Am văzut că în evoluție, în general, și în evoluția omenească, în special, apar o serie de diferențe, se produc inegalități atunci când unele ființe se fixează înainte de vreme într-o anumită formă. Ele se cristalizează prea devreme. În timp ce alte ființe, care din alte puncte de vedere sunt asemănătoare cu celelalte, își păstrează întreaga suplețe și plasticitate până în momentul propice și, prin urmare, pot să realizeze o dezvoltare într-o nouă direcție. Am stabilit, de asemenea, în ce moment al evoluției s-a ivit forma omenească propriu-zisă: la mijlocul epocii Atlantidei. În acele timpuri, natura exterioară a omului poseda o mare elasticitate; nu numai că el putea să-și miște membrele, dar putea și să le alungească după cum dorea. Aceste lucruri referitoare la lumea de altădată și la omenirea din trecut inspiră omului din vremea noastră un fel de repulsie. Chiar și aici, în cercul celor care studiază Știința spirituală, conferințele acestea își propun să prezinte adevărul în doze mici, puțin câte puțin. În acest fel el este mai ușor de asimilat.
Să ne aducem aminte că timpurile Atlantidei au luat sfârșit printr-un ansamblu de catastrofe diluviene cu caracter foarte complex. Dar înainte de acestea, perioada Atlantidei durase foarte mult (în conferințele următoare vom preciza aceste cifre). Putem să ne întoarcem înapoi cu gândul până la începutul acelei perioade. Vom găsi atunci în istoria planetei noastre alte catastrofe; de natură vulcanică. Prin acestea au dispărut continente întregi, care se aflau la sud de Asia de astăzi, la est de Africa și la nord de Australia. În aceste teritorii trăia o preomenire. Ele sunt înglobate sub denumirea de continent lemurian, nume luat din domeniul științelor naturii.
Această preomenire poseda o corporalitate fizică extrem de moale și de plastică. Omul din acele timpuri putea să se transforme. Aspectul său ar părea foarte ciudat omului din zilele noastre. În acel moment, de altfel prematur, a început să se schițeze pentru prima oară la om sentimentul unui Eu; dar aceasta nu era decât un început. Lipsa de personalitate și caracterul maleabil al corpului explică faptul că acel aspect omepesc în continuă schimbare în funcție de conținutul psihic al fiecărei ființe era, într-un anumit fel, un revelator al sufletelor. Aspectul său varia după cum omul îl alimenta cu dorințe bune sau rele, cu gânduri bune sau rele. În acele timpuri nu era cu putință să fie ținut ascuns un gând rău; el imprima corpului forma sa.
În acea epocă, pe Pământ se aflau puține specii animale. Nu existau decât oamenii și speciile inferioare de animale. Oamenii își făceau simțită prezența, se recunoșteau unul pe altul, după expresia dorințelor lor, a instinctelor și gândurilor lor. Care este astăzi expresia fizionomică a acestor dorințe, a acestor instincte, a acestor gânduri? Ea se află în formele animale. Când privim acum animalele din specii superioare, găsim în ele expresia diverselor facultăți ale omului, expuse într-o gamă variată; tot ce se refugiază acum în corpul astral al omului, pasiunile și tendințele de tot felul, toate acestea acționau odinioară cu intensitate asupra corpului omenesc maleabil încă, format cel mult dintr-o ceață incandescentă, și dădea expresia acelui corp. Cele mai multe dintre animalele superioare de astăzi se trag din ființe umane care s-au împotmolit în instinctele lor, s-au fixat în ele și au rămas în urmă. Animalele s-au născut din pasiunile și dorințele omenești, care s-au solidificat, au încremenit într-o formă rămasă pe loc. Omul care trece prin lume având o înțelegere ocultă a fenomenelor resimte lucruri foarte deosebite. El își spune: pe parcursul devenirii mele am străbătut stadiile de Leu și de Șarpe, am trăit în aceste forme; viața mea psihică a avut calități care au dat naștere acestor forme. Ființele omenești care s-au dovedit apte să atingă stadii superioare, cele care și-au păstrat neatins atât centrul lor psihic cât și echilibrul au păstrat capacitatea de a trăi în interiorul lor pasiuni și instincte fără însă să capete în vreun fel forma și structura corporală a acestora. Prin aceasta, omul s-a ridicat deasupra animalelor. În animale putem urmări propriul nostru trecut, dar nu sub aspectul său de odinioară, căci de atunci s-au scurs milioane de ani.
Să admitem că instinctele cu care este înzestrat acum leul s-au manifestat la început, în vremuri îndepărtate, în ființa unui om, dându-i forma de leu. Această formă s-a materializat, a apărui specia leului. Dar de atunci neamul leilor a suportat o îndelungată evoluție și de aceea leul de astăzi nu mai este la fel cu cel originar; el nu este decât urmașul acestuia. Într-un anumit sens, diversele animale nu sunt decât urmașii degenerați ai noștri. Cunoscând aceasta, putem înțelege mai bine lumea care ne înconjoară.
Dar să nu ne închipuim că animalele care există astăzi sunt forma cristalizată a unor instincte întotdeauna rele. Nu, erau instincte necesare. Omul a trebuit să ia din ele ceea ce era de folos ființei sale actuale. Când revedem acele timpuri vechi ale evoluției, găsim Pământul populat de forme animale materiale în curs de transformare, care sunt expresia instinctelor noastre, a pasiunilor noastre. Prin aceasta se face simțită acțiunea entităților spirituale despre care am vorbit. Pământul era alcătuit încă dintr-o substantă maleabilă și se poate zice că entitățile spirituale modelau aici diversele forme animale.
Să ne amintim de următorul lucru: religia egipteană a reflectat în învățămintele ei faptele cosmice din epoca lemuriană. Ceea ce s-a întâmplat pe Pământ în epoca lemuriană a constituit miezul cunoștintelor sacre ale Egiptului. Deci să nu ne surprindă faptul că găsim printre reprezentările religioase ale Egiptului atâtea forme animale sau zei cu capete de animale. Ele reflectă amintirea spirituală a ceea ce a existat cu adevărat pe fața pământului. Nu facem o comparatie, ci afirmăm o realitate când spunem că sufletele incarnate în timpul civilizatiei egiptene au simțit cum se trezesc în ele vremurile lemuriene, că religia lor a fost o resurectie spirituală a acelor timpuri. Diversele epoci terestre au inspirat genul acesta de renaștere sub formă de religii sau de filosofii.
Chiar în epoci mai târzii, condițiile de viață pe Pământ erau încă foarte diferite de ce sunt ele astăzi, la fel ca și stările de constiență. Forma omenească s-a modelat treptat până pe la jumătatea timpurilor Atlantidei. Ea a ajuns la împlinire datorită lui Iehova și Spiritelor formei, după cum am văzut. De fapt tot ceea ce constituie acum omul a luat naștere în intervalul de timp cuprins între epoca lemuriană și mijlocul epocii Atlantidei.
Dacă ați putea, prin clarviziune, să vă deplasați în acea epocă lemuriană, v-ați găsi în fața altor enigme. În acea vreme, funcțiile organice, care acum sunt separate, acționau încă în comun. La apogeul epocii de care vorbim, respirația și nutriția formau un singur tot. Aceasta se datora structurii total diferite a substanțelor absorbite. Omul era hrănit de o substanță fluidă răspândită pretutindeni, pe care am putea, în linii mari, să o comparăm cu laptele, și care era în același timp obiectul respirației și al nutriției.
Dar nici alte lucruri nu se separaseră încă. Știti că, încetul cu încetul, în cursul perioadei de care ne ocupăm, simțurile omului s-au deschis spre înafară. La început, aceste simțuri nu percepeau obiectele exterioare. Omul se mărginea la conștiență în imagini: în el se înălțau imagini vii, vise. Nu avea o percepție obiectivă. În schimb, senzațiile de cald și de rece începeau să se diferențieze. Era începutul activității senzoriale. Ființa omenească care se mișca într-un element lichid distingea temperatura locurilor de care se apropia. Această capacitate îi era mijlocită de un organ, glanda pineală*, astăzi atrofiată, situată în interiorul creierului. Odinioară, această glandă se deschidea spre exterior și era în realitate un organ energetic, împrăștiind în afară raze de forță. Omul poseda deci un fel de lanternă luminoasă și se mișca cu ajutorul ei în oceanul originar. Acest organ luminos, care, dacă s-ar dezvolta în zilele noastre, ar apărea ca o creastă pe capul omului, înzestra omul cu percepții termice. Era primul rudiment al organelor noastre de simț. Astăzi, știința oficială numește acest organ „ochi degenerat”. Dar el n-a fost niciodată ochi, a fost un organ care percepea frigul sau căldura, chiar de la distanță.
* Glanda pineală, minusculă excrescență a materiei nervoase, cântărind aproximativ 0,16 g, așezată în interiorul cutelor pe care le formează creierul, la nivelul ventriculului al treilea, este cunoscută, ca una din glandele endocrine importante, sub numele de epifiză. Unii anatomiști și fiziologi au socotit-o ca fiind un organ degradat, provenind din „ochiul pineal” pe care reptilele erei secundare îl purtau ca o fereastră în peretele superior al craniuluilor.(n.red.)
Acest organ, care s-a închis atunci când organele celorlalte simțuri au început să se deschidă, avea un alt rol: el a fost, în timpuri îndepărtate, un organ de fecundare. Receptivitatea senzorială și fecundarea sau procrearea nu făceau decât un singur tot. Omul primea prin intermediul acestui organ forțele universului înconjurător, care îl făceau apt să reproducă o ființă asemenea lui. Aceasta se petrecea pe vremea când Luna nu se despărțise încă de Pământ. În unele perioade, atmosfera Pământului devenea deosebit de favorabilă pentru procreare; sub influența anumitor poziții ale Soarelui atmosfera producea o anumită substanță care făcea să radieze organul procreator. Animalele marine care posedă în unele perioade o fosforescență specială amintesc de acea epocă îndepărtată. În momentele acelea o undă de procreare străbătea întregul Univers. Ființa omenească, încă absolut asexuată, era fecundată și putea să reproducă o ființă asemănătoare sie însăși. Activitatea senzorială și procrearea, pe de o parte, respirația și nutriția, pe de alta, erau funcții strâns legate între ele în acele timpuri străvechi.
Organele s-au diferențiat progresiv și omul a luat treptat aspectul pe care îl are astăzi. Prin acest fapt el devenea propriul său stăpân și conștiința Eului se înrădăcina în el. Înainte de aceasta, atunci când se mișca, după cum am mai spus, într-o atmosferă terestră încă lichidă, condus de percepțiile sale de cald sau de rece, entitățile superioare acționau în el, și îndeosebi forțele solare, căci acest astru se despărțise deja de Pământ și forțele sale acționau din afară, stimulând organul pe care l-am pomenit – glanda pineală.
Dimpotrivă, forțele lunare, înainte și după despărțirea de acest astru, au stimulat un alt organ al omului. Acest organ se află în alt punct al creierului și este numit glanda pituitară sau mucoasă. În vremea noastră nu se știe ce rol ar avea*. Dar odinioară ea regla funcțiile corpului, respirația și nutriția, combinate. De acest organ depindea, de asemenea, capacitatea omului de a se extinde în lungime și în lățime, de a-și schimba forma. Tot ceea ce depindea de voința sa era reglat de glanda pituitară sau mucoasă. Ceea ce nu era dependent de voința sa era de domeniul glandei pineale.
* Glanda „pituitară”, numită astfel de Vesalius (1543), care credea că secretă mucozitățile nazale, este cunoscută mai mult sub numele de hipofiză. În prezent, se știe că este una din glandele endocrine cu funcții multiple secretând hormoni cu actiune directă, dar și cu acțiune de reglare a funcției celorlalte glande endocrine și având de asemenea relații cu sistemul nervos central. Astfel ea influentează, în adevăr, funcția a numeroase organe.(n.red.)
Pe măsură ce omul se dezvoltă și capătă un aspect corporal stabil, sigur, el se smulge de sub tutela entităților care-l dirijau mai înainte făcând din el o ființă pur instinctuală. Abia la jumătatea epocii Atlantidei el a avut suficientă maturitate pentru a percepe lumea exterioară prin organele sale de simț și pentru a formula aprecieri asupra acestei lumi. Înainte era incapabil de așa ceva și ceea ce s-ar fi putut numi gândire era ceva insuflat din afară, așa cum se întâmplă astăzi la animale.
Să ne amintim însă că oamenii au progresat cu viteze diferite. La unii fenomenul de fixare s-a produs mai devreme decât la alții. Doar ființele omenești ce alcătuiau un mic nucleu care locuia în apropiere de Irlanda actuală s-au dovedit capabile să primească în întregime darurile evoluției terestre. Ei au migrat din vest spre est, populând diferitele ținuturi unde se aflau vestigii ale unor popoare anterioare, și s-au amestecat cu acestea. Din acest amestec s-au născut diferite civilizații. Oamenii care s-au îndepărtat mai puțin de leagănul lor au format civilizațiile europene.
Să mai aruncăm o privire în largul Universului, apoi să revenim pe Pământ. Vedeți limpede că omul s-a dezvoltat în strânsă legătură cu speciile animale care s-au desprins din vița umană și au rămas în urmă într-un stadiu anterior al evoluției. Desigur există diferențe mari între speciile animale. Vom vedea mai încolo că există o anumită limită foarte semnificativă între animalele inferioare și animalele superioare. Să reținem pentru moment faptul că omul a eliminat progresiv din sânul său formele animale și să ne gândim că pe vremea foarte îndepărtată când Soarele era încă unit cu Pământul omul exista deja sub o formă spirituală, subtilă, în întregime eterică. Atunci când Soarele s-a despărțit de Pământ omul a eliminat speciile animale rămase în urmă, adică cele care erau încă în stadiul Soare-Pământ dinainte de despărțire. Aceste ființe, care evoluaseră în forme animale pe un Pământ unit încă cu Soarele și cu entitățile solare, au dat naștere apoi unor animale foarte diferite de ceea ce erau ele atunci, căci durata evoluției a fost imensă. Cu toate acestea se poate găsi, printre formele animale care ne înconjoară astăzi, o formă caracteristică amintindu-le pe cele care au rămas în urmă atunci când Soarele a părăsit Pământul, și aceasta este forma Peștelui.
Peștele este forma de viață care a rămas pe Pământ atunci când acesta a devenit de sine stătător, forma de viață care a păstrat în sine ultimele ecouri ale forțelor solare. Pământul era locuit atunci de aceste ființe care au trecut apoi prin numeroase împrejurări, dar care au fost primele contururi materiale ale ființei umane, în epoca în care Soarele a părăsit Pământul.
Putem zice că, în lumea exterioară, un animal, Peștele, ne amintește de propria noastră despărțire de Soarele fizic, ne amintește că odinioară am aparținut Soarelui. Dar apoi Soarele s-a îndepărtat. A acționat din afara Pământului. A transformat omenirea pământeană. Atunci s-a stabilit sub influența sa ritmul pe care îl numim alternanța dintre starea de veghe și somn.
Această alternanță a fost corelată cu faptul că omul era acum mai legat de Eul său. În timpul somnului, slăbea legătura Eului și a corpului astral cu corpurl fizic și cu cel eteric. Să analizăm mai îndeaproape această alternanță.
Știm că relația dintre cele patru părți care alcătuiesc ființa umană în stare de veghe este de echilibru. Mai demult, atunci când omul adormea, deoarece nu poseda un Eu, o parte a corpului său eteric evada împreună cu corpul astral. El intra într-o stare care nu era exact de somn, dar care totuși poate fi considerată similară somnului. În prezent, omul adormit are valoarea unei ființe vegetale. Planta dispune de o stare de conștiență analoagă cu cea a unui om adormit, reprezentat prin corpul său fizic și cel eteric. Partea spirituală, corpul astral și Eul, în cazul unui om normal, nu dispune la rândul ei decât tot de o stare de conștiență vegetală – omul care doarme nu este conștient de ceea ce îl înconjoară. În vechime, starea de conștientă a corpului astral evadat în timpul somnului era mai clară. Cel care dormea își dădea seama vag că intră în lumea spirituală.
Să mai avem în vedere și faptul că, înainte de desprinderea Soarelui, omul se găsea supus în întregime influenței și dominanței forțelor fizice și spirituale ale acestui astru. După despărțire, influența solară asupra omului are un caracter variabil, în funcție de poziția acestui astru și de incidența razelor Soarelui. Or, în timpurile acelea, Soarele exercita o influență specială. Ochiul fizic nu putea să-l perceapă; lumina Soarelui nu putea străbate atmosfera compactă de atunci. Dar când, în timpul somnului, corpul eteric și cel astral evadau, se eliberau de corpul fizic, acestea primeau puternice influențe emanate de forțele spirituale ale Soarelui. La început, omul nu percepea aceste influențe, nu era încă pregătit pentru aceasta. Dar, mai târziu, o anumită intervenție spirituală i-a dat capacitatea de a le percepe, de a recunoaște radiația spirituală a astrului solar.
Care a fost această intervenție care l-a pus pe om în contact conștient cu entitățile solare a căror reședință se îndepărtase de Pământ? În ce moment li s-a acordat oamenilor capacitatea de a percepe acele entități?
Știm că forțele spirituale s-au revărsat treptat pe Pământ. Momentul capital și decisiv când omului i-a fost dată capacitatea de a primi pe deplin conștient nu numai radiația fizică a Soarelui, ci și forțele sale spirituale l-a constituit venirea lui Christos pe Pământ.
Putem să spunem că a existat un moment când omul s-a despărțit fizic de Soare. Peștele evocă acel moment. El ne aminteste cum era viața noastră înainte ca ea să fie abandonată de către Soare și de înaltele entități solare aflate sub conducerea lui Christos. Oamenii s-au maturizat treptat până când au ajuns să poată primi forța acestui mare spirit solar, așa cum mai înainte primeau efectele fizice ale Soarelui. Forța spirituală a Soarelui s-a manifestat atunci pe Pământ ca un fapt real, în aceeași măsură cu efectele fizice. Ce amintire au putut evoca inițiații atunci când a apărut Christos? Amintirea vechii patrii solare, iar simbolul care evoca acea veche patrie era desigur simbolul Peștelui.
De aceea, atunci când vedem simbolul Peștelui în catacombe, putem să-l interpretăm ca un semn autentic prin care inițiații rememorează cursul evoluției. Iar discipolul din primele veacuri creștine, văzând pretutindeni semnul acesta, resimțea o emoție amestecată cu respect și groază; învățătura inițiaților, care ajungea la urechile lui, îl transporta spiritual la misterele sacre ale Palestinei, dar în același timp îl purta în urmă, făcându-l să întrezărească etapele grandioase ale evoluției Pământului. Iată ce se învăța în locurile de inițiere, și simbolul Peștelui, ca și alte simboluri, erau expresia acestor mistere. Prezența sa pe pereții catacombelor evocă epoci dispărute cu aceeași certitudine ca și prezența unei impresiuni vegetale fosile care evocă pentru geolog vremurile trecute. Ca și impresiunea fosilă, simbolul Peștelui nu a apărut de la sine; el este amprenta învățăturii care se transmitea prin Misterii. Nu a apărut dintr-odată. A existat în școli oculte înainte de venirea lui Christos; profeții Israelului fac aluzie la el și îl regăsim chiar și în Misteriile druidice. Peste tot are un rol legat de prevestirea venirii lui Christos. Deci acest simbol închide în el referiri la un moment capital al evoluției terestre.
Să ne continuăm analiza. A urmat epoca când Luna s-a despărțit de Pământ. Pământul rămăsese pentru un timp despărtit de Soare, dar unit încă cu Luna. Apoi Luna a părăsit la rândul ei Pământul și astfel cele trei astre au devenit distincte. Aceste evenimente cosmice au fost însotite de mari catastrofe de tipul furtunilor. Omul fizic nu era încă prea evoluat. El și-a abandonat pur și simplu corpul, care se osificase și se întărise. Ca să înțelegem ce s-a întâmplat, să reținem în primul rând faptul că, prin despărtirea de Soare, Pământul a regresat în evoluția sa, deci condițiile s-au înrăutățit. Dar când s-a desprins și Luna, ducând cu ea elementele dăunătoare, Pământul a progresat iar, a devenit mai elevat.
Deci evoluția a fost ascendentă până la retragerea Soarelui, după care a urmat o perioadă descendentă în timpul căreia totul pe Pământ s-a înrăutățit. În sfârșit, după desprinderea Lunii, evoluția s-a redresat. Stadiul intermediar de care am vorbit a lăsat și el urme pe Pământ, dar desigur acestea au degenerat și nu mai au înfățișarea de altădată. Găsim și astăzi forma pe care o îmbrăcase ființa omenească înainte de desprinderea Lunii, înainte ca omul să posede un Eu. Entitatea animală care ne amintește, în oarecare măsură, cum era omul în punctul cel mai de jos al evoluției sale, în momentul când se cufundase cel mai mult în adâncurile vieții instinctive și pasionale, atunci când corpul său astral era accesibil pentru cele mai rele influențe, acea entitate în care s-a fixat amintirea celei mai rușinoase perioade străbătute de omenire pe această planetă, această entitate se regăsește astăzi, degenerată, sub chipul Șarpelui. Iată deci că și simbolul Șarpelui a rezultat din realitățile evoluției noastre.
Peștele și Șarpele ies la lumină din lumea enigmelor trecutului nostru. Și, așa cum un instinct natural ne face să ne bucurăm când vedem corpul strălucitor al unui pește străbătând cel mai pur, cel mai cast element, emanând o senzație de liniște, tot astfel un instinct natural, dacă nu a fost alterat, ne înfioară la vederea unui șarpe care se târăște pe pământ. Astfel de impresii sunt justificate; ele sunt amintiri inconștiente ale fazelor pe care noi înșine le-am parcurs. Omul, văzând formele atât de pline de viață și într-adevăr minunate, într-adevăr solare, ale peștilor mișcându-se în unde, își amintește de evoluția sa și de inocența sa trecută, de vremurile când cele mai bune spirite care dirijează evoluția țineau sub control destinul său. Dar omul care vede apropriindu-se o reptilă își amintește de o perioadă îngrozitoare din evoluția sa, perioadă când era pe punctul de a pieri. Ceea ce simte acum la vederea acestor animale se leagă de evenimente cosmice trecute. Astfel se poate înțelege ceea ce pare enigmatic; aceste sentimente apar cu tărie și claritate acolo unde omul nu a fost influențat de civilizație. Bineînțeles că teama de șarpe poate fi complet dominată datorită civilizației. Dar aceasta nu distruge în adâncul sufletului un instinct primitiv care provine dintr-o epocă îndepărtată a istoriei noastre, când omul se afla, din punct de vedere fizic, în stadiul de șarpe și când începeau să acționeze în el elemente spirituale care urmau să-l pregătească să devină liber, să-l pregătească să-l primească pe Christos în toată măreția și demnitatea sa, cu toate consecințele care decurg de aici.
Să ne punem întrebarea: care au fost acele elemente spirituale care l-au ajutat pe om să nu piară? Acestea au fost entitățile de care am mai vorbit: entitățile luciferice. Ele au intervenit în momentul de decadență maximă și l-au determinat pe om să se ridice iarăși spre înălțimi.
Deoarece entitățile solare nu mai puteau să acționeze, entitățile luciferice s-au jertfit, s-au dat pe sine pentru a putea să-i îndrume pe oameni. Ele s-au întrupat în mod straniu în mijlocul unor popoare de pe Pământ. Ca aspect exterior, ele aveau o înfățișare omenească. Chiar și spiritele cele mai elevate trebuie, în astfel de cazuri, să ia forme care sunt prezente deja pe Pământ. Acestea au luat deci înfățișarea pe care o aveau oamenii în acea vreme. Ele erau rătăcitoare pe Pământ și știau că, deși ca înfățișare se asemănau cu oamenii, totuși patria lor era în ceruri, pe cele două planete intermediare, Venus și Mercur. Sufletele lor locuiau acolo și ceea ce era mai bun în ei rămăsese acolo. Așa că până la urmă înfățișarea lor pământească nu era decât o iluzie.
Dar a fost nevoie să se folosească acest procedeu pentru a li se da oamenilor ce le trebuia: o direcție, o doctrină. Ei sunt cei pe care îi numim primii Învățători sau Inițiați ai omenirii. Asemănători ca înfățișare cu oamenii de atunci, erau însă înzestrați în forul lor interior cu înalte calități, care le dădeau posibilitatea să exercite o puternică influență asupra omenirii în general, dar îndeosebi asupra ființelor omenești mai evoluate, în lăcașuri de învățătură, care au fost primele scoli ale Misteriilor. Au existat deci foarte multă vreme astfel de individualități care își aveau patria în ceruri și care se mișcau printre oameni. În vremea aceasta omul evolua, apropiindu-se de mijlocul epocii Atlantidei.
În prima jumătate a acestei epoci a început să se formeze structura omenească actuală și omul a început să capete conștiența de sine. Au existat ființe care se aflau pe treptele inferioare ale scării umane; acestea au dat naștere unor rase care au rămas în urmă. Alte fiinte au rămas înzestrate cu elasticitatea necesară pentru a-și continua evoluția. În sfârșit, altele nu trăiau decât din timp în timp în corpuri omenești. Iată ce se întâmpla adesea în acele prime timpuri ale Atlantidei:
Să ne imaginăm un atlant din vechime, relativ foarte evoluat. În anumite situații era determinat să-și părăsească corpul fizic, care era încă foarte maleabil, și corpurile eteric și astral; atunci nucleul pur spiritual al ființei sale se retrăgea într-o lume superioară; mai târziu acest nucleu spiritual ajungea să anime un alt corp. Se întâmpla adesea ca cele trei corpuri – fizic, eteric și astral – să fie părăsite de bunăvoie cu mult înainte de moarte de nucleul lor spiritual. Aceste corpuri, în cazul în care aparținuseră unor individualități atlante superioare, erau de natură extrem de nobilă. Atunci în ele pătrundeau entități spirituale de ordin superior. Acest lucru se petrecea deseori în vremurile cele mai vechi ale Atlantidei. Entități care altfel nu ar fi putut să se încarneze pe Pământ foloseau acele învelișuri corporale foarte evoluate. Așa au făcut Marii Învățători care au avut drept câmp de acțiune școlile de inițiere din Atlantida. Ei au exercitat o influentă puternică prin mijloacele de care dispuneau în acele vremuri. Noaptea, când omul evada din corpul său fizic, el păstra un fel de clarviziune nedeslușită. În timpul zilei contururile exterioare ale lucrurilor nu-i apăreau încă cu claritate. Deci nu exista o diferență atât de marcată ca în prezent între somn și starea de veghe. Iar omul putea să întâlnească pe Marii Învățători în două feluri, alternativ: ziua vedea înfățișarea lor omenească; noaptea îi vedea în natura lor spirituală. Dar el știa că ei sunt aceiași: în acest fel, înaltele entități coborâte de pe Venus și de pe Mercur erau zi și noapte în preajma oamenilor.
Amintirea lor s-a păstrat mai târziu în sufletele care continuau să se reîncarneze; sufletul popoarelor europene evoca aceste amintiri când se rosteau numele de Wotan, Thor ș.a. Aceste divinități nu erau creaturi imaginare, ci reminiscențe ale ființelor din Atlantida. Tot astfel grecii i-au avut pe Zeus, Apolo, Marte, care, la origine, evocau ființele pe care le cunoscuseră în Atlantida. În timp ce epoca egipteană își amintea de vechea Lemuria, Grecia păstra amintirea evenimentelor terestre care se desfășuraseră pe vechea Atlantidă.
Trebuie să avem clar în minte un lucru: fiecare dintre religiile antice fiind reînsuflețirea unei epoci anterioare, după un timp amintirile s-au epuizat; atunci a venit vremea să se manifeste ceva cu totul nou. Aceasta a fost epoca în care grecii și romanii au pierdut amintirile din Atlantida. Și, în același timp, epoca în care Christos a adus un impuls nou, un impuls esențial pentru evoluția terestră.
Am arătat deja care a fost acel impuls. Am spus că, după o perioadă îndelungată, în care entitățile luciferice au pregătit omenirea, Soarele nu s-a mai mărginit doar să lumineze Pământul. El a trimis, de asemenea, forțele sale interioare pe Pământ. Această epocă este departe de a se fi sfârșit. De fapt ea este de-abia la începuturi. Căci abia cu venirea lui Christos a fost dat primul impuls în acest sens, iar razele Soarelui nu au mai fost pentru Pământ numai radiații pur fizice, ci au devenit radiații spirituale interiorizate. Această lumină va deveni din ce în ce mai intensă, ea este în același timp lumină a Soarelui, lumină a Spiritului, lumină a lui Christos și va străluci în forul interior al omului tot așa cum în afară omul este scăldat de ea.
Acesta va fi viitorul omului. El va vedea Soarele nu numai cu ochii trupului, va admira nu numai splendoarea lui, ci se va înălța la o contemplare spirituală a acestui astru. Un simț interior al Soarelui se va ivi în suflete. Și atunci, ele vor putea să înțeleagă pe deplin ființa care a coborât pe Pământ sub numele de Iisus Christos. Acest lucru se va face însă numai treptat, progresiv. Așa cum, în vremurile precreștine, omul înțelegea mesajul entităților spirituale vestitoare, care într-un anumit sens îl lăsaseră să scape din sânul lor pentru ca el să coboare în lumea fizică, tot astfel, de atunci înainte, omul va trebui să înțeleagă înalta entitate care s-a retras de pe Pământ odată cu Soarele. Omul trebuie să o regăsească, să o primească iarăși, dar de data aceasta ca pe o forță spirituală interioară. Această forță, care îi va da cel mai mare impuls pentru viitor, această forță pe care are datoria să o înțeleagă, este forța lui Christos.
Or pentru a înțelege forța aceasta a lui Christos este necesar ca un ansamblu de cunoștințe spirituale, de învățăminte, să acționeze ca semințe, ca germeni spirituali. Ceea ce a fost dat Pământului și oamenilor de către principiul lui Christos se va înțelege din ce în ce mai bine prin intermediul Antroposofiei. Fiind înțeles, astfel, din ce în ce mai bine, marele impuls christic se va face tot mai puternic simțit în evoluția terestră. Omul are nevoie de acest impuls pentru a se ridica din adâncurile materiei în care a coborât cât s-a putut de mult. Are nevoie de el pentru a reveni în patria sa spirituală.
