Ne vom strădui acum să înțelegem orizontul spiritual în centrul căruia se află omul modern prin studierea originii acestuia. Am văzut deja în ce fel s-a dezvoltat omul, ajungând treptat să semene tot mai mult cu ceea ce este astăzi; această dezvoltare s-a petrecut de-a lungul unor perioade lungi de timp, perioada lemuriană și cea a Atlantidei. Astăzi vom porni de la perioada Atlantidei și vom înainta pină în timpurile moderne, având în vedere subiectul pe care vrem să-l lămurim.
Aduceți-vă aminte că în prima parte a epocii Atlantidei omul nu vedea obiectele cu contururi atât de precise ca astăzi. Totul era mai mult sau mai puțin estompat. În schimb noaptea, când își părăsea corpul fizic, omul nu cădea ca astăzi într-un somn fără vise: el percepea entitățile spirituale în lumea lor proprie. Nu vom mai repeta ceea ce am spus despre entitățile spirituale care au căutat să se întrupeze în corpul atlanților și care au avut relații cu oamenii. Vom spune numai că în acele timpuri, de mult trecute, omul era convins, știa din experiență că mai sus de regnul uman, căruia îi aparținea, se aflau alte regnuri: cel al Îngerilor, cel al Arhanghelilor. Omul cunoștea aceste entități superioare pentru că le văzuse, am putea îndrăzni să spunem față în față, într-o comunicare spirituală, așa cum în lumea fizică un om se întâlnește față în față cu altul.
A venit apoi o vreme când starea de conștiență obiectivă a devenit din ce în ce mai lucidă. Ea acționa ziua, când omul era treaz. Noaptea, dimpotrivă, tenebre tot mai profunde îi învăluiau starea de conștiență. În acel moment a fost depus în el germenul Eului și al lui „Eu sunt”. Percepția exterioară care îi transmitea aspectul obiectelor i-a dat omului posibilitatea de a dobândi forma actuală de conștiență de sine pe care trebuie s-o dezvolte din ce în ce mai mult.
Trebuie să ne dăm seama că în Univers totul se realizează treptat. Prin urmare, așa cum în regnul omenesc și în cel animal există toate treptele posibile, aceste diferite trepte există și în ierarhia entităților spirituale aflate mai presus de om. Entitățile din ierarhia îngerilor sunt foarte apropiate de om, pe când altele au un rang mai înalt, sublim. Dacă privirea noastră s-ar putea ridica până în lumile superioare, ar întâlni acolo toate treptele posibile. Pe vremuri, când oamenii se înălțau în timpul somnului în lumi superioare ducând cu ei o vagă stare de conștiență clarvăzătoare, entitățile spirituale erau, am putea spune, interesate de această prezență a oamenilor, aveau de câștigat ceva din contactul cu omul, care îi îmbogățea interior. Căci acele entități erau încă strâns legate de oameni. Ele îi inspirau, aveau influență asupra conștienței imaginative încă obscure a acestora. Trebuie deci să ne imaginăm că omul din acele timpuri străvechi, evadat noaptea din învelișurile sale corporale, era întâmpinat de o entitate exterioară, de un întreg ansamblu de ierarhii spirituale. În fond, același lucru se întâmplă și acum, dar omul nu-și dă seama, pe când în trecut putea să sesizeze acest fapt printr-o clarviziune nedeslușită.
Am arătat deja că somnul nu este ceva inutil pentru omul de astăzi; somnul are de îndeplinit un rol important. În timpul zilei, omul își uzează continuu corpul fizic și corpul eteric. Viața pe care o duce când se trezește epuizează complet aceste două corpuri și oboseala pe care o resimte seara denotă pur și simplu această uzură datorată faptului că percepțiile lumii exterioare au pătruns în om pe calea corpului său astral, că el a fost năpădit de sentimente, de impulsiuni, de suferințe, de tot felul de impresii. Tot ceea ce se petrece în suflet uzează în timpul zilei corpul nostru fizic și corpul eteric. După ce toată ziua am lucrat la distrugerea celor două corpuri, spre seară ne simtim obosiți. Însă în timpul nopții, în timp ce aceste două corpuri se odihnesc în așternut, corpul astral și Eul nu rămân în inactivitate. Noaptea, corpul astral își trimite forțele asupra celorlalte două corpuri, care sunt adormite. El lucrează la repararea a ceea ce a fost uzat și distrus. Acest lucru nu este posibil decât pentru că în acel moment corpul astral se găsește în altă lume care îl primește. Acea lume, care se întinde mai sus de lumea oamenilor, este a Îngerilor, Arhanghelilor și a altor ierarhii. Este ca un ocean de entități spirituale care înconjoară ființa omenească, și de care ziua omul este despărțit pentru că limitele corpului său și ale percepțiilor sale îl izolează în spațiu. Dar noaptea ne cufundăm în acel ocean de spirite din care corpul nostru astral își trage forțele de care are nevoie pentru a le insufla corpului fizic și celui eteric și pentru a reconstitui aceste corpuri.
În prezent omul nu cunoaște această parte a vieții sale, pe când odinioară, înzestrat cu o clarviziune nedeslușită, vedea cum se eliberează Eul și corpul său astral, cum sunt primite în împărăția cerurilor.
Vedem lucrurile în cu totul altă lumină când le privim din punctul de vedere al lumii fizice sau din punctul de vedere al acelei împărății sus-puse. Ne putem permite să spunem că zeii se îmbogățesc prin faptul că participă la viața oamenilor. Nu este prea ușor să ne însușim această idee, dar ea este indispensabilă pentru a avea o imagine corectă a legăturilor dintre om și Univers.
Spuneam mai înainte că Pămâutul este planeta dragostei; dragostea nu se va împlini cu adevărat decât pe Pământ. Se poate spune că dragostea este crescută, cultivată, pe Pământ. Participând la viața oamenilor, zeii învață să cunoască dragostea, deși pe de altă parte ei sunt cei care o dăruiesc oamenilor. Este greu să ne închipuim acest lucru. Dar este foarte posibil ca o ființă să reverse un dar într-o altă ființă și apoi să învețe de la acea ființă care este valoarea acelui dar. Gândiți-vă la o persoană foarte bogată, care nu a cunoscut altceva decât bogăția și nu a simțit profunda mulțumire pe care o poate produce facerea de bine. Iată că acea persoană face un bine. Ea dăruiește ceva unui sărac. În sufletul săracului apare, ca urmare a acestei acțiuni, un sentiment de recunoștință: acest sentiment este și el un dar pentru binefăcător, un dar care n-ar fi existat dacă bogatul nu ar fi făcut un bine. Dar persoana bogată nu a resimțit sentimentul de recunoștință, ea l-a provocat. Ea a determinat acest sentiment de recunoștință, dar nu-l poate percepe decât prin reflectarea sa în persoana în care l-a deșteptat.
La fel s-a întâmplat cu darul dragostei, care a fost revărsat în oameni de către zei. Zeii se află atât de sus încât au putut să aprindă flacăra dragostei în inima oamenilor, astfel încât oamenii au învățat să iubească, dar zeii nu cunosc realitatea dragostei, ei nu pot s-o cunoască decât datorită omului. Ei coboară din înălțimi, se cufundă în oceanul omenesc și simt acolo căldura dragostei. Da, zeii duc lipsă de ceva atunci când oamenii nu trăiesc în dragoste; putem spune că dragostea pe care o simt oamenii este ca o hrană pentru zei. Cu cât este mai multă dragoste pe Pământ, cu atât în ceruri se găsește mai multă hrană divină. Cu cât este mai puțină dragoste, cu atât sunt mai înfometați zeii. Adevărata ofrandă a oamenilor către zei este în realitate dragostea izvorâtă din inimile oamenilor care se înalță către cer.
Este de la sine înțeles că pe vremuri acest schimb dintre oameni și zei era cu totul altfel decât acum. Omul era în oarecare măsură conștient de acest schimb. Când a pierdut conștiența acestui fapt, când a pierdut capacitatea de a accede la unele entități spirituale, în același timp și acestea au pierdut capacitatea de a coborî și de a atinge cercul omenirii. În vremea Atlantidei omul a trăit alături de o serie de entități spirituale; pe măsură ce el n-a mai avut capacitatea să-și ridice privirile spre ele, o parte dintre aceste ființe divine au pierdut posibilitatea să simtă ceea ce omul le făcuse să simtă până atunci. Printre divinitățile Atlantidei s-au aflat ființe spirituale care atunci când acest continent a dispărut au fost literalmente private de hrana lor obișnuită, au suferit într-un fel de foame, pentru că nu mai găseau drumul spre oameni.
Să vedem cum a continuat evoluția sub acest aspect. Știm că într-o zonă învecinată cu Irlanda de astăzi se găsea un loc, o regiune, unde trăiau oamenii cei mai avansați din timpul Atlantidei. Acei oameni atinseseră o maturitate care le dădea posibilitatea să urmeze progresul evoluției. Ei s-au îndreptat spre est, populând întreaga Europă. Unii dintre ei au rămas împotmoliți într-o anumită etapă a evoluției, în timp ce alții au progresat. Cei mai avansați dintre aceștia au înaintat până către ținuturile Asiei Centrale, iar alții până în Africa. În acele regiuni au întâlnit populații care erau ultimele rămășițe ale vechii Atlantide și ale Lemuriei. S-au amestecat cu aceștia; din acest amestec au apărut formele hibride pe care le-au reprezentat în mod artistic grecii: tipul satirului, tipul lui Mercur, tipul lui Zeus.
Prin această migrare de la vest la est, starea de conștiență a omenirii se modifica tot mai mult. Oamenii care veneau din vest păstraseră resturi mai mult sau mai puțin estompate ale vechii clarviziuni, care s-au șters tot mai mult. Unii dintre ei pierduseră orice urmă a acesteia chiar înainte ca asupra Atlantidei să se abată catastrofa finală. Alții, care mai păstrau unele resturi, au făcut parte dintre cei care au migrat populând Asia, Europa și Africa. Peste tot s-au găsit printre ei unii care aveau capacitatea să arunce o privire în lumile spirituale când se aflau în anumite stări psihice, de exemplu, între somn și starea de veghe.
Wotan, de exemplu, a fost un personaj bine cunoscut de către atlanți. Toți atlanții avuseseră raporturi mai mult sau mai puun directe cu el, aproape la fel cu cele pe care supușii unei împărății le au cu monarhul lor. Dar amintirea conștientă a acestui fapt s-a pierdut tot mai mult. Însă în rândul popoarelor europene, mai precis printre strămoșii germanilor, erau mulți care cunoșteau încă o stare de clarviziune nedeslușită intermediară între somn și veghe, și în acea stare ei intrau în legătură cu acel Wotan care exista în mod real în lumea spirituală, dar care fusese îngrădit de cerințele evoluției sale și nu mai putea să ajungă până la mulțimile omenești ca odinioară. Aceasta ne duce până în zorii timpurilor istorice, când încă mai domnea o clarviziune primitivă, naturală. Oamenii care au alcătuit atunci tot felul de istorisiri privindu-i pe zei redau în aceste povestiri comoara propriei lor experiențe.
Să nu uităm că oamenii se afundau tot mai mult în lumea fizică, materială; ca urmare zeii pierdeau din ce în ce mai mult posibilitatea să păstreze legăturile cu ei. Treptat unii dintre zei nu au mai avut posibilitatea să comunice decât cu unii oameni aleși. Erau despărțiți astfel de oamenii obișnuiti, în mijlocul cărora nu mai puteau să coboare; nu puteau să aibă legături decât cu personalitățile care erau în stare să se ridice către ei printr-o disciplină specială, să iasă într-un fel în întâmpinarea lor.
Urmele încă vii ale clarviziunii străvechi s-au amestecat în mod ciudat cu procesele de inițiere și rezultatele acestei contopiri s-au fixat în conștiința popoarelor germanice, care le-au păstrat vreme îndelungată. În vremurile Atlantidei, oamenii își spuneau: „În timp ce dorm, când evadez din corpul fizic și din cel eteric, mă înalț în împărăția zeilor; în același fel, atunci când voi muri, mă voi înălța în această împărăție a zeilor. Îi cunosc bine și acolo sus îi voi regăsi”. Se considera o pedeapsă faptul de a fi după moarte lipsit un timp de posibilitatea de a-i vedea pe zei, de a fi exclus din comunitatea lor, pentru a parcurge un interval de probă sau de purificare, așa cum se întâmpla cu cei care se împotmoliseră în viața materială. Dimpotrivă, se considera că oamenii care știuseră să pună viața materială mai prejos de principiile spirituale intrau imediat după moarte în împărăția zeilor, cu care spiritul lor era deja familiarizat.
În concepția popoarelor care trăiau atunci în Europa era considerat desprins de preocupări materiale omul plin de curaj în luptă, războinicul care își afla moartea pe câmpul de bătaie, care prețuise onorurile războiului mai mult decât bunurile materiale. Exista convingerea că un asemenea om se găsea chiar din clipa morții în prezența unei divinități. În schimb se considera că cel ce nu fusese vrednic să piară în luptă, cel care nu învățase să prețuiască o valoare spirituală mai mult decât viața materială avusese o moarte nedemnă. Se credea că acesta nu era destul de evoluat pentru a fi primit în lumea spirituală; trebuia să treacă printr-o perioadă de încercări. Legenda despre întâlnirea războinicului, la moarte, cu o Valkyrie este expresia modului cum gândeau acele popoare, este legată de ultimele amintiri ale clarviziunii străvechi. Erau îndreptățiți să considere că luptătorul căzut pe câmpul de luptă era întâmpinat de Valkyrii. Simbolismul inițiatic care se dezvoltase în Europa în acele timpuri îndepărtate era exact în stilul acestei legende. În alte ținuturi se înfiripaseră alte concepții. Dar pe meleagurile Europei curajul și forța personală erau considerate valori supreme.
Dar ceea ce se înțelegea pe bună dreptate prin termenul de inițiere era faptul că omului i se dădea posibilitatea să treacă încă din timpul vieții prin experiențele pe care în mod normal le-ar fi avut după moarte; să intre în contact direct, încă din viață, cu lumea spirituală. Dacă războinicul întâlnea Valkyria imediat după ce fusese ucis, era clar că omul care aspira la inițiere putea să o întâlnească chiar din timpul vieții pământești. Ultimul dintre acești eroi inițiați a fost, pentru o parte a Europei, Siegfried, a cărui figură legendară a rămas mult timp în memoria oamenilor. Tradiția spune că Siegfried s-a unit cu Valkyria chiar din timpul vieții. Acest exemplu ne arată acordul care exista între istoria individuală a unui om și principiul general al inițierii.
Să încercăm acum să pătrundem cu gândul în mentalitatea popoarelor care migraseră din vest spre est și se întinseseră în Europa. Erau în general destul de evoluați pentru a străbate noi stadii ale evoluției omenirii. Organismul lor nu se osificase; purtau în sinea lor germenii viitorului. De altfel ei rămăseseră înzestrați cu urme destul de puternice de clarviziune. Popoarele africane aveau în mai mică măsură această capacitate. Populatia cea mai avansată sălășluia în Asia, unde se stabilise de multă vreme, venind, de asemenea, dinspre vest; ea se ciocnise aici cu neamuri și mai vechi, în care se păstra o putere de clarviziune de origine mai îndepărtată. Deci, în Asia, în acele timpuri, a existat multă conștiență clarvăzătoare. Apoi, această mică colonie, alcătuită tocmai din oamenii cei mai avansați, proveniți din Atlantida, s-a așezat în apropierea deșertului Gobi. Cine erau acei oameni? De ce îi numim „cei mai avansati”? Aceasta înseamnă că ei aveau cele mai puține posibilități de a vedea în lumea spirituală. Căci progresul consta tocmai în faptul că oamenii ieșiți din lumea spirituală coborau tot mai mult în lumea fizică. Acei oameni își spuneau: „Eram altădată în legătură cu lumea spirituală, dar acum nu mai suntem”.
În inima acelor oameni trăia părerea de rău că pierduseră lumea spirituală, nostalgia acelei lumi care li se părea mai prețioasă decât orice și din care fuseseră alungați.
În Europa condițiile erau cu totul altele: mulți oameni mai puteau în anumite împrejurări să vadă lumea spiritelor. În acele timpuri îndepărtate când în Europa se mai practicau încă Misteriile, când initiații, datorită dezvoltării lor oculte, se ridicau conștient în lumea spirituală și povesteau apoi că în acea lume exista o anume divinitate, că după moarte omul va avea acolo un rol sau altul, când ei enunțau toate aceste adevăruri sub formă de mituri, legende, evocări grandioase, oamenii îi înțelegeau deoarece și ei văzuseră în parte lumea despre care era vorba. Modul de viață și de locuire care exista atunci în această Europă primitivă permitea foarte bine neinițiaților să contemple, dacă nu zeii supremi, măcar lumea spirituală cea mai apropiată, și de aceea acești oameni erau credincioși. Lumile spirituale le erau încă familiare, pe jumătate cunoscute. Astfel ei aveau încă un sentiment deosebit privind caracterul lor omenesc, sentiment care lipsea altor popoare.
Să pătrundem cu gândul în conștiința vechilor europeni. Ei cu toții își spuneau: „Văd că am o legătură cu zeii, mă ridic până în împărătia zeilor”. Chiar prin aceasta, pe pământul Europei se dezvolta o conștiință puternică a personalității, o concepție foarte clară asupra valorii divine a Eului omenesc și mai ales un sentiment foarte puternic de libertate umană. Trebuie să înțelegem care era acea stare, căci această conștiență a personalității a fost adusă de populațiile europene atunci când, mai târziu, ele au coborât spre sud și s-au așezat în Grecia și Peninsula Italică.
Această conștiență a personalității o găsim deosebit de bine marcată la vechii etrusci. Chiar în arta lor, atât de originală, vedem afirmându-se un puternic sentiment al libertății. Etruscii au conservat acest sentiment pe baze în întregime spirituale. Acest popor, care popula Peninsula Italică înainte de înălțarea Imperiului Roman propriu-zis, avea ceva extrem de liberal, cu toată organizarea sa ierarhică; fiecare dintre orașele sale se străduia să-și păstreze libertatea, astfel că o legătură politică între orașe, așa cum s-a format mai târziu, li s-ar fi părut de neacceptat acelor etrusci de la început. Acest caracter liberal și individualist care s-a manifestat în peninsulele sudice a fost introdus acolo în felul despre care v-am vorbit mai înainte. Dar alți oameni emigraseră până în Asia și caracterul dominant al acestora era că lumile divine se retrăseseră din ei cât de mult era cu putință. În adâncul întunecat al lor, oamenii aceștia păstraseră însă ceva: „Eul”, „Eu sunt”, conștiența că posedă în acest „Eu sunt” centrul etern al ființei lor, coborât din însăși lumea spirituală; conștiența că toate imaginile care i se arătaseră înainte nu formau decât, am putea spune, o amintire sacră și că toată forța lor se sprijinea pe acel punct central, etern, pe care îl păstraseră. Ei nu simțeau în toată plenitudinea acest „Eu sunt” – căci experiența totală a acestuia era rezervată timpurilor ce aveau să vină –, dar la cei dintre ei care erau mai avansați, adică coborâti cât mai jos, s-a format o stare de spirit ce poate fi caracterizată așa: „Trebuie să ne străduim ca mai presus de orice să păstrăm conștiența caracterului nostru divin, bazându-ne pe amintirile rămase în străfundul sufletelor noastre. Desigur, sufletul nostru a uitat imaginile divine pe care le avea în sine odinioară, dar vom putea regăsi drumul spre divinitate contemplând în forul nostru interior sentimentul Eului. Pe scurt, în aceste ființe omenești s-a dezvoltat conceptul unui Dumnezeu fără chip, fără formă, reprezentarea unei divinități care nu se manifestă într-o imagine exterioară, ci pe care trebuie să o cauți în adâncuri, în tine însuți. Această concepție, care are o vechime considerabilă în sânul neamurilor despre care am vorbit, este cea care, mai târziu, într-o omenire mai evoluată, a dat naștere poruncii: „Să nu-ți faci vreo imagine a Dumnezeului tău”.*
* „Să nu-ți faci chip cioplit și nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, și din câte sunt pe pământ, jos, și din câte sunt în apele de sub pământ.” (leș. 20,4). (n. red.)
În vremuri foarte îndepărtate, Dumnezeu însuși era perceput ca o imagine. În prezent această imagine s-a retras în umbră, s-a ascuns. Și omul se străduia din toate puterile să-l regăsească pe Dumnezeu în Eu, unde El este fără formă, să-l facă să treacă în reprezentare și în gând, să conceapă și să resimtă o idee, o forță divină. Acest lucru nu era posibil din prima clipă; în prima etapă a civilizațiilor de după Atlantida, amintirea și părerile de rău pentru ceea ce se pierduse erau încă prea intense. Sufletul simțea că „poarta s-a închis”. Nostalgia revenirii în lumile spirituale era prea puternică. Prima dintre civilizațiile care s-au format atunci era total impregnată de această nostalgie, de regretul după o lume spirituală pierdută și de aici înainte ascunsă; poporul i-a venerat pe inițiați ca pe niște zei și i-a implorat: „Lăsați-ne să luăm parte la viața acelei lumi pierdute”. Sub influența acestor inițiaii colonizarea Indiei a dus la întemeierea vechii civilizatii hinduse, prevedice, civilizație minunată a cărei amintire provoacă un fior de respect sacru și ale cărei ecouri ultime se găsesc în Vede.
În acea perioadă nostalgia lumii spirituale pierdute era atât de mare, încât s-a încercat să se reia prin mijloace artificiale legătura pierdută cu zeii și cu spiritele.
Aspirația de a evada din lumea pământească în care se coborâseră a fost sentimentul cel mai intens al oamenilor din acea primă perioadă de după Atlantida. Ea a inspirat sufletele celor care au putut încă de pe atunci să se pună sub conducerea initiaților, sfinții Rishi. Acele suflete încercau oarecum următorul sentiment: „Lumea pe care o vedem împrejurul nostru, lumea pe care am cucerit-o, lumea din planul fizic, nu este decât o iluzie. Ea nu are nici un preț, ea este Maya. Are valoare numai lumea care se ascunde dincolo de iluziile amăgitoare ale planului fizic”. Astfel s-a dezvoltat sentimentul nonvalorii planului fizic, al necesității de a fugi de el și de a te întoarce în lumea spirituală. Acest sentiment a stat la baza acelei civilizații arhaice și trăsătura ei caracteristică a fost că omul pierdea prin aceasta sentimentul individual accentuat, pentru că se vedea surghiunit complet de lângă divinitate și ducea dorul acelei divinități. El încerca să se contopească cu divinul cu prețul ștergerii propriei personalități; el a preferat anihilarea valorii proprii a Eului, vieții pe care ar fi putut să o ducă în interiorul acestui Eu. Trebuie să înțelegem mai ales care a fost trăsătura dominantă a sufletului în acea civilizație veche, repulsia pe care o avea pentru tot ce era material. Omul care voia să regăsească divinul trebuia mai înainte de toate să se elibereze din legăturile simțurilor, să fugă departe de iluzie, de Maya.
Aceasta a fost prima dintre civilizațiile de după Atlantida. Dar scopul întregii perioade de după Atlantida este de a permite omului să stăpânească tot mai mult lumea în care a fost așezat, să o cucerească tot mai mult. A doua epocă, cea a civilizației persane primitive, dinainte de Zoroastru, a fost prima fază a acestei cuceriri a lumii fizice. Vechii persani, din preistorie, despre care vorbim acum, care au la origine o ramură a ultimilor atlanți emigrati, aveau deja cu totul altă conștiință a planului fizic. Acesta li se înfătișa ca ceva real, ceva ce nu le era cu totul străin. Ei își ziceau: „Și în acest plan fizic se poate însămânța și cultiva spiritul”. Deja ei țineau seama de planul fizic. Încă nu-l studiau, dar țineau seama de el. Persanul vechi îl simțea încă ca pe ceva ostil, dar care putea fi dominat, un dușman care trebuia învins. El s-a făcut prieten și însotitor al zeului Ormuzd, pentru a elibera materia. Încetul cu încetul a început să înțeleagă că lumea exterioară nu este numai Maya, o aparență care de fapt nu există, ci o realitate demnă de atenție.
Vedem că un alt curent s-a îndreptat apoi spre Asia Orientală și Africa, dând naștere civilizaiiilor caldeană și egipteană. Acestea au mai avansat cu un pas în cucerirea lumii fizice. Omul se transformase, nu mai resimțea lumea sensibilă, lumea exterioară, ca pe o ființă dușmană sau ca ceva inexistent. El își ridica ochii spre stele și își zicea: „Stelele nu sunt Maya, nu sunt o simplă iluzie”. El a început să contemple mersul aștrilor, a studiat raporturile dintre aceștia și și-a spus: „Aceștia sunt expresia exterioară a zeilor suverani, scrierea pe care au scris-o zeii”. Se mai înaintase cu un pas: lumea sensibilă, materială, a fost considerată ca o expresie a divinului, a început să se încerce să se descifreze în ea înțelepciunea zeilor. În Egipt, privirile au început să coboare de la cer la Pământ, s-a studiat geometria pentru a administra Pământul; elementul spiritual s-a însoțit cu materia palpabilă. Aceasta a reprezentat un progres considerabil în evoluția care își continua mersul pas cu pas.
În cursul celei de a treia epoci de după Atlantida se formează din nou un mic nucleu izolat care concentrează tot ce au acumulat tradițiile vechi și noile cuceriri; acest mic nucleu cuprinde inițiați care au păstrat înțelepciunea străveche, capacitatea de a comunica cu zeii; ei știau să exprime tot ceea ce învățaseră din experiențele lor în lumea spirituală; ei au integrat în persoana lor înțelepciunea caldeană – scrisul zeilor în spațiul cosmic – și înțelepciunea egipteană, născută din însoțirea simbolică a spiritualului cu fizicul. Acest grup de oameni a constituit în adevăratul sens al cuvântului „poporul ales”. Acest popor a avut de pregătit cel mai mare eveniment din istoria lumii; el a adunat în realitate în Vechiul Testament documentele cele mai grandioase privind evenimentele din trecutul cel mai îndepărtat ca și pe cele ale vremii de acum. Nu este numai o eroare în ochii erudțiilor, ci este o dovadă de neseriozitate pretenția că Vechiul Testament ar fi un document de valoare aproximativ egală cu orice altă cosmogonie. Vechiul Testament descrie în imagini mărețe istoria ființei umane coborâte din înălțimi divine; el leagă evenimentele istorice cu cele cosmice. Ceea ce cuprinde el corespunde exact cu istoria reală a lumilor.
Am văzut cum germenul lui „Eu sunt” sădit în om a fost pregătit, treaptă cu treaptă, de cursul evoluției terestre. Acest germen nu s-ar fi format niciodată dacă Soarele nu s-ar fi despărțit de Pământ; de asemenea, a trebuit ca Luna să se despartă de Pământ pentru ca acest germen să se poată dezvolta progresiv. Să vedem mai îndeaproape cum a crescut el.
Ce a învățat treptat omul în decursul evoluției sale terestre? În timpuri foarte îndepărtate el nu putea să perceapă nimic prin simțuri, el nu trăia decât în sânul lumii spirituale. A venit apoi o vreme când obiectele lumii fizice îi apăreau confuz, în timp ce el mai păstra încă percepția lumii spirituale. Care este Dumnezeul ce l-a pregătit pe om și i-a dat o maturitate spirituală îndestulătoare pentru ca el să poată apoi percepe din plin forțele solare? Este Dumnezeul pe care îl numim Iehova. Despărțindu-se de Elohim, el a dirijat evenimentele pornind de la Lună, pregătind momentul suprem al existenței pământene. Înainte ca omul să aibă percepția lumii exterioare, Dumnezeu-Iehova a revărsat în el conștiența Eului. El s-a implicat în inițierile străvechi care se realizau într-o stare de conștiență încețoșată. El apărea în visele oamenilor dându-le astfel încetul cu încetul maturitatea Eului, pe care însă nu o vor atinge pe deplin decât mulțumită întrupării lui Christos.
Căci Christos nu a apărut dintr-odată, întruparea sa nu a fost decât ultima sa apariție, cea mai personală; el a acționat începând din vechi timpuri prin Proroci. În Evanghelia Sfântului Ioan, Christos însuși face aluzie la acest fapt. Cei care nu au crezut în Moise, cei care nu s-au încrezut în Proroci, spune el, aceia nu vor crede nici în mine. Prin aceasta el indică faptul că Moise și Prorocii au vorbit despre El, dar nu încă despre El așa cum a fost pe Pământ, ci doar despre El așa cum se vestea. Se poate spune în acest sens că istoria lui Christos a fost implicată în istoria lumii. Întorcându-ne la Misteriile antice, regăsim mereu urma acestei relatări a pogorârii lui Christos.
Să o analizăm așa cum apare în Misteriile europene: întotdeauna descoperim în ea un anume caracter tragic. Dacă ați putea să vă transpuneți în mijlocul acestor Misterii antice, ați auzi pretutindeni pe Maestru vorbindu-le discipolilor săi cam așa: „Vă puteți înălța până în sferele sublime ale divinului. Puteți primi o inițiere superioară. Dar este ceva ce nu puteți încă cunoaște în toată plenitudinea, ceva ce trebuie așteptat, ceva la care nu putem încă decât să facem aluzie: venirea lui Christos”. Peste tot în Misteriile nordului s-a vorbit de Christos ca de o ființă ce avea să vină; a fost cunoscut peste tot, dar nu ca fiind prezent pe Pământ. Inițiații din Asia, din Egipt, toti au știut că se pregătea venirea lui Christos, Că într-o zi el va fi pe Pământ. Ei au știut cu toții că Misteriile antice nu duceau până la gradul suprem de inițiere. Din această cunoaștere au rămas unele urme, unele simboluri. Desigur că nu trebuie să interpretăm în mod grosolan lucrurile: trebuie să le abordăm cu subtilitate, să nu le îngroșăm prea mult contururile, să vedem partea de adevăr și cea de simplă comparație. Deci, în rândul popoarelor nordice a rămas ceva din caracterul tragic al vechilor Misterii, alăturat vechilor lor zei și așteptării venirii lui Christos, în fața strălucirii căruia întreaga splendoare a zeilor urma să pălească. Aceasta se poate urmări și în legendele mitologiei germane ulterioare. Acestea îi atribuie lui Siegfried o trăsătură aparte: el era invulnerabil, avea forța inițiaților în sensul acordat de Misteriile europene. Dar un loc din corpul său rămăsese vulnerabil și acolo a fost rănit mortal. Ce loc era acela? Un punct de pe umărul pe care urma să se sprijine crucea purtată de Christos pe drumul Calvarului. Doar acel punct era vulnerabil la Siegfried. Aceasta este o ultimă rămășiță a caracterului tragic care a marcat vechile Misterii europene.
Adesea se face aluzie la aceste caractere particulare ale evoluției omenești și în alte Misterii din care a izvorât Vechiul Testament (Moise fusese inițiat în acele Misterii și le transplantase pe cât s-a putut în sânul poporului său). Putem schița în continuare imaginea acestui proces, care nu este un simbol lipsit de conținut, ci un simbol care cuprinde o realitate profundă.
Să ne imaginăm omul în împătrita sa structură: Eul, corpul astral, corpul eteric și corpul fizic, luminate de Soare. Deoarece Christos a coborât pe Pământ, omul a devenit apt să primească forțele fizice și spirituale ale Soarelui. Înainte de asta situația era alta. În timpul nopții, atunci când aceste corpuri se despărțeau, asupra omului nu cobora lumina directă a Soarelui, ci lumina reflectată de către Lună. El primea, recepționa această lumină reflectată. Christos trăia în razele spirituale ale Soarelui și mult timp Iehova reflecta lumina lui asupra unor oameni care încă nu erau în stare să o primească direct. Iehova trimitea oamenilor, ca o oglindă, lumina lui Christos. Iar inițiații, atunci când voiau să vorbească despre Christos, despre venirea lui, vorbeau despre Iehova. Să vorbești despre Iehova însemna deja să vorbești despre Christos, și de aceea Iehova îi spune lui Moise: „Mergi și spune poporului tău că eu sunt acel «Eu sunt».”
Acesta este numele care îi va fi dat mai târziu lui Christos. Iehova nu vrea să-și îndrepte către oameni fața sa, el doar îl pregătește pe Christos și le dă oamenilor imaginea lui Christos înainte ca acesta să coboare El însuși spre ei. Datorită faptului că oamenii aveau misiunea de a-l concepe pe Christos în străfundurile ființei lor, a lui „Eu sunt” al lor, datorită faptului că ei trebuiau să înțeleagă prin El rostul coborârii lor în lumea fizică, a existat acel mic grup de oameni, acel mărunt popor ales ca să pregătească de fapt pe Christos, și de aceea acel popor a păstrat cu îndârjire ideea unui Dumnezeu fără formă. Trebuia ca poporul acela să ajungă la o nouă reprezentare a lui Dumnezeu, să uite vechile imagini. De aceea adora un Dumnezeu neîntrupat, care a fost într-adevăr cel care l-a pregătit pe Christos. Câștigarea unui lucru atât de important a trebuit să aibă la bază impulsuri foarte puternice; ca tot ceea ce în Univers este obiectul unei voințe încordate la maximum, concepția unui Dumnezeu fără chip a fost amplificată și în oarecare măsură exagerată în Vechiul Testament: găsim în centrul religiei biblice un Dumnezeu în întregime abstract, concentrat într-o entitate pur interioară, care nu mai este altceva decât Eul. Dumnezeul biblic este propriu-zis un Dumnezeu-Eu.
Cum putea acel Dumnezeu să fie înțeles de oameni care trăiau acum în lumea fizică și care aveau sarcina de a cuceri lumea aceasta? Întelepciunea care dirijează popoarele a făcut ca în sudul Europei să se producă un amestec remarcabil între năvălitorii veniți din Asia și Africa și cei care probabil coborâseră dinspre nord. Oamenii care veneau din Orient aduceau credințele lor privind nonvaloarea Mayei, nevoia de a transforma împărăția materială a omenirii într-o împărăție spirituală. Ei s-au amestecat cu alții, care dobândiseră un simț foarte puternic al personalității. Astfel, impulsurile spirituale cele mai puternice lăsate de omenire în migrația sa de la vest la est s-au întâlnit în Asia Mică, în Grecia și în Peninsula Italică. Acolo s-a format a patra perioadă a civilizatiei. Iar cucerirea lumii fizice a mai înaintat cu un pas.
A treia perioadă, civilizația caldeo-egipteană, avusese ca misiune să presimtă și să-l conceapă pe Dumnezeu în adâncul lucrurilor. A trebuit să fie urmată de micul nucleu de oameni despre care am vorbit mai înainte, poporul capabil să-l caute pe Dumnezeu în mod abstract, să vadă în Dumnezeu o entitate pur spirituală, cu un conținut palpabil redus la maximum. Dar în sudul Europei s-a format un alt grup. Sub influența oamenilor veniți din nord, cu o conștiență personală foarte accentuată, s-a stabilit un echilibru între spirit și materie pe care îl admirăm la templele grecești, la capodoperele sculpturii grecești, și, în sfârșit, la tragedia greacă, în care omul a început să reprezinte propriul său destin, să introducă în mod miraculos propriul său spirit în materie și în fapte exterioare. Se poate spune că în Grecia s-a produs o însoțire între spiritual și fizic la care ambele au avut o contribuție egală. Spiritualul și fizicul au într-adevăr părți egale în tot ceea ce au făcut grecii, în arta lor admirabilă. În oarecare măsură aceasta este adevărat și pentru romani. Romanul știe că în sine însuși trăiește spiritul și că spiritul poate deveni personalitate.
Doar o asemenea perioadă din viața omenirii putea să primească până în miezul lumii fizice realitatea spirituală care fusese vestită, s-o primească chiar într-o formă exterioară reală. Pentru ca să se poată coborî Christos în planul fizic, a fost nevoie ca omul să intre în stăpânirea acelui plan. Christos n-ar fi fost posibil în decursul civilizației hinduse vechi, care nu vedea în lumea fizică decât Maya și care trăia numai cu nostalgia trecutului. Dar atunci când s-a realizat însoțirea spiritualului cu fizicul așa cum o vedem în arta greacă, în conștiința civică pronunțată a romanilor, omul se întorsese pe deplin către planul fizic. În această epocă principiul christic a putut să se întrupeze.
Trebuie deci să considerăm că toți precursorii au cunoscut pe Christos și l-au prorocit. Ei nu puteau face mai mult; vedeau în pogorârea lui Christos împlinirea propriei lor misiuni. Rămâne să mai vedem cum s-a revărsat creștinismul și în același timp alte elemente din primele veacuri ale creștinătății și pană în vremurile noastre. Astăzi nu am urmărit decât să indicăm momentul istoric în care cucerirea planului fizic a făcut ca omul să fie în stare să-l înțeleagă pe Omul-Dumnezeu, pe Christos.
