evocați cu aproximație imaginea omului din perioada de mijloc a evoluției solare.
V-ați putea întreba cum ajunge cel înzestrat cu clarviziune să perceapă, în cronica Akasha, aceste forme gazoase alcătuite numai din linii de căldură și de curenti de gaze. El le percepe ca urmare a unui fapt foarte concret. Când căldura se condensează în gaz, fără să mai existe vreo altă stare a materiei (nu ca astăzi, când pământul primește din afară razele de soare), în momentul când gazul, aerul, se desparte de forma-căldură, apare lumina. Astfel, în Soare, corpul fizic este format de un fel de formă embrionară de căldură și de o formă de curent gazos de o minunată strălucire și cu nuanțe dintre cele mai diverse. La început întregul glob este alcătuit numai din corpuri de căldură care radiază și care sunt primii germeni ai corpului nostru fizic. Deja ele sunt pătrunse de corpul eteric. În acest fel omul s-a ridicat pe o treaptă superioară. Corpul fizic a devenit un corp de lumină prin faptul că a primit în el un corp eteric – și omul însuși, participând la natura solară, împrăștie strălucirea luminii în Univers. Corpul fizic a atins a doua treaptă pe calea perfecțiunii în timp ce corpul eteric se află doar pe prima, căci el s-a format în strălucirea globului solar.
Să continuăm să analizăm omul. Soarele se transformă treptat într-un corp lunar, după ce a trecut printr-o nouă perioadă de repaus. Din punct de vedere material, formele gazoase se condensează în forme lichide: apare apa. Vechea Lună este de fapt o planetă în stare lichidă și corpul fizic al omului se regăsește acolo, dar într-o formă plastică alcătuită de această dată din coloane lichide, străbătute de curenți de gaze, care premerg respirația actuală, ca și de curenți de căldură. Deci acest corp este alcătuit din trei elemente: apă, aer și căldură. În acea perioadă, lunară, regăsim deci corpul eteric, dar pe lângă acesta omul dobândește un corp astral și întrunește trei principii: fizic, eteric, astral.
Se vede deja, chiar din acele timpuri, că nu este posibil ca toate ființele care evoluează pe globul lunar să se dezvolte în același ritm. Pentru a pregăti despărțirea care se va produce la începutul evoluției noastre pe Terra, la început Soarele se detașează din globul inițial, iar spre jumătatea evoluției lunare vedem că există două corpuri cerești: cel lunar (Pământ-Lună) și cel al Soarelui, care s-a desprins ca urmare a acțiunii entităților mai evoluate care au avut nevoie de o substanță mai subtilă pentru a-și continua evoluția. În urma acestei separări, forțele și entitățile rămase sunt alcătuite din elemente mai dense și în consecință planeta suferă într-un anumit fel o condensare. Iată deci că încă de pe vremea vechii Luni Soarele și entitățile care îl alcătuiesc au exercitat asupra ei o influență externă.
Dar este necesar să descriem mai în detaliu starea astrului lunar rămas după această separare, căci pe el s-a înfăptuit o parte a evoluției noastre. Pe vechiul Saturn, pe vremea când nu exista decât corpul fizic, omul avea o valoare analoagă cu cea pe care o au astăzi mineralele. Pe vechiul Soare el s-a ridicat până la valoarea plantelor de astăzi, având în același timp un corp fizic și unul eteric. Dar unele ființe rămăseseră în urmă, pentru că nu au reușit să se înalțe până la această stare a omului pe vechiul Soare și au rămas la stadiul de existență saturnian. În acest fel ele au devenit strămoșii unora dintre formele animale actuale. Deci trecutul omului se poate urmări până la vechiul Saturn, pe când o parte dintre animalele actuale au început să apară, ca un regn secundar alături de regnul uman, doar începând din perioada Soarelui. Din aceeași cauză, datorită întârzierii în evoluție, vedem că pe Lună se formează alte două regnuri, care nu reușesc să atingă stadiul uman – unul dintre acestea rămâne pe Lună la nivelul vegetal, constituind strămoșii regnului vegetal actual. Ceea ce este încă în stadiu de mineral va deveni apoi pe Pământ plantă. Cât despre ceea ce este astăzi mineralul, pe Lună nu exista încă nici un germen al acestuia, căci el nu apare decât mai târziu, ca un fel de produs al celorlalte regnuri.
Când susții astfel de lucruri îți dai seama, bineînteles, că pentru mentalitatea actuală pare o nebunie să afirmi că plantele pot exista fără suportul unui regn mineral, dar trebuie să ne dăm seama că în acele vremuri existau cu totul alte condiții. Fapt este că pe vechea Lună omul se dezvolta sub forma regnului animal, animalul sub forma regnului vegetal și planta sub forma regnului mineral. Când Luna s-a despărțit de Soare s-a produs un decalaj general, după cum urmează:
La începutul vechii Luni întâlnim cele trei regnuri deja mentionate:
1. Regnul uman era în stadiul regnului animal actual, fiind alcătuit din trei corpuri: fizic, eteric și astral.
2. Regnul animal era în stadiu de plantă, alcătuit din corp fizic și eteric.
3. Regnul vegetal era în stadiu mineral, deoarece nu poseda decât corp fizic.
Regnul mineral de astăzi nu exista încă. Atunci când Luna s-a despărțit de Soare, entitățile și forțele solare eliberate de substanțele grosiere ale Lunii au acționat cu o intensitate și mai mare. Ca urmare, cele trei regnuri menționate s-au mai înălțat cu o treaptă în evoluția lor. Corpul astral al omului a fost mai putin subjugat de corpul fizic; când Soarele a început să-și trimită razele din exterior, corpul astral și cel eteric s-au degajat în mai mare măsură de corpul fizic, ceea ce a dus la o schimbare profundă față de modul în care erau unite cele trei corpuri la începutul existenței lunare. Acest lucru are următoarea consecință: închipuiți-vă că omul de astăzi ar fi alcătuit din trei corpuri: fizic, eteric și astral, și că s-ar ivi o forță din exterior care să desprindă corpul astral de corpul eteric; cel înzestrat cu clarviziune ar putea atunci să le perceapă ca fiind în afara sa. Ca urmare a faptului că aceste două corpuri ar fi eliberate de greutatea corpului fizic, omul ar mai avansa cu o semietapă în evoluția sa. Acest lucru s-a petrecut atunci. Omul a devenit o ființă intermediară între starea sa de acum și cea a animalului; natura sa spirituală era condusă și îndrumată de sublimele Puteri solare. Celelalte două regnuri au parcurs, de asemenea, o parte a unei etape, astfel că la mijlocul evoluției lunare nu se întâlneau încă regnurile actuale, ci următoarele regnuri intermediare: un regn om-animal, un regn animal-vegetal și un regn vegetal-mineral. Așa cum în vremea noastră mineralele formează terenul ferm pe care pășim, în vremurile de atunci regnul cel mai de jos, intermediar între plantă și animal, servea ca suport celorlalte ființe. Acesta nu avea nimic comun cu substanța minerală actuală, ci era pe jumătate viu. Închipuiți-vi un fel de turbă, un înveliș de consistența unor verdețuri fierte, un fel de fiertură vie plină de curenți și veți avea o imagine aproximativă a acelei mase de fond. La suprafața ei nu se ridicau stânci, ci forme asemănătoare cu lemnul, mase vegetale întărite, cornificate. Prin clarviziune ne putem da seama, de asemenea, cum se deplasau ființele pe acest sol în același timp vegetal și mineral, din care o parte s-a condensat, dând naștere pietrelor. Din acest element lichid, vâscos, se desprindeau ființe intermediare între animal și plantă, care fie că erau prinse prin rădăcini de această substanță fie se mișcau mult mai repede decât astăzi. Ele resimțeau unele senzații la atingere. Cât despre ființa intermediară între om și animal, aceasta era constituită din substanțe mai subtile și nu avea în ea nimic din materia cea mai densă. Corpul său fizic, care își schimba continuu aspectul, era extraordinar când îl priveai; clarvăzătorul nu poate distinge pe vechea Lung nici o formă care să se asemene cu capul pe care îl are omul acum. El distinge corpuri fizice cu forme moi și maleabile, ale căror capete iau numai forme animale; deasupra acestora se ridică corpul eteric și corpul astral. Aspectul fizic al acestor ființe îmbracă deci formele cele mai văriate, evocând pe cele ale animalelor; dar este vorba numai de o evocare și doar atunci când se trece de la aspectul fizic la observarea astrală se poate contempla natura superioară a acestei ființe lunare intermediare între animal și om.
Deci acestea sunt ființele de pe vechea Lună. Dacă observăm până în adâncuri evoluția omenească sub aspectul său spiritual, găsim că miturile și legendele care ni s-au transmis cuprind de multe ori mai multă înțelepciune decât știința din vremea noastră. Atunci când omul va regăsi temeliile spirituale pe care se reazemă Universul, el își va da seama că înțelepciunea acumulată în aceste povești și legende este mult mai adâncă decât cea a unei științe aparent atât de avansate.
Să ne întoarcem pe vechea Lună, pe vremea când nu existau încă decât regnurile intermediare și să ne oprim o clipă la acest stadiu al evoluției. Să ne dăm seama bine că ființele care populează acel glob sunt strămoșii a tot ceea ce există în zilele noastre. Regnul mineral de acum a luat naștere din ceea ce a degenerat din ființele intermediare între mineral și plantă. Plantele noastre se află în același raport cu regnul intermediar între animal și vegetal. Iar o mare parte dintre animale provin din elemente degenerate din regnul animal-uman. Minerale, plante, animale, oameni, sunt în totalitate descendenții acelor ființe de pe vechea Lună.
Există în vremurile noastre unele plante foarte aparte, care nu pot crește pe un sol mineral, de exemplu, vâscul*.
* Problema vâscului este sub toate raporturile deosebit de interesantă din multe puncte de vedere. R. Steiner a numit vâscul „o rămășiță” a vechiului stadiu lunar al evoluției Pământului. Acest lucru poate fi înțeles dacă se recurge la comparația cu plantele cu flori actuale. Acestea din urmă nu provin din rămășițele care au continuat să se dezvolte până la stadiul actual, ci sunt creații noi. „Regnul animal-vegetal de pe vechea Lună a fost precursorul dar nu strămoșul plantelor cu flori actuale, care nu s-au putut dezvolta decât prin potrivire completă la regnul mineral terestru apărut ca neoformațiune. În ceea ce privește vâscul însă suntem în prezența uneia dintre creațiunile unicat care au traversat venind în stadiul actual al Pământului fără a trebui să fie complet metamorfozate. Din această cauză el nu poate atinge treapta unei plante cu flori propriu-zise și cară cu sine – ca să ne exprimăm astfel – forma de viață a vechii Luni. El nu poate crește decât pe substrat viu. Plantula plantelor cu flori nu este nici ea altceva decât o rămășiță a stadiului lunar care trebuie recapitulat pe scurt între două generații. În felul acesta se limpezește și imaginea vâscului. El este cosmic în măsura în care se dezvoltă în afara elementelor și forțelor Pământului actual (...). El prezintă astfel o interiorizare remarcabilă a luminii. Vâscul înverzește în locuri în care nu poate fi atins de lumină” (G. Grohmann: Die Ptlanze, vol. II, ed. a II-a, p. 213). Să mai amintim incapacitatea semințelor de vâsc de a încolți pe orice substrat în afara ramurilor arborilor vii. (n. red.)
Vâscul are o particularitate extraordinară care îl distinge de toate celelalte plante în ochii clarvăzătorului. El posedă un fel de corp astral care pătrunde în el ca în corpul animalelor. Și cu toate că nu are deloc sensibilitate, are o oarecare asemănare cu un animal, aceasta deoarece el apartine unei specii degenerate de plante-animale de pe vechea Lung, care nu au devenit plante actuale și prin urmare nu pot să se înrădăcineze într-un sol mineral. Ele nu au reușit să ajungă până la acest stadiu și de aceea au nevoie de alte plante pe care să se fixeze. Vâscul a rămas la nivelul condițiilor de existență de pe vechea Lună. Strămoșii popoarelor europene au știut acest lucru și l-au exprimat în legendele lor. Vechile populații germanice și nordice au considerat că Loki este un zeu legat de vechile forme de pe Lună, care își continuă acțiunea pe Pământ. Când Pământul a căpătat caracterul său actual, el a intrat sub influența forțelor pe care acele popoare vechi le-au simbolizat prin zeul Baldur. Acest zeu reprezintă forțele care acționează asupra făpturilor pământene care evoluează normal pe Pământ. Cât despre cele care, deși se află pe Pământ, au rămas în stadiul lunar, acestea se află în relații strânse cu zeul lunii, Loki. De aici provine interesanta legendă care ne spune că odată, pe când zeii erau adunaii la jocuri, toate ființele au făcut jurământ să nu-l rănească niciodată pe Baldur. Numai vâscul nu a jurat. De ce? Pentru ca este de altă natură decât forțele terestre întrupate în Baldur; el este un martor întârziat, degenerat, al vechii Luni. El poate deci să-i aducă vătămare lui Baldur, forță a Pământului. În vreme ce Loki, zeu lunar, s-a folosit de o ființă care îi este înrudită*.
* În legătură cu mitul lui Baldur din mitologia germană, iată ce scrie Grohmann în cartea citată: „Baldur, cel mai iubit dintre zei, are vise grele care îi anunță moartea. În
consecință, Frigg ia jurământ focului, apei, fierului și tuturor minereurilor, pietrelor și pământului, arborilor, bolilor și otrăvurilor, tuturor patrupedelor, păsărilor și viermilor că nu vor
dăuna lui Baldur. Zeii însă, simțindu-se astfel asigurați, se apucă să tragă după Baldur, să arunce și să-l bată. Nimic nu it atinge. Atunci, Loki cel cu gânduri rele, travestit în femeie
bătrână se duce la Frigg pentru a se informa ce fac zeii. El află despre jurămintele făcute și despre faptul că nu i s-a luat jurământ vâscului pentru că a părut a fi «prea tânăr». Jubilând,
Loki rupe vâscul și îl îndeamnă pe zeul orb Hodur să tragă cu arcul în timp ce el însuși îi așază săgeata făcută din vâsc. Săgeata îl străpunge pe Baldur «încât aceșta căzu mort la Pământ și
aceasta a lost nenorocirea cea mai mare care i-a lovit pe zei și pe oameni»”.
Baldur este personificarea forței solare pe Pământ. Toate ființele terestre au, din această cauză, o relație cu el și nu îi pot dăuna. Vâscul însă poate, pentru că este o rămășiță a vechii Luni,
străină printre celelalte făpturi ale Pământului. El poate omorî în mâna lui Loki, el însuși o rămășiță care nu este rudă a zeilor pământeni, potrivit lui R. Steiner. Edda (epopee germană)
desemnează vâscul ca fiind „prea tânăr”, ceea ce nu înseamnă nimic altceva decât că nu a atins maturitatea pământeană. Atunci când au fost întrebate toate ființele Pământului și au depus
jurământul, vâscul nici nu a putut fi întrebat, căci el nu este o ființă pământeană. Așa trebuie înțeleasă importanța vâscului în mitul lui Baldur. Acolo unde simbolistica este adevărată, adică
acolo unde ea este extrasă din conținutul de adevăr al lumii, ea trebuie să se suprapună cu cunoștințele științifice. (n. red.)
Această legendă este rezultatul unei cunoașteri profunde a evoluției. Știind că de multe ori ceea ce este opus evoluției normale și sănătoase poate să ajute în cazul evoluției anormale, perturbate, înțelegem ce intuiție deosebită i-a făcut pe strămoșii noștri să considere că vâscul are o putere de vindecare cu totul aparte. Ei cunoșteau cele spuse de mine adineauri și de aceea aveau o mare considerație pentru vâsc. Acest exemplu ne arată ce înțelepciune este ascunsă în mituri și legende.
Deoarece pe Lună o parte din corpul eteric și din cel astral s-au ridicat deasupra corpului fizic, la ființa intermediară între om și animal s-a produs în mod necesar o schimbare a stării de conștiență. Evoluția stărilor de conștiență se desfășoară în paralel cu această evoluție. Fiecare din aceste trepte evolutive, Saturn, Soare, Lună, Terra, marchează în același timp o etapă în evoluția stării de conștientă. Pe vechiul Saturn, în prima sa fază, starea de conștiență este nedeslușită. Starea de conștiență pe care o avem acum când suntem cufundați în cel mai adânc somn fără vise, cea a plantei, adâncită într-un somn nesfârșit, este totuși mai clară decât starea de conștiență a omului de pe Saturn, care nu ar putea fi comparată decât cu starea de conștiență actuală a mineralului. Doar odată cu Soarele omul s-a ridicat la o stare de conștiență analoagă cu cea a plantelor, iar atunci când a primit, pe Luna veche, un element astral, starea sa de conștiență a mai parcurs o treaptă și a atins ceea ce numim conștiența-imagine. O putem compara cu visele actuale, dar numai până la un anumit punct, căci visele noastre doar rareori au un sens, pe când pe Lună era altă situație. Am văzut că atunci când o ființă se întâlnea cu alta, ea nu percepea nici forme, nici culori exterioare, ci doar simțea cum crește în sine o imagine analoagă cu cea din vis; această imagine îi revela care era natura celui care se apropia, dacă avea intenții prietenești sau dușmănoase, dacă trebuia sau nu să fugă de el.
Dar când Soarele a început să lumineze din exterior, s-au produs alternări ale stării de conștiență: în unele perioade aceasta era mai activă, pe când în timpul altora ea devenea obscură. În prezent starea de conștiență alternează în funcție de zi și de noapte. Când se trezește din somn, omul își ia în stăpânire corpul fizic și pe cel eteric, și prin intermediul lor lumea realităților exterioare. Când se foloseste de simțuri, totul devine clar în jurul lui. Dar seara, când Eul său și corpul său astral părăsesc corpul fizic și pe cel eteric, el nu mai are organe de percepție și totul se întunecă în jurul său. În felul acesta starea de conștiență de somn fără vise, pe care o avea în timpul vechiului Soare, alternează cu conștiența trează pe care a dobândit-o pe Pământ. Aceste alternanțe se pregăteau deja pe vechea Lună.
Înca din acele timpuri corpul eteric și corpul astral ba ieșeau la suprafață, deasupra corpului fizic, ba se scufundau din nou, căci vechea Lună se mișca deja în jurul Soarelui, ceea ce avea ca urmare faptul că omul era alternativ luminat sau nu de Soare. S-a stabilit un ritm între corpul fizic pe de o parte, corpul eteric și cel astral pe de altă parte. Desigur contrastul nu era atât de mare ca acum. Totuși, atunci când pe vechea Lună omul, luminat de razele soarelui, se desprindea puțin de corpul său fizic, el se găsea într-o stare de conștiență spirituală și percepea cu intensitate realitățile spirituale. Când corpul eteric și cel astral coborau iarăși în corpul fizic, starea de conștiență se întuneca. După cum vedeți, lucrurile se petreceau invers față de situația de acum. Aceste perioade alternative durau mult mai mult pe Lună. În decursul stărilor de conștiență întunecată se producea, fără ca omul să-și dea seama, ceea ce s-ar putea numi fecundație. Pentru a face să se nască capacitatea de reproducere, de fecundație și de zămislire, partea superioară a omului cobora în corpul fizic, iar odată ce actul fusese realizat, se ridica iarăși în lumea superioară.
Astfel s-au pregătit în mod progresiv condițiile care s-au realizat pe Pământ, și faptul că omului și tuturor celorlalte ființe de pe Lună li s-a stârnit elanul pentru o evoluție mai perfectă se datorează separării Pământului de Soare, după care spiritele care populau Soarele au exercitat o influență mai puternică. Acest lucru nu ar fi putut să se realizeze dacă Soarele ar fi fost nevoit să suporte pe mai departe povara substanțelor lunare. El a fost eliberat de acestea și datorită acestui fapt Luna a lost în stare să avanseze atât de repede încât după un timp a căpătat maturitatea necesară pentru a putea să se unească din nou cu Soarele. În cursul acestei perioade toate planetele s-au unit iar, intrând împreună în repausul spiritual numit și Pralaya. După acest repaus s-a ivit primul germen eteric al corpului ceresc, care a dat naștere Pământului prin eliminarea succesivă a unor elemente care îl alcătuiau la începuturi.
Să ne punem acum întrebarea de ce corpul fizic a apărut pe Saturn, corpul eteric pe Soare și corpul astral pe Lună. Cel care studiază Știința spirituală nu-și pune întrebări stângace ca acele persoane care își închipuie că fac filosofie întrebându-se la nesfârșit: de unde vine asta? dar cealaltă? și care, după ce au primit un răspuns, continuă să tot pună întrebări. Se poartă astfel cei care nu au atins încă ei înșiși o anumită viziune spirituală a Universului, căci după aceea devii mai rezonabil, știind că există un punct dincolo de care întrebările nu mai au sens. Să luam un exemplu. Gândiți-vă că vedeți niște urme pe drum și vă întrebați: de unde provin? Răspunsul: pe aici a trecut o trăsură. Dar de ce a trecut pe aici o trăsură? Pentru că cineva a avut nevoie de ea pentru treburile sale. Se mai poate încă întreba: cum se face că avea astfel de treburi? Dar de la un punct întrebările nu mai au sens, căci ele se îndepărtează prea mult de punctul lor de plecare: te-ai îndepărtat de problemă. Dacă pornești când pui o întrebare nu de la un fapt, ci de la o idee, nu poți ajunge decât la o înlănțuire de abstracțiuni, la întrebări fără sfârșit. Trebuie să pornești de la o observație concretă pentru a ajunge la realități spirituale concrete. Atunci nu mai întrebi: de ce entitățile au făcut acest lucru? Ci te întrebi: ce au făcut? Trebuie să căpătăm această disciplină și să știm să recunoaștem faptul că nu poți să tot întrebi la nesfârșit.
Observația ocultă ne învață că odinioară, când începea să se formeze vechiul Saturn, unele entități spirituale au revărsat, ca printr-o jertfă, propria lor substanță, pentru ca aceasta să devină substanța care a constituit planeta Saturn, și anume căldura. Acele ființe atât de superior evoluate, desigur, nu mai aveau nevoie de nimic care ar semăna în vreun fel cu hrana și se aflau chiar în situația de a putea exala, de a oferi, propria lor substanță. Acestea sunt Tronurile. Ele au săvârșit acea jertfă la începutul erei lui Saturn și au furnizat astfel primul element al corpului fizic al omului. Acela care poate regăsi prin observare ocultă acest corp fizic pe vechiul Saturn afirmă că el a emanat din substanța Tronurilor. Iată că din etapă în etapă corpul fizic al omului s-a transformat, că el a evoluat până în stadiul actual, dar că ceea ce este el astăzi reprezintă substanța transformată a Tronurilor.
În epoca vechiului Soare, corpul eteric s-a adăugat corpului fizic. Aceasta a lost din nou opera unor entități spirituale, cele care se află mai jos de Tronuri și pe care le numim Spirite ale înțelepciunii sau Kyriotetes. Evoluția lor pe Saturn nu era destul de avansată pentru a le da posibilitatea să reverse atunci propria lor substanță. Ele au atins pe Soare puterea de a exala dintr-însele substanta corpului eteric. În acest corp eteric găsim, începând din epoca solară, substanța Spiritelor înțelepciunii.
Pe Luna veche ne-a fost dat corpul astral. Și în acest caz substanța a fost oferită de ființe spirituale: Spiritele mișcării, Dynamis, numite și Virtuți. În cele din urmă am trecut de pe vechea Lună pe Pământ. Iar aici iarăși o altă entitate și-a revărsat forța în noi ca să primim Eul care s-a adăugat celorlalte trei corpuri. Acest Eu ne este dat de spirite care dirijează evoluția cosmică: acestea sunt Spiritele formei, Puterile sau Exousiai. Am mai vorbit de ele, căci ele sunt, de asemenea, Elohim, cei care au îndreptat spre noi lumina Soarelui. Am văzut că unul dintre ele, Iehova, a acționat de pe Lună pentru formarea spiritului omenesc. Deci spiritele formei colaborează, acționând din afară asupra omului, pentru a face să germineze Eul.
Iată cum din treaptă în treaptă entitățile spirituale intervin în evoluția omului: Tronurile pe Saturn, Spiritele înțelepciunii pe Soare, Spiritele mișcării pe Lună, iar pe Pământ Spiritele formei, reprezentate de Iehova și de ceilalți Elohim. Toate aceste entități au dat omului forma sa actuală, impregnându-l cu propria lor esență.
Tradiția biblică ne arată clar cum a fost impregnat omul de substanța acestor Spirite ale formei. Învățătura din Tora cuprinde un mister profund. Unul dintre Spiritele formei, Iehova, s-a unit cu Luna și de acolo și-a exercitat acțiunea asupra omului pentru a realiza o formă divină: „Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul său și l-a făcut asemenea lui Dumnezeu”. Spiritele formei sunt cele care i-au dat formă omenească, zidindu-l după chipul divin. Elohim au revărsat pe Pământ puterea Soarelui sub formă de lumină. Iehova a renunțat la formă, la veșmântul exterior de lumină; a venit pe Pământ în chipul unui Dumnezeu ascuns, pentru că el a ales timpul cuprins între naștere și moarte. În aerul pe care îl străbate lumina, cu el s-au unit spiritele aerului. Când ne imaginăm ce trimite Soarele pe Pământ, sub aspect spiritual și fizic, vedem cum razele sale sunt captate de către Pământ și ajung la om și cum aduc cu ele emanațiile spiritului lui Iehova. Ele aduc de asemenea elementul spiritual care animă aerul. Biblia ne descrie clipa în care Iehova revarsă în om puterea sa, un element din entitatea sa, în pasajul în care se spune: „Iar Iehova a suflat asupra omului suflarea vieții și el a devenit un suflet viu”.
Trebuie să luăm aceste cuvinte în sensul cel mai direct și să descifrăm cu adevărat ceea ce conțin ele. Un fior de venerație ne pătrunde atunci când începem să le înțelegem, când realizăm sensul acestor cuvinte care ne dezvăluie faptul că pe Saturn, pe Soare și pe Lună Tronurile, Spiritele înțelepciunii și Spiritele mișcării au revărsat în om esența lor, iar pe Pământ l-au pătruns Spiritele formei. Cuvântul biblic redă acest moment imens.
Vom vedea mai departe cum s-au unit acești Elohim și Iehova cu entitățile luciferice din perioada Atlantidei și până în zilele noastre.
